Introducere în psihoterapie

Terapia narativă

Studenți: Popescu Sabina Alexandra

Tricu Ana Maria

Vasile Mădălina Ștefania

Vrabie Mădălina Mihaela

Brașov

2019

1
Cuprins
1. Introducere: ............................................................................................................. 3
1.1. Aspecte cheie ale narațiunii................................................................................... 4
1.2. Michael White și ideile cheie ................................................................................ 5
2. Obiective/rezultate propuse ................................................................................... 7
3. Metode și tehnici specifice ...................................................................................... 8
3.1. Formularea unei povești ........................................................................................... 8
3.2. Tehnica externalizării ............................................................................................... 9
3.3. Tehnica deconstrucției.............................................................................................. 9
3.4. Tehnica rezultatelor unice ...................................................................................... 10
3.5. Statement of Position Map ..................................................................................... 10
3.6. Povestea vieții mele ................................................................................................ 11
3.7. Arta ......................................................................................................................... 12
3.8. Întrebări utilizate în terapia narativă ...................................................................... 13
4. Relația dintre terapeut și client ........................................................................... 13
Bibliografie: ...................................................................................................................... 17

2
 1. Introducere:
Terapia narativă permite clientului să conducă un proces de povestire în care el sau ea este
personajul principal, iar aspectele semnificative ale vieții sale sunt intriga. Hoffman sugerează că
toți avem povești unice datorită perspectivelor noastre asupra evenimentelor, a oamenilor și a
interacțiunilor din istoria noastră (Hoffman, 1993, citat în Phips and Vorster, 2009). Geetz se referă
la „procesul de a ajuta pe cineva să numească, descrie și, prin urmare, să posede noi cunoștințe”
(Beels, 2009, p.5) despre circumstanțele și istoria lor. Problemele sunt văzute ca parte a poveștii
clientului (Beels, 2009). Terapia narativă permite clientului să pună accentul sau să detalieze acele
zone care sunt considerate importante. Interesant, copiii îndrumați pentru consiliere au adesea
dificultăți în a-și separa identitatea de problemele lor. S-ar putea chiar să se numească după una
dintre dificultățile lor: "Eu sunt un copil cu paralizie cerebrală"; "Sunt un copil adoptiv". În
procesul de povestire, problemele nu sunt văzute ca ceva care trebuie reparat de către consilier, ci
ca parte a imaginii. Procesul de redactare a unei povestiri permite clientului externalizarea
problemei (White, 1995). Beels consideră că terapeuții sau consilierii trebuie să se concentreze
asupra întrebărilor care aduc o "inventivitate" în client (Beels, 2009). Acest lucru era în
concordanță cu noțiunea lui White și a lui Epston care susținea că trebuie să "ajutăm oamenii ... să
găsească propriul lor mod de a depăși dificultățile în viață" (Beels, 2009). În esență, consilierii
trebuie să fie atenți la desfășurarea acțiunii, înflorituri și anecdote deoarece le vor permite să
identifice și să folosească punctele forte ale clienților, ajutându-i să își rescrie poveștile fără a
domina problemele lor. Procesul de schimbare în terapia narativă implică ajutorarea clienților în a
creea povestiri mai bogate despre viața lor (White, 2000; White & Epston, 1990). Atunci când
cuplurile sau familiile vin la terapie, ele vin adesea cu o singură "problemă", care reflectă relațiile
lor. Aceasta este o singură poveste care a preluat statutul de "adevăr" și a devenit încorporată în
identitatea relației dintre familie sau cuplu. Poveștile pe care fiecare persoană le are, sunt lentilele
prin care viața este privită, iar aceste povestiri servesc la modelarea experiențelor care au fost
legate de viață și relații. Poveștile privind conflictele, luptele, vina, trădarea, distanțarea sau
dezamăgirea, au devenit adesea fixe și imuabile ca singura înțelegere a acestor relații și nu au lăsat
loc suficient pentru o înțelegere comună diferită de aceste perspective dominante. Când o poveste
persistă, este experimentată ca adevăr.

Terapia narativă este mai mult o abordare decât o teorie definită (O'Connor et al., 1997).
Această abordare funcționează din premisa că viața fiecărei persoane este o serie de povestiri pe

3
multe niveluri asemănătoare unui roman cu multe capitole. Povestirile sunt folosite pentru a face
sensul unei situații și pentru a înțelege viața cuiva. Unele dintre aceste povestiri și capitole sunt
date persoanei în funcție de familie, context, cultură, religie, gen, etc.

Terapeuții narativi lucrează cu o gamă largă de grupuri de clienți cu dificultăți recunoscute

în cadrul cercurilor de sănătate mintală ca fiind printre cele mai dificil de tratat, inclusiv probleme
de conduită în copilărie, delincvență, agresiune, anorexie nervoasă, abuz asupra copiilor, conflicte
maritale, SIDA și la schizofrenie. În cadrul terapiei narative, însă niciuna dintre aceste dificultăți
nu este privită ca atribut intrinsec sau esențial al oamenilor sau ale relațiilor. Mai degrabă, aceste
etichete sunt considerate ca făcând parte dintr-un discurs patologic sau narativ a stării de sănătate
care mai degrabă mențin decât rezolvă problemele de trai. Practicile de putere generate de aceste
etichete mai mult îngreunează decât să ușureze povara persoanelor care se confruntă cu astfel de
dificultăți. Bazându-se pe lucrarea lui Foucault (1965, 1975, 1979, 1980, 1984), White se referă la
procesul de aplicare a diagnosticelor psihiatrice la clienți și la analizarea oamenilor exclusiv din
punctul de vedere al acestor etichete de diagnostic ca tehnici de totalizare. Într-un cadru narativ,
probleme oamenilor sunt văzute ca fiind întreținute și provenind de la povestiri opresive care
domină viața persoanei. Problemele oamenilor apar atunci când modul în care oamenii trăiesc.
Dezvoltarea soluțiilor terapeutice a problemelor, în cadru narativ, implică deschiderea spațiului
pentru scrierea de povești alternative, ale căror posibilități au fost marginalizate anterior de
narațiunea dominantă opresivă care menține problema. Aceste povestiri alternative sunt în mod
obișnuit preferate de clienți, se potrivescși nu contrazic aspectele semnificative ale experienței
trăite și deschid mai multe posibilități pentru clienții care își controlează propria viață. Abordarea
narativă se bazează pe presupuneerea că narațiunile nu sunt reprezenări ale reflecțiilor identităților,
vieții și problemelor.

1.1.Aspecte cheie ale narațiunii

Unul dintre aspectele cheie ale narațiunii este acela de a rescrie propria poveste, astfel încât
să nu trăim o poveste care nu se potrivește cu identitatea cuiva. Procesul de rescriere, un termen
provenit de la antropologul Myerhoff (1982, 1986), este în esență colaborativ și necesită ca
terapeuții să se angajeze în anumite practici particulare. Pentru White (1995), următoarele sunt
printre cele mai importante practici centrale ale terapiei narative:

• Adoptarea unei poziții consultative în colaborare.

4
• Ajutorarea clienților în a se vedea ca fiind separați de problemele lor prin externalizarea
problemei.

• Ajutorarea clienților în identificarea momentelor din viața lor când nu au fost afectați de
probleme, găsind rezultate unice.

• Ancorarea rezultatelor unice la alte evenimente din trecut și extinderea poveștii în viitor pentru
a forma o rescriere alternativă și preferată în care sinele este privit ca fiind mai puternic decât
problema.

• Documentarea noilor cunoștințe și practici care susțin autoreflecția folosind mijloace literare.

În terapia narativă, o persoană și / sau o familie caută terapie atunci când există o problemă
care nu poate fi rezolvată. De fapt, există o poveste în jurul unei probleme care împovărează
familia. Această poveste despre problemă se potrivește și în povestirile mai mari despre sine.

În ceea ce privește fundamentele sale filosofice, terapia narativă este o abordare

postmodernă (White și Epston 1990, White 2007). Povestirile sunt construite social și nu sunt
adevăruri obiective. Sunt interpretări ale experienței și narativ este un proiect hermeneutic. Această
înțelegere hermeneutică provoacă noțiunea de adevăr obiectiv și de diagnostic bazat pe norme. În
această perspectivă postmodernă, categoriile DSM IV sunt văzute ca construcții sociale și nu ca
un adevăr obiectiv. Cel mai proeminent scriitor în terapia narativă este Michael White, un terapeut
australian care, cu David Epston, a scris „Mijloace narative către Terapii Terapeutice” în 1990.
Alte nume asociate cu narațiunea sunt Thomm (1989), Freedman și Combs (1996), Andersen și
Goolishian (1988). În domeniul teologiei și al spiritualității, Charles Gerkin (1982) și Thomas St.
James O'Connor (1998, 1999; Bloos și O'Connor 2002) au făcut, de asemenea, contribuții folosind
o perspectivă narativă în teologie și spiritualitate. De la începutul anilor 1990, lucrarea lui Michael
White a crescut în popularitate în domeniul terapiei familiale.

1.2.Michael White și ideile cheie

În examinarea lucrării lui Michael White, se remarcă o serie de puncte. White folosește
filosofia lui Michel Foucault și antropologia lui Jerome Bruner și a lui Gregory Bateson în
elaborarea concepției sale despre terapia narativă (White și Epston 1990, White 2007). White crede
că, cunoașterea este putere, iar în societate există narațiuni dominante care privilegiază anumite

5
grupuri și oprimă pe alții. Noțiunea de narațiune dominantă este o idee cheie. Rezultatul terapiei
narative este acela de a facilita clientul să descopere aceste rezultate unice și să le dezvolte într-o
narațiune alternativă.

O altă idee cheie este separarea problemei de persoană. White crede că persoana nu este
problema, ci problema este problema. Terapia narativă externalizează problema și o scoate din
persoană și o mută în lumea externă. Acest lucru se face prin utilizarea limbajului. Terapia narativă
folosește verbe active. În loc să spună că, clientul este deprimat, terapeutul narativ ar putea spune
că : „depresia îl presează pe X” sau „îl împovărează” sau „depresia o răpește pe X”. Această
externalizare a problemei, adică împingerea problemei în exterior, separă persoana de prolemă și
o mută de la intrapsihic la interpersonală. Această separare a problemei de persoană, în care se
folosesc verbe active, este cunoscută ca o conversație externalizatoare. Terapeutul narativ încearcă
de asemenea să surprindă influența problemei asupra individului și familiei. „Când a apărut
depresia în viața lui X?”. O altă idee cheie este extinderea publicului pentru schimbare. White
(2007) descrie acest lucru și ca „martori în curs de dezvoltare”. Terapia narativă încearcă să includă
și alte persoane în a ajuta individul să repovestească problema. Acești martori includ adesea o
echipă care urmărește sesiunea cu clientul în spatele unei oglinzi. Acest grup este numit echipa
reflectatoare. Echipele care reflectă, oferă reflecții clienților cu privire la această problemă, precum
și aducând comentarii despre membrii familiei și prietenii sau oricine este implicat semnificativ în
povestea problemei. Acest segment de public este menit să colaboreze și să-l susțină pe client
pentru ameliorarea problemei. Terapia narativă încearcă să dezvolte o echipă de oameni (audiență
sau martor) care lucrează împreună împotriva problemei și nu împotriva clientului. Clientul este o
persoană principală a echipei. Terapeutul nu lucrează dintr-o poziție de expert cu cunoștințe
speciale, ci privește mai degrabă clientul ca expert pe experiența problemei, având convingerea că
acesta are deja resurse pentru a ajuta la rezolvarea problemei. Aici, terapeutul lucrează dintr-o
poziție de neștiință și curiozitate și urmează hărțile clientului.

Similar terapiei bazate pe soluții, terapia narativă pune accentul pe punctele forte ale
clientului, în special în abordarea problemelor provocatoare. Utilizează întrebări de scalare care
au pus întrebarea problema sau efectele sale pe o scală de 1-10. Scala este menită să evalueze
progresul clienților în rezolvarea problemelor lor. Certificatele/diplomele sunt folosite pentru a
celebra creșterea/dezvoltarea clienților. De exemplu, un client care a progresat în ceea ce privește

6
izbucnirile furioase ar putea primi un certificat/o diplomă care să sărbătorească faptul că el / ea
este acum un „temper buster” (White, 1990). Abordarea narativă se bazează pe aprecierea că
terapeutul nu este expertul în experiența familiei sau a cuplului sau asupra semnificațiilor
experiențelor. În schimb, familia sau cuplul sunt văzuți ca experți și, prin practici de anchetă,
curiozitate și expertiză, pot avansa.
2. Obiective/rezultate propuse
Obiectivele etapei incipiente
-stabilirea relațiilor de colaborare și a
scopurilor;
-crearea atmosferei potrivite pentru relatarea
poveștii;
-harta efectelor și a istoriei problemelor;
-harta influențelor familiei asupra
problemei;
-identificarea factorilor ce susțin problema;
-separarea clientului de problemă;
Obiectivele etapei de mijloc
-analizarea contextului în care apare
problema;
-încurajarea clientului să construiască o
nouă relație cu problema;
-localizarea noi povești și susținerea
acesteia;
-ajutarea clientului să descopere cunoștințe
și competențe de sine;
Obiective în etapa finală
-consolidarea unei noi povești a clientului;
-extinderea noi povești în perpectiva de
viitor;
-sfârșitul terapiei.
Intervenții în stadiu incipient
-cererea permisiunii de a urmări linii
delicate în interviu;
-adresare de întrebări contextuale;
-cunoașterea clientului în afara problemei cu
care se confruntă;
Intervenții în faza de mijloc
-notarea rezultatelor unice sau a excepțiilor
de la problemă;
-adresare de întrebări pentru externalizarea
problemei;
-explorarea resurselor interne ale clientului
și ale punctelor forte;
-întrebări pentru a descoperi povești
preferate;
-adresare de întrebări pentru externalizarea
problemei;
-facilitarea creări unor noi povești;
-evaluarea progresului săptămânal al
clientului;
Intervenții în etapa finală
-încurajarea scrisului pentru a crea o nouă
poveste;
-adresare de întrebări pentru extinderea
poveștii în viitor;
-identificarea ritualurilor care susțin noua
poveste;
7
 -încurajări pentru a întări povestea
alternativă.

3. Metode și tehnici specifice

Principiile terapiei narative:

 Realitatea este un construct social, ceea ce înseamnă că interacțiunile și dialogul nostru cu

ceilalți influențează modul în care trăim realitatea.
 Realitatea este influențată și comunicată prin limbaj, ceea ce sugerează că oamenii care
vorbesc diferite limbi pot avea interpretări radical diferite ale acelorași experiențe.
 A avea o narațiune care poate fi înțeleasă ne ajută să ne organizăm și să ne menținem realitatea.
Cu alte cuvinte, poveștile și narațiunile ne ajută să înțelegem experiențele noastre.
 Nu există nici o "realitate obiectivă" sau adevăr absolut, ceea ce înseamnă că ceea ce este
adevărat pentru noi poate fi diferit pentru o altă persoană sau chiar pentru noi înșine într-un
alt moment în timp (Morgan, 2000).

3.1. Formularea unei povești

Din perspectiva terapeutului sau a unui profesionist în domeniul sănătății mintale, munca
în terapia narativă este de a ajuta clientul să-și găsească vocea și să-și spună povestea în propriile
cuvinte. Conform filosofiei din spatele terapiei narative, povestirea este modul în care construim
sensul și găsim un scop în propria noastră experiență (Morgan, 2000).

În momentul în care terapeutul își ajută clientul să-și dezvolte povestea, îi oferă ocazia să
descopere sensul, să găsească vindecarea și să își stabilească sau restabilească o identitate. Toți
acești factori determină succesul în terapie (Morgan, 2000).

Această tehnică este, de asemenea, cunoscută sub numele de "re-creație" sau "re-
povestire", deoarece clienții își explorează propriile experiențe pentru a găsi punctul în care
povestea lor se modifică, sau pentru a face una nouă. Aceleași evenimente pot sta la baza a o sută
de povestiri diferite, deoarece noi toți interpretăm experiențele în mod diferit și le găsim sensuri,
semnificații subiective (Morgan, 2000).

8
 3.2. Tehnica externalizării
Tehnica externalizării presupune ca clientul să-și vadă problemele sau comportamentele ca
fiind externe, în loc de o parte din sine. Aceasta este o tehnică mult mai ușor de descris decât de
implementat, dar poate avea un impact pozitiv asupra identității de sine și a încrederii în propria
persoană. Ideea generală a acestei tehnici este următoarea (Hoffman & Kress, 2008):

Este mult mai ușor să schimbi un comportament decât să schimbi o

caracteristică personală.

De exemplu, dacă cineva se enervează foarte repede și se consideră o persoană nervoasă,

trebuie să schimbe în mod fundamental ceva la sine însuși pentru a rezolva problema; cu toate
acestea, dacă se consideră o persoană care acționează agresiv și se înfurie ușor, pur și simplu
trebuie să modifice comportamentele pentru a rezolva problema. Poate părea o distincție
nesemnificativă, dar există o diferență profundă între modul de gândire al unei persoane care se
etichetează ca fiind o persoană "problematică" și cineva care recunoaște că uneori se angajează
într-un comportament problematic.

Ca terapeut, această tehnică este ușor de descris, dar poate fi o provocare pentru client să
se implice pe deplin în această tehnică. Clientul trebuie încurajat să nu acorde prea multă
importanță diagnosticării sau etichetelor proprii. Astfel, clientul va descoperi că se poate delimita
de problemele sale, dobândind un grad mai mare de control (Hoffman & Kress, 2008).

3.3. Tehnica deconstrucției

Această "deconstrucție" se referă la ruperea problemei sau a problemelor pe care le are
clientul, făcându-le mai ușor de înțeles și de abordat. Problemele noastre se pot simți de cele mai
multe ori copleșitoare, confuze sau de nerezolvat, dar ele nu sunt niciodată cu adevărat de
nerezolvat (Duba, Kindsvatter & Priddy, 2010). Deconstrucția problemei o face mai specifică,
evită generalizarea excesivă, și permite clarificarea a ceea ce reprezintă, în realitate, problema
principală sau problemele în general.

Ca un exemplu al tehnicii de deconstrucție, imaginați-vă doi oameni într-o relație de lungă

durată care au probleme în cuplu. Un partener se simte frustrat cu un partener care nu-i
împărtășește niciodată sentimentele, gândurile sau ideile. Pe baza acestei scurte descrieri, nu există
nicio idee clară despre problemă, cu atât mai puțin despre care ar putea fi soluția. Dacă, ca terapeut,

9
ați deconstruit problema cu acest client, îi puteți cere să fie mai specific cu privire la ceea ce îl
deranjează. Aceasta ar putea clarifica ceea ce îl tulbură pe client, cum ar fi faptul că se simte singur
și îi lipsește sentimentul de intimitate cu partenerul său. De aici, puteți concluziona că intimitatea
este foarte importantă pentru acest bărbat în relațiie romantice, iar când partenerul său nu
împărtășește cu el, el se simte izolat și crede că partenerul său nu îl iubește sau nu are încredere în
el. În această situație, deconstrucția problemei ne-a ajutat să aflăm exact care este problema
(clientul se simte singur și izolat) și ce înseamnă acest lucru pentru el (îl face să simtă că partenerul
său nu are încredere în el, sau nu îl iubește, sau poate că nu este dispus să se angajeze în relație așa
cum și-ar dori clientul nostru). Această tehnică este o modalitate excelentă de a ajuta clientul să
exploreze în profunzime problema pe care o are, să înțeleagă ce este important pentru el și cum îi
influențează această problemă viața (Duba, Kindsvatter & Priddy, 2010).

3.4. Tehnica rezultatelor unice

Tehnica rezultatelor unice implică schimbarea propriei povestiri. În terapia narativă,
clientul își propune să construiască o poveste a experiențelor sale care oferă semnificație și le
conferă o identitate pozitivă și funcțională. Această tehnică nu se limitează însă la o singură
poveste. Există multe scenarii potențiale pe care clientul le poate aborda, unele negative și altele
pozitive (Morgan, 2000).

În loc să-și vadă viața din aceeași perspectivă ca întotdeauna, tehnica rezultatelor unice îi
permite clientului să-și schimbe perspectiva și să perceapă mai multe narațiuni pozitive. Ca o carte
care comută punctele de vedere de la un personaj la altul, viața noastră are mai multe fire de
narațiune care rulează prin ea cu perspective diferite, zone diferite de focalizare și diferite puncte
de interes. Punerea în practică a tehnicii rezultatelor unice constă pur și simplu în alegerea
clientului de a se concentra pe o poveste diferită de cea care a fost sursa problemelor sale.

Utilizarea acestei tehnici ar putea semăna cu evitarea problemei, dar de fapt implică doar
reimaginarea problemei. Ceea ce pare a fi o problemă dintr-o perspectivă, poate fi doar un detaliu
nesemnificativ dintr-un alt punct de vedere (Morgan, 2000).

3.5. Statement of Position Map

Această tehnică simplă cuprinde patru zone care trebuie completate (Ramey, Young &
Tarulli, 2010):

10
1. Caracteristicile, denumirea sau etichetarea problemei.

2. Conștientizarea efectelor problemei în fiecare context al vieții individului (acasă, la locul de

muncă, la școală, în relații etc.).

3. Evaluarea efectelor problemei în aceste domenii.

4. Valorile pe care individul le susține atunci când realizează indezirabilitatea efectelor.

Această ,,hartă” este destinată să fie completată împreună cu un terapeut, dar ar putea fi
explorată individual în lipsa posibilității unei colaborări cu un specialist. În general, dialogul dintre
un terapeut și client se va desfășura în aceste patru arii prezentate anterior. Terapeutul va pune
întrebări și va încerca o abordare mai profundă a problemei, în timp ce clientul va vorbi despre
problema pe care o are și va găsi o perspectivă pentru fiecare dintre cele patru arii principale
enumerate mai sus.

Este foarte important simplul act de etichetare a problemei și este necesar să se înțeleagă
cum și în ce domenii problema are un efect. În cele din urmă, este vital pentru client să înțeleagă
de ce această problemă îl deranjează la un nivel mai profund. Ce valori sunt încălcate sau
obstrucționate de această problemă? De ce clientul are semtimente negative referitoare la
problemă? Acestea sunt întrebările la care acest exercițiu își propune să răspundă (Ramey, Young
& Tarulli, 2010).

3.6. Povestea vieții mele

Unul dintre principiile terapeutice de bază în terapia narativă este putem găsi înțeles și
vindecare prin narațiune. Acest exercițiu vizează povestea clientului și ca materiale este nevoie
doar de o foaie și un pix. Intenția exercițiului ,, Povestea vieții mele” este ca individul să se separe
de trecutul său pentru a câștiga o perspectivă mai largă asupra propriei vieți. Scopul exercițiului
este de a-l ajuta pe individ să creeze o schiță a vieții fără a se scufunda prea adânc în amintiri
(McAdams, 2003).

Pașii exercițiului

11
 În primul rând, scrieți titlul cărții care este viața voastră. Poate că este pur și simplu
"Povestea vieții lui Andrei", sau ceva mai semnificativ pentru temele pe care le vezi în viața ta,
cum ar fi "Andrei: o poveste a perseverenței".

În secțiunea următoare, găsiți cel puțin șapte titluri de capitol, fiecare reprezentând o etapă
sau un eveniment semnificativ în viața voastră. Odată ce aveți titlul de capitol, veniți cu o
propoziție care rezumă capitolul. De exemplu, titlul vostru de capitol ar putea fi "Singur și
nesigur", iar descrierea poate fi "Anii adolescenței mele au fost dominați de un sentiment de
incertitudine și confuzie după ce părinții meu au divorțat".

Apoi, veți lua în considerare capitolul final și adăugați o descriere a vieții voastre în viitor.
Ce vei face în viitor? Unde vei merge și cine vei fi? Aici ajungeți să vă puneți la încercare intuiția.

Ultimul pas este de a adăuga la capitolele voastre orice informații pe care le considerați ca
fiind necesare pentru a construi o poveste cuprinzătoare a vieții voastre.

Acest exercițiu vă va ajuta să vă organizați gândurile și credințele despre viața voastră și

să legați împreună o poveste care are sens pentru voi. Ideea nu este de a ajunge prea adânc în orice
amintire specifică, ci de a recunoaște că ceea ce este în trecutul vostru este cu adevărat trecutul.
Te-a format, dar nu trebuie să te definească.

3.7. Arta
Această intervenție poate fi deosebit de utilă pentru copii, dar mulți adulți pot găsi ajutor
și înțelesdacă se implică în activități artistice. Cu toții avem metode diferite de a ne spune poveștile,
iar folosirea artelor pentru a face acest lucru a fost practică utilizată din totdeauna.

 Meditaţia - Relaxarea indrumată sau meditația individuală pot fi o modalitate extrem de

eficientă de a explora o problemă.
 Jurnalul – Pastrarea unui jurnal are multe beneficii, iar efectul terapeutic este unul dintre ele.
Puteți lua în considerare un anumit set de întrebări (de exemplu: Cum vă afectează problema,
cum a trăit problema în viața dvs.) sau pur și simplu scrieți o descriere a voastră sau a povestii
din punctul de vedere al problemei. Acest lucru poate fi dificil, dar poate duce la o mai bună
înțelegere a problemei și la modul în care aceasta influențează domeniile vieții voastre.

12
 Desenul - Dacă sunteți mai interesat de reprezentările impactului problemei asupra experienței
voastre, vă puteți utiliza aptitudinile de desen pentru a reprezenta efectele problemei. Puteți
să creați un desen simbolic, să marcați efectele problemei sau să creați un desen animat care
reprezintă problema din viața dvs (Carlson, 1997).

3.8. Întrebări utilizate în terapia narativă

Terapia narativă este un dialog în care atât clientul, cât și terapeutul conversează pentru a
afla detalii despre poveste. Bineînțeles, această tehnică implică multe întrebări din partea
terapeutului. Întrebările următoare sunt destinate exercițiului Statement of Position Map, însă pot
fi extrem de utile și în alte exerciții.

- Se pare că [problema] face parte din viața ta acum.

- De cât timp ai observat această problemă?
- Ce efect are [problema] asupra vieții tale?
- Ce impact are [problema] asupra energiei tale pentru sarcinile zilnice?
- Are [problema] un impact asupra relației tale cu alți membri ai familiei?
- Ce efecte are [problema] asupra vieții copilului tău?
- Ce părere ai despre efectele pe care le are [problema] asupra vieții tale?
- Accepți ce face [problema]?
- Sunt aceste efecte acceptabile pentru tine sau nu?
- De ce faci asta? De ce iri această poziție cu privire la ce face [problema]?
- Cum ai prefera să fie lucrurile?
- Dacă ar trebui să rămâi conectat la ceea ce tocmai ai spus despre ceea ce preferați, ce pași
ai putea urma? (Ramey, Young & Tarulli, 2010).

4. Relația dintre terapeut și client

Relația terapeutică își are originile în credința că oamenii văd o oportunitate în a-și spune
poveștile într-un mediu în care ceea ce au ei de zis este acceptat și valorificat de către ceilalți.
Terapia este mai degrabă o activitate interpersonală decât una în care subiectul cunoscător caută
să-și înțeleagă clientul văzându-l ca pe un obiect aflat la distanță. Rolul consilierilor este cel de
martor, dar și de coeditor al poveștilor spuse de către persoanele care caută ajutor. Calitatea relației

13
terapeutice este determinată de cât de eficient își îndeplinește terapeutul aceste îndatoriri.
Comunicarea narativă reprezintă baza pentru apariția acceptării personale în relația terapeutică. În
povestire, ascultătorul și naratorul sunt parteneri empatici și împreună creează o alianță narativă.
Povestirile născute din memoria autobiografică facilitează dezvoltarea unei legături terapeutice
puternice și de încredere în care atât clientul cât și terapeutul co-creează un simț al experienței
împărțite, al cunoașterii și al înțelegerii interpersonale (Polkinghorne, 2004).

Scopul principal al terapiei narative este acela de a se forma o alianță client-terapeut prin
intermediul căreia clientul va învăța să-și accese și să-și folosească abilitățile de a-și spori calitatea
relației atât cu el însuși, cât și cu cei din jur (Etchinson & Kleist, 2000). La început, terapeuții
narativi au adus în discuție problema conform căreia, clienții s-ar putea vedea pe ei înșiși ca pe
niște obiecte ce urmează a fi observate și clasificate în categorii de către niște terapeuți detașați,
observatori. Odată cu introducerea în procesul terapeutic a echipei de reflecție (Andersen, 1991
cit. in Polkinghorne, 2004), conceptul terapeutului văzut ca un partener în dialogul terapeutic a
devenit o temă a terapiei narative. „Oglinda cu o singură direcție” este simbolul impresiei clienților
conform căreia experții sunt detașați de problemele lor. Prin observare, experții determină ce fel
de problemă are clientul și îi prescriu ceea ce trebuie făcut pentru a-și rezolva problema. Prin
abordarea echipei de reflecție, terapia era condusă mai degrabă de o echipă decât de un singur
terapeut. Unii membri ai echipei aveau rolul de a observa munca terapeutică, pe când alți membrii
aveau rolul de terapeut principal. La un anumit interval de timp, observatorii interveneau în terapie
purtând conversații cu clientul despre cum percep ei terapia și terapeutul. Echipa și clienții
reflectau asupra utilității procesului terapeutic, asupra a ceea ce poate face clientul și asupra a ceea
ce poate face terapeutul ca scopurile terapiei să fie atinse. Ideea principală este aceea că munca
terapeutică este împărțită între membrii grupului terapeut-client. Scopul relației de parteneriat
dintre client și terapeut este acela de a arăta că terapia narativă este specializată pe o activitate
discursivă interpersonală, nu pe o activitate în care subiectul cunoscător caută să înțeleagă un client
văzându-l ca pe un obiect aflat la distanță (Polkinghorne, 2004).

Terapeuți narativi sunt interesați în a-i acompania pe oameni să exploreze poveștile pe care
aceștia le au despre viața și relațiile lor, despre efectele acestora, despre semnificațiile și contextul
în care acestea s-au format (Morgan, 2000). Așadar, între cele două entități, teraput și client, există
o relație, în principal, de colaborare. Rolul persoanei care apelează la terapeut este unul foarte

14
important deoarece ea este cea care dictează în mare parte în ce direcție se va îndrepta călătoria
lor. Conversațiile narative sunt interactive și se bazează întotdeauna pe colaborare. Terapeutul
caută să înțeleagă care sunt interesele clientului și cum pot face ca acestaa să aibă o călătorie
potrivită preferințelor lui. De multe ori, terapeutul narativ va pune întrebări de genul: „Cum ți se
pare conversația aceasta?”, „Vrei să continuăm să vorbim despre situația aceasta sau vrei să punem
mai mult accentul pe...?”, „Mă întrebam dacă ai fi mai interesat să-ți pun întrebări despre ... sau
dacă ai vrea să ne îndreptăm atenția către subiectul X, Y sau Z?”. În acest fel, conversațiile narative
sunt ghidate și direcționate de interesele celor care apelează la terapeut (Morgan, 2000).

În cadrul terapiei narative a lui White (cit. in Carr, 1998), terapeutul adoptă o poziție de
consultant. Limbajul clientului este cel privilegiat, nu cel al terapeutului. Terapeutul presupune că,
întrucât realitățile sociale sunt constituite cu ajutorul limbajului și sunt organizate prin narațiuni,
toate conversațiile terapeutice au ca și scop explorarea multiplelor constructe ale realității mai
degrabă decât urmărirea afirmațiilor ce constituie un singur adevăr. Nu există întrebări precum
„Dintr-o perspectivă obiectivă, ce s-a întâmplat?”, ci totul se bazează pe perspectiva subiectivă a
individului „Cum ai văzut tu situația aceasta?”. Totuși, poziția pe care terapeutul o are în această
relație îi cere să se concentreze mai mult pe ascultare decât pe adresarea de întrebări, acestea fiind
doar o cale prin care clientul este ajutat să vadă că poveștile din viața lui sunt construite activ, și
nu sunt doar relatate pasiv (Carr, 1998). Terapeuții caută să înțeleagă experiența de viață a
clienților și evită să ofere predicții sau să interpreteze. Aceștia se angajează în relația de colaborare
și apelează la o abordare non-expertă (Monk & Gehart, 2003). În abordarea non-expertă poziția
terapeutului este aceea de „neștiutor”. Anderson și Goolishian (1990, p. 159, cit. in Freedman &
Combs, 1996) văd terapia ca pe un proces în care „ne îndreptăm spre ceea ce nu știm încă”. Această
abordare presupune că terapeutul nu adresează întrebări dintr-o perspectivă de pre-înțelegere și nu
adresează întrebări la care doresc un răspuns anume. Totuși, o poziție de „neștiutor” nu înseamnă
„Nu știu nimic”. Cunoștințele noastre sunt cele legate de procesul terapeutic, și nu de conținuturile
și semnificațiile vieților oamenilor. În adoptarea acestei poziții, pentru terapeuți este important să
știe să asculte. În timp ce ascultă, ei se întreabă pe ei înșiși „Înțeleg ce înseamnă să mă aflu în
situația aceste persoane?”, „Ce altceva ar trebui să știu ca să mă pot pune în pielea ei?”. Dacă
această conversație interioară a terapeutului îi spune că mai multe informații legate de un anumit
aspect l-ar ajuta să înțeleagă mai bine realitatea clientului, atunci întreabă mai multe. Când

15
răspunsurile duc conversația către o nouă direcție, atunci sunt adresate mai multe întrebări
(Freedman & Combs, 1996).

Așadar, relația terapeutică din cadrul terapiei narative implică o conversație într-un mediu
de colaborare, unde fiecare membru al diadei influențează înțelegerea celuilalt. Fără să fie abordată
o poziție de cunoscător, sau de vindecător și fără a exista tendința de a patologiza ca în cazul
celorlalte terapii, terapeuți narativi adoptă o curiozitate respectuoasă adresând întrebări prin care
prioritizează cunoștințele și resursele clientului (Vromans & Schweitzer, 2011).

16
 Bibliografie:

Andersen, H.,& Goolishian, H. (1988). Human systems as linguistic systems: Preliminary and evolving
ideas about implications for clinical practice. Family Process, 27, 371–393

Beels, C. (2009). Some Historical Conditions of Narrative Work. Family Process, Vol. 48, No. 3.

Bloos, I., & O’Connor, T. (2002). The ancient and medieval labyrinth and narrative therapy: How do they
fit? Pastoral Psychology, 50(4), 219–230.

Carlson, T. D. (1997). Using art in narrative therapy: Enhancing therapeutic possibilities. American
Journal of Family Therapy, 25(3), 271-283.

Carr, A. (1998). Michael White's narrative therapy. Contemporary Family Therapy, 20(4), 485-503.

Etchinson, M., & Kleist, D.M. (2000). Review of narrative therapy: Research and utility. The Family
Journal. 8(1), 61-66.

Duba, J. D., Kindsvatter, A., & Priddy, C. J. (2010). Deconstructing the mirror's refection: Narrative
therapy groups for women dissatisfied with their body. Adultspan Journal, 9(2), 103-116.

Freedman, J., & Combs, G. (1996). Narrative therapy: The social construction of preferred identities.
New York: W.W. Norton.

Gerkin, C. (1982). The living human document: Revisioning pastoral counseling in a narrative
hermeneutical mode. Nashville: Abingdon.

Hoffman, L. (1993). Exchanging voices: A collaborative approach to family therapy. London: Karnac
Books. In Phipps, W.D., & Vorster, C. (2009) South African Journal of Psychology, Apr2009,
Vol. 39

Hoffman, R. M., & Kress, V. E. (2008). Narrative Therapy and Non‐Suicidal‐Self‐Injurious Behavior:
Externalizing the Problem and Internalizing Personal Agency. The Journal of Humanistic
Counseling, Education and Development, 47(2), 157-171.

17
McAdams, D. P. (2003). Identity and the life story. Autobiographical memory and the construction of a
narrative self: Developmental and cultural perspectives, 9, 187-207.

Monk, G., & Gehart, D. R. (2003). Sociopolitical activist or conversational partner? Distinguishing the
position of the therapist in narrative and collaborative therapies. Family Process, 42(1), 19-30.

Morgan, A. (2000). What is narrative therapy? An easy-to-read introduction. Adelaide, South Australia,
AU: Dulwich Centre Publications.

O’Connor, T. (1998). Clinical pastoral supervision and the theology of Charles Gerkin. Waterloo: WLU
Press.

O’Connor, T. (1999). Climbing Mt. Purgatory: Dante’s cure of souls and narrative family therapy.
Pastoral Psychology, 47(6), 445–457.

O’Connor, T., Davis, A., Meakes, E., Pickering, R., & Schuman, M. (2004). Narrative therapy using a
reflecting team: An ethnographic study of therapists experiences. Contemporary Family Therapy,
19(4), 23–40.

O’Connor, T., Meakes, E., Pickering, R., & Schuman, M. (1997). On the right track: Clients’ experience
of narrative therapy. Contemporary Family Therapy, 19(4), 479–496.

Phipps, W.D., & Vorster, C. (2009) South African Journal of Psychology, Apr2009, Vol. 39.

Polkinghorne, D. E. (2004). Narrative Therapy and Postmodernism. The handbook of narrative and
psychotherapy: Practice, theory and research, 53.

Ramey, H. L., Young, K., & Tarulli, D. (2010). Scaffolding and concept formation in narrative therapy:
A qualitative research report. Journal of systemic therapies, 29(4), 74-91.

Thomm, K. (1989). Externalizing the problem and internalizing personal agency. Journal of Marital and
Family Therapy, 8, 54–59.

White, M. (2007). Maps of narrative practice. New York: W.W. Norton.

White, M., & Epston, D. (1990). Narrative means to therapeutic ends. New York: W.W. Norton.

18