CONCEPTE TEORETICE In ultimii 15 ani, atat conceptul de naratiune cat si cel de poveste a vietii au devenit din ce in ce mai proemiente

in domeniul psihologiei. Treptat, ele si-au castigat un loc privilegiat in teoria, cercetarea si aplicare diverselor discipline, precum psihologie, psihoterapie si sociologie. In psihologie, studiile narative devin din ce in ce mai utile deoarece deschid o poarta spre intelegerea identitatii personale, a stilului de viata, a culturii. Multe dintre studii sunt focalizate pe povestile copiilor, pentru a reanaliza dezvoltarea cognitiva si sociala. Thomphson utilizeaza in 1994 naratiunile in studiul adolescentilor, iar Kemper si Norman (1990), studiul privind imbatranirea, Farrell, Rosenberg si Rosenberg studiaza paternitatea in 1993, Riessman, in 1990, divortul, iar Murray, in 1992 studiaza cariera sau dezvoltarea aptitudinilor vocationale. Restaurarea sau dezvoltarea personala, prin psihoterapie, este considerata a fi nucleul procesului de vindecare (Epston, White si Murray, 1992). Metodele de cercetare trebuiesc adecvate intotdeauna cu grija la subiectul cercetat. Este recomandabila abordarea unor persoane ale caror destine au intradevar relevanta pentru subiectul in cauza, ale caror exteriente subiective pot fi explorate. Una dintre cele mai directe cai spre intelegerea lumii interioare a individului este raportul verbal, povestea spusa chiar de cel ce a trait-o, in care isi relateaza viata si experientele realitatii proprii. Altfel spus, povestile ofera un alt tip de acces la identitate si personalitatea oamenilor. Exact in maniera in care multi teoreticieni, mai cu seama Freud, si-au dezvoltat perspectivele asupra vietii mentale, a personalitatii si a dezvoltarii acesteia, cercetatorii interesati de formarea identitatii pot, la randul lor, s-o reconstruiasca pornind de la povestile autobiografice culese prin interviuri. Majoritatea psihologilor sustin ca povestirile autobiografice, atat prin forma, cat si prin continut, sunt de-a dreptul identitatile oamenilor. Conform acestei abordari, povestile imita viata si prezinta lumii exterioare o realitate interioara; in acelasi timp ele pun bazele si dau o forma atat personalitatii

naratorului cat si realitatii in care acesta traieste. Ne cunoastem sau ne descoperim pe noi insine si ne dezvaluim celorlalti prin povestile pe care le spunem. Povestile vietii sunt subiective, la fel ca si identitatile oamenilor. Ele contin adevar narativ care poate fi strans legat de, vag similar cu, sau de-a dreptul rupt de adevarul istoric. Terapia narativa a fost dezvoltata in anii 1970 - 1980, in cea mai mare parte de catre australianul Michael White si neozeelandezul David Epston. Aceasta abordare terapeutica a capatat amploare dupa succesul avut in cazul unor forme dificile de anorexie nervoasa, ADHD, schizofrenie si alte afectiuni psihice. Michael White este avatarul miscarii narative. Unele din experientele sale de inceput in unitatile de spitalizare privind abordarile traditionale ale terapiei l-au iritat si au declansat interesul lui pentru scrierile lui Foucault si Ervin Goffman, care au criticat procesele de dezumanizare a institutiilor si discursurilor expertilor. Al-II lea formator de influenta a miscarii narative este David Epston, un terapeut de familie din Auckland, Noua Zeelanda. El a contribuit la majoritatea aspectelor teoretiei si practicii narative, dar a subliniat in mod special ca pentru a mentine noile naratiuni, clientii au nevoie de comunitati de sprijin. A extins dezvoltarea ligilor (Liga antianorexia, antibulimia). El a a fost deasemenea pionerul folosirii scrierii clientilor, subliniind ca, mult timp dupa ce prezenta terapeutului s-a sters, clientii pot citi scrisorile care sustin noile lor povesti si rezolvari. Alti terapeuti narativi imoprtanti sunt: Jill Freedman si Gene Combs, Stepfan Madigan, Harlene Anderson. Terapia narativ e interesat de modul n care oamenii construiesc nelesurile vieii lor. Noi, oamenii suntem firi interpretative. Avem experiene zilnice crora avem tendina de a le da un sens. Dm sensuri experienelor noastre n mod constant. Viata este complicata iar noi gasim cai sa o rezolvam. Aceste explicaii, povetile pe care ni le spunem nou nine, organizeaz viaa noastr i formeaz comportamentul nostru. Avem poveti despre experienele i relaiile noastre, despre capacitile, competenele, aciunile, realizrile i eecurile noastre. Vieile noastre sunt compuse din mai multe poveti, care apar simultan i se leag unele de altele, formnd un tot unitar. Despre acelai eveniment putem spune poveti diferite n funcie de

context. Nici o poveste nu e scutit de ambiguiti i nici nu poate surprinde toate aspectele vieii. Exist poveti despre trecut, prezent i viitor. Pot exista poveti ale indeviyilor, familiilor sau comunitilor. Povetile nu oglindesc viaa noastr ci o formeaz; oamenii au obiceiul de a deveni ceea ce ei spun despre ei nii i despre experienele lor. Terapia narativ se concentreaz asupra povetilor pe care oamenii le spun despre problemele lor i ncearc s schimbe aceste poveti. nelegng experienele clienilor, terapeuii narativi i ajut s ia n considerare modaliti alternative de a se privi pe ei nii i problemele lor. Ei ajut clienii s demoleze povetile neproductive i s creeze alte noi, mai productive. n acest scop terapia narativ folosete repovestirea i externalizarea problemei. Terapeutii narativi nu vad clientul, ca fiind problema, nu vad nici familia ca fiind roblema, ci insasi problema este problema. De aceea ei sunt interesati de impactul problemei asupra familiei. Scopul terapiei trece dincolo de rezolvarea problemei cu care vine clientul la terapeut si anume schimbarea intregului mod de gandire si imbunatatirea modului de viata. Terapia narativa transforma identitatile din defect in eroic, nu prin lasarea membrilor familiei sa se confrunte cu conflictele lor, ci mai degraba prin separarea persoanelor de probleme si apoi unind familia in lupta cu inamicul comun. Terapia narativa are drept obiectiv general reconstruirea povestilor de viata ale clientilor, astfel incat acestia sa isi poata interpreta experienta de viata dintr-o perspectiva diferita, cu efecte benefice asupra experientelor lor prezente si viitoare. Nici o poveste de viata nu este eronata, doar diferita, incomplete sau inutila clientului, in satisfacerea nevoilor sale. Din punct de vedere al psihologiei narative, termenul de povestire/naratiune reprezinta un mod de a organiza episoadele, actiunile si relatarile despre actiuni; este un demers care aduce laolalta evenimente de zi cu zi si creatii fantastice si care incorporeaza dimensiunea timp-spatiu. Povestirea poate include si motivele oferitede actori asupra actiunilor proprii cat si cauzele actiunilor. (Sarbin, 1986) Povestirile sunt compuse din:

evenimente; organizate secvential; pe secvente temporal; in baza unui scenariu;

Naratiunea se tese pe doua nivele, deci: taramul actiunii (faptele brute propriu-zise) si taramul reflectarii lor in constiinta povestitorului. Povestea de viata are o influenta deosebitain realizarea unei identitati de sine si a unei teorii asupra lumii, iar daca poeste e saturatade probleme, atunci si identitatea de sine si stilul de actiune al clientului au de suferit. Pentru a decristaliza aceasta identitate si a o transforma intr-una benefica persoanei, se procedeaza mai intai la o de-constructie a povestii initiale cu care vine clientul. Ulterior, prin accentuarea aspectelor trecute cu vederea se contureaza o noua povestire, care orienteaza clientul catre dezvoltarea unor strategii de coping adecvate situational si chiar catre asumarea unei noi identitati de sine. OBIECTIVUL PSIHOTERAPIEI NARATIVE Este faptul ca pacientul poate sa constientizeze ca propria persoana este diferita de problema, aceasta din urma urmand sa fie explorata in cadrul colaborarii dintre pacient si psihoterapeut. Individul identifica factorii si influentele care au dus la aparitia problemei si isi rescrie povestea vietii. Astfel, povestea-problema este transformata in poveste-solutie. Terapeutul are rolul unui reporter de investigatii care, desi nu se afla in centrul investigatiei, are un rol influent. Cu alte cuvinte, psihoterapeutul pune intrebari ce il ajuta pe pacient sa exteriorizeze problema si apoi sa o analizeze. Obiectiv pe termen scurt - reducerea intensitatii, frecventei si duratei simptomelor, pana la disparitie. Obiectiv pe termenul lung - rescrierea povestirii despre experienta negativa a pacientului si obtinerea unei povestiri alternative coerente si mai putin traumatica. Ca metod de tratament, psihoterapia este o intervenie psihologic asupra persoanei realizat prin mijloace i metodologii specifice ce in de un cadru clinic i teoretic i care urmrete diminuarea sau inlturarea unor simptome sau comportamente

maladaptative i reechilibrarea prin modificarea cauzelor acestor simpome/tulburri i/sau uneori prin restructurarea personalitii. METODE I TEHNICI In psihoterapia narativa sunt folosite urmatoarele tehnici: Externalizare si simbolizarea/denumirea problemelor pacientului resurselor pacientului

Dialogul deconstructiv Intervievarea problemei: interventia problemei si viata pacientului factorii de mentinere actuali efectele asupra vietii pacientului (atat pozitive cat si negative) relatiile cu alte probleme ale pacientului tacticile si strategiile problemei

Intervievarea resurselor pacientului evidentierea modului in care pacientul le utilizeaza in combaterea problemei crearea unei povestiri despre felul in care pacientul si-a construit abilitatile de care dispune identificare unei audiente favorabile aplicarii si dezvoltarii resurselor identificarea exceptiilor ( momentelor cand resursele pacientului au fost mai puternice decta problema) Dupa terminarea terapiei pacientul se reintegreaza in viata de zi cu zi la un alt nivel, cu o noua identitate, ca dupa o experienta initiatica. Interviul narativ Interviul narativ presupune generarea de povestiri detaliate din propria experienta, nu descrieri generalizate. Naratiunile vin in multe forme, de la cele bine inchegate care evoca evenimente specifice din trecut, la naratiuni care traverseaza spatiul geografic si timpul relatari biografice care acopera intreaga viata sau cariera.

Caracteristici: in stiintele umane, ideea de interviu narativ reprezinta o schimbare majora de perspectiva privind interviul de cercetare. Modelul intrebare si raspuns (stimul sau raspuns) ne face sa vedem interviul ca pe o achizitie discursiva; participantii se angajeaza intr-o conversatie progresiva; naratorul si ascultatorul/intervievatorul in colaborare, produc si dau sens evenimentelor si experientelor pe care le relateaza naratorul ( Mishler, 1986). Intervievatorul care faciliteaza si respondentul, pe post de receptacul, sunt inlocuiti de doi participanti activi care produc sensul impreuna ( Gubrium si Holstein, 2002). Interviul narativ are mai multe in comun cu etnografia contemporana decat cu practica intrevederii din stiintele sociale general acceptate, care se bazeaza pe intrebari discrete cu final deschis si/sau intrebari cu raspuns fix. Atunci cand interviul este vazut ca o conversatie se aplica regulile de conversatie cotidiana: randul la replica, relevanta, formule de intrare si de iesire pentru a marca tranzitia in lumea unei povestiri si intoarcerea de acolo. O povestire poate duce la alta; daca vrem sa aflam despre experienta in toata complexitatea ei, detaliile conteaza: incidentele specifice, nu evaluarile generale ale experientei. Rapoartele narative necesita replici mai lungi decat cele tipice in conversatia naturala si cu siguranta mai lungi decat in practica de cercetare. Naratiunile pot surveni in momentele cele mai neasteptate, chiar si in raspunsurile la intrebari cu raspuns inchis (Riessman, 2002). Insa unele tipuri de intrebari deschise sunt mai predispuse decat altele sa ofere oportunitati narative. Unii psihologi, dupa introducere, invita clientii sa isi spuna povestea. Dar experienta depaseste intotdeauna descrierea sa si narativizarea: este posibil ca evenimentele sa fie amintite in treacat si ca naratorii sa le ofera putina insemnatate. Participantii pot sa-si aminteasca detaliile, momentele de legatura si alte mutatii in cognitii, emotii si actiune, doar cu ajutorul unor intrebari suplimentare.

Utilizarea metodologiei narative permite obtinerea unor date unice si complexe care nu pot fi culese prin experimente, chestionare sau simpla observatie. In ciuda faptului ca majoritatea studiilor narative sunt realizate pe grupuri mici de persoane, in comparatie cu esantioanele mari utilizate in cercetarea traditionala, cantitatea de date procurata din povestile vietii este extrem de mare. Un simplu studiu de caz ar putea avea la baza cateva ore de interviu si mult mai multe ore de ascultare si de transcriere a inregistrarilor. Deseori, din transcrierea exacta a unui singur interviu pot rezulta sute de pagini. Chiar si atunci cand psihoterapeutii scurteaza intrebarile sau timpul alocat intervievarii ori folosesc naratiuni scrise, cantitatea de material obtinut din asemenea studii va fi mereu surprinzatoare. Structura globala sau organizarea interviului poate fi utila psihoterapeutului deoarece implica o ordine preliminara si de orientare. Cu toate acestea, materialele narative pot fi analizate la diverse scari, in diferite dimensiuni: continuturile, structura, stilul vorbirii, trasaturile afective, motivele, atitudinile si credintele clientului. Lucrul cu materialele narative presupune ascultarea a cel putin trei voci: vocea clientului, asa cum o reprezinta banda sau textul, cadrul teoretic care furnizeaza conceptele si intrumentele necesare interpretarii, monitorizarea reflectiva a actului lecturii si interpretarii. Pe parcursul unei asemenea terapii, psihologul sau cititorul unei povesti a vietii intra in actiune cu naratiunea insasi si devine sensibil la vocea celui care o povesteste si la intelesurile oferite de acesta. Dar interpretarea nu inseamna a da frau liber speculatiilor si intuitiilor.

RELATIA NARATIVA

DINTRE

TERAPEUT

SI

PACIENT

IN

PSIHOLOGIA

Atitudinea terapeutului este aceea de curiozitate, pacientul si terapeutul se aliza ca sa resolve o problema cu care se prezinta pacientul. Pozitia colaboratorilor este de egalitate, se practica consultarea pacientului.

Pacientul este incurajat sa se alature terapeutului intr-un demers de critica literara a propriei experiente. Terapeutul trebuie sa: adopte o pozitie de colaborare, empatica cu interes puternic fata de istoria clientului; caute in istoria clientului cand el sau ea a fost puternica sau plina de resurse; foloseasca intrebari pentru a lua o abordare nemipusa, respectuoasa pentru orice poveste noua spusa de acum inainte; nu eticheteze niciodata oamenii, dar in schimb sa-i trateze ca pe fiinte umane cu istorii personale, unice; ajute oamenii separat de naratiunile culturii dominante, in asa fel incat sa deschida spatiu pentru povestile de viata alternative. Clientul care a avut experienta terapiei narative invata o modalitate mai flexibilade interpretare a realitatii. Terapia narativa incurajeaza independenta clientului fata de terapeut. In final, clientul devine el insusi consultant in calitate de specialist in rezolvarea problemei sale si i se cere contributia in a impartasi solutiile gasite si altora care s-ar putea confrunta cu o problema asemanatoare. Avantajul acestui mod de lucru seamana mult cu modul in care consultanta se desfasoara natural: de obicei, oamenii tind sa ii sfatuiasca pe cei din jur sa actioneze in moduri verificate pe propria piele. Aceasta abordare nu transforma terapia intr-o simpla vehiculare de solutii incercate de altii, doar ofera alternative pe care se poate broda, asa cum este, de pilda, insusirea rezolvarii de probleme in grupurile de terapie cognitivcomportamentala.

Bibliografie: 1) chiopu, U. ( 1997), Dicionar Enciclopedic de Psihologie, Babel, Bucureti. 2) Jupp, V. (2010), Dictionar al metodelor de cercetare sociala, Polirom, Iasi 3) Lieblich, A., Tuval-Mashiach, R., Zilber, T., Cercetarea narativa: Citire, analiza si interpretare, Polirom, Iasi. 4) Epston, D., White M. (1999), Termination as a Rite of Passage: Questioning Strategies for a Therapy of Inclusion in Constructivism in Psychotherapy, vol. I, editat de Neimeyer Robert A. si Mahoney Michael J. 5) Sarbin, T. R. (1986), Prediction and clinical inference: Forty years later. Journal of Personality Assessment. 6) Nichols, M.P, Schartz, R.C. (2005), Terapia de familie, Concepte si metode Editura Asociatia de Terapie Familiala, Bucuresti.

Webografie: 1) http://www.psihologie-brasov.com/consiliere-si-psihoterapie/terapia-narativa/ 2) http://psihologiegenerala.blogspot.com/2008/08/terapie-de-familie.html 3) http://www.psihodiagnostic.ro/lucrari-psihomil-iii/445/tehnici-narative-inconsilierea-copiilor-si-adolescentilor.html