SUPORT DE CURS

INTERVENŢIE ÎN PSIHOLOGIA CLINICĂ II

(TERAPII UMANISTE)
Master – Psihologie clinică şi intervenţie psihologică
Anul 2, sem. 1

CURSUL NR. 1

OBIECTUL, PROBLEMATICA ŞI SPECIFICUL PSIHOTERAPIILOR

EXPERIENŢIALE ŞI TRANSPERSONALE

Orientarea umanist-experienţială în psihoterapie centrată pe teoriile umaniste asupra

personalităţii s-a conturat de-a lungul ultimei jumătăţi a secolului XX, avândui ca promotori pe
Gordon Allport, George Kely, Abraham Maslow, Carl Rogers, ş.a. Orientarea umanist-
experienţialistă reînvie elemente esenţiale ale fiinţei umane (cum sunt valorile, alegerile,
dragostea, creativitatea, imaginea de sine) în atenţia psihologilor şi psihoterapeuţilor. Omul în
terapiile umaniste este privit ca o entitate activă, autoafirmativă, cu un potenţial latent ce se cere
valorificat şi centrarea pe experienţa imediată, conform principiului „aici şi acum”.
Psihoterapeuţii de această factură îşi propun sa-l asiste pe individ să-şi exploreze
propriile sentimente şi gânduri, propriile resurse şi limite, pentru a reuşi să-şi găsească soluţia
personală.
Demersul experienţial: reprezintă o valorificare a disponibilităţiilor fiinţei umane, o realizare
a universalităţii sale şi are drept obiectiv principal contracararea alienării.
Psihoterapia experienţială este dedicată depăşirii experienţei umane obişnuite.
Victor Frankl arată că omul este condus de dorinţa de a găsi şi a îndeplini un sens în cursul
existenţei sale.
Obiectele terapiei sunt atât intrapersonale cât şi transpersonale.

1
a. Obiectivul intrapersonal constă în descoperirea Eului propriu, a propriei individualităţi, a
stărilor emoţionale proprii şi a modului în care acestea se reflectă în corpul fizic.
b. Obiectivul transpersonal - se referă la orientarea spirituală, la unitatea omului cu universul,
cu planul cosmic, unitate prin care omul reuşeşte să depăşească limitele propriului Eu
contopindu-se în conştiinţa universală.
Psihoterapia experienţială consideră omul ca pe o entitate activă, cu un potenţial latent care
poate fi valorificat. Se optează mai mult pentru perfecţionare decât pentru vindecarea unor
simptome sau boli.
Scopul psihoterapiei experienţiale îl reprezintă conştientizarea maximală a propriului Eu
sau atingerea unui nivel superior de conştiinţă prin care omul să dobândească conştiinţa lumii
sale interne şi externe şi în acelaşi timp să fie capabil să o construiască. Se pune accent pe
autodeterminare, creativitatea şi autenticiatea fiinţei umane, integrarea corpului cu mintea şi
spiritul.
Tulburările psihopatologiei sunt privite ca expresii ale scăderii potenţialului uman, ca o
pierdere a legăturii cu experienţa internă.
Personalitatea nevrotică este o personalitate reprimată (nu în sensul instinctualităţii şi
conflictelor ca în psihologia dinamică) în sens ontologic: ca o pierdere a sensului existenţei şi
blocarea posibilităţilor de manifestare ale Eului.
Idealul psihoterapiei - crearea omului spontan, activ, creativ şi autentic.
Şcoala psihoterapeutică experienţială pune accent pe starea emoţiilor şi experienţei
prezente.
Tăirea experienţei este mai degrabă un proces afectiv decât cognitiv, deci un proces
personal, subiectiv şi inobservabil de către o altă persoană. Acest proces subiectiv conduce
ulterior la conceptualizare, el fiind iniţial implicit şi căpătând semnificaţii profunde pentru
subiect ordonate cu atingerea scopurilor psihoterapiei.
Schimbările terapeutice prin care semnificaţiile implicite ajung în conştiinţă sunt puternic
şi direct resimţite fără a fi neapărat verbalizate. La aceste schimbări contribuie în mod substanţial
şi relaţia client-terapeut.
Relaţia terapeutică este considerată ca o relaţie mutuală, umană, încărcată de afectiv, în
cadrul căreia cei 2 parteneri încearcă în mod sincer şi deschis să comunice unul cu altul atât prin
mijloace verbale cât şi nonverbale. Terapeutul nu intră în această relaţie în primul rând ca
specialist ci ca o fiinţă omenească, ca o persoană ce iniţiază o relaţie cu o altă persoană.
Terapeutul nu înceracă să-l modifice, să-l schimbe pe client ci doar să-i ofere un mediu plin de
înţelegere şi căldură în care acesta să-şi poată realiza disponibilităţile - din această perspectivă

2
terapeutul nu este altceva decât un catalizator care-l ajută pe client să-şi valorifice
disponibilităţile şi să-şi restructureze propria personalitate.

În timp, în cadrul orientării umanist-experienţialistă s-au dezvoltat mai multe şcoli

psihoterapeutice, printre care: terapia centrată pe client (C.Rogers), psihodrama (J.L.Moreno).,
gestaltterapia (F.Perls), analiza tranzacţională (E.Berne), analiza reichiană (W.Reich) ş.a.
În ultimele decenii, din această orientare s-a conturat o a patra direcţie care a marcat
destinul psihologiei şi a psihoterapiei moderne: orientarea transpersonală, curent ce-şi propune să
exploreze o formă de conştiinţă lărgită, considerată a având un imens potenţial curativ şi
transformator – supraconştiinţa. Părintele cel mai cunoscut al acestui curent este considerat
Stanislav Grof, cel care a elaborat două formule de amplificare a conştiinţei: terapia psihedelică
şi terapia holotropică (o tehnică de autoexplorarre empirică, asistată de un psihoterapeut, care
permite conectarea unor teriitorii necunoscute ale inconştientului, cu referire mai ales la
dimensiunea perinatală şi cea transpersonală).

CURSUL NR.2

CARL ROGERS ŞI PSIHOTERAPIA CENTRATĂ PE CLIENT

Carl Rogers este psihologul american care, începând cu anii”40, a elaborat o nouă modalitate
de abordare a oamenilor cu dificultăţi emoţionale. Aceasta a apărut iniţial sub denumirea de
psihoterapie non-directivă şi contrazicea considerabil principiile statuate la acea vreme,
susţinând ideea unui tratament psihoterapeutic „lipsit de direcţii”, de diagnostice şi interpretări.
Ulterior el va denumi acest demers: psihoterapie centrată pe client. Pentru ca procesul terapeutic
să fie fecund, trebuie ca el să se efectueze în funcţie de experienţa clientului, nu în funcţie de
teoriile şi principiile străine acestei experienţe. Pentru ca terapeutul să fie eficient, trebuie ca el
să adopte, vis-a-vis de clientul său, o atitudine empatică; trebuie să se străduiască să se cufunde
cu clientul, în lumea subiectivă a acestuia. Clientul trebuie să fie centrul întreprinderii, nu numai
în sensul că el este beneficiarul, ci într-un sens mai intrinsec. Înţelegerea experienţei sale
personale trebuie să servească drept ghid şi criteriu în procesul de reorganizare a atitudinilor sale
şi în conduita ulterioară a vieţii sale. De aici, termenul de centrare pe client. Deasemenea, în

3
opinia şi practica lui Rogers „non-direcţia” se reduce esenţialmente la abţinerea de la judecată
evaluantă, nu la absenţa funcţiei de judecată; orice activitate coerentă cere folosirea constantă a
acestei funcţii.
În exprimarea cea mai simplă, ideea principală a acestei concepţii terapeutice este
afirmarea „capacităţii individului”, mai explicit, aceasta traducându-se astfel: fiinţa umană are
capacitatea, latentă dacă nu manifestă, de a se înţelege pe ea însăşi şi de a-şi rezolva problemele
suficient pentru satisfacerea şi eficacitatea necesară funcţionarii adecvate (aspect denumit
capacitate de autoactualizare) şi are de asemenea o tendinţa să exerseze această capacitate. Ca
potenţiale, această capacitate şi această tendinţă sunt inerente oricărui om. Exercitarea acestei
capacităţi reclamă un context de relaţii umane pozitive, favorabile conversaţiei şi ridicării
„Eului"; altfel spus, ea reclamă relaţii lipsite de ameninţare sau de sfidare (provocare) cu ideea că
subiectul se ameliorează pe el însuşi. Pentru ca această capacitate să funcţioneze optim omul are
nevoie de acceptare necondiţionată. Modul de funcţionare specific uman are la bază capacitatea
de cunoaştere reflexivă, adică capacitatea nu numai de a şti, ci de a şti că ştii. Cunoaşterea
reflexivă face posibilă autoevaluarea şi autocorecţia. De remarcat că nu este vorba de o
capacitate de înţelegere completă şi foarte corectă, ci de un grad de înţelegere imperfect, fără
îndoială, dar suficient fiecărui pas al procesului de adaptare şi integrare care este existenţa
umană: este o înţelegere activă, într-un fel vitală, orientată nu spre conceptualizare, ci spre
acţiune.
Tendinţa la actualizare a organismului este fundamentală. Ea veghează la exersarea tuturor
funcţiilor, atât fizice cât şi experienţiale; ea vizează în mod constant să dezvolte potenţialităţile
individului pentru a asigura conversaţia şi „îmbogăţirea” sa ţinând cont de posibilităţile şi
limitele mediului.
În terapia centrată pe client cel mai important factor este relaţia terapeutică şi în principal
atitudinea terapeutului. Atitudinea principală, cea care le conduce pe toate celelalte, este
atitudinea de considerare (acceptare) pozitivă necondiţionată. Ceea ce este propriu acestei
atitudini este - în afara caracterului său necondiţional - autenticitatea sa. Crearea unui climat
afectiv adevărat terapeutic este unul din aspectele cele mai delicate ale rolului terapeutului. Pe
lângă securitate şi căldură, climatul psihologic care să-i ofere clientului sentimentul libertăţii
totale, libertăţii de a-şi explora cele mai ascunse şi mai „urâte” sentimente ale propriului eu, în
scopul de a deveni tot mai congruent cu experienţa prezentă, trebuie să fie caracterizat şi prin:
înţelegere empatică, toleranţă, respect. Referitor la aitudinea terapeutului Rogers vorbeşte de
acordul intern, adică de autenticitatea atitudinilor acetuia. Pentru ca relaţia să fie terapeutică,
trebuie ca experienţa imediată a terapeutului să fie corect reprezentată sau simbolizată în

4
conştiinţa sa; altfel spus, este necesar ca sentimentele şi atitudinile pe care le încearcă faţă de
client să fie total disponibile conştiinţei.
Tehnicile propuse de Rogers sunt:
1. Clarificarea sentimentelor clientului: se face prin reflecţie, meditaţie şi afirmaţie. Accentul
este pus pe sentimentele prezente.
2. Reformularea conţinutului afirmaţiilor clientului: se folosesc alte cuvinte decât cele folosite
de către client pentru a revărsa mai multă lumină asupra problemelor cu care acesta se confruntă,
pentru a elimina confuziile.
3. Acceptarea necondiţionată: sintetic redată, presupune comunicarea empatică, autentică,
acceptare pozitivă verbală şi nonverbală (mimică şi pantomimică de tip comprehensiv).
Alte tehnici utilizate în terapia nondirectivă ca modalităţi de susţinere ale dialogului sunt:
1. Ascultarea activă: Terapeutul susţine şi încurajează nonverbal (prin postură, privire,
mimică, mişcări ale capului, sunete aprobative) ceea ce spune subiectul.
2. Tehnici de reflectare:
a. Reflectarea / Repetiţia ecou: Terapeutul reia, ca un ecou, o parte din ceea ce spune
subiectul. Se păstrează limbajul subiectului şi se accentuează acea parte din mesajul transmis de
către client care este semnificativă pentru problema cu care acesta se confruntă. Clientul se
simte acceptat, încurajat să comunice, apar şi sunt conştientizate sensuri noi ale situaţiei
prezentate, sunt mult diluate blocajele, rezistenţele şi, de asemenea, nu există riscul introducerii
unor mesaje distorsionate faţă de cele transmise de către client, nuanţele diferite care ar putea să
apară putând fi corectate şi reinterpretate, clarificate chiar de către client. Un alt rol important al
acestei tehnici este că îl focalizează pe client asupra găsirii unei noi perspective, a unei soluţii la
problema cu care se confruntă şi în cazul în care totuşi apar rezistenţe, tehnica oferă posibilitatea
lucrului cu rezistenţele într-o manieră non-intruzivă şi extrem de delicată pentru sensibilitatea
clientului.
b. Repetiţia pe alt ton / cu o nuanţă de umor: Terapeutul reia o parte din ceea ce spune
subiectul, dar pe alt ton, cu o nuanţă de umor. Rol : schimbarea perspectivei asupra
evenimentului.
c. Amplificarea: Se foloseşte pentru a scoate în evidenţă un aspect pozitiv/faţa pozitivă,
constructivă a situaţiei sau atunci când urmărim obţinerea unui efect paradoxal: prin amplificarea
suplimentară introdusă de terapeut, subiectul ajunge să vadă situaţia la dimensiunile ei reale.
3. Tehnici de reformulare:
a. Reformularea prin inversiunea raportului figură-fond: Se obţine o nouă viziune asupra
ansamblului, fără a se adăuga sau omite nimic. Se poate folosi atunci când subiectul este

5
nemulţumit de modul cum a acţionat într-o anumită situaţie. Privit dintr-o altă perspectivă,
comportamentul său se poate dovedi pozitiv. Se urmăreşte un efect de şoc, cu consecinţe în
planul imaginii de sine, pozitivarea imaginii de sine.
b. Reformularea sinteză:
Reformularea în cuvinte cheie, reliefându-se ceea ce este esenţial pentru subiect, accentul
fiind pus pe trăirile, emoţiile, patternurile interpretative greşite, distorsionate ale subiectului; se
folosesc doar cuvintele clientului şi nu se fac nici un fel de interpretări asupra celor relatate.
Această tehnică este un fel de reflectare într-o formă mai extinsă.
c. Reformularea clarificatoare:
Terapeutul formulează ceea ce subiectul a simţit, dar nu poate exprima. Nu se fac sugestii şi
întotdeauna se verifică dacă ceea ce a fost reformulat coincide cu trăirea clientului.
4. Tehnici de deschidere: Când subiectul pare că se blochează, dialogul este susţinut,
redeschis prin formulări neutre de tipul: „Şi….”, „Deci…..”, „Aşadar….” ş.a. m.d.

Terapeutul nu judecă ceea ce-i spune subiectul, nu evaluează, nu-şi impune propriile sale
valori şi standarde, nu sugerează soluţii. Terapeutul doar ascultă, acceptă necondiţionat, clarifică.
Deasemenea, specific acestei terapii este „comunicarea aici şi acum”. Chiar atunci când sunt
relatate fapte petrecute în trecut, comunicarea se menţine focalizată pe ceea ce se petrece aici şi
acum. Situaţia trecută este adusă în prezent.

CURSUL NR. 3

PSIHODRAMA CLASICĂ MORENIANĂ

Numele Moreno este sinonim cu psihodrama. Jacob Levi Moreno este considerat drept unul
din primii terapeuţi orientaţi acţional, creatorul terapiei în echipă, al abordărilor de grup şi
maritale, pionier în tratamentul psihozelor.
Moreno defineşte psihodrama ca „ştiinţă care explorează adevărul prin metode dramatice.”
Într-o reprezentare psihodramatică individul dă viaţă pe scenă lumii sale interioare, explorând
anumite părţi ale ei, cu ajutorul celorlalţi membri ai grupului care interpretează rolurile
personajelor desemnate de el.
Metoda psihodramatică integrează modalităţile analizei cognitive cu dimensiunile implicării
experienţiale, participative. Interacţionând la modul concret, angajându-te corporal şi imaginativ

6
în situaţie - ca şi când se întâmplă acum - are drept consecinţă conştientizarea unor idei şi trăiri
în general inaccesibile prin simpla povestire a situaţiei respective. Elementele nonverbale ale
comunicării acţionează nu numai în relaţie cu interlocutorul, dar şi la nivel intern, astfel încât,
atunci când retrăieşti o situaţie punând în practică comportamentul furios sau înfricoşat de
atunci, aduci în conştiinţă emoţii pe care altfel le-ai fi reprimat.
Modalităţile specifice de lucru psihodramatic au la bază patru ingrediente vitale: factorul
spontaneitate, factorul creativitate, conceptul de întâlnire şi cel de tele. O trăsătură esenţială a
spontaneităţii este aceea că îl face pe individ să se organizeze în mod autonom, fiind simultan
adecvat nevoilor interne şi cerinţelor exterioare. Pentru a se actualiza, spontaneitatea are nevoie
de un mediu care să-i permită acest lucru, un mediu empatic. În psihodramă acest mediu este
situaţia de grup.
Instrumente metodologice:
Moreno identifică cinci instrumente fundamentale ale lucrului psihodramatic: scena,
protagonistul (subiectul), directorul, eurile auxiliare şi auditoriul.

Scena reprezintă spaţiul în care persoanele lucrează asupra lor însele în postura de membru al
grupului sa de protagonist. Poartă numele de „spaţiu terapeutic”. Este un spaţiu mochetat,
igienic, cu suprafeţe moi, care evită riscul unor accidente fizice. Este suficient de larg astfel încât
să permită lucrul simultan a 6 - 8 persoane. Are în compunere două părţi: una destinată
protagonistului - scena şi balconul, alta destinată membrilor grupului atunci când protagonistul
lucrează – auditoriul. Din spaţiul terapeutic fac parte obiecte care au rolul de repere spaţiale în
scena reprezentată de protagonist - scaune, perne, saltele, beţe. Balconul este folosit ca loc care
permite o privire detaşată, de ansamblu, diferit de nivelul scenei.
Protagonistul este persoana din grup ce işi exteriorizeză trăirile, este subiectul reprezentării
psihodramatice. El montează pe scenă un aspect al realităţii sale interioare, având oportunitatea
de a-şi explora tensiunile într-un mediu securizant şi structurat, de a-şi exprima fanteziile,
dorinţele, trăirile neexteriorizate, complexele. El se află în acest moment în centrul atenţiei
grupului, cu întreaga sa subiectivitate.
La invitaţia directorului, el alege colegii de grup care să interpreteze rolurile personajelor din
secvenţa sa. Aceştia poartă numele de Euri auxiliare.
Eurile auxiliare sunt din acest moment instrumente în folosul protagonistului, venind în
întâmpinarea nevoilor sale şi interpretând rolurile aşa cum le vede protagonistul.
Eul auxiliar este orice membru al grupului, în afară de director, ales de protagonist să joace
un rol în scena sa; îl ajută pe protagonist în explorarea problemei sale. Eul auxiliar funcţionează
ca o punte între director şi protagonist - pe de o parte este o extensie terapeutică, investigând
7
conţinuturile puse în scenă în direcţia propusă de director, pe de alta este o extensie a
protagonistului în exprimarea trăirilor sale.
El este întotdeauna ales de către protagonist, în baza relaţiei teleice care funcţionează între cei
doi. Eul auxiliar nu este un actor care repetă cuvintele protagonistului, el esenţializează
elementele definitorii propriului rol din exprimările verbale, postura, mişcările creionate de
protagonist.
Un tip special de eu auxiliar este “alter ego-ul” - persoana care joacă partea protagonistului
pe scenă (în secvenţele când acesta este în inversiune de rol cu alte personaje, acţionând din
pielea acestora).
Directorul psihodramei este un terapeut profesionist care conduce şedinţa în toate etapele ei.
Este cel care orchestrează psihodrama pentru a-l ajuta pe protagonist să-şi exploreze problema.
Directorul, conducătorul terapiei este promotorul acţiunii, regizorul reprezentării, analistul
materialului emotiv. Se implică cu întreaga sa personalitate, departe de a fi o prezenţă neutră şi
pasivă, având un rol activ şi propunător.
Terapeutul este o prezenţă atentă, disponibilă, activă, un punct de reper pentru protagonistul
aflat în explorare.El e garantul eficacităţii acestei explorări astfel încât protagonistul să aibă la
sfârş itul reprezentaţiei sale un bun nivel de integrare în urma travaliului terapeutic.
În cursul participării auditoriului directorul se asigură că intervenţiile membrilor grupului sunt
constructive - nu admite observaţii critice faţă de conţinuturile reprezentate, sfaturi, interpretări.
Fiecare îţi va exprima doar trăirile personale, experienţa proprie de viaţă.
Auditoriul este format din restul membrilor grupului neimplicaţi direct în reprezentaţie, care,
atunci când este ales protagonistul, se retrag din spaţiul scenei în spaţiul numit aud
itoriu.Reprezintă contextul terapeutic în care protagonistul îşi montează drama dar şi participă
efectiv la procesul de vindecare. La sfârşitul psihodramei, când membrii grupului împărtăşesc cu
protagonistul ceea ce au simţit, se reduce solitudinea protagonistului, se reconectează grupul şi se
formează noi conexiuni. Funcţia principală a auditoriului este de a-l ajuta pe protagonist. Practic,
aceasta are loc atunci când protagonistul alege din rândul auditoriului eurile auxiliare şi alter-ego
care iau parte la reprezentarea sa, când auditoriul intervine din afara scenei ca o porta-voce a
opiniei publice, dând un feedback la evenimentele văzute, şi la sfârşitul reprezentaţiei - prin
împărtăşirea trăirilor provocate de scena urmărită.
Momentele şedinţei psihodramatice
Sesiunea de psihodramă se desfăşoară în trei etape distincte: încălzirea, lucrul cu
protagonistul şi participarea auditoriului. O şedinţă durează în medie 2 ore - mărimea grupului
fiind între 5 şi 12 persoane.

8
 Încălzirea este etapa destinată lucrului cu grupul, pentru a se naşte o atmosferă de
spontaneitate prin activităţi specifice. Directorul propune în această fază activităţi care să ducă la
interacţiuni semnificative între membrii grupului, în scopul dezvoltării sentimentului de
încredere, siguranţă, autodezvăluire.
Timpul protagonistului cuprinde faza de acţiune efectivă, în care realitatea interioară a
protagonistului este structurată şi concretizată pe scenă. Cu ajutorul directorului şi eurilor
auxiliare protagonistul aduce pe scenă conflictele sale actuale, le dă formă, le atribuie conotaţii
Participarea auditoriului
În această etapă, membrii grupului împărtăşesc trăirile şi gândurile suscitate de evenimentele
urmărite pe scenă. Prin participarea auditoriului protagonistul se simte mai puţin izolat. El se
simte înţeles, acceptat, ştie că nu e singur în confruntarea lui.
Analiza
Moreno a presupus că vindecarea trebuie să conţină o etapă de analiză, dar nu a încorporat-o
în procesul psihodramatic. Ea poate fi inclusă, nu neapărat ca o parte a procesului psihodramatic,
ci având loc în mintea terapeutului. Acesta va putea să o includă în tratamentul global când este
cel mai util pentru protagonist.

CURSUL NR. 4

PSIHOTERAPIA EXISTENŢIALĂ

Sorgintea acestei orientări terapeutice se află în existenţialismul filosofic european, care are ca
principali reprezentanţi pe: M. Buber, M. Heidegger, S. Kierkegaard, G. Marcel, JP. Sartre precum
şi în filosofia şi psihologia orientală. Conform acestor concepţii individul „normal" fiinţează în
lume, este parte din existenţă şi ca atare, se manifestă liber şi spontan, creativ şi natural. Prin
procesul de alienare are loc „ruperea de lume", „tăierea" din existenţă; subiectul se îndreaptă
vertiginos spre drumuri închise, blocate, psihopatologice. În acest moment se impune intervenţia
psihoterapeutului pentru a acorda suport psihosocial şi pentru a participa la curăţirea „psihosferei" şi
„sociosferei" din care face parte clientul. „Existenţialiştii utilizează noţiunea de empatie mediată
pentru a înţelege „lumea" depresivului, a maniacului, a obsesivului, a schizofrenului etc. Punându-
se în situaţia pacientului, ei încearcă să interpreteze simptomele individuale pe baza conceptelor
filosofice".

9
 Omul, ca fiinţă liberă şi creativă, construieşte proiecte existenţiale şi apoi se angajează - pentru
devenirea întru fiinţă - pe drumul prevăzut şi cuprins în proiect. Eşecurile, blocajele sau orientările
greşite pe un astfel de „drum existenţial" îl pot marca profund pe individ, uneori, împingându-l spre
sfera psihopatologiei. De aceea terapeutul asigură clientului aflat în impas existenţial o punte spre
realitate, participă la eliberarea acestuia de teama şi complexe afective, redându-i speranţa şi
libertatea.
Abordarea terapeutică existenţialistă consideră omul ca fiind unic în felul său, o entitate sui
generis, o valoare incomensurabilă ce trebuie percepută ca atare. Se pune accent pe
autodeterminarea personalităţii, pe construirea propriului destin, pe creativitate, spontaneitate şi
autenticitatea fiinţei umane.
Terapia existenţialistă nu lucrează cu anormalitatea, ci cu ceea ce mai este încă bun şi sănătos în
fiinţa omenească. Nu există boală psihică în concepţia existenţialistă, ci numai situaţii problematice
şi impasuri existenţiale, ceea ce înseamnă pierderea sensului existenţei, ca urmare a scăderii şi
reprimării potenţialului uman. Impasul existenţial este considerat un fenomen ontologic iar nevroza
expresia disperării existenţiale. Anxietatea, teama, panica şi sentimentul de culpabilitate apar
datorită unei subestimări a propriei persoane sau a neacceptării condiţiei umane, fapt ce duce la
depersonalizare şi apatie, la „situaţii-limită" ce determină o existenţă umană alienată, absurdă,
izolată şi lipsită de sens.
Tehnici şi proceduri terapeutice:
Analiza existenţială este o „atitudine" pe care o adoptă terapeutul faţă de alte persoane.
Terapeutul trebuie să fie flexibil în utilizarea tehnicilor, acestea fiind alese de la caz la caz.
Majoritatea analiştilor existenţialişti folosesc tehnici din terapiile de orientare dinamică şi o serie de
tehnici terapeutice folosite şi în alte abordări. Cele mai întâlnite sunt: intenţia paradoxală;
dereflecţia; tehnici nonverbale; tehnica fanteziei ghidate; tehnici dramatice care presupun joc de rol
cu imaginaţie dirijată; fantezia şi reveria, preferabile exprimărilor seci; relaxare musculară pentru
conştientizarea senzaţiilor de tensiune; tehnici de educare a voinţei; tehnici de concentrare a atenţiei;
tehnici de relaxare.
D.Polkinghorne propune următorul plan de acţiune în analiza existenţială:
1. Explorarea eului. Este o examinare amănunţită a celor patru dimensiuni ale vieţii
clientului: lumea naturală, lumea publică, lumea privată şi lumea ideală. Este descrierea propriei
lumi, a memoriei, sentimentelor şi reacţiilor proprii. Clientul este încurajat să recunoască şi să
definească propria experienţă aşa cum este ea în realitate, să accepte o poziţie criticist- constructivă
pentru o înţelegere clară a modului său de existenţă.

10
 2. Schimbarea direcţiei vieţii, prin care se ia decizia de schimbare a propriei vieţi.
Terapeutul îl ajută pe client să analizeze şi să evalueze toate alternativele posibile şi să selecteze
apoi varianta optimă.
3. Manifestarea noii vieţi demne. Se implementează şi se manifestă noul sistem axiologic.
În această etapă se stabilesc modalităţile de valorizare şi punere în acţiune a talentelor clientului, a
abilităţilor şi deprinderilor personale. Accentul este pus pe descoperirea talentelor. Acum clientul se
aruncă în lupta pentru construirea propriului destin şi de aceea trebuie încurajat
Irvin Yalom terapeutul continuator al curentului existenţial, defineşte psihoterapia
existenţială ca o abordare psihoterapeutică dinamică , cu centrarea pe accesarea şi rezolvarea
conflictelor intrapsihice inconştiente, care perturbă funcţionarea adaptativă a individului.
Aceste conflicte interioare, sunt rezultatul din întâlnirea cu preocupările ultime ale ale
existenţei: moartea, libertatea, izolare, lipsa de sens.
Problematica morţii se referă la conflictul dintre conştientizarea inevitabilităţii morţii şi
dorinţa de imortalitate a omului. Paradoxul este că, deşi moartea distruge fizic omul, tot ideea de
moarte îl poate salva de la existenţa anostă. Anumite situaţii limită din viaţă deschid calea spre
o conştienţizare a degradării existenţei. Când această întâlnire cu moartea este valorificată în
sens constructiv (rolul psihoterapiei), persoana are posibilitatea să aprecieze cu adevărat darurile
eixtenţei. Psihoterapia existenţială afirmă că psihopatologia acestei problematici a morţii este
rezultatul modului ineficient de a transcende moartea.
Problematica libertăţii ţine de confruntarea între conştientizarea lipsei de structură, de
fundamentare a universului în care trăim şi dorinţa noastră de fundamentare şi organizare. În
viaţa de zi cu zi suntem condiţionaţi de multe cerinţe concrete. Însă dincolo de aceste restricţii
suntem liberi să alegem cum să acţionăm într-o situaţie, ce atitudine să adoptăm, dacă să fim
puternici, curajoşi, fatalişti, sau panicaţi. Alegerea ne aparţine, să trăim o viaţă plină de regrete
amare, sau să ne găsim o cale de a ne depăşi handicapul, şi în ciuda lui, a ne găsi un sens în
viaţă. Principul terapeutic existenţial general este ca atunci când clientul se lamentează în
legătură cu situaţia sa de viaţă, este de a-l întreba şi a-l ajuta să conştientizeze cum a creat el
această situaţia, în ce fel este responsabil de ceea ce i se întâmplă. Intervenţia terapeutică,
presupune, ca în primul rând, clientul să-şi asume responsabilitatea şi apoi să treacă la acţiune în
felul ales de el.
Problematica izolării rezultă din tensiunea dintre conştientizarea singurătăţii noastre
existenţiale şi dorinţa noastră de contact , de protecţie, da a fi parte a unui întreg mai mare.
Îngroziţi de izolare, oamnenii încearcă, în general să scape de groază prin căutarea ajutorului la
nivel interpersonal (stabilesc relaţii pentru că trebuie s-o facă, şi astfel de relaţii sunt bazate pe

11
nevoia de supravieţuire şi nu pe cea de creştere. Uunul dintre obiectivele majoreale terapiei
existenţiale este să rezolve dilema fuziune – izolare. Persoana sănătoasă intră în relaţie cu
celălalt, fără dorinţa de a scăpa de izolare devenind una cu celălat sau fără a-l transforma într-un
instrument de apărare împotriva izolării. Una dintre primele intervenţii ale terapeutului este de
a-l ajuta pe client să-şi identifice şi să-şi înţeleagă modul personal de interacţiune cu ceilalţi.
Problematica lipsei de sens se referă la confruntarea dintre conştientizarea faptului că nu
există „sensuri” sau „proiecte” universale şi nevoia omului de a avea scopuri, valori, idealuri la
care să se raporteze. Criza existenţială izbucneşte atunci când omul se confruntă cu evenimente
care-i destructurează siguranţa, stabilitatea, sistemul de credinţe şi scopuri pe care şi le-a
construit, şi-l fac să să-şi dea seama de relativitatea lor. Sarcina terapeutului este de a a examina
cu exigenţă şi conştiiciozitate legitimitatea plângerii că “viaţa nu are sens”. Punctul de vedere
existenţialist este că, fiinţa umană este singura care creează sens în lume: nu există nici un
proiect prestabilit , nici un alt scop în afara omului. În acest sens , sarcina terapeutului este a
ajuta clientul să realizeze că “sensul” este un concept foarte relativ.

CURSUL NR. 5

PSIHOTERAPIA GESTALT

Terapia Gestalt este o psihoterapia creată de Perls asistat de soţia sa Laura la începutul
anilor 1940.
Terapia gestaltistă angajează plenar experienţa focalizată perceptual, afectiv, imaginativ
şi acţional, aici şi acum, printr-o diversitate impresionantă de modalităţi de dialog şi tehnici de
joc de rol provocativ. Toate acestea devin „vehicolul” conştientizării de sine, al redescoperirii şi
reevaluării personale, al autorestructurării prin resurse proprii. Ele conduc în final la creştere şi
dezvoltare personală, gestalt-terapia aparţinând astfel, prin scopuri şi metodologie,
psihoterapiilor umanist-experienţiale şi fiind poartă de intrare în domeniul dezvoltării
transpersonale.
Insight-ul prin autoexplorare şi învăţare a strategiei de a te conştientiza şi autotransforma,
în măsura în care te accepţi, te asumi şi decizi liber, cu deplină responsabilitate, constituie

12
paradigma acestei psihoterapii, care depăşeşte creativ şi realist atât abordările psihodinamice, cât
şi pe cele comportamentale.
Terapia Gestalt este un tip de terapie utilizată pentru adâncirea conştienţei noastre, de o
manieră mai puţin intelectuală decât în formele mai tradiţionale de psihoterapie. „Gestalt”
înseamnă întreg şi implică întregul.

Ideea terapiei gestalt este aceea că oamenii au trebuit să reprime sau să suprime aspecte
ale sinelui pentru că ele nu au fost acceptate sau sprijinite. Aceste aspecte ale sinelui sau
sentimentele noastre pot deveni „chestiuni neterminate”.

Se consideră că oamenii percep în mod natural, spontan, structurile realităţii, că ei le

reconfigurează şi le restructurează firesc, atât în planul cunoaşterii, cât şi al comportamentului.
Astfel, ei au virtual asigurată calea spre adevăr şi evoluţie. Aceasta pentru că ei sunt sisteme
deschise, auto-organizatoare şi exploratorii, active, deci transformative.

Obiectivul gestalt-terapiei

Scopul declarat al gestaltterapeutilor este provocarea şi extinderea conştientizării, ca modalitate

de creştere şi autonomie personală.
Conştientizarea priveşte atât o arie particulară a experienţei pe care persoana o trăieşte, a trăit-
o sau ar putea s-o trăiască într-o anumită împrejurare, cât şi habitusurile automatizate. Cu alte
cuvinte, conştientizarea se referă atât la conţinuturi (sentimente, reprezentări, convingeri,
evaluări şi informaţii), cât şi la procese psihice (mecanisme prin care persoana ajunge să simtă,
să gândească şi să acţioneze într-un anumit mod). Scopul este următorul: clientul să
conştientizeze CEEA CE ESTE EL, pe de o parte şi CUM FACE ca să se întâmple ceea ce
este, pe de altă parte.
Terapia este simultan un proces de autoexplorare, autoînţelegere şi autoschimbare, prin
intermediul conştientizării atât a conţinuturilor intrapsihice, cât şi a modalităţilor psihologice
prin care aceste „conţinuturi” pot fi reaşezate, resemnificate, schimbate cu deplină
responsabilitate.
Pe ce se concentrează munca de conştientizare cu clientul ? Principalele direcţii sunt:
• cunoaşterea mediului;
• răspunderea alegerilor;
• autocunoaşterea şi autoacceptarea;

13
• abilitatea pentru contact.

Indicaţii terapeutice

Terapia gestaltistă este indicată în special persoanelor cu tulburări anxioase, depresive,

fobice, somatoforme, în general celor din sfera psihogeniilor, precum şi adolescenţilor cu
tulburări de adaptare, emoţionale şi de identitate. Beneficiază, de asemenea, persoanele interesate
de optimizarea comportamentului, deschise în a lucra asupra autoconştientizării şi dornice să
înveţe în mod natural cum să producă schimbări în viaţa lor. Sunt foarte importante motivaţia şi
tipul de aşteptări cu privire la terapie. Mulţi clienţi, deşi se consideră sincer interesaţi în
schimbarea comportamentului lor, sunt mai curând dornici să scape de un anumit disconfort,
acuzând stare de rău generalizat, indispoziţie, insatisfacţie în relaţii şi în viaţă. Ei aşteaptă mai
mult ca ameliorarea să vină din efortul terapeutului şi nu din eforturile lor personale. Cei care
sunt interesaţi să scape doar de simptome, fără a se folosi de munca de autoconştientizare, nu vor
participa autentic în terapia gestaltistă, ei fiind mai indicaţi pentru terapiile comportamentale,
biofeedback şi chimioterapie.
Persoanele care suferă de sentimente de autorespingere sau care se tem să nu fie respinşi,
cu complexe de inferioritate, cei care se autoînşeală, cu acute sentimente de frustraţie, cu
dificultăţi de exprimare a sentimentelor şi opiniilor, cu conduite evitante, ezitante, dubitative,
inhibaţi, blocati, anxioşi, într-un cuvânt - toţi cei care trăiesc nefericirea şi nu ştiu cum să
depăşească această stare - sunt cei mai indicaţi pentru această formă de terapie. Ei sunt direct
interesaţi de modul în care pot autoconştientiza cum să se autoregleze. De asemenea, cei care au
înclinaţie şi preocupare în a se cunoaşte pe sine într-o manieră intelectuală, dar care nu s-au
maturizat emoţional, care nu au crescut spiritual, pot fi beneficiari ai terapiei gestaltiste. Aceasta
se justifică prin faptul că terapeuţii gestaltişti sunt direct interesaţi de modul în care se pot
autosprijini clienţii în rezolvarea problemelor lor, facilitându-le creşterea autoreglării şi
autosuportului. Pe ei nu îi preocupă atât soluţiile cât găsirea acestora de către clienţii înşişi şi
deblocarea mecanismelor prin care aceştia să-şi poată descoperi soluţii proprii în general, deci şi
în alte contexte. Pe măsură ce înaintează în terapie, interesul pentru restructurarea personalităţii
clientului creşte, atât la terapeut, cât şi la client. O terapie finalizată cu succes asigură
independenţa clientului în a lucra el însuşi cu temele sale caracteriale şi de relaţie, cu problemele
propriei reglări şi dezvoltări, utilizându-şi optim semnificaţiile propriilor conştientizări.

Principiile practicării terapiei gestaltiste

14
a. Psihoterapia gestaltistă se desfăşoară ca un proces de explorare „împreună”, în contextul
întâlnirii sau contactului autentic între persoane reale. În cadrul acestei „întâlniri”, terapeutul
ghidează activ munca de conştientizare a clientului, evitând să menţină distanţa, să interpreteze
sau să modifice direct conduita. Creşterea apare ca rezultat al contactului real şi al experienţei
directe a celor doi participanţi implicaţi. Prezenţa terapeutului este vie, participativă, rezonantă,
sensibilă, onestă şi directă. Din modul în care pacienţii sunt angajaţi în relaţie cu terapeutul, ei
pot învăţa cum procesul lor de conştientizare este limitat nu atât de problemele lor, cât de acest
mod de a se relaţiona în general. Ei conştientizează cum sunt percepuţi de alţii, ce simte
terapeutul în raport cu ei în anumite situaţii, cum îi percepe la rândul său ca persoană. Ei pot
vedea, auzi şi spune ce experimentează, focalizarea realizându-se printr-o largă paletă de
modalităţi de contact, de la empatie la exerciţiile structurate pe fenomenologia relaţiei dintre
terapeut şi client.
b. În terapia gestaltistă nu se utilizează formula <ar trebui sau trebuie>,ci formula <ce preferi
sau ce doreşti>. Accentul în munca de conştientizare se pune pe autonomia şi autodeterminarea
clientului, lăsându-i în propria grijă atât responsabilitatea, cât şi sancţionarea comportamentului
său. Etica lui „nu trebuie” ţine de respectarea preferinţelor şi soluţiilor clientului, fără a însemna
în nici un fel încurajarea tendinţelor anarhice, antisociale sau asociale. Respectul pentru persoana
totală dă posibilitatea terapeutului de a-l ajuta pe client să se clarifice în privinţa diferenţelor
între „nu pot” şi „nu vreau”, ca şi asupra barierelor interne care îl împiedică să conştientizeze,
cum ar fi învăţarea anterioară, ruşinea, anxietatea şi teama sau sensibilitatea la rănire narcisică.
c. Facilitarea explorării căilor care cresc posibilitatea clientului de a-şi continua dezvoltarea
pe cont propriu, şi în afara şedinţei terapeutice. Terapeuţii gestaltisti folosesc în acest sens o
comparaţie sugestivă: „să laşi clientul neterminat asemenea unei fripturi pe care o laşi să se
coacă în cuptorul cald şi după ce ai stins focul”.
Clientul rămâne astfel deschis, cu o sarcină care urmează să se continue şi în afara cabinetului
terapeutic şi acest stil de a lucra explică de ce terapia gestaltistă poate fi atât de frecvent şi
intensiv practicată (de mai multe ori pe săptămână). Cu privire la acest principiu al facilitării şi
stimulării creşterii continue, Yontef şi Simkin precizează: „noi cooperăm cu creşterea care se
produce fără noi; noi iniţiem atunci când este nevoie; oferim facilităţile necesare clientului în a-şi
întări autoperfecţionarea. Noi mai mult facilităm creşterea, decât completăm un proces de cură”
(1989, p. 330). După Perls, facilitarea creşterii sau a propriei dezvoltări este principalul şi ultimul
scop al acestei terapii iar calea este „achiziţionarea acelui nivel de integrare” a persoanei care să
permită creşterea.

15
 d. Principiul integrării personale sau repersonalizarea. Reuşita unei terapii gestaltiste este
indicată de cât de mult a reuşit clientul să achiziţioneze integrare, adică să devină un întreg, să se
unifice în interior. Integrarea necesită identificare cu toate funcţiile vitale, şi nu doar cu anumite
idei, emoţii sau acţiuni. Respingerea anumitor idei, sentimente şi acţiuni proprii conduce la
înstrăinare de sine, la alienare. De aceea, sarcina terapiei este de a determina persoana să devină
conştientă de părţile alienate anterior, de ceea ce ignoră, respinge, se teme sau neagă din sine
însuşi.
Pentru a putea deveni discriminativă şi responsabilă, persoana trebuie mai întâi să-şi
conştientizeze acele părţi autorespinse, să le guste, să le reconsidere, să le asimileze dacă sunt
ego-sintonice sau să le autoelimine dacă sunt ego-alienante. Numai acceptând ceea ce este poate
să restructureze, să resemnifice, să înveţe să discrimineze şi să se autosume, ceea ce permite
reunificarea interiorului, repersonalizarea. În reconsiderarea şi integrarea acelor părţi pe care
clienţii şi le resping, Simkin utilizează o altă analogie sugestivă: „modelul prăjiturii” („deşi
uleiul, făina, praful de copt sunt rele la gust dacă le-am consuma separat, luate împreună ele sunt
indispensabile pentru coacerea prăjiturii şi succesul ei”).
e. Principul autodezvăluirii şi autoresponsabilităţii participanţilor în relaţia terapeutică. Ca şi
în alte terapii umanist-experientiale şi în terapia gestaltistă relaţia terapeutică este de la adult la
adult, se desfăşoară pe orizontală, fiind centrată pe prezentul situaţiei şi accentuând asupra
experienţei directe a celor doi participanţi. Spre deosebire de alte terapii însă, în acest caz
terapeuţii, ca şi clienţii, îşi dezvăluie prezenţa lor în întregime, prin comunicarea percepţiilor lor
asupra pacienţilor şi experienţelor care se consumă, precum şi a observaţiilor asupra a ceea ce
clientul nu conştientizează. Terapeutul este nu numai conectat empatic la client, dar îşi dezvăluie
participarea ca persoană conştientă în experienţa comună. Acest stil de a lucra permite clientului
să acţioneze ca un egal, care are acces deplin la datele propriei experienţe, aşa cum trăieşte el
dinlăuntrul fiinţei sale ceea ce terapeutul observă şi îi comunică din afară. În felul acesta, ambii
sunt implicaţi în munca de conştientizare în mod activ, participând direct, dar fiecare este
responsabil doar pentru sine. Spre deosebire de alţi terapeuţi, care se consideră responsabili
pentru clienţi, minimalizându-le sentimentele, opţiunile sau resursele şi întărindu-le astfel nevoia
manipulării, terapeuţii gestaltişti implică prin chiar stilul de relaţionare responsabilitatea
clientului în a se autosprijini şi autoregla. Sarcina lor este aceea de a-i învăţa pe clienţi cum să se
autosprijine, de a-i încuraja şi întări responsabilitatea pentru propriile alegeri şi soluţii, de a şi le
asuma şi valida. Un alt aspect important al relaţiei terapeutice este că ambii sunt responsabili de
modul în care îşi menţin cu grijă, onest şi eficient alianţa pentru facilitarea creşterii.
Responsabilităţile stricte ale terapeutului în procesul terapeutic se referă la:

16
• cantitatea şi calitatea „prezenţei” lui în relaţie;
• cunoaşterea de sine şi a clientului;
• menţinerea unei poziţii nedefensive;
• menţinerea proceselor de contact şi conştientizare într-o manieră adaptată clientului;
• consecinţele propriului comportament în stabilirea şi menţinerea climatului terapeutic.
f. Principiul experienţei directe sau conştientizarea lui <ce şi cum> şi al lui <aici şi acum>. În
gestalt-terapie, experienţa directă este un instrument metodologic. Ea este extinsă şi aprofundată,
având ca pretext sau ca tehnici provocative o serie de sarcini experimentale sau exerciţii. Prin
efectuarea acestora, clientul devine conştient de CE şi CUM face, adică de cum face faţă, cum
face alegerile, cum se autosprijină sau cum rezistă, se opune, etc. Prin stimularea interogativă a
terapeutului „Ce simţi ? Ce faci acum / Cum simţi sau cum faci asta ?”, clientul îşi lărgeşte
treptat experienţa, fără ca terapeutul să-şi propună să-l conducă neapărat undeva anume, să-i
schimbe sentimentele sau să-l recondiţioneze, ori măcar să-i provoace un catharsis mai intens.
Focalizarea acestui proces de autodescoperire se face AICI şi ACUM, întrucât procesul
conştientizării se întâmplă în prezent, în „acum”, chiar dacă obiectul conştientizării pot fi şi
evenimente anterioare (reamintirea, retrăirea lor se întâmplă tot acum). Contactul persoanei cu
lumea, ca şi cu amintirile sau anticipările şi expectaţiile, se întâmplă acum iar necunoaşterea a
ceea ce simt şi sunt în prezent îi împiedică pe oameni să-şi integreze eficient dimensiunea
trecutului, ca şi pe cea a viitorului, în personalitatea lor. Neconştientizându-şi prezentul, unele
persoane ajung să-l experimenteze ca şi cum s-ar afla în trecut sau în viitor. Şi într-un caz şi în
altul, ei suferă de distorsiuni ale contactului cu lumea, fie trăind mai mult în trecut decât în
prezent, fie trăind în prezent ca şi cum n-ar fi avut trecut, fie trăind în viitor ca şi cum ar fi în
prezent. Acestea sunt perturbări ale conştientizării sinelui şi contactului cu ceilalţi din
perspectiva timpului şi pot fi reglate în terapie doar prin centrarea întregii experienţe în prezent,
ca tranziţie perpetuă între trecut şi viitor. Şi chiar dacă experienţele trecute sau posibile sunt
readuse sau imaginate, după caz, pe scena prezentului, pentru a putea fi clarificate şi integrate,
terapeuţii gestaltişti preferă să orienteze conştientizarea asupra experienţei prezente, aici şi acum,
în contactul terapeutic şi în contextul orei de terapie, pentru a spori concreteţea şi actualitatea
trăirii, iniţiind astfel clientul în a se alimenta chiar de la sursa înţelegerii sale perpetue şi totodată,
a schimbării sale perpetue. Se consideră că a vorbi despre o persoană, de pildă care nu este
prezentă, este mai puţin restructurant şi terapeutic pentru client decât a-i vorbi direct acelei
persoane, ca şi cum s-ar afla în faţa lui. Această manieră directă de dialog cu persoane care deşi
nu sunt prezente fizic, sunt prezente “psihologic” în experienţa clientului, implică tehnici
derivate din jocul de rol. Ea este în măsură să mobilizeze mai mult experienţa directă, observarea
17
şi autoconştientizarea. În acelaşi timp, clientul este protejat emoţional de impactul prezenţei
fizice a persoanei cu care are o relaţie dificilă sau patogenă şi câştigă distanţa psihologică
necesară pentru a reexperimenta relaţia respectivă, a o reevalua şi integra pe un alt nivel de
semnificaţie, care să-i permită să evolueze, să crească.
În terapia gestaltistă, modalităţile metodologice <ce şi cum>, <aici şi acum>, <eu şi
celalalt> şi <ca şi cum> sunt facilitatoare în special când demersul terapeutic este ţintit pe
psihodinamica caracterologică şi a dezvoltării.

CURSUL NR. 6

PSIHOTERAPIA EXPERIENŢIALĂ A UNIFICĂRII

Iolanda Mitrofan (2004), autoarea orientării numită „Terapia Unificării”, creează o

perspectivă inedită, revoluţionară, o abordare holistică a dezvoltării şi a transformării umane. În
acestă teorie, descrierea entităţilor Ego (Eu) şi Sine împreună cu dinamica lor, ocupă un loc
aparte, pentru înţelegerea funcţionării personalităţii, dar şi pentru a pune baza Terapiei
Experienţiale a Unificării. Din această abordare putem reţine câteva aspecte fundamentale.
În concepţia acestei autoare, Sinele este „nucleul inefabil şi primordial al fiinţării” cu
putere autoregenerativă, „Sămânţa Divină” din noi la care ne raportăm atunci când ne rugăm cu
credinţă autentică în divinitate. „Spaţiul alchimic numit SINE este un rezervor plin cu „resurse
sau disponibilităţi creatoare şi rezolutive, sensuri şi semnificaţii revelate, susţinute de energii
proaspete, adică de nivel mai înalt. Tot el, Sinele, este furnizorul principal al capacităţii noastre
de a iubi, sprijini şi dărui, pe care chiar şi când o alterăm sau impiedicăm să se manifeste, ea nu
încetează niciodată să existe, fiind chiar energia regeneratoare specifică prototipului uman.
Sinele poate fi conceptualizat ca Centru, Tao sau Creator Divin.” (Mitrofan, 2004, p.24)
Egoul este o „formă de manifestare identitară exprimată şi configurată dinamic prin
roluri, patternuri şi strategii adaptative (mai mult sau mai puţin eficiente), ce personalizează
individul.” (Mitrofan, 2004, p.29)
Autoarea arată ca integrarea Egoului în Sine este un proces de unificare şi transcendenţă
ce se realizeză într-un „Spaţiu Transformator Ego-SINE”, (TES) ce poate fi reprezentat simbolic
sub forma unei sfere, al cărei interior se creează, se transformă neîncetat, original şi imprevizibil
prin intersectarea si cumularea experienţelor subiective, simultan pe trei axe funcţionale şi
polare. Fiinţa umană este astfel o „realitate ce devine neîncetat” în acest sistem coaxial al

18
dezvoltării şi transformării umane. În acest sens, unificarea interioară este un proces
autoregenerativ ce se realizează prin integrarea polarităţilor axelor,oferindu-le acestora trăsături
noi şi determinând o calitate superioară Egoului.

Cele trei axe sunt:

1. Axa Rolurilor Identitare (masculin, patern, feminin, matern) sau a tranziţiei de la Ego
la Sine. Ea asigură funcţia de conservare şi unificare;
2. Axa Timpului care asigură funcţia de dezvoltare;
3. Axa Conştientizării care asigură funcţia transformatoare.

Funcţionarea psihicului uman este văzută ca un proces de „înfăşurare” continuă a

experienţelor sub forma unui „ghem existenţial”, dilatând câmpul de manifestare a Conştiinţei.
Pe axa rolurilor identitare procesul are loc printr-o mişcare dublă: o desfăşurare şi o
reînfăşurare ce se produc simultan. O persoană divizată, neintegrată, se află predominant în etapa
de desfăşurare. Aceasta are loc dinspre Sine către Ego, prin configurarea rolurilor identitare
polare: masculin-feminin şi patern-matern. Rolurile sunt corelate cu strategii şi patternuri
adaptative. Această constelare de roluri şi strategii este unică pentru fiecare individ, îl
personalizează. Reînfăşurarea se produce dinspre faţetele Egolui înspre Sine, Egoul dilatându-se
prin asimilarea (integrarea/neintegrarea) experienţelor pozitive/negative. (vezi: figura 4 – stadiul
persoanei neintegrate; figura 5 – stadiul persoanei unificate, integrate în Sine).

19
 Fig. 4. Stadiul persoanei neintegrate, divizate, care se „desfăşoară”
(reproducere după Mitrofan, 2004, p.25)

Fig. 5. Stadiul persoanei integrate (unificată, transformată) centrată în prezent, Sine şi

transconştient (reproducere după Mitrofan, 2004, p.27)

20
 Autoregenerarea prin integrarea Egolui în Sine se produce în spaţiul rolurilor identitare,
prin asumarea şi integrarea armonioasă a tuturor rolurilor identitare şi unificarea acestora
asigurând individului un echilibru optim dintre fuziune şi autonomie, dintre unificare şi separare
(în relaţia cu sine şi cu celălalt). Pe axa conştientizării, efectul autoregenerării constă într-un
nivel superior al integrării spirituale în matricea ontologică universală.
Axa rolurilor identitare Masculin-Feminin şi Patern-Matern poate fi reprezentată grafic
sub forma a două axe perpendiculare, interconectate sub forma simbolului crucii ce formează
patru cadre în Spaţiul TES (vezi fig.6)

Fig.6. Spaţiul Transformator Ego-Sine în conexiune cu axa Conştientizării

(reproducere după Mitrofan, 2004, p.28)

O persoană integrată (unificată, transformată) este centrată în prezent, Sine şi

transconştient. Iar acest proces de integrare este asemănător reînfăşurării unui ghem („ghemul
existenţial”), prin care se obţin, pe cele trei axe, următoarele efecte:
1. Unificarea rolurilor identitare (fuziunea Ego-Sine). Condensarea Egoului şi dilatarea
Sinelui. Sinele creşte pe seama Egoului prin asimilare, se produce o autoregenerare, apoi
Sinele se proiectează şi se manifestă prin alte egouri.
2. Unificarea experienţelor în prezent. Trecutul este adus în prezent, integrat şi „eliberat”.
Focalizarea maximă este pe prezentul autocreator, autogenerator. Viitorul devine in
funcţie de capacitatea transfigurativă a prezentului.
3. Unificarea experienţelor de cunoaştere prin integrarea şi controlul experienţelor
inconştiente şi a celor conştiente de către transconştient sau conştiinţa extinsă.
21
 Procesul de autotransformare creatoare este blocat de două cauze sincrone: „excesele sau
deficitele energetice manifestate la nivelul emoţional, motivaţional şi voliţional, pe de o parte şi
modificările calitative ale cunoaşterii, pe de altă parte.”
Pentru deblocare e nevoie de un ajutor dat Egoului disponibilizânu-l cu răbdare, redându-
i puterea creativă, facilitându-i exprimarea a cât mai multor roluri neintegrate ce altfel creează
tensiuni în inconştient. Se produce o fluidizare a funcţionării lui, o viziune şi manifestare
îmbogăţite şi mereu proaspete. Astfel, dezvoltarea armonioasă a persoanei, în ritmuri şi grade
diferite de integrare, de la un individ la altul, va duce la o schimbare calitativă a Eului prin
revelarea Sinelui, „contopirea şi vieţuirea întru Sine”. Prin această integrare Egoul nu dispare, nu
se dizolvă, aşa precum susţin unele teorii spirituale, ci funcţionează într-o manieră
transformativă, manifestând tot mai mult aspectele Sinelui.
Conform autoarei, o fiinţă integrată este „armonioasă, eficientă, sănătoasă şi flexibilă, un
veritabil agent al schimbării pozitive şi în colectivitate. Ea este pregătită oricând să facă faţă cu
minimum de efort şi maximum de randament schimbărilor, stressorilor externi şi interni,
profitând de fiecare ocazie pentru a creşte.” (Mitrofan, 2004, p.72) Principalele atribute ale
acestei persoane ar fi: flexibilitatea, puterea transformativă, puterea de sacrificiu, dăruirea,
puterea de a ierta, dinamism şi adaptare creatoare la mediu. Atitudinile conştiente şi
comportamentele creative, autoacceptarea, autorespectul şi iubirea de Sine sunt mijloacele pe
care fiecare persoană le are şi le-ar putea utiliza pentru a trăi eficient şi a fi fericită.

CURSUL NR. 7
PSIHOTERAPIA TRANSPERSONALĂ – NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Cea mai nouă direcţie în psihologie şi psihoterapie este abordarea transpersonală. Rădăcinile
ei ştiinţifice se găsesc în psihologia umanistă şi psihoterapiile experienţiale, dar şi în psihotarapia
analitică jungiană.
Concepţia de bază a psihologiei transpersonale este că dincolo de individ există mai mult
decât personalitatea acestuia. Personalitatea nu este decât una din faţetele întregii identităţi
individuale. De aceea, unul dintre scopurile terapeutice ale abordării transpersonale este de a
pune în relaţie personalitatea cu Sinele total. Astfel, va exista o mai mare unitate între minte şi
corp, întrucât Sinele este eliberat de restricţiile personalităţii. Ca rezultat, individualitatea va fi
capabilă să se bucure de ceea ce oferă lumea, fără să fie ataşată acesteia.
Psihologia transpersonală îşi asumă o perspectivă extensivă asupra persoanei ca fiinţă în
dezvoltare şi integrare continuă. Ea încorporează contribuţiile esenţiale ale primelor trei forţe în

22
psihologie (psihanaliza, abordarea cognitiv-comportamentalistă şi perspectiva umanistă) şi
asimilează constructiv, discriminativ, reargumentând dintr-o perspectivă modernă, ştiinţifică,
bazată pe cercetări de vârf în domeniul fizicii, biofizicii şi neuropsihologiei - o serie de
fenomene şi metode abordate în disciplinele sapienţiale orientale şi occidentale, cum ar fi:
dezvoltare spirituală şi experienţă mistică, cunoaştere, comunicare şi acţiune paranormală
(fenomene PSI), intuiţie şi stări modificate ale conştiinţei, tehnici de meditaţie şi extinderea
resurselor cognitive şi creative, autocontrol şi autotransformare psihosomatică, trezire spirituală.
Psihologia şi psihoterapia transpersonală sunt influenţate de concepte provenite pe de o
parte, din Yoga, Zen Buddhism, Taoism, Sufism, iar pe de altă parte, se structurează pe
teoretizări şi argumentaţii lansate în lucrările mai multor autori remarcabili: Carl Gustav Jung
(cel care a folosit pentru prima dată termenul de ‘transpersonal” în 1916), Allan Watts,
Abraham Maslow, William James, Frances Vaughan, Roberto Assagioli - autorul psihosintezei,
Ken Wilber şi Stanislav Grof.
Dintre psihoterapeuţii umanişti, Carl Ransom Rogers s-a impus prin elaborarea
conceptelor de „self actual” şi „self ideal“, care se pot afla în relaţii de congruenţă sau
incongruenţă, cu impact asupra dezvoltării personale, stabilind şi condiţiile favorabile acesteia
(acceptarea necondiţionată, încredere şi valorizare, empatia şi congruenţa în relaţiile
interpersonale). Dar Rogers este totodată şi cel care depăşeşte sfera psihologiei umaniste,
anunţând zorii celei de-”a patra forţe în psihologie” - psihologia transpersonală. În 1979, Rogers
sugera că dimensiunea mistică, spirituală a experienţei, fusese întrucâtva subestimată. Citându-l
în lucrările sale pe Fritjof Capra - cel care a făcut nenumărate comparaţii între fizica modernă şi
misticism - Rogers se declara convins de compatibilitatea dintre experienţa subiectivă şi ştiinţă.
De asemenea, el se preocupă şi de fenomenele paranormale, în raport cu care sugerează că ar
trebui abordate şi explorate într-o manieră empirică.
Abraham Maslow (1908-1970) considerat în istoria psihologiei ca fiind cel mai
important cercetător în problemele motivaţiei umane introduce pe lângă nevoile umane
obişnuite, fiziologice şi psihologice şi conceptul de „metanevoi” de realizare a Sine-lui.
Cercetările lui au vizat şi subiecţi cu normalitate psihică şi chiar persoane de nivel intelectual şi
cultural ridicat. Nevoile de realizare a Sine-lui îl plasează pe individ dincolo de cotidian,
îmbogăţindu-i viaţa prin valori mult mai înalte: frumuseţe, unicitate, ordine, perfecţiune,
transcendenţă şi dorinţa de a crea. În cercetările lui, Maslow s-a oprit şi la trăirile mistice ce apar
uneori spontan la diverşi indivizi. El le-a numit “experienţe de vârf” (Maslow. 1962) şi a arătat
că aceste trări ar trebui considerate fenomene supranormale, nu patologice, şi că ele se asociază
cu înclinaţia către autorealizare.

23
 Psihologia transpersonală implică învăţarea acceptării şi iubirii tuturor “părţilor” Sinelui, aşa
cum sunt acestea, precum şi crearea posibilităţilor persoanei de a simţi şi accepta ceea ce cu
adevărat simte, adică de a deveni congruentă, autentică, nemistificată, pură.
Psihologia şi terapiile transpersonale îşi propun să exploreze noi teritorii ce transcend ego-ul.
Adepţii acestei abordări menţionează faptul că studiile ştiinţifice asupra ultimei dimensiuni a
experienţei personale oferă înţelegerea cea mai profundă a naturii umane şi trasează căile prin
care oamenii îşi pot dezvolta întregul lor potenţial.

CURSUL NR. 8
STANISLAV GROF ŞI STADIILE CONŞTINŢEI

Stanislav Grof (n. 1931, Praga, Cehoslovacia), psihiatru stabilit în Statele Unite, este unul
dintre fondatorii psihologiei transpersonale şi un pionier în domeniul cercetării stărilor de
conştiinţă modificate. Preşedinte fondator al Asociaţiei Transpersonale Internaţionale (înfiinţate
în 1977) Grof este cunoscut în special pentru studiile sale timpurii legate de utilizarea LSD şi
efectele acestuia asupra psihicului uman, în scopul vindecării şi evoluţiei umane în cadrul
demersului denumit „psihoterapie psihedelică”. În urma cercetărilor sale de peste treizeci de ani
Grof a construit un cadru teoretic pentru psihologia prenatală şi perinatală, precum şi pentru
psihologia transpersonală. Acest sistem are la bază o „cartografie a inconştientului” ce cuprinde:
inconştientul perinatal (construit pe baza Matricilor Perinatale Fundamentale), inconştientul
biografic şi inconştientul transpersonal.
1. Inconştientul psihodinamic
Experiențe corporal-senzoriale în care apar conștientizări neobișnuite la nivel corporal și
energetic. În multe cazuri se experimentează dilatarea corpului, pierderea granițelor corporale,
senzații de expansiune, decorporalizare, sau dimpotrivă, senzația de îngreunare, de unificare cu
pământul. Corpul își revelează adevărata natură, se pot simți blocajele energetice în corp,
curgerea energiei șa.
Experiențe biografice. Pot fi retrăite cu mare intensitate episoade biografice post-natale,
inclusiv unele de la o vârstă foarte mică. Retrăirea acestor episoade biografice pot arunca o
lumină nouă asupra evenimentului și a contextului respectiv. Pot apărea episoade reprimate,
traumatice, însoțite de revelația unor semnificații majore. Acest tip de experiență are de multe ori

24
un efect vindecător remarcabil pentru că reașează experiența respectivă într-un context în care
poate fi integrată.
2. Inconştientul perinatal
Experiențe perinatale. Sunt o categorie fundamentală de experiențe.
Perinatal înseamnă ”din preajma nașterii”. Poate fi retrăit momentul nașterii și etapele
premergătoare, secvențe din viața intrauterină, emoții și sentimente care au fost îngropate în
inconștient.
Stanislav Grof consideră nașterea cea mai gravă traumă din viața unui om. Felul în care ne-
am născut ne influențează întreaga viață. În cursul experiențelor perinatale apar amintiri și
înțelesuri care ne pot reconstrui întregul mod de a vedea realitatea vieții noastre.
Sunt experiențe extrem de vindecătoare ce pot fi asimilate cu o renaștere la un nou nivel.

3. Inconştientul transpersonal
Experienţele transpersonale sunt experiențe în care transcendem identificarea cu corpul,
mintea, emoțiile și convingerile noastre conștiente. Sunt experiențe în care ne putem identifica cu
orice lucru sau ființă din univers, în care putem accesa teritorii necunoscute ale psihicului și
conștiinței noastre. Putem trăi experiențe mistice fundamentale, identificări cu personaje
mitologice sau aparținând unor mari tradiții mistice. Putem trăi experiențe ale unor vieți
anterioare, putem accesa întreaga ”bază de date” a inconștientului colectiv despre care vorbea
C.G.Jung.
În experiențele transpersonale orice este posibil, căci cele mai elevate niveluri ale
conștiinței devin accesibile prin experimentare directă. Sunt printre cele mai transformatoare
experiențe

CURSUL NR. 9
STANISLAV GROF ŞI PSIHOTERAPIA HOLOTROPICĂ

După interzicerea folosirii LSD, la sfârşitul anilor 1960, Grof a descoperit că multe dintre
aceste stări speciale de conştiinţă puteau fi induse şi explorate şi în absenţa drogurilor, cu
ajutorul anumitor tehnici de respiraţie într-un mediu propice, noul demers fiind intitulat
„respiraţie holotropică”.

25
 În opinia lui Grof procesul terapeutic trebuie să se sprijine pe o nouă înţelegere a naturii,
originii şi dinamicii tulburărilor psihogene. Problemele emoţionale, psihosomatice şi
interpersonale pot fi asociate cu oricare dintre nivelurile inconştientului – biografic, perinatal,
transpersonal – şi uneori au rădăcini importante în toate. Astfel, o intervenţie psihoterapeutică
eficientă nu trebuie să fie limitativă ci să urmărească procesul în zona corespunzătoare
cristalizării tulburării. Abordarea terapeutică tradiţională, restrânsă doar la nivelul biografic, nu
va duce la schimbări de profunzime şi persistente. Există multe simptome care vor persista atâta
timp cât individul nu înfruntă, nu experimentează şi nu integrează temele lui perinatale sau
transpersonale cu care sunt asociate. Din acest motiv, obstacolul major, ultim, al psihoterapiei îl
constitue barierele cognitive şi filozofice ce trebuie depăşite, în mod evident mai întâi, de către
psihoterapeuţi.
Strategia terapeutică se bazează pe credinţa fermă că fiecare individ trebuie sa-şi confrunte
întregul spectru al experienţelor blocate şi neintegrate pana atunci. In acest sens, procesul ce se
află în spatele simptomului, ce conţine aceste experienţe blocate şi neintegrate, este încurajat prin
terapie să se manifeste, acest lucru ducând la autovindecare şi la expansiunea conştiinţei.
Intervenţia terapeutică va respecta acest principiu chiar dacă clientul va suporta o stare temporară
de accentuare a disconfortului.
Terapia devine astfel un proces de autoexplorare a tărâmurilor interioare necunoscute care
presupune o învăţare continuă. În această aventură terapeutul este un tovarăş de drum al cărui rol
este să încurajeze clientul să treacă prin aceste experienţe în totalitate şi să se asigure că ele au
fost incheiate. La sfârşitul acestei călătorii terapeutul primeşte cu o deschidere şi acceptare totală
împărtăşirile clientului fără să interpreteze nimic. Sesizăm aici manifestarea credinţei
terapeutului în înţelepciunea organismului clientului său mai mult decât în propria judecată.
Observăm diferenţele majore ale acestei abordări în raport cu majoritatea celorlalte sisteme
terapeutice. Astfel, asemănător cu analiza jungiană, procesul terapeutic nu este tratamentul unei
boli, ci o aventură a autoexplorării şi autodescoperirii. După Grof, atributul esenţial al
terapeutului nu este cunoaşterea anumitor tehnici. „Factorii critici sunt propriul său stadiu de
dezvoltare a conştiinţei, gradul de cunoaştere de sine, capacitatea de a partcicipa fără frică la
experienţele intense şi extraordinare ale altei persoane şi disponibilitatea de a înfrunta observaţii
şi situaţii noi, care s-ar putea să nu se încadreze în nici o paradigmă teoretică convenţională.”
(Grof, pg.460-461)
În cadrul procesului terapeutic, psihoterapeutul oferă clientului o tehnică sau o combinaţie de
tehnici capabile să activeze înconştientul, să mobilizeze energiile blocate şi să transforme
stagnarea simptomelor emoţionale şi psihosomatice într-un flux de experienţe dinamice. Aceste

26
intervenţii slăbesc sistemul de apărare (de tip nevrotic) şi scad rezistenţa psihologică la
schimbare. Reacţiile emoţionale ale clientului sunt accentuate şi se produc abreacţii puternice şi
catharsis. Materialele inconştiente reprimate în stadiile prenatale, perinatale, în pruncie sau în
copilărie devin uşor accesibile pentru a fi retrăite şi integrate în sistemul psihic al individului.
Tehnicile propriuzise de provocare reprezintă combinaţii de respiraţie, muzică şi tehnici de
relaxare corporală. Pentru început i se cere clientului săse aşeze pe o canapea mare, confortabilă
sau pe o saltea. I se cere să se concentreze pe respiraţie şi pe procesul ce se desfăşoară în corp, să
permită corpului şi minţii să se relaxeze şi să uite de analiza intelectuală cât mai mult posibil.
Începe imediat o perioada de hiperventilaţie cu menţinerea concentrării atenţiei pe respiraţie şi pe
corp, fapt ce va amplifica de obicei senzaţiile fizice şi emoţiile preexistente sau va induce emoţii
noi. Clientul este încurajat să se abandoneze total în faţa emoţiilor şi senzaţiilor care apar şi să
găsească modalităţi adecvate de a le exprima: prin sunete, mişcări, posturi, grimase sau
trenurături, fără să le judece sau să le analizeze.În momentele potrivite terapeutul sau asistentul
oferă ajutor clientului. Întrega asistenţă se referă la facilitarea trăirii experienţei, deplin şi până la
sfârşit. Pentru aceasta clientul este încurajat să rămână în experienţă, să işi continue experienţa
indiferent de ceea ce trăieşte. În acest timp subiectul e sfătuit să se exprime liber şi chiar să
comunice ceea ce se întâmplă cu el dacă acest lucru e posibil (emoţii, senzaţii fizice cum ar fi:
anxietate, furie, sentimente de culpabilitate, abandon sau respingere, sufocare, greaţă sau
presiune în vezica urinară). Această comunicare ajută asistentul în demersul său de amplificare a
proceselor şi senzaţiilor existente. Asistenţii trebuie să urmărească cu atenţie procesul şi urmeze
mişcarea energiei până la terminarea lor atunci când clientul atinge o stare mintală lipsită de
tensiune, plăcută şi limpede. Apoi subiectului trebuie să i se acorde suficient timp pentru a
integra experienţa şi a se întoarce la conştiinţa obişnuită.
Procesul de provocare şi evocare descris mai sus este intensificat şi adâncit printr-o folosire
adecvată a unei muzici speciale. Muzica stereo de fidelitate înaltă, selectată şi combinată într-un
mod aparte poate fi un instrument puternic de autoexplorare şi terapie. Muzica are un înalt
potenţial de modificare a mintalului. Dacă e utilizată cu o pregătire specială şi într-o manieră
introspectivă, un anumit tip de muzică poate să evoce experienţe puternice şi să faciliteze o
descărcare emoţională şi psihosomatică profundă.
Tehnicilor amintite ce reprezintă structura de bază a procesului terapeutic al respiraţiei
holotripice, li se pot alătura tehnici compatibile imprumutate de la alte forme terapeutice atunci
când este nevoie. Astfel, Grof aminteşte tehnicile de tip gestalt, tehnica Jocului cu nisip al lui
Dora Kalff (din analiza jungiană), tehnici artistice şi creative cum ar fi desenele etc. De multe
ori, în incheierea unei întălniri, pentru a facilita integrarea celor lucrate se utilizează „desenul

27
mandalei”. În această tehnică subiectului i se pune la dispoziţie creioane colorate sau carioci şi o
foaie mare de hârtie pe care se află desenat un cerc şi este rugat să umple cercul aşa cum crede de
cuviinţă. Poate fi o simplă combinaţie de culori, un desen compus din modele geometrice sau un
desen figurativ complex.
Tehnicile prezentate scot la lumină experienţe importante din cele trei zone ale
inconştientului persoanei. Pot fi amintiri din copilărie (sau adolescenţă) corespunzătoare
inconştientului biografic, pot fi experienţe din perioada perinatală, trăiri corespunzătoare uneia
dintre cele patru matrici perinatale (a se vedea Grof, 2007) sau mai multor matrici (inconştientul
perinatal) sau pot fi experienţe neobişnuite din inconştientul transpersonal ale căror numitor
comun este sentimentul individului că propria conştiinţă s-a extins dincolo de graniţele eului şi
depăşeşte limitările de timp şi spaţiu.

CURSUL NR. 10
KEN WILBER – NIVELURIILE FIINŢEI

Transpersonalistul Ken Wilber prezintă în volumul său „Transformations of

Consciousness”, un model de creştere şi dezvoltare a personalităţii pe nouă niveluri diferite ale
dezvoltării şi integrării.
Sinele se dezvoltă odată cu fiecare treaptă, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. “Dacă
lucrurile merg bine, sinele se dezvoltă normal şi trece la următorul stadiu, într-o stare relativ
bună de funcţionare. Dar dacă lucrurile merg în mod constant rău la un anumit stadiu, pot apărea
variate patologii. Tipul de patologie, tipul de nevroză depinde în bună măsură de stadiul sau
nivelul la care apare problema” (Wilber, 2005. p.206). A se vedea figura 3.
În fiecare stadiu de dezvoltare, sinele trebuie să rezolve o anumită sarcină. În funcţie de
modul cum o rezolvă, el sfârşeşte prin a ajunge relativ sănătos sau relativ tulburat. Pentru ca
dezvoltarea să continue, sinele trebuie să abandoneze stadiul respectiv, să nu se mai identifice cu
el, pentru a face loc unui stadiu nou, superior. Astfel, el se diferenţiază de stadiul inferior, se
identifică cu cel superior şi apoi îl integrează pe cel superior în cel inferior.

Cele nouă niveluri, ce reprezintă în opinia lui Wilber o versiune extinsă al „Marelui Lanţ
al Existenţei” din filosofia perenă (corp, minte, suflet şi spirit), sunt:
1. Nivelul structurilor senzoriofizice (inteligenţa senzoriomotoare al lui Piaget), care includ
componentele materiale ale corpului, dar şi senzaţia şi percepţia;

28
2. Structura fantasmal-emoţionala (nivelul emoţional-sexual) cuprinde libidoul, elanul vital,
bioenergia, prana, dar şi imaginile mentale;
3. Intelectul reprezentaţional (gândirea preoperaţională a lui Piaget) ce cuprinde simbolurile şi
conceptele;
4. Intelectul regulă/rol (gândirea operaţională concretă a lui Piaget) care este o structură ce
poate face operaţii complexe după reguli, dar şi care poate să iasă din rolul propriu
experimentând o perspectivă diferita;
5. Nivelul reflexiv-formal este o structură introspectivă, ea gândeşte, gândirea fiind capabilă de
raţionamente ipotetice;
6. Nivelul existenţial sau logic-vizionar este o structură care integrează, uneşte, conectează.
Printr-o astfel de integrare ea realizeză şi uniunea minte-corp, într-o ordine superioară
numită „centaur”;
7. Nivelul psihic cuprinde pe lângă capacităţile psihice propriu-zise şi stadiile de debut ale
dezvoltării spirituale, transpersonale sau contemplative;
8. Nivelul subtil sau stadiul intermediar al dezvoltării spirituale este sediul „Zeului personal”,
sediul adevăratelor arhetipuri transpersonale şi al formelor supra-individuale;
9. Nivelul cauzal sau sursa pură nemanifestă a tuturor celorlalte niveluri inferioare, sediul unei
Divinităţi fără formă, abisală.

Nivelul unu este nivelul unui sine fiziologic, adică un sine nediferenţiat de cel al mamei
şi de lumea înconjurătoare. Avem o conştiinţă oceanică sau protoplasmatică. Tulburările care se
pot produce la acest nivel, în care sugarul nu reuşeşte să se diferenţieze de mediu, sunt deosebit
de grave şi sunt de tipul psihozelor.
La nivelul doi, sinele corporal trebuie să se separe şi să se individualizeze faţă de mamă
şi de lumea fizică în general. Dificultăţile apar atunci când graniţele sinelui devin vagi, confuze.
În acest caz lumea pare să inunde emoţional sinele, care este foarte volatil şi instabil. Apar aşa
numitele personalităţi dizarmonice.
La nivelul trei, care apare după sau în jurul vârstei de doi ani, copilul trebuie să-şi
schimbe identitatea de la un sine întemeiat pe corp la un sine mental, asistat de limbaj. Dacă
această diferenţiere corp-minte merge prea departe, apare disocierea, reprimarea. Eul nu
transcende corpul ci îl exclude. Aspectele corpului şi dorinţele lui rămân în umbră, sabotând
dureros eul sub forma unui conflict nevrotic.
Nivelul patru, începe în jurul vârstei de patru ani şi marchează transformări foarte
profunde ale conştiinţei. Copilul trăieşte din ce în ce mai mult într-o lume a rolurilor şi regulilor.

29
Copilul poate să-şi integreze de la părinţi, de la societate, atât roluri şi reguli adevărate cît şi
înşelătoare (mituri). Blocajul la acest nivel constă în interiorizarea unor convingeri false,
neeficiente, limitative.
La nivelul cinci, după vârsta de unsprezece ani, individul poate să reflecteze la normele şi
regulile societăţii, şi astfel de unul singur să realizeze dacă ele au sau nu o valoare. Tot aici
persoana îşi dezvoltă şi o capacitate de introspecţie puternică şi susţinută. Întrebarea „Cine sunt
eu?” devine pentru prima oară foarte arzătoare. Acum, indivizii trebuie să-şi croiască propria lor
identitate. Blocajele pot apărea prin aşa numita „criză de identitate”
La nivelul şase, cel existenţial, oamenii pot să-şi dezvolte un sine personal puternic
integrat. Este nivelul centaurului, al integrării minte-corp. Problemele ce apar la acest nivel, sunt
cele existenţiale: moarte, finalitate, integritate, autenticitate şi sens al vieţii.

Fig.3 Corelaţia nivelurilor, psihopatologiilor şi tratamentelor

(reproducere după Wilber, 2005, p.205)

La nivelurile superioare, şapte, opt şi nouă, identitatea continuă să se extindă, la început

trecând dincolo de sistemul corp-minte separat, către dimensiunile spirituale mai largi şi cele
transcendentale mai largi, culminând cu cea mai largă identitate posibilă: identitatea supremă,
identitatea conştiinţei personale şi a Universului în bună măsură, nu numai universul fizic dar şi

30
universul multidimensional, divin. Conştiinţa începe să devină luminoasă, plină de seninătate,
spirituală şi pare că atinge direct Divinitatea.
Corelaţia dintre aceste nouă niveluri ale conştiinţei cu patologiile caracteristice şi
mijloacele de tratament este prezentată în figura 3.

CURSUL NR. 11
DEZVOLTAREA UMANĂ ÎN VIZIUNEA LUI FRANCES VAUGHAN

Frances Vaughan psiholog transpersonalist, îmbină perspectiva existenţială cu cea

transpersonală, pentru a prezenta şi explica etapele dezvoltării umane (2010). În concepţia
autoarei cele două abordări sunt complementare asigurând o mai bună înţelegere a procesului
prin care se ajunge la integritate psihică şi maturitate.
În psihologia transpersonală dezvoltarea umană este definită în termeni de creştere şi
integrare echilibrată a capacităţilor fizice, emoţionale, mentale şi spirituale. Creşterea este
continuă pe tot parcursul vieţii.

Sunt trei mari etape ale procesului de dezvoltare umană:

1. Etapa pre-convenţională (sau pre-personală);
2. Etapa convenţională (sau personală);
3. Etapa post-convenţională (sau transpersonală).

Cele trei stadii se referă în egală măsură la dezvoltarea cognitivă, morală, credinţe,
motivaţii şi simţul sinelui. Îniţial copilul este „nesocializat” în stadiul pre-convenţional,
evoluând apoi prin aculturaţie spre o perspectivă convenţională asupra lumii. Unele persoane
reuşesc să ajungă la stadiul al treilea formându-şi o capacitate cognitiv-operaţională post-
formală, o morală post-convenţională, universalizarea credinţelor, motivaţii de autorealizare şi
un sine transpersonal.
În timpul copilăriei identitatea evoluează plecând de la identificarea exclusivă cu propriul
corp şi diferenţierea de mediu. După învăţarea limbii, copilul poate transcende corpul
identificându-se mai mult cu emoţiile şi sentimentele asociate cu afirmaţiile „eu vreau” sau „nu,
nu vreau”. În acest stadiu pre-convenţional universul se învârte în jurul lui „eu”, „mine”, „al

31
meu”. În această perioadă dezvoltarea poate evolua spre o dezidentificare tot mai mare de
propriu corp şi de emoţii, concomitent cu o identificare cu un ego separat, izolat şi un concept de
sine determinat de rolurile sociale.
În adolescenţă provocările vin din parte relaţiilor cu colegii şi prietenii, relaţii de la egal
la egal. Adolescentul implicat în aceste relaţii îşi poate reprima sentimentele şi emoţiile pentru a
se adapta, devenind fie un conformist, fie un rebel. În acest mod se trece în nivelul convenţional
unde pericolul constă în acceptarea necritică a convenţilor sociale care vin, fie de la părinţi, fie
de la grupurile de egali. Patologia rezultă în momentul în care individul se disociază de corp şi
de emoţiile proprii în locul integrării corpului, emoţiilor şi mentalului într-un întreg mai mare.
Presupunând că o persoană a parcurs cu bine perioada adolescenţei, ajunsă la vârsta
adultă cu o identitate bine conturată şi integrată, ea se va confrunta cu două mari aspecte: sarcina
de a găsi ceva de lucru integrându-se profesional şi de a-şi construi relaţii intime.
În cele mai multe abordări psihopatologice şi şcoli contemporane de psihoterapie
sănătatea mintală este definită fie prin absenţa patologiei specifice, fie prin capacitatea de a
atinge un minim de satisfacţie în dragoste şi muncă. Din perspectiva transpersonală aceste
deziderate reprezintă doar o parte a imaginii, ele neoferind o sănătate psihică optimă.
Dezideratul abordării transpersonale cuprinde în plus căutarea sensului vieţii, impulsul de
creştere, exprimarea creativă a sinelui, transcenderea sinelui personal, contribuţia la binele
comun al omenirii. Persoana matură va descoperi că recompensele ego-ului sunt, în cele din
urmă, nesatisfacătoare pe deplin. Ele sunt doar nişte substitute temporare a trezirii spiritului sau a
dimensiunii transcedentare a fiinţei.
„Procesul prin care simţul identităţii evoluează de la un ego separat şi încapsulat în
propria-i piele la o realitate matură, creativă şi conştientă de sine, în evoluţia conştiinţei, implică
un continuu proces de diferenţiere, integrare şi transcedenţă. Transcendenţa nu neagă
precedentele identificări şi concepte de sine ci le include într-un întreg mai mare şi cuprinzător”
(Vaughan, 2010, p.3)
Deşi fiecare etapă de dezvoltare se înlocuieşte cu o etapă ulterioară, structurile de bază ale
conştiinţei rămân intacte. Procesul evolutiv de la materie la viaţă la minte la suflet şi la spirit este
reflectat în evoluţia conceptelor de sine derivate din corp, emoţii, minte şi suflet. Evoluţia
conştiinţei oferă o mai mare libertate în fiecare etapă şi o conştientizare de sine şi a lumii mai
extinsă.
Pentru Vaughan diferenţierea perspectivelor existenţiale şi transpersonale referitoare la
maturitate şi libertate este utilă în explicarea şi înţelegerea procesului de creştere umană.
Conceptul de sănătate în perspectiva existenţială presupune o integrare a corpului, minţii şi

32
emoţiilor şi cere autenticitate şi de autonomie. De asemenea, această abordare, aduce în discuţie
termenii de singurătate, temporalitate, libertate şi moarte. Unele persoane pot să se confrunte cu
alienarea, cu pierderea de sine, cu sentimentul de a nu ştii cu adevărat cine şi ce sunt. Această
lipsă de autenticitate se datorează supra-adaptării la convenţiile sociale şi se manifestă prin
învăţarea unei „măşti”, a unei faţade acceptabile social.
Un sentiment de „a fi real” este de obicei asociat cu un angajament de autenticitate şi de
libertate personală. Dacă eroul egocentric îşi propune să cucerească lumea, eroul existenţial
încearcă să se confruntă cu realitatea, să-şi cucerească fricile, prin atitudini cum ar fi hotărârea şi
autenticitatea. Integritatea şi autenticitatea nu sunt funcţii de conformitate sau non-conformitate.
Ele presupun trecerea la stadiul post-convenţional de dezvoltare.
Studiile privind dezvoltarea moralităţii indică următoarele tipuri de moralitate:
• În stadiul pre-convenţional există o moralitate asociată cu auto-supravieţuirea şi interesul
personal,
• În stadiul convenţional moralitatea se referă la acceptarea normelor sociale,
• În stadiul post-convenţional moralitatea este auto-determinată pe baza reflecţiei personale
şi evaluarea normelor sociale. Persoana alege în mod liber etica ca o expresie de
integritate personală.

În perspectiva transpersonală asupra maturităţii, conceptul de sine este extins. Dacă

conceptul de sine existenţial se baza pe integritatea minte-corp, cel transpersonal se extinde prin
conştientizarea diferenţei dintre observatorul sau martorul interior şi conţinuturile conştiinţei
(imagini, gânduri, sentimente, senzaţii). Recunoaşterea interdependenţei dintre observator şi
observat şi dezidentificarea de aceste conţinuturi determină un concept de sine transcendent.
Acesta va include tot mai mult percepţii subtile ale fiinţei spirituale.
Conceptul de sine transpersonal presupune atât obţinerea independenţei, pe de o parte, cât
şi conştientizarea şi trăirea sentimentelor de interdependenţă la nivel Universului şi de a fi
cuprins într-o totalitatea acestuia, pe de altă parte.
De asemenea, în timp ce identificările mentale şi existenţiale reprezintă etape esenţiale
ale creşterii umane, integritatea optimă presupune o creştere a sinelui dincolo de ele. Este
necesară mai întâi obţinerea unei identităţi existenţiale şi apoi a celei transpersonale. Întegritatea
optimă presupune integrarea atât a conceptului de sine personal cât şi a celui transpersonal
concluzionează Vaughan.

33
 CURSUL NR. 12

PSIHOTERAPIA DE GRUP

Experienţa clinică a demonstrat în timp că multe dintre problemele emoţionale ale

persoanelor care solicită sprijin psihoterapeutic sunt legate de dificultăţile de relaţionare şi de
comunicare ale acestora. Astfel de situaţii pot fi abordate atât în cursul unei psihoterapii
individuale, cât şi în formula terapiei de grup. În grup, clienţii au ocazia să lucreeze asupra
propriilor probleme în prezenţa celorlalţi participanţi, să constate că nu sunt singurii care se află
într-o situaţie de dificultate, să observe reacţiile celorlalţi la comportamentele, ideile sau
relatările lor şi de asemenea să-şi exprime opiniile şi sentimentele faţă de colegi şi faţă de
reacţiile lor. Se poate lucra cu grupuri omogene, formate din clienţi cu acelaşi tip de
problematică sau cu grupuri heterogene, alcătuite din persoane cu probleme diferite. Există
variante de terapie de grup în care se lucrează în principal asupra dinamicii de grup şi variante în
care se lucrează pe rând focalizat cu fiecare persoană.
În terapia de grup un terapeut sau o echipă terapeutică lucrează cu mai multe personae,
reunite în vederea aceluiaşi scop; rezolvarea unor probleme de natură psihică. În grup clienţii au
ocazia să lucreze asupra propriilor probleme în prezenţa celorlalţi participanţi, să observe
reacţiile acestora la comportamentele, ideile sau relatările lor şi, de asemenea să-şi exprime
opiniile şi sentimentele faţă de ceilalţi şi faţă de reacţiile lor. De multe ori, psihoterapia de grup
se foloseşte combinată cu sau ca un supliment al terapiei individuale.
Grupul terapeutic dă ocazia individului să constate că nu este singurul care se află într-o
situaţie de dificultate, că şi alte personae traversează perioade dificile şi trăiesc o stare de
discomfort psihic, că alţii au probleme la fel de grave sau poate chiar mai grave. Aceste
constatări sunt de natură să estompeze sentimentele de singurăztate, deznădejde, lipsă de
speranţă. Este mai ales cazul grupurilor omogene, formate din clienţi cu acelaşi tip de
problematică. Contactul cu alte personae aflate în suferinţă îi poate da ocazia unui participant
la grup să îşi mobilizeze resursele personale pentru a-l sprijini pe celălalt, să îşi reconsidere
propria situaţie observând cu mai multă obiectivitate aspectele pozitive din viaţa personală , să
înveţe noi strategii de a face faţă dificultăţilor provocate de situaţia comună. Efecte de acest tip
se obţin şi în grupurile heterogene, alcătuite din clienţi cu probleme diferite (depresivi, anxioşi,
personae cu tulburări emoţionale, etc.). Raţiunea pentru care se formează grupuri heterogene este
de a compensa în cadrul relaţiilor intragrupale excesele comportamentale, atitudinale, afective
ale participanţilor. Aceştia au ocazia de a interacţiona cu personae foarte diferite de ei înşişi, de

34
a observa patternuri şi strategii de acţiune complet nefamiliare şi de a testa noi modalităţi de a
intra în contact şi de a comunica.
Atunci când obiectul terapiei este individul avem de a face mai degrabă cu o psihoterapie în
grup. Iar atunci când obiectul este grupul în sine vorbim de psihoterapie de grup (cuplu, familie,
echipă de lucru etc.). Generic însă se foloseşte termenul de psihoterapie de grup, la modul
general.

a. GRUPUL DE ÎNTÂLNIRE

Începând cu anii `60 Rogers, iniţiatorul psihoterapiei nondirective (centrat pe client),

lansează în activitatea sa ideea că schimbarea terapeutică se poate produce şi la nivelul
grupurilor, nu numai prin psihoterapie individuală. El elaborează o concepţie personală asupra
terapiei de grup numită terapie centrată pe grup şi propria sa versiune de grup terapeutic numit
grup de întâlnire (encounter group). Diferenţa esenţială faţă de alte forme de terapie de grup,
este aceea că interesul nu cade cu precădere pe dinamica grupului, ci rămâne centrat asupra
conştientizării, exprimării şi acceptării proriilor sentimente de către fiecare participant în parte.
Scopul este de autocunoaştere şi, pornind de aici, de ameliorarea a relaţiilor interpersonale.
Aceasta nu înseamnă că membrii grupului nu interacţionează între ei. Dimpotrivă, prin
explorarea şi exprimarea sinceră de fiecare participant a propriilor preocupări , se creează
coeziunea grupului, situaţie în care posibilitatea unui membru al grupului de a fi înţeles şi
acceptat de ceilalţi să devină mai mare. Experimentând o astfel de stare în grupul terapeutic,
clientul poate descoperi modalităţi mai satisfăcătoare de a intra în relaţie cu alte persoane.
Grupurile au un moderator (psihoterapeutul), care acţionează în manieră non-directivă,
intervenind minimal, fără să-şi impună punctul de vedere asupra participanţilor El are sarcina să
urmărească activ evoluţia stărilor afective din cadrul grupului, să răspundă emoţional şi să
gestioneze atmosfera de grup, astfel încât participanţii să se simtă securizaţi, să îşi acorde
încredere unii altora şi să se simtă acceptaţi . Sunt stimulate interacţiunile şi chiar confruntările
dintre membrii grupului permiţând exprimarea sinceră şi liberă a oricăror sentimente în limita
non-agresivităţii şi în folosul descoperiirii motivaţiilor reale ale acestora. Terapeutul are o
atitudine suportivă şi se nutreşte din ideea că clienţii au capacitatea deplină de a deveni
responsabili pentru proriile probleme şi de a descoperi soluţii la acestea. Dacă terapeutul este
suficient de abil, cu timpul grupul însuşi devine agent terapeutic, iar unii dintre membrii
grupului pot prelua temporar rolul de terapeut. Maniera şi tehnice de lucru sunt aceleaşi ca şi în
cazul terapiei individuale centrate pe client. Terapeutul intervine mai ales atunci când anumite

35
sentimente trec neobservate sau pentru a permite tuturor membrilor să se exprime în cadrul
grupului.
La grupurile de întâlnire pot participa orice persoană care doreşte să discute despre
problemele sale . Experienţa arată că persoanele care profită cel mai mult de pe urma grupurilor
de întâlnire sunt cei cu afecţiuni nevrotiforme moderate. Este contraindicată, totuşi, introducerea
în grupuri ale subiecţilor agresivi, precum şi a celor cu tendinţe de a analiza experienţele în mod
sofisticat şi intelectualist , în detrimentul trăirilor emoţionale.

b. GRUPUL DE GESTALTTERAPIE

Frederick Perls a iniţiat această formă de psihoterapie al cărei scop este de al ajuta pe
individ să devină deplin conştient de propria persoană: de patternurile sale de gândire, de
senzaţiile sale corporale, de trăirile sale, de comportamentele pe care le pune în acţiune. Terapia
gestaltisă combină accentul pus pe abordările analitice asupra rezolvării conflictelor interne cu
conştientizarea şi luarea în stăpânire a propriului comportament şi cu preocuparea umanistă
pentru autoactualizare. Accentul se pune pe conştintizarea modului în care persoana gândeşte,
simte şi acţionează în momentul şedinţei terapeutice (aici şi acum), ceea ce permite apoi
abordarea conflictelor nerezolvate şi descoperirea acelor aspecte ale personalităţii la care clientul
nu a avut până în prezent acces conştient. Gestalterapia desurajează, intelectualizarea,
explicaţiile utilizate de majoritatea terapiilor verbale (atât cele dinamice cât şi cele
comportamentale) şi încurajează, în schimb, experimentarea de situaţii noi, provocative care duc
la insight. Este o formă de psihoterapie de grup în care terapeutul lucrează focalizat, pe rând, cu
câte unul dintre participanţi în timp ce ceilalţi membri ai grupului asistă ca observatori ce pot
oferi feed-back-uri obiective sau pot fi implicaţi în exerciţii menite să evidenţieze anumite
patternuri sau strategii de acţiune sau gândire.
Gestaltterapia dispune de un arsenal tehnico-metodologic bogat, flexibil şi eclectic, ce poate
fi adaptat de la caz la caz şi care include: tehnici de focalizare (asupra posturii, gesturilor,
senzaţiilor corporale, gândurilor care trec prin minte aici şi acum), tehnica scaunului gol
(utilizată mai ales în situaţii conflictuale sau neclare, prin joc de rol cu persoane semnificative,
sau prin crearea unui dialog imaginar dintre „părţi ale eului”), tehnica punerii în scenă (punerea
în acţiune a sentimentelor şi ideilor incomode, nemărturisite sau a unor vise, fantezii) ş.a.
Terapeutul gestaltist este, activ, provocativ, directiv şi este mai puţin preocupat să ofere
interpretări sau să redirijeze procesul de gândire al clientului.

36
 Această formă de intervenţie terapeutică constă într-un proces de „explorare împreună” şi
presupune contactul autentic între persoane reale. Relaţia terapeutică este pe orizontală de la
adult la adult, fiind centrată pe prezent şi accentuând pe experienţa directă a participanţilor. În
această formă de terapie este contraindicată formula „trebuie” sa „ar trebui” şi se utilizează, în
schimb, formula „ce doreşti” sau „ce alegi”, subliniind ideea de autonomie şi autodeterminare
a clientului. Se urmăreşte descoperirea şi deschiderea unor căi care să îi dea posibilitatea
clientului să îşi continuie procesul de dezvoltare pe cont propriu şi în afara şedinţelor
terapeutice. De asemenea, se urmăreşte conştientizarea şi reintegrarea de către client a acelor
părţi din sine respinse, alienate.
Terapia gestaltistă este indicată în cazul persoanelor cu tulburări nevrotice (anxioase,
depresive, fobice, somatoforme), dar şi a celor care trăiesc o stare de nefericire, fără a şti cum să
o depăşească. Beneficiază de asemenea , cei interesaţi de dezvoltarea personală, dornici de a
lucra asupra conştierntizării şi în a produce schimbări în viaţa personală.

CURSUL NR. 13
TERAPIA DE FAMILIE ŞI DE CUPLU

Terapia de familie şi terapia de cuplu (maritală) sunt tipuri particulare de terapii de grup.
În aceste cazuri, grupurile care solicită terapi esunt grupuri naturale, deja constituite, care
funcţionează în cotidian şi care prezintă diverse probleme,precum: dificultăţi de comunicare,
nemulţumire legată de satisfacerea nevoilor şi aşteptările fiecăruia, conflicte legate de repartiţia
puterii şi luarea deciziilor, etc. Pentru astfel de grupuri, terapia nu se focalizează asupra
problemelor ale fiecărui membru al familiei, ci se centrează pe relaţiile interpersonale.
Terapia de familie s-a constituit ca răspuns la constatarea că multe persoane a căror stare
s-a ameliorat în urma unei psihoterapii individuale desfăşurată departe de familie (cel mai
adesea într-un mediu instituţional: spital, comunitate terapeutică) recădeau odaă cu întoarcerea
acasă. Concluzia unei astfel de observaţii este aceea că situaţia familiei este profund perturbată
şi necesită, la rândul său, modificări pentru a putea menţine câştigurile pacientului Aşa s-a
conturat ideea intervenţiei terapeutice asupra familiei. Terapia de familie porneşte de la premisa
că problema apărută la un membru al familiei (*membrul simptom* al familiei) reprezintă de
fapt un semna că ceva nu funcţionează adecvat la nivelul întregului sistem. Cel mai adesea
tulburările se manifestă la unul sau mai mulţi copii (sub forma enurezisului , anorexiei,
tulburărilor de comportament, ticurilor, balbismului, etc), deoarece aceştia sunt la vârsta la care

37
sunt în întregime dependenţi de familie şi de buna funcţiobnare a sa, , în genere, şi a copilului
parental, în particular. Dificultăţile care pot fi abordate terapeutic se referă la comunicare
deficitară, la crearea unor alianţe între diferiţi membri ai familiei care îi exclud pe ceilalţi, la
inversarea inadecvată a rolurilor în cadrul familiei (copii parentalizaţi sau adulţi infantilizaţi)
ş.a.. Psihoterapia în această formă presupune întâlniri regulate al familiei cu terapeutul, sau
echipa terapeutică, la care este recomandabil să participe, în măsura în care este posibil, toţi
membrii familiei. Sarcina terapeutului constă în; a observa şi evidenţia în manieră obiectivă
interacţiunile dintre componenţii familiei; în a-i ajuta să conştientizeze, pe fiecare în parte şi pe
toţi împreumă , într-o manieră non-agresivă, felul în care relaţionează şi modul în care apar
problemele; şi în a-i ajuta să-şi modifice treptat comportamentele, stilul de comunicare şi de
raportare unii la alţii.

Terapia de cuplu a apărut ca răspuns la dificultăţile relaţionale ale cuplurilor maritale su

necăsătorite. În astfel de situaţii, studiile au arătat că a abordare a problematicii cuplului, în care
să fie implicaţi ambii parteneri, este mai eficientă decât o terapie individuală a fiecăruia. O
modalitate de lucru recomandabilă este şi cea care îmbină terapia individuală cu cea de cuplu.
În cadrul psihoterapiei se urmăreşte: dezvoltarea capacităţii partenerilor de a-şi exprima şi
comunica adecvat sentimentele; creşterea senzitivităţii şi a capacităţii de înţelegere faţă de
sentimentele şi nevoile celuilalt; învăţarea de modalităţi non-agresive de comunicare şi negociere
a conflictelor ; conştientizarea şi modelarea reciprocă a aşteptărilor de rol a celor doi. Pentru un
cuplurile care doresc să se căsătorească, apelul la un specialist în vederea unei consilieri
premaritale poate fi de un real folos. Viitorii soţi au astfel ocazia să-şi clarifice expectaţiile şi
nevoile reciproce, sistemele de valori , credinţe şi atitudini personale şi să găsească modalităţi de
compromis satisfăcătoare, în vederea unor conflicte ulterioare.

CURSUL NR. 14

PSIHOTERAPII CORPORLE

1. Introducere

Psihoterapiile centrate pe corp sau terapiile psiho-corporale pleacă de la premisa că trupul

(corpul) fizic este parte componentă a organismului uman, aflat intr-o unitate indivizibilă cu

38
psihicul şi spiritul. Ne referim la o viziune holistică asupra fiinţei umane, ca un sistem integru ce
funcţionează în relaţie cu alte sisteme mai mici sau mai mari.
În această viziune, o intervenţie efectuată asupra corpului conduce la modificări în
subsistemul psihic (emoţional şi mental). În acelaşi timp, orice exprimare a organismului are atât
o componentă psihică cât şi una corporală. În acest sens se vorbeşte de un limbaj verbal şi unul
nonverbal.
În psihoterapie, părintele abordărilor psiho-corporale este considerat Wilhelm Reich, unul
dintre primii ucenici a lui Freud, care a arătat rolul major al respiraţiei, posturii, armurii
corporale în procesul adaptării emoţionale.
O data premisele create după anii 60 ai secolului trecut asistăm la apariţia mai multor
orientări psihoterapeutice centrate pe corp.

2. Direcţii de evoluţie
Psihoterapiile centrate pe corp au arii de utilizare foarte diverse. Practic ele pot ajuta în
procesul terapeutic al tuturor problemelor emoţionale dar cu predilecţie în cazurile patologice
unde separarea de corp este mai mare: tulburări nevrotice (tulburări anxioase şi disociativ-
conversive), tulburări de personalitate (cum ar fi tulburarea borderline) şi chiar în unele forme
mai uşoare de psihoze.
Dincolo de aceste domenii mai uzuale, Kepner (1987) evidenţiază câteva direcţii care se
evidenţiază în ultimul timp:
- Abuzuri şi traume corporale
- Recuperarea în cazuri de adicţie
- Boli de natură cronică (domeniu deschis prin apariţia „psihoneuroimunologiei”)

3. Separarea „eului” de corp

Separarea Eului de corp este o realitate exprimată şi evidenţiată de multi autori (Lowen,
Pearls, Kepner, Wilber etc.) cu rădăcini în cultura noastră care a divizat de foarte mult timp
experienţa umană în „minte” şi „corp”, un rol major avându-l şi numeroase sisteme religioase.
Autoatribuirea sinelui şi construcţia identităţii trece la un moment dat prin faza în care
persoana îşi separă organismul în „eu” (sinele cu care s-a identificat) care gândeşte şi
verbalizează şi „el” (sinele corporal cu care s-a contra-identificat) care simte emoţii, senzaţii şi se
exprimă nonverbal.
În acest fel eul pe care îl recunoaşte şi cu care se identifică este identificat cu mintea iar corpul
(sinele corporal) este renegat, reprimat.
39
 Această scindare se corelează cu fenomenul de acceptare. Ceea ce îşi acceptă persoana este
mintea şi procesele conştiente pe care le poate controla. Ceea ce nu corespunde imaginii de sine,
este neacceptat şi necontrolabil. Iar acest lucru are de a face cu procesele corporale şi emoţionale
care devin astfel iraţionale şi renegate.
Respingerea sinelui corporal se face prin asociere cu respingerea sinelui emoţional, sinelui
kinestezic, sinelui senzorial-dureros şi sinelui sexual, după cum evidenţiază James Kepner
(1987)
Sinele emoţional
Emoţiile au un aspect corporal evident numit senzaţii emoţional-corporale. Orice emoţie
implică corpul. Trăirea unei emoţii implică conştientizarea senzaţiilor corporale asociate. Pe de
altă parte mulţi oameni se confruntă cu o neacceptarea socială a unor emoţii. Prin urmare ajung
să le respingă. Şi cum emoţiile sunt identificate cu corpul, aşa cum arătam mai sus, cel care este
renagat este sinele corporal.
Sinele kinestezic
Exprimarea emoţiilor şi sentimentelor se face prin intermediul mobilităţii corporale. Uneori,
anumite exprimări kinestezice sunt neacceptate (respinse, neîncurajate) de mediul apropiat. Cum
ar fi exprimarea furiei, exprimarea afecțiunii prin mângâiere sau imbrațișare, plânsul etc.
Renegăm mișcările și, prin urmare, cel respins este și în acest caz sinele corporal.
Sinele senzorial-dureros
Durerea resimțită la nivel corporal acompaniază viața individului fie sub forma unor
incidente inevitabile (căzături și loviri întâmplătoare, boli, tratamente medicale etc.), fie sub
forma unor abuzuri fizice (bătăi severe, lovituri umilitoare, amenințări cu pedepse corporale
etc.). În fața acestor dureri insuportabile copilul răspunde prin retregerea sensibilității de la
suprafața de contact a pielii și a mușchiului. Durerea repetată conduce la detașarea de corp.
Sinele sexual
Natura sexuală a omului este negată sau distorsionată în multe cazuri. Multe percepte morale
și religioase resping sexualitatea și introduc sentimente de vină și rușine legate de zonele erogene
în special și de corporalitate în general.
O situație deosebită întâlnită uneori ține de atitudinile parentale. Este cazul conflictului care
are la bază pe de o parte seducția emoționale sexuală implicată în relația copil-părinte, pe de altă
parte condamnarea morală a nevoilor sexuale. În acest caz se nasc sentimente de frică, repulsie,
dezgust, anxietate. Corpul văzut ca ceva „murdar” sau „dezgustător” este respins.
Mult mai grav este efectul incestului sau molestării sexuale. Conştientizarea că organele
proprii sunt la dispoziţia dorinţei altei persoane nu poate conduce decât la respingerea sinelui

40
sexual. La fel de devastatoare este situaţia unui viol în care apare inevitabil detaşarea de corp.
Dar, în acest caz poate să apară frecvent şi plăcerea sexuală ceea ce complică mult situaţia. Chiar
mai mult, în cazul incestului, pe lângă plăcerea sexuală poate apărea plăcerea „ de a-l face pe tata
să se simtă mai bine”, ceea ce multiplică conflictele emoţionale: între furie şi iubire, între durere
şi plăcere, neputinţa corporală şi puterea asupra nevoilor părintelui, devalorizarea prin supunere
şi valorizarea prin alianţa cu părintele. Consecinţa este renegarea corpului în care au loc toate
aceste conflicte.

4. Abordările psiho-corporale în totalitatea perspectivelor asupra fiinţei umane

Plecând de la premisa separării corpului de minte, Kepner (1987) evidenţiază cinci mari
perspective ale înţelegerii fiinţei umane:
a. Perspectiva monistă asupra omului (materialistă) în care mintea nu este altceva decât
produsul chimiei electrofizice din creier. Conform acestei viziuni singura cale de tratare a omului
consta în chimioterapie, psihoterapia fiind inutilă.
b. Abordarea dualistă sau singulară în care se recunosc cele două părţi majore: mintea şi
corpul, ele fiind complet separate una de alta, drept urmare ambele necesită forme diferite de
intervenţie: terapia verbală pentru problemele mentale şi terapia fizică pentru probleme
corporale. Exemple: abordările psihanalitice, Terapia Rogersiană, Terapia Raţional-Emotivă, etc.
Deasemenea, toate abordările care se adresează exclusivc corpului fizic.
c. Viziunea de tip „paralelist” sau alternativ arată că cele două părţi, separate fiind, sunt foarte
conectate, astfel încât unul îl afectează inevitabil pe celălalt. Prin urmare acţionând asupra unuia
vom avea rezultate asupra celeilalte părţi. Aici găsim diferite combinaţii între unele metode
psihoterapeutice şi tehnici corporale. Deasemenea putem întâlnii unele forme de terapie prin
dans.
d. Abordarea stratificată presupune simultaneitatea lucrului cu corpul şi intervenţia
psihoterapeutică. Este o etapă intermediară între lucrul cu părţile şi lucrul cu întregul. În acest
caz, desfăşurarea simultană a lucrului cu corpul şi lucrului cu mintea, chiar armonioasă fiind, nu
beneficiază de o temă comună sau nu garantează simultaneitatea experienţei. Exemple: Tehnica
Feldenkrais, Metoda Rolfing, unele metode dans-terapeutice.
e. Abordarea unificatoare sau integrată are la bază principiul că întregul este mai mult decât
sau este diferit de suma părţilor. Aceasta priveşte orice aspect (conflictul, tema de viaţă,
simptomul fizic) ca fiind parte a unui întreg mai larg, care include aspectele psihologice şi cele
somatice. Astfel, orice problemă psihologică este o parte dintr-un întreg mai mare care include şi
expresia fizică a respectivei dileme. Terapia vizează astfel unificarea, adică experienţa unităţii

41
sau integrarea. Iar ca integrarea să se producă subiectul trebuie să aibe acces la toate părţile sale.
În această categorie intră terapiile reichiene, analiza bioenergetică şi gestalt-terapia. Putem
menţiona deasemenea Terapia Unificatoare prin Dans şi Mişcare (cum este programul FILIA
ALCHIMIC DANS) care pleacă din Terapia Experienţială a Unificării iniţiată de Iolanda
Mitrofan.

5. Analiza bioenergetică
Întemeietorul analizei bioenergetice este Alexander Lowen (1910 – 2008) psihiatru şi
psihoterapeut, fost elev a lui Reich. Lowen a făcut terapie personală cu Reich câţiva ani buni. A
preluat de la el multe concepte pe care le-a imbogaţit, a părăsit linia clasică reichiana şi a
dezvoltat Bioenergetica sau Analiza bioenergetică.
Conform lui Lowen, Bioenergetica este o metodă terapeutică care ajută persoana să fie din
nou împreună cu corpul său şi să se bucure în cel mai înalt grad posibil de corpul său. Această
intensitate a bucuriei şi plăcerii în corp include şi sexualitatea, ca una dintre funcţiile primare ale
corpului. Alături de sexualitate găsim respiraţia, mişcarea, senzaţia şi expresia de sine.
Bioenergetica este studiul personalităţii umane în termenii proceselor energetic ale corpului.
Bioenergetica are scopul de a ajuta persoana să-şi deschidă inima spre viaţă şi dragoste. Sarcina
nu este uşoară pentru că inima este bine protejată în colivia ei osoasă şi armurată muscular,
pentru orice “invazie” fizică sau psihologică. “A trece prin viaţă cu o inimă închisă este ca şi
cum ai călători pe un ocean închis în cabina unei nave.”
Bioenergetica pleacă de la premisa că fiecare persoană este corpul său. Nicio persoană nu există
separat de corpul viu în care îşi trăieşte existenţa, prin care se exprimă pe sine şi relaţionează cu
tot ce există în jurul lui. Mintea, sufletul şi spiritul sunt aspect ale corpului viu. Un corp mort nu
are minte, este părăsit de suflet şi şi-a pierdut spiritual. “Dacă tu eşti corpul tău şi corpul tău
eşti tu, atunci el exprimă ceea ce eşti tu. Este modul tău de a fi în această lume.”
O persoană cuprinde suma experienţelor sale de viaţă, fiecare din ele fiind întipărită în
personalitatea şi structurată în corpul său. Viaţa individului este viaţa corpului său.
Lowen arată că toate dificultăţile noastre personale şi multe din problemele sociale au originea în
faptul că noi ne-am trădat corpul.
Terapia trebuie să ajute ca fiecare experienţă să fi bine prelucrată şi integrată iar pentru asta
ea trebuie să elimine blocajele care impiedică asimilarea experienţei. Iar aceste blocaje sunt
paternurile structurate de gândire, trăire şi comportament care reprezintă o rezolvare de tip
compromis a conflictelor din copilărie. Creşterea adevărată din prezent este facilitată numai de
retrăirea trecutului. Dacă trecutul este tăiat, atunci viitorul nu există.

42
 Creşterea este un proces natural, nu o putem face să se întâmple. Observăm cel mai bine
acest proces la un copac. El creşte în sus doar dacă işi adânceşte rădăcinile în pământ. Astfel o
persoană creşte numai prin întărirea rădăcinilor sale în propriul său trecut. Şi trecutul unei
persoane este corpul său.

ANEXĂ

ETAPELE PROCESULUI DE INTERVENŢIE DE TIP EXPERIENŢIAL

1. Evaluarea cazului
2. Identificarea psoblemei de bază
3. Stabilirea obiectivelor intervenţiei
4. Explorarea problemei
5. Clarificare, facilitarea apariţiei insight-urilor
6. Alegerea şi analiza noilor răspunsuri, strategii atitudinale şi
comportamentale
7. Implementarea noilor soluţii în realitate
8. Reevaluarea şi închiderea cazului

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:

1. Holdevici, Irina - Elemente de psihoterapie, Ed. All, Buc., 1996.

2. Ionescu. Angela – Psihoterapie. Noţiuni Introductive, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Buc.2003.
3. Mitrofan, Iolanda, coord. – Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice şi aplicative,
Ed. SPER, Buc., 2008.
4. Mitrofan, Iolanda, coord. – Orientarea experienţială în psihoterapie, Ed. SPER, Buc.,
5. Mitrofan, Iolanda şi Vasile, Diana – Terapii de familie, Ed. SPER, Buc., 2001,
6. Vancea, Florin – Introducere in psihoterapie, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2009.
43