TEHNICA SCAUNULUI GOL

Motto:
,,Dialogul poate recrea punţi.”
(Anonim)

În cadrele de lucru specifice psihoterapiei integrative pot fi

utilizate metode şi tehnici aparţinând oricărei orientări
psihoterapeutice, în funcţie de problematică, pacient, etapa în
care se află procesul terapeutic, şi mai ales în funcţie de
obiectivul de lucru stabilit.
Tehnica scaunului gol este una dintre tehnicile bazate pe dialog,
un instrument cu un spectru larg de aplicabilitate, atât în
cadrele de lucru individuale, cât şi de grup, atât cu adulţii, cât şi
cu copiii, într-o paletă complexă de situaţii terapeutice în care
există conflicte interne sau externe persoanei pacientului.

Această tehnică este revendicată de două mari curente

psihoterapeutice: psihodrama clasică (Moreno) şi gestalt-
terapia (Perls), pentru ambele orientări fiind una dintre
tehnicile de bază.
În psihodrama clasică se vorbeşte despre existenţa unui scaun
auxiliar, atunci când se foloseşte un scaun ca element adjuvant
pentru protagonist (pacient), ajutându-l pe acesta în
dezvoltarea acţiunii sale psihodramatice. Scaunul ocupă un
spaţiu bine definit pe scenă, care va fi ocupat, fie de un
interlocutor imaginar, caz în care tehnica se numeşte „scaunul
gol”, fie de însuşi protagonist, caz în care tehnica se numeşte
„scaunul înalt”.
Scaunul gol se foloseşte când protagonistul doreşte să se
adreseze unei alte persoane pe care şi-o imaginează că ocupă
spaţiul oferit de scaun. Elementul concret, dar gol, reprezentat
prin scaun, ajută pacientul în umplerea spaţiului cu tot ceea ce
el vede în cel imaginat. Este un spaţiu unde pot fi aduse
percepţii, proiecţii, temeri, dorinţe ale protagonistului. Poate fi
scaunul tatălui, şefului, soţului sau al oricărei persoane
semnificative din lumea intrapsihică a pacientului. Scaunul gol
poate fi folosit şi pentru întâlniri cu persoane moarte sau
niciodată născute (de exemplu fiul dorit, dar niciodată avut).
Tehnica scaunului gol are valoare simbolică atât pentru obiecte,
cât şi pentru locuri din viaţa cotidiană şi este folosită deseori în
reprezentaţiile teatrale pentru simbolizarea prezenţei unor
persoane semnificative, dispărute sau aflate la distanţă.
Scaunul înalt este folosit atunci când protagonistul trăieşte
sentimente de inferioritate şi/sau de subordonare faţă de o
anumită persoană, ambient sau situaţie. Din punct de vedere
tehnic se aşează un scaun pe o masă sau pe un plan mai înalt
decât cel al scenei: pe acesta protagonistul experimentează –
poate pentru prima dată în viaţa sa – un raport „de sus în jos”
cu persoane care în realitate trăiesc ca „superiori”, „undeva
sus, „deasupra”. Această tehnică foloseşte simbolismul spaţial
pe care îl întâlnim chiar şi în realitatea cotidiană. Ne întâlnim cu
expresii precum: „a fi cu un nivel mai sus”, „a urca scara
socială”, „a te uita de sus în jos”, „a cădea de sus” etc. A fi sus
din punct de vedere spaţial conduce la apariţia unor trăiri
asemănătoare şi în planul vieţii psihice, afective, sociale.
Valoarea simbolică a localizarilor „sus” şi „jos” e bine
reprezentată chiar în structura spaţiului terapeutic al teatrului
de psihodramă: există planuri diferite ale scenei şi mai ales
balconul. Dar, în timp ce în balcon sunt aduse persoane din
afara spaţiului în care are loc acţiunea psihodramatică, pentru a
se crea o desprindere a protagonistului din momentul pe care-l
trăieşte (şi a vedea astfel lucrurile din afară, dintr-un punct de
vedere extern şi global), scaunul înalt îl ţine pe protagonist în
„aici şi acum”, devenind el însuşi creatorul propriilor alegeri si
trăiri.
În terapia gestalt tehnica scaunului gol este considerată o
metodă de explorare a sinelui, care aparţine categoriei
tehnicilor de conştientizare afectivă şi relaţională. A fost creată
de Perls şi poate fi utilizată ca suport pentru pacient în a
experimenta dialogul cu diverse persoane din viaţa acestuia sau
pentru a pune în legătură diferite părţi ale Eu-lui său, aflate în
conflict. O altă variantă a tehnicii („top dog-under dog”)
constituie modalitatea prin care sunt puse „faţă în faţă”
imaginea de sine reală a pacientului cu imaginea sa de sine
ideală.
Indiferent din ce perspectivă privim această tehnică, două sunt
elementele comune şi definitorii: scaunul gol şi elementul de
dialog. Scaunul gol are o funcţie foarte importantă deoarece,
prin substituţie, facilitează imaginaţia şi eliberează gânduri şi
emoţii. Dialogul, atât cel interior, cât şi cel exterior este
instrumentul prin care toate acestea se pot accesa.

Tehnica scaunului gol

Tehnica poate fi aplicată de sine stătător, dedicându-i-se o
şedinţă întreagă sau se poate constitui doar ca o secvenţă a
unei şedinţe, alături de alte tehnici. Anterior aplicării acesteia,
terapeutul trebuie să aducă la cunoştinţa pacientului informaţii
referitoare la ce anume presupune tehnica şi în ce scop este
potrivit a se desfăşura. În acest fel pacientul va fi familiarizat cu
ceea ce i se va solicita să facă astfel încât să nu i se pară un joc
ciudat sau ridicol. După informarea pacientului cu modalitatea
de lucru, terapeutul poate trece la aplicarea tehnicii. În funcţie
de problematică, acesta va cere permisiunea pacientului să
„cheme” în cabinet persoana cu care pacientul doreşte să aibe
un dialog. Apoi va aduce în cabinet, dintr-o altă cameră, un
scaun care va avea rolul de a simboliza prezenţa persoanei
respective şi îl va aşeza în faţa pacientului. Pentru ca pacientul
să se simtă în siguranţă şi mai confortabil, terapeutul îl poate
invita să adopte o poziţie în picioare, care să exprime hotărâre
şi în care acesta să simtă că poate să facă faţă confruntării (de
exemplu cu mâinile în şolduri). De asemenea, terapeutul poate
susţine pacientul luându-l de mână sau atingându-l pe umeri.
Odată stabilit acest cadru, terapeutul va afirma că persoana „X”
este pregătită să îl asculte şi îl va invita pe pacient să îi
comunice ce doreşte. Deşi tehnica presupune un dialog
imaginar, se poate aplica şi ca un monolog prin care pacientul
să exprime cuvinte, emoţii, gânduri la adresa respectivei
persoane.
Dacă problematica o impune, pe scaunul gol terapeutul poate
invita o altă latură a personalităţii pacientului, şi nu o persoană.
În această situaţie terapeutul va solicita pacientului să poarte
un dialog între cele două aspecte ale personalităţii sale,
mutându-se pe rând, de pe un scaun pe celălalt, luând poziţii şi
atitudini specifice fiecăreia dintre cele două laturi ale sale.
Pe toată durata conversaţiei, terapeutul va însoţi pacientul în
acest travaliu, facilitând dialogul prin recomandări, clarificări,
recadrări până la final, când pacientul va afirma că nu mai
doreşte să adauge nimic. În acest moment terapeutul va cere
permisiunea pacientului pentru a o ruga să „plece” pe
respectiva persoană imaginară, va solicita pacientului să îşi ia la
revedere şi va scoate scaunul gol din cabinet.

Ca o concluzie, această tehnică presupune, într-o primă

instanţă, imaginarea unei alte persoane sau a unei părţi
personale cu care va avea loc dialogul, stând pe un scaun gol.
Se începe apoi dialogul cu interlocutorul imaginat. Când şi dacă
pacientul simte că vrea un răspuns de la celălalt sau că doreşte
să audă şi punctul de vedere al acestuia, se poate muta pe
scaunul gol jucând rolul celeilalte persoane sau părţii eului
imaginate iniţial. În tot timpul acestei tehnici se face o trecere
între cele două scaune (cu corespondentul lor de rol). Exerciţiul
se finalizează când pacientul nu mai are nimic de comunicat sau
când cele două părţi sau cele două persoane experimentate
ajung la un acord, la un punct de vedere comun acceptat.
Beneficiul aplicării acestei tehnici este acela de a stimula
pacientul să îşi exprime gândurile şi emoţiile faţă de persoana
imaginată sau faţă de părţi ale Eu-lui său, ceea ce reprezintă un
prim pas pentru începerea unui proces de reconciliere,
recadrare a semnificaţiei unor situaţii sau chiar parcurgerea
unui proces de trăire a doliului. Astfel, situaţii imposibile în
realitate devin posibile în plan imaginar, iar această substituire
are un impact fabulos, prin găsirea de soluţii sau efectul de
catharsis.

Exemplificarea unui cadru de lucru

Dialogul imaginar descris mai jos este unul imaginat,
personajele fiind fictive.

Terapeutul: Felicia, observ că ai multe lucruri pe care nu ai avut

ocazia să i le spui soţului tău. Acum poţi avea ocazia să faci
acest lucru, printr-un exerciţiu care presupune să îţi imaginezi
că el este prezent în această cameră cu noi. Poţi să i te adresezi
şi să îi spui tot ceea ce doreşti. Ce părere ai?

Pacienta: Mi-ar plăcea.

Terapeutul: Dacă eşti de acord, acum îl voi invita pe soţul tău

aici.

Pacienta: Da, sunt de acord.

(Terapeutul părăseşte camera şi se întoarce cu un scaun gol pe
care îl aşază în faţa pacientei)

Terapeutul: Pe acest scaun este acum aşezat soţul tău. Poţi să

vezi cum stă şi cum te priveşte. Te invit să te ridici în picioare şi
să iei o poziţie în care poţi să ai un dialog cu el. Dacă doreşti,
poţi să-ţi pui mâinile în şold, pentru a te simţi mai sigură pe
tine. Cu permisiunea ta, eu am să te ţin de mână pentru ca să
simţi că te susţin şi sunt aici pentru tine.

Pacienta: Da, mulţumesc.

(Pacienta se ridică în picioare şi îşi lasă mâna în mâna mea,
legănându-se de pe un picior pe altul).
Terapeutul: Soţul tău se află aici şi te ascultă. Ce doreşti să îi
spui?

Pacienta: Dan, aş vrea să îţi spun că am impresia că niciodată nu

m-ai văzut cu adevărat, de parcă nici nu am fost prezentă în
viaţa ta.
(Terapeutul face un gest cu mâna pentru a o invita să continuie)

Pacienta: Întotdeauna am avut impresia că numai eu lupt

pentru relaţia noastră, am avut mereu senzaţia că nu mă
iubeşti.

Terapeutul: Poate ar fi momentul potrivit să îi spui soţului tău şi

cum te-ai simţit.

Pacienta: M-am simţit neimportantă, neînţeleasă, neiubită şi

nici măcar apreciată pentru că făceam eforturi să stau lângă
tine. De fiecare dată când nu veneai acasă seara, îmi făceam
griji pentru tine şi mă aşteptam ca din clipă în clipă să sune
telefonul şi să mă anunţe cineva că eşti rănit sau mort.

Terapeutul: Doreşti să îl întrebi ceva pe soţul tău?

Pacienta: Da. Aş vrea să te întreb dacă m-ai iubit vreodată cu
adevărat sau nu? Măcar la început, când ne-am cunoscut şi m-
ai cerut în căsătorie, m-ai iubit?

Terapeutul: El nu poate să îţi răspundă acum, dar tu ce crezi că

ţi-ar răspunde dacă ar putea?

Pacienta: Cred că ar spune că nu.

Terapeutul: Că nu, ce?

Pacienta: Că nu m-a iubit niciodată.

Terapeutul: Mai doreşti să adaugi ceva?

Pacienta: Nu.

Terapeutul: Bine, atunci te rog să îţi iei la revedere de la soţul

tău.
Pacienta: La revedere, Dan!

Terapeutul: Acum, cu permisiunea ta, îi vom mulţumii soţului

tău şi îl vom ruga să părăsească această cameră.
(Terapeutul scoate scaunul din cabinet).

Concluzie
Considerată o tehnică de facilitare a comunicării în situaţii
conflictuale, prin dialog imaginar, tehnica scaunului gol
stimulează gândirea şi provoacă emoţii şi atitudini. De
asemenea, este foarte utilă şi în exersarea comportamentului
asertiv al pacientului. Prin utilizarea acesteia, pacientul este
ajutat să îşi clarifice propria poziţie, dar şi cea a persoanelor
importante pentru el, pentru că îl „obligă”, prin accesarea
succesivă a diverselor roluri, să empatizeze cu acestea. Prin
proiecţiile pe care pacientul le face asupra persoanelor sau
părţilor propriei persoane, tehnica permite surprinderea a ceea
ce acesta poartă în el, legat de persoanele cu care
interacţionează sau de părţile pe care le conţine.