Suport Curs Modul Credinte

ASOCIAŢIA ROMÂNĂ DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ
(A.R.P.I.)
TERAPIE INDIVIDUALĂ ŞI DE GRUP
DESPRE CREDINŢE
1. Ken Evans, Maria Gilbert : “Modelul integraţional, transcultural. Propria vedere

a psihoterapeutului asupra lumii şi sistemul valoric”
2. Psihoterapia şi credinţele. Credinţe în timp
3. Tipurile de credinţe. Credinţe pozitive. Credinţe limitative
4. Posibilitate. Abilitate. Merite. Importanţa limbajului folosit de către pacient

Aplicaţie practică. Explorarea unui obiectiv important prin metoda de identificare
a credinţelor limitative
5. Metoda schimbării credinţelor

Aplicaţie practică - Axa credinţelor.
Aplicaţie practică – Conştientizarea trecutului ce influenţează prezentul
Aplicaţie practică - Conştientizarea prezentului, cele 5 prize de
conştiinţă(prin învăţare, prin hărţile proiectate, propriile proiecţii,
conştientizarea conflictelor, conştientizarea proceselor)
6. Credinţele proprii psihoterapiei.
7. Convingerile excelenţei
Exerciţiu de identificare – Examinaţi ce gândesc oamenii despre ei înşişi
Tema 1: Pe ce se fundamentează deciziile pe care le luăm
Tema 2: Convingerile excelenţei
Tema 3: A fi în acord cu sine
Exerciţiu practic pentru identificarea credinţelor
1
(A.R.P.I.)
CREDINŢELE
„Există doar două moduri de a-ţi trăi viaţa. Unul este să trăieşti ca şi cum n-ar exista miracole.
Celălalt este ca şi cum totul ar fi un miracol”
Albert Einstein
Transformaţi credinţele negative într-unele temporare, iar pe cele pozitive într-unele permanente.
Trebuie să fim vii, să învăţăm drumul de la minte la suflet, să învăţăm să fim mai aproape de lumină.
Să ne folosim de minte ca de un servitor şi nu ca de un stăpân.
„Oamenii au înlăuntrul lor toate resursele necesare pentru a obţine ceea ce îşi doresc.”
Credinţele sunt regulile vieţii noastre, normele după care trăim. Aceste reguli pot fi eliberatoare
şi stimulative, oferindu-ne şansa de ne atinge obiectivele şi de a trăi conform propriilor valori. În acelaşi
timp, ele se pot dovedi obstacole în calea atingerii obiectivelor fixate sau ne pot aduce în situaţia de a
crede că nu suntem suficient de capabili pentru a obţine ceea ce dorim.
Credinţele sunt principii în acţiune, nu pure teorii. Prin urmare, atunci când ne dorim să aflăm
care sunt credinţele unei anumite persoane, examinăm comportamentul acesteia şi nu ce spune ea despre
propriile principii. Credem în gravitaţie şi acţionăm ca şi cum e de la sine înţeles că există. Nu încercăm
să o testăm sărind pe geam sau străduindu-ne să mergem în aer. La rândul ei, gravitaţia nu pare să fie
influenţată în vreun fel sau altul de faptul că noi credem în ea. În schimb, relaţiile, aptitudinile şi
posibilităţile noastre sunt influenţate decisiv de credinţele care le privesc.
Ne formăm credinţele în urma experienţelor trăite. Apoi, acţionăm ca şi cum ele ar fi adevărate.
Într-un fel, credinţele sunt profeţii care se împlinesc prin propria forţă. Atunci când avem convingerea
că suntem o persoană agreabilă, ne vom comporta conform acestei credinţe: ne vom apropia de oameni
mult mai deschis, vom fi mult mai sociabili şi ne vom simţi bine printre ei. La rândul lor, aceştia ne vor
trata cu simpatie, confirmându-ne astfel credinţa. Convingerea noastră este aceea conform căreia
credinţele sunt formate de experienţă şi, în aceeaşi măsură, experienţele sunt rezultatul credinţelor.
Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că ne putem alege credinţele. Dacă rezultatele pe care le
oferă ne sunt pe plac, atunci le putem păstra şi continuăm să acţionăm în aceeaşi manieră. Dacă
rezultatele sunt neplăcute, ne schimbăm credinţele şi acţionăm diferit.
Credinţele pot facilita schimbarea dorită şi chiar o produc. Dar convingerea conform căreia
credinţele pot fi schimbate este, în sine, o provocare pentru mulţi oameni, întrucât ei tind să se
gândească la credinţe ca la posesiuni. Oamenii vorbesc despre "a avea" şi "a păstra" sau despre "a
pierde" şi "a câştiga" credinţe. Nimeni nu îşi doreşte "să piardă" ceva. Prin urmare, e recomandabil să
discutăm cu pacienţii noştri despre "depăşirea" sau "abandonarea" credinţelor, nu despre "pierderea" lor.
Nu vrem să ne pierdem credinţele întrucât avem o investiţie personală în ele. Atunci când sunt
confirmate de evenimentele din jur, încep să capete un sens. Lumea devine previzibilă, iar ele ne oferă
un sentiment de siguranţă şi certitudine. Sunt momente în care simţim o satisfacţie chiar şi în faţa unui
dezastru, acesta oferindu-ne o plăcere vinovată ca urmare a faptului că l-am prezis. "Ţi-am spus că aşa
se va întâmpla" este un enunţ ce exprimă satisfacţie, nu pentru că ne-am fi dorit ca acea nenorocire să
aibă loc, ci pentru că aceasta a fost prezisă de credinţele noastre.
Psihoterapia şi credinţele
Nu este obligatoriu ca toate programele de psihoterapie să abordeze problema credinţelor.

Atunci când pacientul apelează la o şedinţă de psihoterapie pentru a dobândi o nouă abilitate sau pentru
a-şi îmbunătăţi una existentă, este foarte posibil ca el să fie deja convins că îi stă în puteri să facă acest
2
(A.R.P.I.)
lucru. Un alt client ar putea solicita asistenţă pentru o problemă profesională sau una personală, iar
psihoterapeutului i-ar fi posibil să îl ajute fără a-i lua în vizor credinţele.
Atunci când clientul are totuşi îndoieli în ceea ce priveşte capacitatea sa de a atinge obiectivul
propus, psihoterapia este nevoită să-i exploreze credinţele.
Programele de psihoterapie care abordează problema credinţelor sunt mai puternice, întrucât nu
numai că rezolvă problema în cauză, dar şi modifică tipul de gândire care a condus la apariţia ei. Aceste
procese au un „ciclu dublu", întrucât integrează credinţele clientului în cercul feedback-ului. Prin
urmare, în contextul în care credinţele operează ca reguli universale privind ceea ce este şi nu este
posibil, clientul va deveni mai creativ şi în celelalte domenii ale vieţii sale.
În acest caz, clientul învaţă că însăşi credinţele sale sunt parte a problemei cu care se confruntă.
Prin schimbarea credinţelor, el ajunge să adopte noi acţiuni, care nu numai că soluţionează situaţia, dar
şi conduc către noi experienţe în afara contextului problemei.
În cursul şedinţelor de psihoterapie, când abordăm problema credinţelor pozitive, verificăm
dacă ele se confundă cu pacientul, la nivelul identităţii. De pildă, un pacient ar putea afirma ceva de
genul "Vreau să am fericire", iar altul ar putea spune "Vreau să fiu fericit". Cu toate că ambele
enunţuri sună asemănător, înţelesul lor profund este diferit. Lucrurile pe care le vrem nu ne reprezintă,
ele sălăşluiesc în afara fiinţei şi nu sunt parte din noi. Acest lucru presupune că putem "avea" un lucru
astăzi, dar este posibil să-l pierdem mâine. Este mult mai bine să trăim ceea ce ne dorim, ca parte a ceea
ce suntem.
În anumite limbi, în portugheză, de pildă, există două verbe echivalente lui "a fi". Unul implică
permanenţa şi este folosit atunci când se face referire la un lucru care face parte din existenţa unei
persoane. În portugheză, verbul este ser. Celălalt verb descrie ceva ce este temporar şi care are legătură
mai mult cu o anumită stare de spirit sau cu o senzaţie trupească. În limba portugheză, el este estar. Prin
urmare, atunci când afirm "Sunt obosită", mă refer la o senzaţie trupească (şi chiar mentală) temporară.
Aşadar, enunţul corect este "Eu estou cansada", prin folosirea verbului estar. Dar dacă spun "Eu sunt
Andrea", mă refer la ceva permanent, motiv pentru care folosesc verbul ser: "Eu sou Andrea". Obosită
nu pot fi decât uneori, însă Andrea sunt tot timpul. Atunci când sunt obosită nu-mi pierd identitatea,
căci este vorba despre o stare temporară; nu sunt o persoană obosită. Deci pot să spun "Sunt fericită!".
Nu contează că uneori mai sunt şi tristă, important e că, în general, sunt o persoană fericită.
Alte limbi nu fac această distincţie asupra verbului "a fi", însă un psihoterapeut este obligat să
o facă. Uneori, clienţii generalizează pornind de la stări de spirit şi credinţe temporare, pe care le
ataşează identităţii lor; ei sunt induşi în eroare de propriul limbaj. Credinţele negative temporare sunt
mai uşor de abordat.
Transformaţi credinţele negative într-unele temporare, iar pe cele pozitive într-unele
permanente.
Explicaţi-le clienţilor distincţia dintre cele două stări, chiar dacă limbajul pe care îl
folosesc nu admite diferenţa.
Temă: CREDINŢE ÎN TIMP
Co 1 2 3 5 6
Aspect
pilărie 5 de ani 5 de ani 5 de ani 0 de ani 5 de ani
Vârstă
Frumuseţe
3
(A.R.P.I.)
Fericire
Locuinţă
Dragoste
Carieră
Previziuni
Credinţele pozitive
Psihoterapia funcţionează pe baza credinţelor pozitive. Iată câteva dintre presupoziţiile

psihoterapiei. Acţionaţi ca şi cum acestea sunt adevărate şi totul se va schimba în bine.
 Dacă vreţi să înţelegeţi, acţionaţi.

Primul principiu este acela conform căruia învăţarea se află în acţiune. Schimbările vin din
întreprinderea unei acţiuni, nu din înţelegerea raţională. Acţiunea produce feedback şi învăţare. În
psihoterapie, a acţiona înseamnă a te apropia de obiectivele fixate, a-ţi trăi valorile şi a-ţi testa credinţele
despre tine şi ceilalţi.
 Nu exista eşec, există doar feedback.

Eşecul este doar o apreciere subiectivă a rezultatelor pe termen scurt. Dacă nu aţi obţinut ceea
ce vă doreaţi, înseamnă doar că încă nu v-aţi atins obiectivul. Eşecul nu este un termen verificabil,
întrucât înţelesul său negativ nu poate fi dovedit. Nu puteţi spune că aţi eşuat, decât atunci când
renunţaţi să vă mai urmăriţi scopul, iar în acest caz vorbim despre o alegere voluntară.
 Deţinem deja toate resursele de care avem nevoie sau ni

le putem crea oricând.
Nu există oameni lipsiţi de resurse, ci doar stări de spirit fără resurse. Rolul psihoterapiei este
acela de a readuce la viaţă resursele latente ale pacientului. Comorile noastre cele mai profunde aşteaptă
să fie descoperite.
 În spatele oricărui comportament există o intenţie.

Acţiunile noastre nu se desfăşoară la întâmplare; întotdeauna încercăm să realizăm ceva prin
ele. Ne îndreptăm neîncetat spre atingerea anumitor obiective, chiar dacă uneori se întâmplă să nu fim
4
(A.R.P.I.)
conştienţi de ele. Nu-i lăsaţi pe ceilalţi să vă conducă viaţa. Stabiliţi-vă propriile obiective. Dacă nu o
faceţi, vor exista destui care le vor fixa cu cea mai mare plăcere în locul dumneavoastră.
 A avea o singură opţiune e mai bine decât a nu avea

niciuna.
Dacă îi oferiţi clientului opţiuni conforme valorilor şi credinţelor sale, acesta le va accepta şi le
va pune în practică.
 Faceţi tot ce puteţi mai bine în acest moment şi probabil

că, pe viitor, veţi avea rezultate şi mai bune.
 Sunteţi creatorul propriei realităţi.

Avem experienţe, interese, dispoziţii, angajamente, simpatii, antipatii şi preocupări diferite.
Drept urmare, prin prisma experienţelor trăite, începem să ne formăm credinţe diferite, să ne dorim
lucruri diferite şi să ne construim valori diferite. Aceste obiective, credinţe şi valori formează hărţile
noastre mentale, cele care ilustrează lumea aşa cum o percepem. Acţionăm ca şi cum aceste hărţi
mentale ar fi reale. Ele pot fi pozitive, permiţându-ne să explorăm liberi lumea de afară, sau restrictive,
încorsetându-ne şi limitându-ne acţiunile în interiorul unor graniţe bine definite. Psihoterapia are propria
sa hartă mentală, dar respectă perspectiva clientului asupra lumii şi încearcă să-l ajute în funcţie de
aceasta. Scopul psihoterapiei nu este acela de a-l aduce pe client în stadiul în care să aibă o hartă
mentală precum cea a psihoterapeutului, ci acela de a-i oferi cât mai multe opţiuni în propria sa lume.
 Psihoterapia este un parteneriat sinergic, pe picior de egalitate.
 Relaţiile înseamnă mai mult decât suma părţilor lor.

Dacă vă gândiţi că unu şi cu unu fac doar doi, o faceţi doar pentru că aţi uitat de puterea lui "şi"
- puterea conexiunii.
 Pacientul deţine răspunsurile.

Psihoterapeutul are întrebările. Să ne închipuim că un pacient se confruntă cu difi-
cultăţi în relaţia sa cu partenerul de viaţă. Dacă persoana respectivă ar înceta să se mai comporte într-un
anumit fel, clientul ar fi mulţumit. El crede că partenerul de viaţă este vinovat pentru neajunsurile
relaţiei. Ce poate face un psihoterapeut în acest caz?
Mai întâi, îl putem examina pe client cu multă atenţie, ascultându-i tonul vocii şi urmărindu-i
gesturile - pe scurt, îl putem calibra. Apoi, am putea ori să-i cerem să aleagă una dintre presupoziţiile
puternice de mai sus, ori să-l îndemnăm să se gândească el însuşi la o idee pozitivă în contextul situaţiei
descrise şi să-şi imagineze că e reală. Să ne închipuim că presupoziţia aleasă de client este "Faceţi tot ce
puteţi mai bine în acest moment şi probabil că, pe viitor, veţi avea rezultate şi mai bune".
Psihoterapeutul i-ar cere să-şi imagineze pentru o clipă că această afirmaţie se aplică perfect în situaţia
dată. Cum este? Cum se simte? În ce fel va gândi diferit?
În acest exemplu, probabil că persoana în cauză nu s-ar mai învinovăţi pentru faptul că relaţia
sa merge prost - ar realiza că face tot ce poate. Apoi, ar înţelege că şi partenerul de viaţă face acelaşi
lucru, în conformitate însă cu harta sa mentală. Prin urmare, dacă i s-ar o opţiune mai bună, ar accepta-
o.
Aşadar, pacientul renunţă să-şi mai dorească să schimbe felul de a fi al partenerului şi începe să
gândească diferit în privinţa situaţiei – el vede lucrurile atât din punctul său de vedere, cât şi din cel al
partenerului de viaţă.
Între timp, îndrumătorul trebuie să calibreze clientul. Este de aşteptat ca acesta să vorbească şi
să se comporte diferit faţă de cum o făcea înainte. Clientul nu trebuie să creadă că acea credinţă care a
produs schimbarea este universal valabilă; ea se aplică doar situaţiei respective.
În final, psihoterapeutul îl va însărcina pe client cu o temă pentru acasă: pe viitor, când va
sesiza toate premisele unei discuţii aprinse cu partenerul de viaţă, să-şi amintească presupoziţia aleasă şi
5
(A.R.P.I.)
să acţioneze ca şi cum aceasta ar fi adevărată. Apoi, să observe rezultatele. Vor fi diferite faţă de cele de
până acum? Mai mult ca sigur, da. În următoarea şedinţă, psihoterapeutul şi clientul vor putea discuta pe
seama efectelor pozitive pe care noua atitudine le-a avut asupra relaţiei, cât şi despre lucrurile învăţate
de client din această experienţă.
Credinţele limitative
Credinţele limitative sunt obstacole majore în demersul nostru de a ne atinge obiectivele şi de a

ne trăi valorile. Ele acţionează ca nişte reguli, care ne împiedică să obţinem ceea ce e posibil: lucrurile
pe care le putem dobândi prin forţe proprii şi pe care le merităm. Atunci când un psihoterapeut întreabă
"Ce vă opreşte să vă atingeţi obiectivele?", răspunsul implică deseori credinţe restrictive.
Ele îşi pot avea sursa în copilărie, perioadă a vieţii în care ne-am imitat părinţii - dar aceştia n-
au fost niciodată perfecţi. Aceste credinţe dobândite la vârste fragede rămân în stare latentă, iar ca adulţi
nu ajungem niciodată să fim conştienţi de ele şi să le examinăm. Alte credinţe limitative provin din
sursele de mass-media. Serialele melodramatice, de pildă, zugrăvesc circumstanţe în care actorii trebuie
să întruchipeze personaje anxioase şi încorsetate, altfel, povestea n-ar mai fi una tragică.
Iată câteva credinţe limitative tipice:
"Trebuie să trudesc din greu ca să-mi pot asigura un trai decent".

"Fără durere, nu există câştig".
"Trebuie să fiu bogat, ca să pot fi fericit".
"Succesul necesită eforturi îndelungate".
"Nimeni nu poate fi de încredere".
"Nu e om mai ghinionist decât mine".
"Sărac te naşti, sărac mori".
"Nu ştiu să folosesc un computer".
"Nu aş putea supravieţui fără acest loc de muncă".
"Nu pot să câştig decât atunci când ceilalţi pierd ceva".
"Nu obţin niciodată ceea ce-mi doresc".
"Ceilalţi sunt mult mai pricepuţi decât mine".
"Psihoterapia este dificilă".
"Nu sunt o persoană flexibilă".
"Nu merit să am succes".
"Nu sunt capabil să-mi ating scopurile".
"Mi-am atins limitele".
Aceste credinţe şi altele asemănătoare nu devin adevărate decât dacă ne comportăm ca şi cum
ele ar fi. Să ne închipuim că ele sunt eronate: ce schimbări ar aduce acest lucru în viaţa noastră? Sunt
aceste schimbări valoroase?
Identificarea credinţelor limitative
Uneori, în psihoterapie, a fi capabil să articulezi credinţele limitative şi să sesizezi efectele

acestora este suficient pentru a ne schimba credinţele şi, prin urmare, realitatea. De obicei, nu suntem
conştienţi de credinţele restrictive care ne obstrucţionează acţiunile. De aceea, primul pas pe care
trebuie să-1 facem este acela de a le introduce în limbaj. În acest fel, ele vor ieşi la iveală şi vor putea
fi examinate. Sunt două căi simple prin care putem realiza acest lucru.
6
(A.R.P.I.)
În prima, se utilizează "metoda credinţelor limitative".
Metoda de identificare a credinţelor limitative:

 Cereţi clientului să se gândească la un obiectiv important.
 Cereţi-i să păstreze în minte lucrul dorit şi să rostească cu voce tare fiecare dintre
propoziţiile care vor urma. În fiecare caz, cereţi-i să-şi numească scopul în partea propoziţiei
unde "obiectivul" se află în paranteze. Prin urmare, dacă obiectivul este acela de a avea relaţii
mai bune cu cei din jur, prima poziţie ar trebui să arate cam aşa: "Merit să am relaţii mai bune cu
ceilalţi".
 Pe parcurs, atât noi, cât şi clientul trebuie să încercuim una dintre cifrele ce apar
sub fiecare propoziţie. Ele reprezintă calificative acordate în funcţie de cât de real pare enunţul.
Alegerea primei cifre (1) semnifică faptul că enunţul nu este considerat conform cu realitatea, în
timp ce ultima (10) simbolizează o concordanţă perfectă afirmaţie-realitate.
1. Merit să am [obiectivul].
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Eronat Complet adevărat
2. Dispun de aptitudinile şi abilităţile necesare pentru a avea [obiectivul].
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
3. [Obiectivul] este realizabil.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
4. [Obiectivul] este clar.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
5. [Obiectivul] este dezirabil.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Eronat Complet adevărat ,
6. [Obiectivul] este ecologic.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
7. [Obiectivul] este valoros.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Metoda poate fi extrem de revelatoare. Calificativele mici (sub şapte) pot semnala existenţa
unei credinţe limitative sau faptul că persoana în cauză nu a meditat suficient asupra obiectivului.
Psihoterapeutul trebuie să verifice aceste lucruri: "De ce sunteţi nesigur?", "Ce anume v-ar putea
procura incertitudini în privinta acestui obiectiv?”
Ca îndrumător, aţi acordat enunţului aceleaşi calificative ca şi clientul? Spre exemplu, acesta
spune "Merit să-mi ating obiectivul", iar noi încercuim cifra şapte, ca urmare a sesizării unei şovăieli în
tonul vocii şi în limbajul trupului. Clientul însă a ales cifra zece. Provocaţi-l: "Sunteţi convins?".
Amintiţi-vă că faceţi acest lucru spre binele său. Uneori, clientul alege calificativele în funcţie de ceea
ce ar dori să creadă si nu de ceea ce crede cu adevărat. Încredinţaţi-vă că persoana în cauză este
congruentă şi sinceră în afirmaţiile sale.
A doua cale de identificare a credinţelor restrictive este aceea prin care cerem clientului să ne
spună de ce crede că nu-şi poate atinge obiectivul propus. Ce crede el că îl împiedică să obţină ceea ce-
şi doreşte? Răspunsul va indica lucrurile pe care clientul le percepe ca pe nişte limite. În cea mai mare
parte a cazurilor, aceste limite se referă mai mult la client şi mai puţin la lume.
Două principii bune ce pot fi extrase din această metodă sunt:
7
(A.R.P.I.)
Oricare ar fi lucrurile pe care clientul le consideră obstacole în demersul său de a-şi atinge
obiectivul, acestea sunt credinţe şi vin din percepţia clientului, nu din realitate.
Obstrucţiile sunt create în lumea exterioară de credinţele limitative prezente în mintea

clientului.
Metoda schimbării credinţelor
Credinţele se modifică în mod natural, de-a lungul vieţii, aşa cum demonstrează şi tabelul
"Credinţe în timp". Ciclul se desfăşoară astfel:
 nemulţumire faţă de evenimentele actuale

 îndoială faţă de credinţa actuală
 aspiraţie către o nouă credinţă
 adoptarea unei noi credinţe
 vechea credinţă se alătură grupului credinţelor ieşite din uz
În cazul în care intenţionaţi să ne schimbăm o anumită credinţă, iată o metodă eficientă, care
utilizează mecanismele naturale ale procesului.
15 25 35 50 65
Aspect Copilărie
de ani de ani de ani de ani de ani
Vârstă
Frumuseţe
Fericire
Locuinţă
Dragoste
Carieră
Previziuni
8
(A.R.P.I.)
Identificăm credinţa limitativă la care dorim să renunţăm. Ar fi bine să o descriem, în scris, prin
cuvinte exacte. Odată ce o credinţă este identificată prin cuvinte, ea îşi pierde jumătate din putere, deve-
nind vulnerabilă. Descoperim intenţia pozitivă din această credinţă. Ce lucru pozitiv obţinem noi din
această credinţă, chiar dacă ne limitează în numeroase feluri?
Cu ce am dori să schimbăm această credinţă?
Noua credinţă ar trebui să aibă următoarele caracteristici:
 Să fie enunţată în termeni pozitivi (nu trebuie să conţină niciun cuvânt negativ,
precum "nu", "deloc", "niciodată” sau "nimic”).
 Să poată oferi feedback, pentru a fi testată prin intermediul experienţei.
 Să fie ecologică (clientul trebuie să se simtă mulţumit cu ea şi să fie convins că
aceasta nu va dăuna relaţiilor sale cu alte persoane).
 Să îndeplinească aceeaşi intenţie pozitivă ca şi cea pe care o va înlocui.
Este necesar să notăm noua credinţă. E important ca aceasta să fie atent concepută - va trebui
să se refere la progres personal şi să fie descrisă la timpul prezent, ca şi cum ar avea loc exact în acel
moment. Spre exemplu, dacă obiectivul va fi acela de întărire a încrederii în sine, credinţa ar trebui să
sune cam aşa:
"Cred, din ce în ce mai mult, în mine şi în abilităţile mele"
Credinţa devine, astfel, una relevantă pentru situaţia prezentă, beneficiind de direcţie şi energie.
Nu enunţăm niciodată o convingere pozitivă ca şi cum deja s-a produs.
Ce se întâmplă când ne îndoim de o anume convingere?
Este necesar să ne amintim o perioadă în care am pus sub semnul întrebării o convingere mai
veche. Completarea tabelului "Credinţe în timp" este un exerciţiu perfect înaintea acestei sarcini. Apoi,
ne gândim la vechea convingere limitativă, aşa cum se prezenta ea la momentul îndoielii.
Între timp, începem să subminăm credinţa, întrebându-ne:
"Care sunt neajunsurile acestei foste credinţe?"
"Este ea conformă cu ceea ce este important pentru noi?" (Aici se face apel la valorile
personale).
"A existat vreo întâmplare care a negat această credinţă?" (Prin această întrebare suntem
îndemnaţi să găsim un contraexemplu).
"Cum era când acţiunile noastre se ghidau după această credinţă?" (Întrebarea ne determină să
ne gândim la evoluţia convingerii în timp, nu doar la forma ei prezentă).
După primirea răspunsurilor, ne distragem din starea prielnică îndoielii. Acest procedeu este
cunoscut sub numele de "spargerea stării".
Ce se întâmplă atunci când suntem receptivi la o nouă convingere? Este bine să ne gândim la o
perioadă în care eram receptivi în raport cu o nouă credinţă.
Ca şi mai înainte, completarea tabelului "Credinte în timp" se poate dovedi foarte utilă. Ar fi
bine să ne gândim la noua noastră convingere, în timp ce ne aflăm în această stare.
"Care este senzaţia?"
"Prin ce caracteristici pozitive se diferentiază de vechea convingere?"
"Cât de mult respectă intenţia pozitivă a fostei convingeri?"
"Cum ar fi dacă am avea această convingere?"
"Ce schimbări ar aduce ea vieţii noastre?"

"Ce acţiuni imposibile în prezent ar deveni posibile cu ajutorul ei?"
"Ce anume am înceta să mai facem, dacă am avea această convingere?"
9
(A.R.P.I.)
Evaluăm atât vechea credinţă, cât şi pe cea nouă.
Simţim nevoia de a aduce unele retuşuri noii convingeri?

Există vreun "da, dar"?
În ce fel este noua credinţă mai utilă decât cea veche?
Ar fi bine să plasăm vechea credinţă într-un "Muzeu al fostelor credinţe" (unde va fi oricând
disponibilă, în cazul în care vom avea vreodată nevoie de ea).
Este necesar să nu uităm acţiunea! Ce anume ne face diferiţi ca urmare a acestei noi
convingeri?
Îndeplinirea unei sarcini, imediat ce noua credinţă devine parte a fiinţei noastre, ne-ar fi
benefică.
În psihoterapie, modificarea convingerilor este o intervenţie extrem de puternică. Ea deschide

calea către schimbări majore în experienţa noastră şi micşorează distanţa pe care o mai avem de parcurs
până la atingerea obiectivului.
Credinţele sunt reguli despre viaţă. Ele pot fi ori pozitive, ori limitative.
Credinţele sunt principii de acţiune, iar noi acţionăm ca şi cum ele ar fi adevărate.
Putem avea orice credinţe dorim.
Credinţele ne influenţează experienţele. Ele pot face posibile sau imposibile anumite
experienţe. Realitatea fiecăruia dintre noi este creată şi susţinută de credinţele sale. În acest sens,
oamenii acţionează conform acelei realităţi.
Credinţele se schimbă ca rezultat al experienţei, uneori gradual, alteori brusc. Putem aprecia
care sunt credinţele unei persoane examinând felul în care acţionează, nu ceea ce spune.
Credinţele proprii psihoterapiei sunt:
 Dacă vrei să înţelegi, acţionează.
 Nu există eşec, ci doar feedback.
 Deţinem, deja, toate resursele de care avem nevoie sau ni le putem crea oricând.
 A avea o opţiune e mai bine decât a nu avea niciuna.
 Faceţi tot ce puteţi mai bine în acest moment şi probabil că, pe viitor, veţi avea
rezultate şi mai bune.
 Clientul deţine răspunsurile.
Primul pas în abordarea credinţelor limitative constă în transpunerea acestora în cuvinte. De

obicei, credinţele limitative se regăsesc în trei categorii:
10
(A.R.P.I.)
Posibilitate: Credem că obiectivul este imposibil.
Abilitate: Credem că nu suntem capabili să-l îndeplinim.
Merite: Credem că nu merităm să obţinem ceea ce ne dorim.
A crede în posibilitate, abilitate şi merite reprezintă cheia succesului. Nu ne putem cunoaşte

limitele atâta timp cât nu le vom atinge. Este imposibil să demonstrezi că nu poţi face un lucru sau că
ceva este irealizabil.
Nu trebuie sa facem afirmaţii publice în privinţa limitelor pe care considerăm că le avem. Nu
este bine să găsim explicaţii în avans pentru un posibil eşec. Credinţele se schimbă în mod natural, de-a
lungul vieţii.
Procesul decurge astfel:

- nemulţumire fată de evenimentele curente
- îndoială faţă de credinţa actuală
- aspiraţie către o nouă credinţă
- adoptarea unei noi credinţe
- vechea credinţă se alătură grupului convingerilor ieşite din uz
Psihoterapia se foloseşte de acest proces natural, pentru a schimba convingerile care ne
obstrucţionează.
Putem folosi acest model pentru a ne clarifica felul în care gândim despre noi înşine, despre
echipa noastră şi despre compania noastră. Este suficient a începe prin a aplica modelul la propria
persoană. Schimbarea vine din interior; odată ce modelul nostru mental este în acord, suntem pregătiţi
să facem faţă mediului exterior, din jurul nostru.
Nivelul scopului este descris uneori ca nivel al spiritualităţii. Înţelegând nivelul spiritual,
înţelegem conexiunile noastre cu sistemele mai cuprinzătoare. La acest nivel, ne putem da seama cu ce
valoare contribuim la acele sisteme mai mari din care facem parte. De exemplu, am putea spune că un
sistem mai mare din care facem parte poate fi oricare dintre următoarele:
Familia noastră.
Căsnicia noastră sau parteneriatul nostru.
Echipa noastră.
Comunitatea nostră.
Compania noastră.
Credinţa noastră.
Lumea noastră.
Scopul nostru trăieşte pin ceea ce suntem. Identitatea/misiunea defineşte sentimentul nostru de
sine şi conţine noţiuni care descriu ce credem despre noi înşine, propoziţii de genul „Eu sunt”:
Sistemele noastre de convingeri şi valori sunt conturate de scopul şi identitatea noastră şi,
invers, ele sprijină ceea ce suntem şi ceea ce dăm.
Convingerile noastre sunt puncte de vedere despre noi înşine, despre alţii şi despre situaţiile pe
care le considerăm adevărate. Sunt puncte de vedere emoţionale, nu bazate pe fapte:
 Cred că pot să învăţ din orice experienţă pe care o am.

 Cred că nevoile clienţilor sunt esenţa afacerilor de succes.
 Cred că integritatea reprezintă cheia unei afaceri de succes.
 Cred că, în general, oamenii sunt de încredere.
În cazul unei companii, acestea ar putea fi convingerile pe care se întemeiază organizaţia şi

modul de administrare al afacerii.
11
(A.R.P.I.)
Convingerile funcţionează sub forma valorilor în funcţie de care luăm decizii tot timpul în
viaţă. Acestea sunt calităţile pe care le considerăm importante pentru felul în care ne conducem afacerea
sau viaţa. De exemplu:
Onestitatea
Francheţea
Integritatea
Distracţia
Învăţarea
„Toate călătoriile sunt, în cele din urmă, o excursie în timp şi în minte. Ca mulţi alţi oameni,
am convingerea că peisajele din natură sunt oglinda sau poate cheia peisajului nostru interior.”
Brian Keenan, Between Extremes (Între extreme)
„Dă-i unui om un peşte şi îl hrăneşti o zi. Învaţă un om să pescuiască şi-l vei hrăni o viaţă
întreagă.”
„Oamenii au înlăuntrul lor toate resursele necesare pentru a obţine ceea ce îşi doresc.”
„Problema nu este ceea ce facem, ci ceea ce devenim.”

Oscar Wilde, De Profundis
Convingerile proprii ne influenţează şi ne determină comportamentul. Ele formează scenariul

vieţii noastre – convingerile ne dictează cum să răspundem situaţiilor şi oamenilor pe care îi întâlnim
de-a lungul vieţii.
Majoritatea convingerilor noastre se formaeză la vârsta de 7 ani şi prin contur sub influenţa
părinţilor noştri sau a echivalentelor figurilor parentale. În majoritatea cazurilor, nu ne dăm seama că
aceste convingeri sunt reflectate de fiecare moment al vieţii noastre şi totodată ne influenţează. Este ca
şi când am avea în minte o înregistrare. Dacă înregistrarea funcţionează, o putem păstra, eventual, o
putem chiar actualiza şi perfecţiona din când în când. Însă dacă înregistrarea ne limitează gândirea cu
privire la noi înşine, o putem da la o parte şi putem face o nouă înregistrare, astfel încât să funcţioneze
în sprijinul nostru. Dacă dorim să reproducem modelul unei performanţe, trebuie să fim capabili „să
decriptăm” convingerile persoanei a cărei performanţă vrem să o reproducem astfel încât să ne
influenţăm comportamentul. La fel, pentru a avea acces la acele resurse interioare care ne inspiră,
specifice unui context, trebuie să fim capabili să „decriptăm” convingerea care ne sprijină într-o atare
situaţie.
Credinţele pozitive
Psihoterapia funcţionează pe baza credinţelor pozitive. Iată câteva dintre presupoziţiile

psihoterapiei. Acţionaţi ca şi cum acestea sunt adevărate şi totul se va schimba în bine.
 Dacă vreţi să înţelegeţi, acţionaţi.

Primul principiu este acela conform căruia învăţarea se află în acţiune. Schimbările vin din
întreprinderea unei acţiuni, nu din înţelegerea raţională. Acţiunea produce feedback şi învăţare. În
psihoterapie, a acţiona înseamnă a ne apropia de obiectivele fixate, a ne trăi valorile şi a ne testa cre-
dinţele despre noi şi ceilalţi.
 Nu exista eşec, există doar feedback.

Eşecul este doar o apreciere subiectivă a rezultatelor pe termen scurt. Dacă nu am obţinut ceea ce na
doream, înseamnă doar că încă nu ne-am atins obiectivul. Eşecul nu este un termen verificabil, întrucât
12
(A.R.P.I.)
înţelesul său negativ nu poate fi dovedit. Nu putem spune că am eşuat, decât atunci când renunţăm să ne
mai urmăriţi scopul, iar în acest caz vorbim despre o alegere voluntară.
 Deţinem deja toate resursele de care avem nevoie sau ni le putem crea
oricând.
Nu există oameni lipsiţi de resurse, ci doar stări de spirit fără resurse. Rolul psihoterapiei este acela de a
readuce la viaţă resursele latente ale pacientului. Comorile noastre cele mai profunde aşteaptă să fie
descoperite.

Acţiunile noastre nu se desfăşoară la întâmplare; întotdeauna încercăm să realizăm ceva prin ele. Ne
îndreptăm neîncetat spre atingerea anumitor obiective, chiar dacă uneori se întâmplă să nu fim
conştienţi de ele. Nu-i lăsaţi pe ceilalţi să ne conducă viaţa. Stabiliţi-vă propriile obiective. Dacă nu o
faceţi, vor exista destui care le vor fixa cu cea mai mare plăcere în locul nostru.
 A avea o singură opţiune e mai bine decât a nu avea niciuna.

Dacă îi oferim clientului opţiuni conforme valorilor şi credinţelor sale, acesta le va accepta şi le va pune
în practică.
 Faceţi tot ce puteţi mai bine în acest moment şi probabil că, pe viitor,
veţi avea rezultate şi mai bune.

Avem experienţe, interese, dispoziţii, angajamente, simpatii, antipatii şi preocupări diferite. Drept
urmare, prin prisma experienţelor trăite, începem să ne formăm credinţe diferite, să ne dorim lucruri
diferite şi să ne construim valori diferite. Aceste obiective, credinţe şi valori formează hărţile noastre
mentale, cele care ilustrează lumea aşa cum o percepem. Acţionăm ca şi cum aceste hărţi mentale ar fi
reale. Ele pot fi pozitive, permiţându-ne să explorăm liberi lumea de afară, sau restrictive, încorsetându-
ne şi limitându-ne acţiunile în interiorul unor graniţe bine definite. Psihoterapia are propria sa hartă
mentală, dar respectă perspectiva clientului asupra lumii şi încearcă să-l ajute în funcţie de aceasta.
Scopul psihoterapiei nu este acela de a-l aduce pe client în stadiul în care să aibă o hartă mentală
precum cea a psihoterapeutului, ci acela de a-i oferi cât mai multe opţiuni în propria sa lume.

Dacă ne gândim că unu şi cu unu fac doar doi, o facem doar pentru că am uitat de puterea lui "şi" -
puterea conexiunii.
 Pacientul deţine răspunsurile.

Psihoterapeutul are întrebările. Să ne închipuim că un pacient se confruntă cu dificultăţi în
relaţia sa cu partenerul de viaţă. Dacă persoana respectivă ar înceta să se mai comporte într-un anumit
fel, clientul ar fi mulţumit. El crede că partenerul de viaţă este vinovat pentru neajunsurile relaţiei. Ce
poate face un psihoterapeut în acest caz?
Mai întâi, îl poate examina pe client cu multă atenţie, ascultându-i tonul vocii şi urmărindu-i gesturile -
pe scurt, îl poate calibra. Apoi, ar putea ori să-i ceară să aleagă una dintre presupoziţiile puternice de
mai sus, ori să-l îndemne să se gândească el însuşi la o idee pozitivă în contextul situaţiei descrise şi să-
şi imagineze că e reală. Să ne închipuim că presupoziţia aleasă de client este "Faceţi tot ce puteţi mai
bine în acest moment şi probabil că, pe viitor, veţi avea rezultate şi mai bune". Psihoterapeutul i-ar cere
să-şi imagineze pentru o clipă că această afirmaţie se aplică perfect în situaţia dată. Cum este? Cum se
simte? În ce fel va gândi diferit?
13
(A.R.P.I.)
În acest exemplu, probabil că persoana în cauză nu s-ar mai învinovăţi pentru faptul că relaţia sa merge
prost - ar realiza că face tot ce poate. Apoi, ar înţelege că şi partenerul de viaţă face acelaşi lucru, în
conformitate însă cu harta sa mentală. Prin urmare, dacă i s-ar o opţiune mai bună, ar accepta-o.
Aşadar, pacientul renunţă să-şi mai dorească să schimbe felul de a fi al partenerului şi începe să
gândească diferit în privinţa situaţiei – el vede lucrurile atât din punctul său de vedere, cât şi din cel al
partenerului de viaţă.
Între timp, îndrumătorul trebuie să calibreze clientul. Este de aşteptat ca acesta să vorbească şi să se
comporte diferit faţă de cum o făcea înainte. Clientul nu trebuie să creadă că acea credinţă care a produs
schimbarea este universal valabilă; ea se aplică doar situaţiei respective.
În final, psihoterapeutul îl va însărcina pe client cu o temă pentru acasă: pe viitor, când va sesiza toate
premisele unei discuţii aprinse cu partenerul de viaţă, să-şi amintească presupoziţia aleasă şi să
acţioneze ca şi cum aceasta ar fi adevărată. Apoi, să observe rezultatele. Vor fi diferite faţă de cele de
până acum? Mai mult ca sigur, da. În următoarea şedinţă, psihoterapeutul şi clientul vor putea discuta pe
seama efectelor pozitive pe care noua atitudine le-a avut asupra relaţiei, cât şi despre lucrurile învăţate
de client din această experienţă.
Utilizarea credinţelor pozitive
 Calibrăm clientul atunci când vorbeşte despre situaţie.

Cum sunt gesturile şi mimica lui?
Cum sună vocea sa?
 Ce cuvinte foloseşte?
Cereţi clientului să aleagă una dintre presupoziţiile psihoterapiei sau o credinţă pozitivă proprie, pe care
o respectă. Ce fel de credinţă va intui el că va ajuta la soluţionarea situaţiei?
 Îl îndemnăm pe client să-şi imagineze că acea credinţă este adevărată. El poate ori să-şi
închipuie ce s-ar întâmpla dacă aceasta ar fi reală, ori să se gândească la o perioadă din viaţă în care
credinţa respectivă era aplicabilă. Calibrăm clientul.
 Îi cerem clientului să-şi imagineze din nou dificultatea cu care se confruntă, aşa cum era ea
în stare originală, dar de data aceasta prin prisma noii credinţe. În ce fel va acţiona el diferit? Va
privi cealaltă persoană cu alti ochi? Calibrăm din nou clientul. Ne asigurăm că fizionomia sa se schimbă
conform credinţei pozitive.
 Atunci când clientul va raporta o diferenţă pozitivă ca rezultat al presupoziţiei, iar noi
vom putea confirma acest lucru prin calibrare, îl îndemnăm să utilizeze presupoziţia respectivă
cu prima ocazie în care situaţia problematică se repetă.
 În cadrul următoarei şedinţe, vom discuta pe marginea rezultatelor pe care noua abordare
le-a avut asupra situaţiei.
Pentru a-şi atinge obiectivul, clientul trebuie să creadă în

Posibilitate - Obiectivul poate fi atins.
Abilitate - Clientul are capacitatea de a-l atinge.
Merite - Merită să obţină ceea ce îşi doreşte.
Posibilitatea, Abilitatea şi Meritele sunt cele trei chei pentru poarta succesului.
Posibilitate
Mai întâi, este necesar să creadem în obiectivele noastre, că sunt posibile şi că ne stă în puteri
să le realizezăm. Altfel, nici măcar nu ne vom osteni să obţinem ceea ce ne-am propus. Cu toţii avem
limite fizice, căci până la urmă suntem oameni, nu supereroi. Totuşi:
 Nu ştim care sunt aceste limite.
 Nu putem şti care sunt, până când nu le vom atinge.
Deseori, confundăm posibilitatea cu competenţa. Credem că ceva nu este posibil, când,
de fapt, nu ştim cum putem realiza acel lucru.
14
(A.R.P.I.)
Abilitate
Atunci când credem că obiectivul nostru este posibil, se află în cărţi pentru îndeplinirea
acestuia. Nu putem şti dacă scopul fixat poate fi atins decât dacă încercăm. Prin urmare, e mai bine să
credem că putem. A avea convingerea că vom reuşi e o atitudine la fel de realistă ca şi cea în care ne
îndoim de succes. Nu vom putea demonstra că nu suntem capabili să atingem un anumit obiectiv,
întrucât ipotezele negative nu pot fi niciodată dovedite. Singurul lucru pe care îl putem afirma e acela că
încă nu ne-am atins scopul.
Cândva, se credea că e imposibil ca un om să alerge o milă (1.609 metri), în mai puţin de patru
minute. Roger Bannister a dovedit contrariul la Oxford, la 6 mai 1954. După acest episod, uimitor
pentru toată lumea, din ce în ce mai mulţi atleţi au început să alerge mila într-un interval mai scurt de
patru minute. Acum, realizarea care cândva era considerată "imposibilă" a devenit una banală. Reuşita
lui Bannister a schimbat o credinţă universală, convertind imposibilul în posibil. Aşadar, este important
să gândim pozitiv în privinţa abilităţilor noastre.
Uneori, oamenii declară foarte senin că nu deţin abilitatea de a face un anume lucru. Sunt
cazuri în care chiar se fălesc cu propriile limitări, confundându-le cu modestia. Ascultaţi-i cu atenţie pe
cei din jurul dumneavoastră şi nu va trece mult până când îi veţi auzi cum descriu lucrurile la care nu se
pricep:
"Nu mă pricep la finanţe".

"Nu-mi pot controla dieta".
"Nu pot fi niciodată punctual".
Când constatăm că persoana pe care o îndrumăm face astfel de afirmaţii, este important să o
îndemnăm să-şi schimbe limbajul, după cum urmează:
„În acest moment, nu mă pricep la finanţe”.
"Nu prea cred că mă pricep la finanţe”.
„În acest moment, nu-mi pot controla apetitul”.
„Până acum, n-am dat niciodată dovadă de punctualitate”.
Modificarea limbajului este primul pas în transformarea modului de gândire şi, prin urmare, a
credinţelor. O sarcină utilă pentru un client care îşi declară în exces incompetenţa este aceea de a
renunţa să mai facă astfel de afirmaţii. A nu se înţelege că trebuie să susţină că se pricepe la activităţile
menţionate sau că excelează în toate. Pur şi simplu este spre binele său să nu-şi mai proclame neputinţa.
Poate că la început se va simţi stânjenit, dar este primul pas către o atitudine realistă, în ceea ce priveşte
abilităţile de care dispune.
Necazul cu mărturisirile publice legate de propria incompetenţă este acela că cei din jur vor
ajunge să le creadă. Ei nu se vor aşteapta să reuşim şi, din această cauză, nu ne vor încuraja şi nici
motiva în vreun demers, consolidându-ne astfel credinţele limitative.
Un alt clişeu pe care vom avea ocazia să-l descoperim la clienţi este acela în care găsesc
pretexte în avans, pentru incompetenţa declarată. Ei ne vor explica motivele pentru care vor eşua sau ne
vor prezenta circumstanţe total nefavorabile, înainte de a ne mărturisi îndoiala privind abilităţile proprii.
De obicei, atunci când un client avansează pretexte, o face pentru că simte că acestea vor fi necesare. Ei
se pregătesc anticipat pentru insucces. Suntem oameni, iar nereuşita este într-adevăr una dintre variante.
Este posibil, de pildă, ca o persoană să contracteze o răceală chiar înainte de o prezentare crucială,
motiv pentru care nu va putea gândi (sau vorbi) la fel de clar pe cât ar fi făcut-o în mod normal. Totuşi,
chiar şi în astfel de cazuri, e de dorit să nu căutaţi scuze înaintea evenimentului cu pricina. Justificările
premergătoare nu fac altceva decât să ne faciliteze nereuşita.
Merite
Nu în ultimul rând, este important să credem că merităm să obţinem ceea ce ne dorim. Foarte
mulţi oameni rămân, chiar şi la maturitate, sub influenţa unei credinţe ce-şi are sursa în copilărie - aceea
15
(A.R.P.I.)
conform căreia nu merită lucrurile pentru care n-au trudit din greu. Alţii cred că obţin, uneori, anumite
beneficii, doar prin prisma generozităţii altora şi nu datorită meritelor personale. Apoi, există persoane
care sunt convinse că pentru a reuşi e nevoie să eşueze cei din jur, motiv pentru care devin incongruente
în privinţa succesului.
O sarcină pentru persoanele aflate în astfel de situaţii este aceea de a-şi reevalua copilăria,
pornind de la ideea că merită toate lucrurile pe care şi le doresc, doar că ceilalţi nu sunt de aceeaşi
părere - credinţa este de provenienţă străină. În unele cazuri, o discuţie client-părinţi se va dovedi
necesară.
Una dintre cele mai importante misiuni ale psihoterapiei este aceea de a-i face pe oameni să
simtă că merită să aibă ceea ce-şi doresc - merită să aibă sentimentele pe care le au, merită să-şi
îndeplinească visele.
Se poate ajunge, astfel, la conversaţii profunde, în urma cărora clienţii simt nevoia să-şi
reevalueze viaţa. Credinţele culturale au şi ele efecte nocive asupra oamenilor. În Europa de Nord, de
pildă, ideea conform căreia nu meriţi un lucru atâta timp cât nu ai trudit din greu pentru el este o
credinţă comună. Este o versiune mai sofisticată a credinţei de origine americană "No pain, no gain"
(Fără durere, nu există câştig). Această convingere este pur şi simplu eronată. În alte culturi, în special
în cele latine, ideea contrară este predominantă: dacă un anume obiectiv necesită un efort asiduu, atunci
nu merită să-l urmăreşti. Puteţi pune sub semnul îndoielii acest tip de credinţe, adresând întrebări de
genul celor care urmează:
"Ce ar trebui să se întâmple, astfel încât să meritaţi atingerea obiectivului?"
"Sub ce circumstanţe aţi merita acest lucru?" "Cunoaşteţi pe cineva despre care credeţi că ar
merita?"
Sigur
(sunt sigur în privinţa acestei credinţe)
AXA CREDINŢELOR
Important Neimportant
(Acest lucru este foarte (Acest lucru nu are importanţă)
important pentru scopul meu)
Nesigur
(Nu sunt deloc sigur în privinţa acestei credinţe)
Convingeri vitale:
 Fiecare persoană este unică. În fiecare dintre noi există o bogăţie de aptitudini nedescoperite
încă şi suntem capabili să le eliberăm prin felul în care relaţionăm cu ceilalţi.
 Atunci când alege, fiecare om face cea mai bună alegere pentru sine. Având această
convingere, putem învăţa cum să înţelegem, să atingem performanţa şi să iertăm.
 Nu există eşec, doar feedback. Trebuie să ne asumăm situaţiile care aduc schimbarea şi să
învăţăm din ele.
16
(A.R.P.I.)
 În spatele fiecărei conduite se află o intenţie pozitivă. Această convingere este esenţială
pentru capacitatea noastră de a face faţă la tot ce ni se întâmplă, indiferent de repercursiunile
negative care ar putea apărea iniţial.
 Sensul unei comunicări îl reprezintă efectul ei. Putem deveni conştienţi de influenţa noastră
asupra mediului înconjurător.
 Pentru fiecare problemă există o soluţie. Această convingere o deţin cei care descoperă noi căi
de a face faţă obstacolelor şi provocărilor.
 În noi înşine se regăsesc toate resursele de care vom avea vreodată nevoie. Crezând în acest
lucru, putem învăţa cum să avem acces la resursele interioare.
 Persoana cu cea mai mare flexibilitate de gândire şi comportament are şi cea mai mare
influenţă. Cu cât mai multe opţiuni, cu atât mai multe şanse de a descoperi o cale de reuşită.
 Mintea şi trupul sunt parte a aceluiaşi sistem. Dacă ne vom asculta trupurile, ele ne vor spune
ce are mintea nevoie să ştie.
 Cunoaşterea, gândirea, memoria şi imaginaţia sunt rezultatul unor succesiuni şi
combinaţii ale modurilor de filtrare şi înmagazinare a informaţiei. Dacă învăţăm ce sunt
aceste secvenţe şi combinaţii (programe), putem influenţa ceea ce funcţionează sau nu în cazul
personal şi să facem ceva în legătură cu aceasta.
Dacă faceţi ce aţi făcut dintotdeauna, veţi obţine ce aţi obţinut întotdeauna.
Armurile de identificare
1. parentală
2. de apartenenţă
3. narcisică
4. socială
1. Armura parentală – (corpul părinţilor) ţine de inconştient. Face parte din identificarea ce se
înscrie în nevoia de a ne diferenţia de părinţi. Este expersia căutării identităţii care debutează de la patru
ani. Se referă la tot ceea ce preluăm de la părinţi: gesturi, concepţii de viaţă, cuvinte prin imitaţie.
Armura parentală este expresia însăşi a căutării identităţii, care debutează de la apariţia „Eului”, spre
vârsta de 4 ani sau chiar mai înainte, în funcţie de evoluţia copiilor. Copilul devine adolescent şi apoi
adult până când începe procesul de „eliberare” pentru formarea personalităţii – „identităţii”.
Corpul părinţilor este înscris în corpul nostru. Sunt corpuri în care există ambele armuri (şi a
mamei şi a tatălui).
Armura parentală este puternică pentru că inividul se îndepărtează de el însuşi pentru a purta
armura părinţilor până într-acolo încât poate prelua şi bolile părinţilor (fizice sau psihice). În această
armură simbioza este foarte puternică, ea poate merge până la imitare, până la a se dărui aceleiaşi
maladii de care suferă părintele cu care se identifică. Această armură există dincolo de genetică, ea este
pur psihică şi fizică.
Istoria lui Mario: Mario este un băieţel de cinci ani, care şi-a construit deja armura corpului
neiubit deoarece toată copilăria lui a fost bătut de tatăl său. Mama lui Mario are şi ea un corp neiubit,
ea însăşi fiind bătută de soţ. Capul familiei pare a fi persecutorul acesteia. Fost alcoolic, el are de
asemenea armura corpului neiubit – care l-a condus spre alcoolism – dar de care s-a rupt construindu-
şi un corp de Rambo. Mario are impresia că tatăl nu îl iubeşte, tot aşa cum nu îşi iubeşte nici soţia. În
faţa unei asemenea dureri, Mario este sigur că a făcut ceva pentru a pierde iubirea tatălui. Ar fi vrut să
se bată cu tatăl lui, dar este prea mic...
Odată ajuns în adolescenţă, corpul său se transformă. Relaţiile cu cei de vârsta lui îi trezesc
nevoia profundă de a rupe cordonul ombilical cu familia sa disfuncţională. Într-o dimineaţă, tatăl –
care îmbătrânise şi el – este pe cale să-şi lovească iar soţia. Mario se revoltă, ridică tonul şi
îndrăzneşte să îl înfrunte pentru prima dată. Acum Mario este mai puternic decât tatăl lui. Adolescentul
17
(A.R.P.I.)
ia cunoştinţă de forţa sa şi începe să-şi fortifice corpul. Se duce la sală, face gimnastică, ridică
greutăţi, învaţă arte marţiale... decide să îşi îngroape corpul desconsiderat şi armura corpului neiubit
sub cea a unui corp construit. Cu meticulozitate, el îşi hrăneşte corpul pentru a deveni el ănsuşi un
Rambo. Dar, ceea ce nu ştie, este faptul că, imitând corpul tatălui său, el este pe cale să-şi manifeste
iubirea faţă de acesta.
2. Armura de apartenenţă
Armura de apartenenţă începe să se formeze în adolescenţă şi poate evolua până la vârsta

adultă. Adultul care a conservat o asemenea armură a întrerupt evoluţia sa afectivă la adolescenţă. Este
adolescentul etern.
Această armură se exprimă prin căutarea unei identităţi care să meargă dincolo de cea a
părinţilor, este nevoia de apartenenţă, de a fi legat de un fenomen social, uneori prin intermediul modei.
Această armură este superficială şi transparntă, în sensul că ochiul exersat recunoaşte uşor celelalte
armuri care continuă să se exprime prin ea. Dacă este menţinută mult timp, ea termină prin a se încrusta
în postură, muşchi şi ţesutul conjunctiv şi evoluează într-o armură socială sau narcisistă.
Corpul relevă o armură de apartenenţă. El copiază formele, subţirimea, rotunjimea... până la
tatuaje, cercei prinşi pe corp şi altele. Sub aceată armură se ascund armurile de bază, până la armura
parentală. Armura de apartanenţă se odihneşte peste celelalte, care se dezvoltă mult mai devreme şi din
care se hrăneşte.
Chiar dacă este de scurtă durată, această armură poate antrena corpul într-un grandios dans
iniţiatic în care alegerea vieţii sau a morţii este foarte prezentă. Ea face parte din ritualul de trecere.
Această iniţirere va lăsa urme mai mici sau mai mari – corp anorexic sau bulimic, corp
deformat de pantofii cu tocuri foarte înalte, corp distrus de alcool sau droguri, corp epuizat prin
antrenamente fizice, performanţă sportivă, corp pierdut şi corp rătăcitor.
Istoria Eloisei: Când vine la interviu, Eloise are 19 ani. Ea vrea să intre într-un gurp
deoarece suferă de dureri foarte puternice de spate şi de dureri menstruale care o imobilizează la pat.
Corpul ei pare decupat din reviste precum Elle, Vogue, Cosmopolitan. Pare a fi copia fidelă a Claudiei
Schiffer. Vocea este studiată, privirea, zâmbetul, gesturile, tot corpul său este studiat. Nu există
spontaneitate. Este o magnifică statuie de modă... vorbeşte despre orice, dar nu despre suferinţa ei
fizică, aşa că o întreb direct despre durerile ei de spate, despre când au început.
„De când m-am mutat cu Bogdan”, îmi răspunde ea.
Bogdan este un bărbat care i-ar putea fi tată, de profesie cineast. Singura legătură pe care o
poate face între durerea ei de spate şi ceea ce i se întâmplă în viaţă este faptul că Bogdan o presează
foarte tare să-şi continue studiile de actriţă. Ea nu crede în talentul ei de actriţă, dar a ales să creadă
în ce-i spune el. Senzaţia ei este că ar avea 80 de ani.
3. Armura narcisistă
Armura narcisistă se hrăneşte constant cu propria imagine. Limbajul său seamănă cu „Oglindă,
oglinjoară, spune-mi care-i cea mai frumoasă din ţară?!” Oglinjoara poate fi orice fiinţă vie sau orice
obiect care reflectă această imagine. Sunt atât ochii partenerului, vecinului de masă, şoferului de taxi,
cei ai unei persoane de sex opus, cât şi oglinzile pe care le întâlneşte în cale sau vitrinele magazinelor, o
suprafaţă care reflectă imaginea. Proprietarul acestei armuri cere constant să fie venerat. El pândeşte
fără încetare reflectarea propriei imagini şi impactului pe care-l are asupra celorlalţi, închizându-se
astfel într-o închisoare narcisică. Nu are niciun sentiment al propriei identităţi, el este permanent în
dubitaţie: este apreciat sau nu, este iubit sau nu, este recunoscut sau nu. Tot timpul vrea să-şi modifice
18
(A.R.P.I.)
corpul, imaginea pentru a arăta mai bine. Această căutare este bazată pe faţadă, pe aparenţă, nu pe fiinţă.
Armura narcisistă este foarte superficială, aproape la suprafaţa pielii. Ea se exprimă în piele şi tonus,
gesturi, postură şi ţinută.
Armura narcisistă este un sub-produs al armurilor de bază şi al câtorva armuri de identificare.
 Dacă prinde rădăcini în corpul desconsiderat al celui neiubit, proprietarul armurii
narcisiste nu ezită să-şi transforme corpul sau chipul, să le modifice pentru a răspunde exigenţelor sale.
Va trece din lifting în lifting pentru a-şi remonta chipul schimonosit de durere sau cu pielea devenită
atonă din cauza depresiei şi a tristeţii. Va merge din operaţie în operaţie pentru a-şi întinde pielea de pe
abdomen sau coapse, victimă a multiplelor regimuri.
 Dacă armura narcisistă prinde rădăcini în armura de protecţie, individul care o
poartă nu ezită să se ciopârţească pentru a-şi subţia unghiurile nasului, a-şi rotunji fesele sau sânii. Nu
ezită să apeleze la scalpel pentru a sculpta un corp perfect, copie perfectă a aparenţei.
 Totul este studiat şi fals pentru a părea, pentru a place şi a fi remarcat. Armura
narcisistă este periculoasă, deoarece este cea mai îndepărtată de inima corpului.
Corpul care posedă această armură este un corp egoist, centrat pe enrgia de suprafaţă, în
opoziţie cu energia profunzimilor. Sufocat de propriul narcisism, de propria imagine, corpul narcisic
este adesea obosit, ale cărui crize de oboseală pot merge până la epuizare. Bătut într-una de vântul
modei sau al antimodei, el nu are identitate. El nu există decât în interior.
Istoria lui Vlad: a venit în consultaţie după ce a citit un articol care prezintă această metodă
de lucru corporal. Urmase o psihanaliză timp de 12 ani, iar rezultatele nu erau satisfăcătoare. Vlad
îmi cere să-i privesc chipul. Ceea ce a mai rămas din el este opera chirurgului estetician. Are un chip
comun, şters; încerc să caut misterul acestui chip întins, încerc să văd cine a fost ea. Francoise
continuă să povestească: „Am avut 3 chirurgi, la bine şi la rău, aşa cum am avut şi 3 soţi, la bine şi la
rău”. Ceea ce caută în acest lucru corporal: „Să mă găsesc pe mine însămi; m-am pierdut de mult...”
Povesteşte că era foarte drăguţă când era tânără, că a câştigat şi concursuri de frumuseţe. Ceea ce a
îndreptat-o spre psihanaliză a fost teama de a îmbătrâni. Era obsedată de bătrâneţe. Se privea fără
încetare în oglindă; iniţial, oglinda era cel mai bun prieten al ei, dar s-a transformat în cel mai mare
duşman.
4. Armura socială
Protejat de armura socială, corpul conformat este un corp nediferenţiat, asemănător cu celelalte
corpuri, copia a ceea ce vedem peste tot. Proprietarul acestui corp nu se distinge din masă. Inconştient,
se asigură de a fi conştient. El urmează mişcarea socială: ia în greutate după căsătorie, mai ia încă o dată
când trece pragul de 40 de ani, începe să aibă probleme cu spatele, face artroză sau un debut de artrită la
50 de ani; riscă să aibă arterele congestionate şi să facă o criză cardiacă pe la 55 de ani. Acest corp
urmează marile mişcări „evolutive” ale masei, iar proprietarul lui nu-şi pune niciun fel de întrebări pe
această temă.
Această armură apare în jurul vârstei de 30 de ani, dar uneori poate apărea în a doua decadă de
viaţă. Armura socială se exprimă prin posturi corporale sociale şi boli somatice asociale: spate adus,
abdomen gonflat, contractura părţii inferioare a spatelui, artroza degetelor de la mâini şi de la picioare;
acestor idei li se adaugă şi ideile preconcepute care le acompaniază de obicei.
Ea este o formă de instalare socială care-i permite proprietarului să trăiască confortabil în
societate. Această armură se bazează pe un întreg sistem, care include ideile social acceptate, emoţiile
social acceptate, atitudinea faţă de viaţă, de asmenea social acceptată. Ea se manifestă prin frica de a
risca, insecuritate, nevoia de a se conforma, nevoia de a se identifica, nevoia de a fi îngrijit, nevoia de a
fi identic, de a se supune.
Cu cât se formează mai timpuriu, cu atât va fi mai uşor persoanei s-o pună sub semnul
întrebării şi să se elibereze de ea.
19
(A.R.P.I.)
În schimb, dacă se instalează la 40-50 de ani, ea denotă o insecuritate profundă şi o adevărată
pierdere de identitate.
Corpul încărcat cu acest tip de armură poartă o greutate, o povară, o lipsă de supleţe, o
insecuritate în mişcare, o încetinire a reflexelor, o ezitare în exprimarea spontană.
Istoria lui Cristian: când a venit prima dată la cabinet, avea 39 de ani. Foarte încântat, m-a
anunţat că de ziua lui tocmai fusese promovat în compania în care lucra. „În fine, am atins scopul pe
care-l visam de multă vreme...”, mi-a spus. Cristian era obez, roşu la faţă, cu gâtul sugrumat în gulerul
cămăşii. Pus la patru ace, arăta ca orice bărbat pe care-l vedeam la întâlnirile de afaceri.
„Sufăr de impotenţă”, mi-a răspuns el. Nu m-a surprins deloc să aud asta, deoarece bărbatul
părea complet rupt de energia vitală. Problema dura de 6 ani şi că sexul nu-l mai interesează.
Îi atrag atenţia că sănătatea lui este şubredă şi că riscă un infarct miocardic în următorii 2 ani. Îmi
răspunde detaşat: „Problemele mele sunt identice cu cele ale altora. Toată generaţia mea este lovită de
aceleaşi suferinţe”.
Comportament conştient sau inconştient
Exprimarea în formele sale cele mai pure este inconştientă sau cel puţin nu pe deplin
conştientă. De obicei nu suntem conştienţi cum mergem, stăm, zâmbim sau râdem. Actele de expresie
care sunt conştiente – alegera hainelor, mobilei, coafurii – sunt privite drept cazuri speciale, neobişnuite
sau intermediare. Dar comportamentul de confruntare cu situaţiile este de obicei conştient. Cazurile
când este inconştient sunt considerate excepţionale sau neobişnuite.
Comportamentul orientat sau neorientat spre scop
Comportamentul de confruntare cu situaţiile are întotdeauna printre factorii determinanţi

impulsurile, trebuinţele, scopurile, obiectivele, funcţiile sau ţelurile şi apare pentru a efectua ceva, cu un
anumit scop (plimbarea până la o anumită destinaţie, cumpărarea de alimente, mersul la poştă pentru a
trimite o scrisoare etc.). Termenul confruntare cu situaţiile în sine (Maslow şi Mittelman, 1951)
sugerează intenţia de a rezolva o problemă sau cel puţin de a ne ocupa de ea. Trimite deci la ceva
dincolo de el, la trebuinţele primare sau la cele imediate, la scopuri, la comportamentul determinat de
nesatisfacerea dorinţelor, dar şi la cel de urmărire a obiectivelor.
Comportamentul expresiv este în general nemotivat, deşi, fireşte, e determinat. El pur şi simplu
semnifică, oglindeşte, reflectă o stare a organismului. Mai mult decât atât, cel mai des face parte din din
acea stare: prostia tonului, zâmbetul şi mersul sprinţar al omului sănătos, aerul binevoitor al celor buni
şi afectuoşi, frumuseţea unei persoane plăcute la vedere, ţinuta ghemuită, tonusul scăzut şi expresia de
disperare a celui deprimat etc. Toate acestea sunt neorientate spre scop. Sunt epifenomene.
Toate acestea sunt adevărate, însă trebuie luat în considerare conceptul de exprimare motivată.
O persoană mai sofisticată poate încerca să fie onestă, graţioasă, bună sau chiar naivă. Mai mult,
acceptarea de sine şi spontaneitatea se numără printre realizările cel mai uşor de atins (la copiii sănătoşi)
şi printre cele mai dificil de atins (la adulţii preocupaţi de autoexplorare şi autoperfecţionare, în special
cei care au fost sau încă sunt nevrotici). Pentru a demonstra contradicţiile (aparente) presupuse de
conceptul de spontaneitate motivată, se pot enumera cel puţin două exemple: cel al abandonului şi
renunţării taoiste şi cel al încordării muşchilor şi sfincterelor. Modul cel mai dezirabil de a dansa,
îndeosebi pentru amatori, presupune să fii spontan, fluid, să răspunzi automat ritmului muzicii şi
dorinţelor inconştiente ale partenerului. Dansatorii buni se pot abandona, devenind instrumente pasive
pe care muzica le modelează şi le cântă. Într-un mod foarte real şi potrivit al cuvântului, pot deveni
pasivi chiar dacă dansează până la extenuare. Astfel de spontaneitate pasivă sau abandon voit poate
oferi unele dintre cele mai mari plăceri ale vieţii, ca atunci când te laşi rostogolit de valuri sau îi laşi pe
ceilalţi să îţi facă masaj. Însă puţini oameni pot dansa atât de bine. Majoritatea îşi vor da silinţa, vor
primi îndrumări, se vor controla atent şi-şi vor propune scopuri, vor asculta ritmul muzicii şi, printr-o
20
(A.R.P.I.)
alegere deliberată şi conştient, se vor adapta la el. Vor fi nişte dansatori slabi, atât din punct de vedere al
publicului, cât şi din cel subiectiv, căci nu se vor bucura niciodată de dans ca de o experienţă profundă a
uitării de sine şi renunţării voite la deţinerea controlului.
Mulţi dansatori devin buni fără antrenament. Totuşi, educaţia poate ajuta şi aici. Individul
trebuie să „înveţe” să renunţe la inhibiţii, timiditate, voinţă, control, enculturare şi demnitate. („Odată ce
te-ai elibera de toate aparenţele, dorinţele şi poftele, abia atunci te vei mişca în virtutea impulsurilor
proprii, fără ca măcar să ştii că te mişti”, Lao-Tze).
Despre oamenii aflaţi la nivelul exeminării naturii trebuinţei de actualizare a sinelui se poate
spune că acţiunile şi creaţiile lor sunt în foarte mare măsură spontane, sincere, deschise, de
autodezvăluire şi, ca atare, expresive („starea fără efort”, după cum spunea Arsani). În plus, motivaţiile
lor se schimbă în asemenea măsură la nivel calitativ şi se deosebesc atât de mult de trebuinţele obişnuite
de securitate, dragoste sau respect, că nici măcar n-ar mai trebui numite astfel.
Dacă numim dorinţa de iubire trebuinţă, presiunea în direcţia actualizării sinelui ar trebui să fie
numită altfel decât trebuinţă, pentru că are numeroase caracteristici diferite. Ar putea fi considerate
calităţi exterioare care lipsesc organismului şi, deci, trebuinţe. Actualizarea sinelui nu reprezintă o
deficienţă ori lipsă în acest sens. Faptul că organismul are nevoie să fie sănătos, aşa cum un copac are
nevoie de apă, nu este intrinsec. Actualizarea sinelui înseamnă dezvoltarea intrinsecă a ceea ce se află
deja în organism sau, mai corect, a ceea ce este organismul în sine. Aşa cum copacul are nevoie să-şi ia
hrană, soare şi apă din mediul înconjurător, persoana are nevoie de securitate, dragoste şi respect din
partea comunităţii. Dar, în ambele cazuri, acesta este punctul din care începe dezvoltarea
individualităţii. Toţi copacii au nevoie de lumina soarelui şi toate fiinţele umane au nevoie de dragoste
şi totuşi, odată satisfăcute aceste trebuinţe elementare, fiecare copac şi fiecare fiinţă umană încep să se
dezvolte în felul lor unic, folosind aceste nevoi universale în scopuri personale. Într-un cuvânt,
dezvoltarea începe din interior, nu din afară şi, în mod paradoxal, motivul cel mai înalt constă în a fi
lipsit de motivaţie şi de străduinţă, adică a te comporta pur expresiv. Deci, actualizarea sinelui este
motivată de creştere, nu de deficienţă. Este o „a doua stare de inocenţă”,o inocenţă înţeleaptă, o „stare
fără efort”.
Comportament învăţat sau spontan
Comportamnetul ideal de confruntare cu situaţiile este în mod tipic învăţat, iar comportamentul
expresiv ideal este în mod tipic spontan. Nu trebuie să învăţăm să ne simţim neajutoraţi, să arătăm
sănătoşi sau să ne dezlănţuim furia, însă în mod obişnuit trebuie să învăţăm cum să construim rafturi de
cărţi, să mergem cu bicicleta sau să ne îmbrăcăm. Acest contrast poate fi văzut clar în factorii
determinanţi ai reacţiei la testele de aptitudini, pe de o parte, şi la testul Rorschach, pe de altă parte. De
asemenea, comportamentul de confruntare cu situaţiile tinde să dispară dacă nu este recompensat; cel
expresiv persistă de obicei fără recompensă sau întărire. Unul urmăreşte gratificarea, celălalt nu.
Orice analiză completă a relaţiilor interpersonale va arăta că trebuinţele primare pot fi

satisfăcute numai interpersonal şi că satisfacerea acestor trebuinţe oferă siguranţă, iubire, apartenenţă,
sentimentul de valoare şi stima de sine. Trebuinţele nu pot fi satisfăcute de munţi, copaci şi nici măcar
de câini. Numai de la o altă fiinţă umană putem primi respectul, protecţia şi iubirea care să ne satisfacă
profund şi numai unei fiinţe umane îi putem oferi pe deplin aceste lucruri. Acestea sunt întocmai
satisfacţiile pe care le căutăm într-o relaţie interumană bună, de orice fel ar fi ea. Şi tot ele unt condiţiile
pentru dezvoltarea pozitivă a fiinţei umane, care reprezintă la rândul ei scopul ultim al tuturor
psihoterapiilor.
Psihoterapia şi gratificarea trebuinţelor
Vindecarea şamanică
21
(A.R.P.I.)
Psihoterapia a existat dintotdeauna, oriunde a existat şi societatea. Şamanul, vraciul,
vrăjitoarea, bătrâna înţeleaptă a comunităţii, preotul, gurul şi, mai recent, în societatea occidentală,
medicul, au reuşit mereu să facă în unele cazuri ceea ce azi numim psihoterapie. Mai mult decât atât,
maii lideri religioşi şi marile organizaţii religioase şi-au datorat larga acceptare faptului că au vindecat
nu numai cazuri psihopatologice grosiere, dramatice, ci şi tulburări mai subtile la nivelul caracterului şi
valorilor. Deşi aceste miracole s-au produs, autorii lor nu au ştiut de ce sau cum le-au produs.
Discrepanţe între teorii şi rezultate
Există diferite dezacorduri între şcolile de psihoterapie. Totuşi, un psiholog va întâlni în

activitatea sa clinică pacienţi vindecaţi de reprezentanţi ai fiecăreia dintre aceste şcoli de gândire. La fel
de uşor se pot întâlni şi cazuri de eşec pentru fiecare şcoală de gândire, ori, mai mult, medici şi psihiatrii
fără vreun fel de pregătire în psihoterapie care să vindece pacienţii. Se poate realiza o statistică a
aacestor date, însă, trebuie acceptat că rezultatele terapeutice pot să apară indiferent de teorie într-un
anumit grad sau chiar în afara oricărei teorii.
Rezultate bune cu tehnici diferite
Chiar şi între graniţele unei şcoli de gândire există diferenţe mari de la analist la analist, nu
numai în ceea ce priveşte caacităţile în accepţiunea obişnuită a cuvântului, ci şi în eficacitatea în
vindecarea bolilor. Unii analişti străluciţi, care aduc importante contribuţii în scris şi la catedră,
veritabili profesori şi formatori, eşuează adesea în a-şi vindeca pacienţii. Iar alte persoane care se bucură
de un real succes în vindecarea bolilor, poate nu au scris niciodată un articol în acest sens, ori nu au
făcut vreo descoperire. Un anumit grad de corelaţie între capacităţile teoretice strălucite şi cele de
vindecare există, dar rămân de explicat excepţiile.
Personalitatea terapeuţilor
De-a lungul istoriei au existat câteva cazuri binecunsocute în care maeştrii unor şcoli de
gândire terapeutică, deşi extraordinar de capabili ca psihoterapeuţi, nu au reuşit să transmită învăţăceilor
lor aceeaşi capacitate. Dacă ar fi doar o problemă de teorie, iar personalitatea terapeutului nu ar conta,
studenţii ar trebui să ajungă la fel de buni ca profesorii lor sau chiar să-i depăşească.
Ameliorarea fără „terapie”
Se întâmplă adesea ca terapeuţii, indiferent de orientarea teoretică, să discute pentru prima oară
cu pacinţii, iar la următoarea întâlnire aceştia să dovedească o ameliorare a stării de sănătate. Uneori,
rezultatele terapeutice apar fără ca terapeutul să spună măcar un cuvânt.
Efectul terapeutic al experienţelor de viaţă
În anumite cazuri, (nu prea grave sau foarte avansate), experienţele de viaţă pot fi terapeutice în
cel mai deplin înţeles al cuvântului. O căsnicie reuşită, succesul într-un serviciu adecvat, dezvoltarea
unor bune relaţii de prietenie, naşterea copiilor, confruntarea cu situaţii de criză şi depăşirea lor, pot
produce schimbări profunde la nivelul caracterului, înlăturând simptomele de boală, chiar fără ajutor
specializat. De fapt, condiţiile bune de viaţă se numără printre agenţii terapeutici supremi, iar
psihoterapia tehnică are adesea sarcina de a-l ajuta pe individ să profite de ele.
Tratamente nereuşite ale unor terapeuţi neprofesionişti
22
(A.R.P.I.)
În anii 1920-1930, pregătirea absolvenţilor de psihologie era limitată, uneori până la sterilitate.
Tinerii care veneau să studieze psihologie se trezeau iniţiaţi într-o atmosferă stranie, ca de cult, în care
îşi petreceau marea parte a timpului studiind silaba fără sens şi peregrinările şobolanilor albi prin
labirinturi.
Cu toate acestea, pentru nespecialist, psihologul rămânea psiholog, o ţintă pentru marile
întrbări despre viaţă, mai ales în oraşele mici, în care nu se văzuse niciodată un psihiatru şi nu se auzise
de psihanaiză. Şi totuşi, aceste încercări pe bâjbâite dăteau uneori rezultate remarcabile, spre uluirea
totală a tinerilor psihologi.
Cum se explică aceste fenomene? Prin teoria interpersonală a motivaţiei. În toate cazurile citate
mai sus, terapeutul era interesat de pacienţi, preocupat de starea lor şi încerca să-i ajute, dovedindu-le
astfel că sunt valoroşi, măcar pentru o persoană din lume. Prin metodele utilizate în vindecarea
pacienţilor, terapeuţii le gratifică acestora trebuinţele primare. Disponibilitatea de a asculta, lipsa
mustrărilor, încurajarea sincerităţii, acceptarea şi aprobarea chiar după dezvăluiri damnabile, bunătatea
şi blândeţea, sentimentul pacienţilor de a avea pe cineva de partea lor, toate acestea îi ajută pe pacienţi
să înţeleagă inconştint că sunt agreaţi, protejaţi şi respectaţi.
Nevoile fundamentale
1. EU EXIST
Locul meu este aici, iau în stăpânire spaţiul meu, aduc o contribuţie la valorile lumii.
Lumea dvine un loc mai bun de a trăi datorită faptului că eu exist.
A TRĂI – A LUPTA
2. EU ÎMI ASCULT NEVOILE

Dacă nu accept că am nevoi, nu mă accept pe mine însămi. Nevoia este o plăcere. A-mi
împărtăşi nevoile este cel mai frumos cadou pe car îl poţi face celuilalt.
3. EU AM DREPTUL
Să fiu eu, să am atitudini specifice, să fiu sănătos, să nu cer permisiunea nimănui pentru
ceea ce sunt.
4. EU SIMT
Am dretul să am emoţii şi să le exprim, indiferent dacă celălalt este de acord, indiferent
dacă îi pasă sau nu. Ele nu vor răni pe celălalt şi nici pe mine. Dacă le împărtăşesc este o şansă
pentru celălalt, nu am nevoie să le ascund.
5. EU SUNT EU ÎNSUMI
Este în regulă să fiu cine sunt, să-mi urmez propriul drum fără să existe o legătură cu ceea
ce tata, mama sau ceilalţi îşi doresc să fiu. Este în regulă să fii deosebit.
6. EU POT FI AŞA CUM SUNT

Eu sunt o persoană pe care celălalt poate să o iubească aşa cum este şi am acest drept. Nu
am nevoie să mă schimb sau să fac lucruri pentru ca celălalt să mă iubească.
„Dacă voi nu mă iubiţi aşa cum sunt, voi îmi spuneţi ceva despre gusturile voastre şi nu
despre mine.”
Exemplu: eu sunt cea mia bună îngheţată de ciocolată din lume. Dacă vouă vă place
îngheţata de vanilie şi nu vă place îngheţata de ciocolată, asta e. Eu rămân aceeaşi îngheţată de
ciocolată, cea mai bună din lume!
23
(A.R.P.I.)
7. SUNT SUFICIENT DE BUN/Ă
Accept că sunt în regulă.
8. EU SUNT PUTERNIC/Ă
Nu sunt nici fără resurse, nici fără speranţe. Îmi asum aceste nevoi şi speranţe.
9. SUNT RESPONSABIL DE MINE, NU DE TINE

Eu sunt responsabil de ceea ce sunt, eu sunt responsabil de împlinirea nevoilor mele, nu
oamenii din jurul meu şi nu mă aştept ca aceştia să îmi citească gândurile şi să îmi împlinească
dorinţele. Pot fi responsabil în faţa altora, dar nu responsabil de alţii. Este în regulă să primeşti fără
să ceri, dar nu este în regulă să te întristezi că nu ai primit nimic din moment ce nu ai cerut nimic.
Eu răspund de mine, nu de oamneii din jurul meu.
11. DOAR EU
Nu înseamnă “doar eu”. Fac ceea ce fac pentru mine, nu pentru voi, chiar dacă voi sunteţi
de accord sau nu cu asta.
EU îmi iau partea pe care o aduc şi TU parte pe care tu o aduci.
Exerciţiu: REEXAMINAŢI-VĂ CELE MAI PROFUNDE VALORI ŞI PRINCIPII
1. Gândiţi-vă la câteva dintre interesele, plăcerile şi dorinţele dumneavoastră.

Cercetaţi obiectivele pe care le urmăriţi acum. Uitaţi-vă apoi în viitor şi vedeţi acele obiective
realizate. V-aţi gândit mult la ele înainte. Alegeţi-vă pe cele mai importante care vă vin în minte
– pot fi două, trei, chiar cinci. Aceste obiective reprezintă viitorul concret pe care vi-l doriţi.
2. Stabiliţi-vă valorile şi principiile. Păstraţi-le în minte prin modalitatea pe care o
găsiţi cea mai plăcută. Luaţi pe rând fiecare obiectiv specific; priviţi-l, ascultaţi-l, experimentaţi
faptul că este un scop propriu. După asta, întrebaţi-vă: „Ce preţuiesc la acest obiectiv?” Dacă
scopul este de a călători, răspunsul ar putea fi „faptul că învăţ” sau „distracţia”, ori altceva. Dacă
obiectivul este un loc nou de muncă, răpunsul ar putea fi „incitarea” sau „provocarea”.
Răspunsul poate fi constituit de o valoare, sau de mai multe. De obicei, răspunsurile sunt
alcătuite dintr-un singur cuvânt sau o expresie.
3. Faceţi o listă cu valorile şi principiile dumneavoastră. Parcugeţi acum
obiectivele pe care le aveţi în minte şi întrebaţi-vă: „ce preţuiesc la acest obiectiv?” Faceţi o
listă.
4. Descoperiţi-vă cele mai profunde valori. Când aţi terminat, aveţi în faţă o listă
de valori şi/sau principii profunde. Întrebaţi-vă acum: „Ce este important pentru mine când mă
gândesc la toate aceste valori?” Răspunsul care vă vine în minte este o valoare şi mai
importantă. A vă cunoaşte valorile importante, profunde, constituie un aspect crucial al
înţelegerii de sine. Realizaţi acum în ce mod v-au motivat valorile pe dumneavoastră înşivă,
realizările, fiecare acţiune.
5. Notaţi numele celei mai profunde valori sau principiu. Scrieţi aceste valori şi
principii pentru un viitor punct de referinţă.
Exerciţiu: GENERATORUL DE NOI COMPORTAMENTE
1. Pregătirea. Găsiţi un loc plăcut şi liniştit pentru a exersa această tehnică. Nu

trebuie să închideţi ochii pentru a realiza procedeul. Simţiţi-vă confortabil şi începeţi prin a vă
uita spre dreapta dumneavoastră. Imaginaţi-vă că vedeţi la mică distanţă pe cineva care arată
24
(A.R.P.I.)
exact ca dumneavoastră. Acel „celălalt” se va ocupa de învăţat în timp ce dumneavoastră
observaţi. Veţi integra noile capacităţi atunci când veţi fi complet mulţumit de acest procedeu.
Pentru a fi sigur vă puteţi imagina în interiorul unei sfere din plexiglas, complet separat şi
detaşat de ceea ce se întâmplă în afară, cu „celălalt”.
2. Alegeţi sarcina. Gândiţi-vă acum la posibilitatea de a fi motivaţi să faceţi ceva.
Alegeţi un lucru cât mai simplu. Ar putea fi, de exemplu, curăţarea chiuvetei din bucătărie,
verificarea facturilor de plata sau trezirea de dimineaţă. Cava ce nu vă place să faceţi, dar vi-l
doriţi din cauza avantajelor pe care le veţi obţine ca rezultat.
3. Vizualizaţi beneficiile. Urmăriţi-l pe acel „celălalt” şi vedeţi cum va arăta când
sarcina este realizată, cu toate consecinţele pozitive legate de îndeplinirea ei, şi beneficiile
directe şi imediate, cât şi beneficiile viitoare de care se va bucura.
4. Realizarea sarcinii. Vizualizaţi-l acum pe „celălalt” realizând cu uşurinţă
sarcina. În timp ce face acest lucru, el continuă să privească imaginea sarcinii complet încheiate
şi se simte bine ca reacţie la încheierea acţiunii. Observaţi că vocea lui interioară este ispititoare
şi încurajatoare, amintindu-vă de viitoarele recompense şi de cât de mult aţi realizat deja în
vederea atingerii scopului. În sfârşit, priviţi-l pe „celălalt” încântat că a îndeplinit sarcina şi
savurându-şi răspalata când sarcina e terminată.
5. Recapitularea şi ajustarea. Dacă ceea ce vedeţi nu este în întregime încântător,
puteţi lăsa o ceaţă să vă acopere viziunea, în timp ce înţelepciunea gândirii inconştiente face
ajustările sau schimbările potrivite. Când ceaţa dispare din nou, veţi vedea ajustările care au fost
făcute într-un mod plăcut şi util pentru dumneavoastră. Doriţi să fiţi acel „celălalt” care tocmai a
folosit o nouă strategie de motivare? Sunteţi mulţumit că acel „celălalt” a stăpânit această nouă
capacitate? Faceţi-l să reia întregul proces cu o altă sarcină, să vă demonstreze totul din nou,
spre mulţumirea dumneavoastră.
6. Integrarea. Când sunteţi complet satisfăcut, lăsaţi să dispară sfera de plexiglas şi
absorbiţi-l pe „celălalt”, care deţine acum aceste noi cunoştinţe. Unii îşi întind braţele şi îşi
imaginează cum îl trag în interiorul lor pe celălalt eu. Uneori, simt o furnicătură sau o eliberare
de energie când fac acest lucru.
7. Planificarea. Acordaţi-vă încă un moment pentru a vă gândi la următoarea dată
când va trebui să realizaţi sarcina pe care tocmai v-aţi motivat să o duceţi la bun sfârşit.
Temă:
Pe ce se fundamentează deciziile pe care le luaţi? Pe fapte? Pe experienţa de viaţă? Pe opiniile

altora? Deseori, se întâmplă să luăm decizii în funcţie de ceea ce spun cei din jurul nostru, de
ceea ce citim pe Internet şi în ziare sau de ceea ce vedem la televizor. Avestea pot fi surse bune
de fundamentare a unei decizii, dar rămân experienţe la mâna a doua. Ce au făcut aceste surse
pentru a vă câştiga încrederea?
Atunci când luaţi o decizie, sunteţi convins că vă aparţine cu adevărat?

Data viitoare, când va trebui să adoptaţi o hâtărâre, luaţi două coli de hârtie. Pe una dintre
ele, scrieţi toate experienţele personale privind problema în cauză. Pe cealaltă, notaţi opiniile
celorlalţi şi tot ceea ce aţi citit sau auzit despre subiect. Apoi, luaţi cea de-a doua coală şi aruncaţi-o
la coş.
Citiţi ceea ce aţi scris pe prima foaie.
Ce decizie veţi lua, provenind de la propria experienţă?
Care sunt primele trei obiective pe care aţi încerca să le atingeţi, dacă aţi şti că nu veţi eşua?
Notaţi-le pe o foaie de hârtie.
Care sunt motivele pentru care nu încercaţi dobândirea lor chiar acum?
Enumeraţi motivele pe o altă coală.
25
(A.R.P.I.)
Priviţi cea de-a doua foaie. Cât de sigur sunteţi că lucrurile înşiruite sunt obstacole reale
în calea îndeplinirii acestor scopruri?
Acordaţi atenţie lucrurilor pe care le spuneţi într-o zi şi contabilizaţi momentele în care sunteţi
pe cale să mărturisiţi cu voce tare că nu sunteţi în stare să faceţi un anume lucru sau că
aptitudinile dumneavoastră într-un domeniu sunt mediocre. Înăbuşiţi aceste impulsuri. Cum vă
simţiţi acţionaând astfel? Amintiţi-vă că nu trebuie să spuneţi că vă pricepeţi la un anume lucru,
ci doar să vă abţineţi de la declaraţii referitoare la incapacitatea sau nepriceperea dumneavoastră.
Completaţi tabelul „Credinţe în timp”, gândindu-vă la un subiect care vă stârneşte interesul.

Aminiţi-vă ce părere aveau părinţii dumneavoastră în legătură cu acel lucru. În caz că nu şi-au
făcut cunoscută opinia, intuiţi care ar fi putut fi acestea, prin prisma comportamentului lor. Cum
sunt credinţele dumneavoastră în legătură cu acest subiect, în comparaţie cu cele ale părinţilor?
Alegeţi unul dintre obiectivele dumneavoastră importante şi analizaţi-l prin intermediul metodei
de identificare a credinţelor limitative. Care sunt credinţele care v-ar putea împiedica să vă
atingeţi scopul?
„Conştiinţa este acea capacitate din interiorul meu care se ataşează de cel mai înalt standard pe
care-l cunosc, pentru ca apoi să-mi reamintească încontinuu cerinţele acelui standard. Obişnuindu-mă
săo am mereu în faţă, conştiinţa îmi va arăta întotdeauna ce trebuie să fac.”
Oswald Chambers
Trăim într-o lume complexă, imprevizibilă, o lume în care singura parte din sistem la care ne
putem conecta se află în interiorul nostru. Şi totuşi, aceasta este partea din sistem care, pentru multe
persoane, rămâne neexplorată. Trebuie să fim încredinţaţi de faptul că, dacă suntem sinceri cu noi
înşine, rezultatele noastre vor apărea în conformitate cu adevărul personal.
Ceea ce avem nevoie este să fim în acord cu ceea ce credem cu adevărat, pentru a ne afla în
poziţia de a oricare oportunitate ce ni se arată. Fiind în acord cu noi înşine, decoperim că atragem de
partea noastră oportunităţile care se potrivesc cu direcţia pe care vrem să o urmărim.
Este ca şi cum am fi nişte sportivi care joacă un joc. Nu ştim de unde va veni mingea următoare
şi nici cum va veni. Dar reuşim să facem faă situaţiei pentru că avem un sentiment puternic al
rezultatului pe care dorim să-l obţinem şi suntem mereu pregătiţi şi flexibili pentru a atrage şansele
imediat ce ele îşi fac apariţia.
„A stăpâni complexitatea nu înseamnă a lăsa complexitatea să ia ce-i mai bun în tine. Înseamnă
să ai un punct de vedere coerent, care să ghideze acţiunea în ciuda confuziei, a nesiguranţei şi a
ambiguităţii, prezente în vârtejul de evenimente şi interacţiuni care au loc în jurul nostru. Arta la care
facem aluzie este aceea a unui navigator. Capacitatea de a acţiona coerent în faţa complexităţii şi de a
face acest lucru pe o bază actuală reprezintă marca unui adevărat maestru.”
Michael Lissack şi Johan Ross
Având un simţ personal al direcţiei, rezolvând conflictul interior şi gestionaându-ne schimbarea

personală, ne putem mişca spre o stare de acord sau de coerenţă. Când ne aflăm în această stare,
devenim una cu cel care suntem – există foarte puţin sau deloc conflict ori stres. Suntem pe cale să
devenim cei mai buni.
Un exemplu ecolvent ar cazul lui Lance Armstrong, care, diagnosticat cu cancer extins
aproape în fiacare parte a corpului său, a câştigat Turul Franţei la ciclism. La începutul carierei sale
de ciclist, nu era un sportiv cunoscut; din cauza aroganţei şi a tacticilor sale agresive, a devenit o ţintă
a presei franceze.
Merge cu bicicleta pentru a le atrage oamenilor atenţia asupra cancerului. Merge cu bicicleta
pentu soţia sa, pentru fiul său şi pentru gemenii săi. Lance Armstrong merge pe bicicletă cu voinţă, cu
un simţ total al propriei identităţi, întocmai unui sportiv de calsă, cu principii şi convingeri nu numai în
26
(A.R.P.I.)
ce priveşte sportul pe care îl practică, dar şi ceea ce este posibil atunci când totul pare pierdut. Îşi
etalează principiile de integritate prin tot ceea ce face şi demonstrează o abilitate remarcabilă di punct
de vedere artistic în mersul cu bicicleta – dansează cu pedalele.
Exerciţiu:
Aşa cum o companie poate poate funcţiona mai eficient atunci când toate grupurile din
interiorul său cooperează şi lucrează pentru acelaşi scop, şi un individ poate funcţiona mai eficient
atunci când fiecare „parte” a sa cooperează cu celelalte. Această stare de acord poate fi obţinută prin
controlarea schimbării la anumite niveluri.
Folosiţi acest model pentru a vă clarifica felul în care gândiţi despre dumneavoastră înşivă,
despre echipa dumneavoastră şi despre compania dumneavoastră. Începeţi prin a aplica modelul la
propria persoană. Schimbarea vine din interior; odată ce modelul nostru mental este în acord, suntem
pregătiţi să facem faţă mediului exterior, din jurul nostru.
Nivelul scopului este descris uneori ca nivel al spiritualităţii. Înţelegând nivelul spiritual,
înţelegem conexiunile noastre cu sistemele mai cuprinzătoare. La acest nivel, ne putem da seama cu ce
valoare contribuim la acele sisteme mai mari din care facem parte. De exemplu, am putea spune că un
sistem mai mare din care facem parte poate fi oricare dintre următoarele:
 Familia noastră.
 Căsnicia noastră sau parteneriatul nostru.
 Echipa noastră.
 Comunitatea nostră.
 Compania noastră.
 Credinţa noastră.
 Lumea noastră.
Exerciţiu:
Imaginaţi-vă în următoarea situaţie:
În ultimele şase luni aţi muncit la un nou proiect al companiei dumneavoastră. Acum, aproape
că l-aţi terminat, iar rezultatele au fost conform planului. Credeţi că rezultatele acestui proiect reprezintă
o contribuţie importantă va viitorul companiei la care lucraţi. Contribuţia dumneavoastră personală vă
satisface şi vă aşteptaţi ca lansarea proiectului să vă sprijine planurile privind o eventuală promovare.
Cu două săptămâni nainte de lansare, conducerea anunţă o reorganizare majoră a companiei. Se anunţă
că toate proiectele începute în ultimul an urmează să fie puse la păstrare şi că asupra lor cnducerea va
lua ulterior o decizie. Dumneavoastră şi colegii de proiect vă simţiţi extrem de dezamăgiţi şi de
descurajaţi.
Pe care dintre următoarele atitudini o veţi adopta?
 Acceptaţi situaţia şi vă întristaţi.

 Vă supăraţi sufleteşte.
 Vă plângeţi celor din jur despre felul în care aţi fost tratat.
27
(A.R.P.I.)
 Speraţi ca cineva să ia o iniţiativă pentru a schimba situaţia.
 Solicitaţi o întrevedere cu managerul dumneavoastră pentru a discuta asupra
acestei decizii.
 Acceleraţi terminarea proiectului pentru a anunţa că e gata de lansare.
 Părăsiţi compania.
Ce altceva aţi mai putea face? Sunteţi reactiv sau proactiv în felul în care răspundeţi situaţiilor
de viaţă? Sunteţi mânuitorul de păpuşi sau păpuşa? În ce fel se diferenţiază cei care îşi influenţează
propriul destin de aceia care îşi lasă soarta în mâinile altora sau la voia întâmplării?
„Purtăm în noi propria stare a vremii.”

Stephen Civey, Seven Habits of Highly effective People
Exerciţiu:
Examinaţi ceea ce gândesc oamenii despre ei înşişi:
A. Până la urmă, cred că am fost norocos, atât în carieră, cât şi în viaţa personală. Nu
mi-am pierdut niciodată locul de muncă, iar acum sunt propriul meu patron; în mod surprinzător,
munca pare să te înalţe întotdeauna. Viaţa mea personală a fost mai puţin lină şi, deşi am avut
multe regrete, în special în ce-i priveşte pe copii, am trăit multă bucurie. Mă bucură faptul că mă
simt împlinit, îmi place munca mea, îmi face plăcere să-mi folosesc aptitudinile şi să-mi petrec
timpul alături de copii.
B. Sunt o tânără care ştie ce vrea, cum anume şi când să obţin acest lucru. M-am
decis să devin specialist în fizioterapie. Am studiat şi chiar am şi ceva experienă. Această muncă
este potrivită pentru mine, iar eu sunt potrivită pentru ea. Sunt o persoană fericită, căreia îi place
să-i ajute pe ceilalţi. Mă înţeleg cu toţi şi cu fiecare în parte – e o calitate a mea de care sunt
mândră.
C. Găsesc că este foarte greu să scriu despre mine, poate pentru că sunt o persoană
timidă şi introvertită. Nu-mi prea place să-i las pe oameni să ştie ceea ce simt. Ştiu, de
asemenea, că sunt o persoană foarte negativistă. Îmi lipseşte încrederea în mine şi, prin urmare,
nu am niciodată încredere în ceea ce fac. Mi-aş dori să am o atitudine mai pozitivă în privinţa
vieţii şi îmi doresc să am aptitudinea de a mă îngrijora şi de a fi mai relaxat.
Temă:
Devenind conştient de felul în care gândiţi la fiecare dintre nivelurile existenţei dumneavoastră,
începeţi să influenţaţi procesul de a fi în acord cu sine. Următorul pas este să decideţi ce doriţi să
fie adevărat pentru dumneavoastră la fiecare nivel. Puteţi începe prin a răspunde următoarelor
întrebări:
 Din ce sistem facei parte/ce sistem aţi vrea să influenţaţi? Care este contribţuia
dumneavoastră la sistemul mai mare din care faceţi parte? Ce contribuţie aţi dori să aveţi?
 Care este identitatea/misiunea dumneavoastră? V-ar lua luni întregi sau chiar
ani pentru a vă carifica identitatea sau misiunea. Începeţi prin a scrie care sunt acestea în cazul
dumneavoastră. Cum v-aţi descrie? Care este ţelul dumneavoastră în afaceri, în viaţă? Gândiţi-
vă ce roluri v-ar face să simţiţi că aveţi o viaţă împlinită şi care ar fi rolurile pe care vi le-aţi dori
indiferent de circumstanţe.
 Care sunt convingerile şi valorile dumneavoatră? Fiţi sincer cu dumneavoastră
înşivă. Notaţi care sunt convingerile şi valorile cu care funcionaţi acum, şi nu pe acelea „bune”,
28
(A.R.P.I.)
„corecte”, împrumutate din cărţi. Gândiţi-vă la deciziile pe care le luaţi zilnic. Care sunt factorii
pe baza cărora luaţi aceste decizii?
 Care sunt aptitudinile dumneavoastră? Care este comportamentul
dumneavoastră zilnic? De cele mai multe ori, ceilalţi sunt capabili să răspundă la această
întrebare cu multă acurateţe. Stabiliţi cum anume vă percepeţi şi puneţi această opinie în balanţă
cu felul în care vă percep ceilalţi. Identificaţi ce comportamente vă sunt caracteristice, lucrurile
pe care le spuneţi sau le faceţi de obicei. Ce vă caracterizează atunci când sunteţi în acord cu
sine şi ce nu?
 Care este mediul dumneavoastră? Unde şi când faceţi lucrurile despre care am
vorbit mai sus? Ceea ce spuneţi reflectă influenţe externe asupra dumneavoastră şi asupra vieţii
dumneavoastră? Ce spune înfăţişarea dumneavoastră despre dumneavoastră înşivă – astăzi? Dar
de zi de zi? În ce fel este mediul dumneavoastră fizic o metaforă pentru ceea ce sunteţi? În ce
contexte v-aţi dori să fiţi capabil să fiţi elementul-cheie?
Temă:
1. Alegeţi un aspect legat de dumneavoastră înşivă despre care ştii că e adevărat

atunci când vă aflaţi într-o stare de acord cu sine, ceva ce vă puteţi imagina cu siguranţă. Ar
putea fi un comportament, o valoare, o convingere, sau ar putea fi un lucru care vă face să vă
simţiţi bine atunci când îl purtaţi.
2. Priviţi diagrama nivelurilor. Puteţi face exerciţiul stând aşezat sau v-ar putea fi
mai uşor dacă v-aţi plimba printre niveluri ca şi când ar fi marcate pe podea. Începeţi de la
nivelul pe care vi-l imaginaţi cel mai uşor şi înaintaţi spre celelalte niveluri, imaginându-vă în
acest timp cum sunteţi şi cum aţi putea să fiţi într-o stare de unitate cu sine. Acordaţi-vă timpul
necesar pentru a face aceasta şi permiteţi lucrurilor care vă vin în minte să prindă contur.
3. Gândiţi-vă la următoarele aspecte ale propriei vieţi. În fiecare dintre aceste zone,
cât de aproape sunteţi de modul în care aţi dori să fiţi? În coloana numită „ideal”, daţi fiecărui
domeniu o notă de la 0 la 10, 10 semnificând faptul că acea arie este acum exact ceea ce vă dorii
dumneavoastră, iar 0 indică contrariul. În coloana intitulată „Reactiv/Proactiv”, descrieţi cât de
activ influenţaţi fiecare dintre aceste domenii. 10 înseamnă că, în opinia dumneavoastră, sunteţi
în întregime proactiv în ce priveşte influenţarea acestei zone, încercâd să vă apropie de ideal. 0
indică faptul că sunteţi în aşteptare şi speraţi (sau ai renunţat deja).
IDEAL RECATIV/PROACTIV
Slujba dumneavoastră
Viaţa dumneavoastră socială
Prietenii dumneavoastră
Abilităţile dumneavoastră
Vă veţi construi o imagine a poziţiei pe care o ocupaţi pe scala reactiv/proactiv. Chiar dacă
aveţi ceea ce dumneavoastră consideraţi că este o situaţie ideală, sau pe aproape, veţi descoperi că
influenţaţi în mod activ această situaţie în sensul meninerii ei în starea în care se află. Vă poate fi de
folos să aflaţi părerea celorlalţi în ce priveşte locul în care vă situează ei pe această scală.
4. Acordaţi-vă câteva momente pentru a vă imagina că vă pregătiţi pentru munca pe

care vă dorii cu adevărat să o faceţi. Scrieţi un paragraf despre dumneavoastră înşivă, din
punctul dumneavoastră de vedere, în care să descrieţi ceea ce vă face unic.
5. Întrebaţi-vă un coleg sau un prieten dacă poate răspunde la următoarele întrebări,
în această ordine:
29
(A.R.P.I.)
A. Care este comportamentul dumneavoastră caracteristic? (comportament)
B. Ce spune despre dumneavoastră mediul propriu? (mediu)
C. Ce aptitudini unice aţi demonstrat şi puteţi demonstra? (aptitudini)
D. Ce este important pentru dumneavoastră din ceea ce faceţi şi ce valori le
comunicaţi celorlalţi prin ceea ce faceţi? (valori)
E. Ce convingeri aveţi despre dumneavoastră şi despre cei din jur, care vă fac
capabil să faceţi ceea ce faceţi? (convingeri)
F. Cine sunteţi? (identitate)
G. Ce valori le inspiraţi celorlalţi, fiind cel ce sunteţi? (spiritualitate)
Cât de uşor au găsit interlocutorii dumneavoastră răspunsul la aceste întrebări? A fost mai uşor
la început sau la sfârşit? În ce fel s-a schibat calitatea comunicării pe măsură ce continuaţi să puneţi
întrebările? Uşurinţa cu care interlocutorul dumneavoastră a răspuns la aceste întrebări poate fi un
indicator al măsurii în care el este familiarizat cu acel nivel de gândire despre propria persoană.
„Problema nu este ceea ce facem, ci ceea ce devenim.”

Oscar Wilde, De Profundis
Convingerile proprii ne influenţează şi ne determină comportamentul. Ele formează scenariul

vieţii noastre – convingerile ne dictează cum să răspundem situaţiilor şi oamenilor pe care îi întâlnim
de-a lungul vieţii.
Majoritatea convingerilor noastre se formaeză la vârsta de 7 ani şi prin contur sub influenţa părinţilor
noştri sau a echivalentelor figurilor parentale. În majoritatea cazurilor, nu ne dăm seama că aceste
convingeri sunt reflectate de fiecare moment al vieţii noastre şi totodată le influenţează. Este ca şi când
am avea în minte o înregistrare. Dacă înregistrarea funcţionează, o putem păstra, eventual, o putem
chiar actualiza şi perfecţiona din când în când. Însă dacă înregistrarea ne limitează gândirea cu privire la
noi înşine, o putem da la o parte şi putem face o nouă înregistrare, astfel încât să funcţioneze în sprijinul
nostru. Dacă dorim să reproducem modelul unei performanţe, trebuie să fim capabili „să decriptăm”
convingerile persoanei a cărei performanţă vrem să o reproducem astfel încât să ne influenţăm
comportamentul. La fel, pentru a avea acces la acele resurse interioare care ne inspiră, specifice unui
context, trebuie să fim capabili să „decriptăm” convingerea care ne sprijină într-o atare situaţie.
Cum se nasc convingerile?
Jane era noul manager al unui magazin de lux din Londra. Produsele destinate vânzării
constau în bijuterii şi obiecte scumpe din piele, aranjate în spatele unor vitrine de sticlă. Se închidea la
ora şase seara. Exact ora la care unul dintre subordonaţii lui jane, Robert, începea să încuie vitrinele,
indiferent dacă în magazin încă se mai aflau clienţi sau nu. Jane nu era de acord: nu-i plăcea impresia
pe care acest fapt o putea lăsa asupra clienţilor. Voia ca Robert să încuie vitrinele numai după
plecarea tuturor clienţilor. I-a explicat lui robert că politica magazinului era aceea de a încuia
vitrinele doar după plecarea clienţilor, dar acest lucru nu a avut niciun efect. Data următoare când s-a
întâmplat acelaşi lucru, ea i-a spus că direcia nu este de acord să se încuie nimic în preznţa clienţilor;
dar tot fără vreun efect. Jane s-a străduit să-şi impună autoritatea şi a simţit că subalternii nu o
ascultă.
În timpul unei discuţii cu prieten, Jane şi-a dat seama că ar fi putut să-i spună angajatului:
„Vreau să laşi vitrinele deschise până la plecarea ultimului client.” Până atunci nu mai vorbise cu
sine. Şi-a dat seama că procedând astfel poate începe să-şi facă simţită autoritatea. Şi a înţeles că
există multe alte situaţii în care ar putea să comunice ceea ce doreşte folosind „vreau” sau „aş vrea”.
30
(A.R.P.I.)
Jane s-a întrebat de ce nu reuşise acest lucru mai înainte şi a înţeles în cele din urmă că
spunea foarte rar „vreau”. Şi-a adus aminte de copilăria ei. Mama ei îi spusese de nenumărate ori:
„Nu contează ce vrei tu.”
Convingerile excelenţei:
1. Cum a reuşit Cristofor Columb să se agaţe de viziunea legată de descoperirea

unui nou traseu de navigaţie în jurul lumii şi să-şi menţină curajul şi tenacitatea de a străbate
mărilempe care nu se mai navigase nicicând înainte?
2. Cum au reuşit americanii să depăşească limitele posibilului şi să trimită un om pe
Lună?
3. Cum a reuşit britanicul Terry Waite, în timp ce era prizonier în Liban, să-şi
păstreze cumpătul şi minţile, fiind ţinut singur în captivitate, în beznă şi ameninţat cu moartea?
4. Cum au reuşit Yahoo! şi Amazon, două companii necunoscute, să devină peste
noapte nişte titani pe o piaţă inexistentă cu un an înainte?
5. Cum a reuşit Richard Branson să criască un drum pentru compania Virgin
Airlines, într-o afacere dominată deja de organizaţii puternice şi bine ancorate?
Oameni care cred că afirmaţia Oameni care nu cred că afirmaţia

„fiecare persoană este unică” „fiecare persoană este unică”
este adevărată este adevărată
Abordează lucrurile în acest mod:
Sunt cooperanţi, respectuoşi şi sunt Sunt rigizi, inflexibili şi dogmatici.
deschişi la diferenţă şi feedback.
Au acest gen de convingeri:
Diferenţa este importantă. Opinia lor este cea corectă. Ei ştiu cel mai
bine.
Au asemenea capacităţi/limitări:
Au abilitatea de a asculta, sensibilitate şi Manifestă determinare şi încăpăţânare.
respect pentru diferenţă.
Ce fac şi ce spun:
Se arată interesaţi, cooperanţi, solicită Vorbesc despre ceea ce „trebuie” să facă
întrebări, sunt curioşi în ce priveşte experienţele alţii.
eltora şi explorează diferenţele. Dezaprobă şi întrerup. Refuză. Fac ceea
Când primesc feedback, cer lămuriri cu ce au făcut înottdeauna. Se apără şi încearcă să
privire la lucrurile pe care nu le remarcaseră îndepărteze în mod logic feedback-ul.
înainte.
Cum se simt:
Sunt relaxaţi şi curioşi. Sunt frustraţi, iritaţi şi stresaţi.
Experienţă:
Descoperă noi aptitudini, învaţă lucruri Stagnează.
noi.
31
(A.R.P.I.)
Dacă faceţi ce aţi făcut dintotdeauna, veţi obţine ce aţi obţinut întotdeauna.
Imaginaţi-vă că încercaţi o nouă garderobă. Hainele pot fi ale dumneavoastră, aşa că este bine
să vedeţi dacă vi se potrivesc, dacă arătaţi bine în ele, ce reacţii trezesc ele în rândul celorlalţi şi aşa mai
departe. Dacă nu vă plac aceste haine, le puteţi returna şi veţi continua să purtaţi vechile haine sau puteţi
păstra una sau două piese vestimentare proaspăt achiziţionate şi să le asortaţi cu cele vechi. Sau le puteţi
păstra pe toate, ele urmând să intre în garderoba dumneavoastră.
La fel se întâmplă şi cu convingerile. Puteţi prespune că ele sunt adevărate; le puteţi chiar
„proba”. Dacă funcţionează, se vor transforma în convingeri. Dacă nu, le puteţi da la o parte.
Temă:
1. Gândiţi-vă la o situaţie (A), în care aveţi mai multe opţiuni şi în care consideraţi
că, folosind una dintre convingerile excelenţei, veţi ajunge la ceea ce vă doriţi. Selectaţi acea
convingere a excelenţei care credeţi că este cea mai potrivită în context.
2. Identificaţi o altă soluţie (B), în care aţi fost animat de această convingere sau de
una asemănătoare.
3. Asociaţi-vă cu momentul situaţiei (B) şi ancoraţi sentimentul pe care l-aţi avut în
timp ce eraţi animat de această convingere care a funcţionat în favoarea dumneavoastră.
4. Repetaţi procesul, până când veţi ajunge la punctul în care va fi ca şi cum aţi
deţine acea convingere.
5. Odată ce aveţi această convingere, reluaţi experienţa situaţiei (A), urmând paşii
de mai jos:
 Conştientizaţi locul în care vă aflaţi şi cum vă simţiţi în acel mediu.
 Faptul că ştiţi ce spuneţi şi ce faceţi demonstrează că deţineţi această nouă
convingere.
 Identificaţi competenţele şi calităţile pe care le-aţi folosit în această
situaţie.
 Descoperii ce este important pentru dumneavoastră şi cum veţi satisface
aceste necesităţi, atât pentru dumneavoastră, cât şi pentru oicine altcineva implicat în
această situaţie.
 Apreciaţi în ce fel ceea ce faceţi şi felul în care vă simţiţi se potrivesc cu
personalitatea dumneavoastră.
 Descoperiţi cum aţi influenţat sistemele mai cuprinzătoare din care faceţi
parte, în acest moment şi altă dată.
6. Reflectaţi cum a fost atunci când aţi avut această convingere, astfel încât să puteţi
retrăi situaţia.
7. Ce simţiţi acum în legătură cu această experienţă şi cum o veţi putea retrăi în
viitor?
8. Ce simţiţi în legătură cu această convingere şi cum poate ea funcţiona pentru
dumneavoastră?
9. Repetaţi procesul în cazul altor două situaţii despre care ştiţi că vor apărea
săptămâna următoare.
10. Decideţi ce anume vă asumaţi să faceţi sau să credeţi în viitor.
Temă:
1. Găsiţi pe cineva cu care nu vă înţelegeţi atât de bine pe cât aţi vrea:

 Din familie
 De la serviciu
 Din cercul de cunoştinţe.
32
(A.R.P.I.)
Notaţi ce credeţi despre fiecare. Gândiţi-vă la o împrejurare în care, comunicând cu aceste

persoane, lucrurile nu au mers aşa cum v-aţi fi dorit.
Acum, gândiţi-vă la o persoană ce face parte dintr-unul din aceste grupuri, cu care aveţi o
relaţie bună/excelentă. Identificaţi o convingere legată de acea persoană. Imaginaţi-vă că acea
convingere legată de un membru al familiei cu care păstraţi o relaţie bună o aveţi şi în legătură cu acela
dintre membrii familiei cu care v-ar plăcea să vă îmbunătăţiţi relaţia. Imaginaţi-vă interacţionând cu a
doua persoană şi faptul că dumneavoastră aveţi convingerea respectivă.
Ce vedeţi, auziţi şi simţiţi? Care este reacţia sa faţă de dumneavoastră? Dacă reacţia sa nu este
încă aceea care v-ar plăcea să fie, experimentaţi din nou convingerea excelenţei, până când ea va fi mai
fermă sau mai puternică în minte.
Repetaţi procesul. Acum repetaţi întregul proces gândindu-vă la persoana aleasă dintre colegii
de serviciu şi la persoana din cercul de cunoştinţe.
2. Gândiţi-vă la un scop pe care vi l-aţi propus, dar la care nu aţi ajuns încă şi nu
ştiţi din ce motive. Care sunt convingerile dumneavoastră despre:
 Capacitatea de a vă atinge acest scop?
 Dreptul dumneavoastră de a vă atinge acest scop?
Care dintre convingerile dumneavoastră vă pot limita în atingerea acestui ţel?
Ce alte convingeri aţi putea adopta în locul acelora limitative?
3. Pe care dintre convingerile excelenţei le deţineţi deja?
4. Ce convingeri ale excelenţei v-aţi dori să aveţi?
5. Care dintre convingerile excelenţei ar avea o importanţă capitală pentru viaţa
dumneavoastră, dacă aţi deţine-o? Care credeţi că ar putea fi efectul deţinerii acestei convingeri?
A fost odată un tânăr prinţ care credea în orice, cu excepţia a trei lucruri. Nu credea în
prinţese, în insule şi în Dumnezeu. Împăratul, tatăl prinţului, îi spusese că aceste lucruri nu există. În
Împărăţia tatălui său nu se aflau nici prinţese, nici insule şi nici vreun semn că Dumnezeu ar exista.
Prinţul l-a crezut pe tatăl său.
Într-o zi, prinţul a plecat departe de palat, în ţara învecinată. Acolo, spre uimirea lui, de pe
fiecare coastă vedea insule, iar pe acele insule, creaturi stranii şi tulburătoare, cărora n-a îndrăznit să
le dea vreun nume. În timp ce căuta o barcă, de-a lungul ţărmului s-a apropiat de tânărul prinţ un
bărbat în ţinută de seară.
- Acelea sunt insule adevărate? a întrebat tânărul prinţ.
- Sigur că sunt insule adevărate, a răspuns bărbatul în haine de seară.
- Şi acele creaturi stranii şi tulburătoare...?
- Ele sunt prinţese autentice.
- Atunci înseamnă că există şi Dumnezeu! a strigat prinţul.
- Eu sunt Dumnezeu, a răspuns necunoscutul în haine de seară, făcându-i o
plecăciune.
Tânărul prinţ s-a întors acasă cât de repede a putut.
- Te-ai întors, care va să zică? l-a întâmpinat împăratul.
- Am văzut insule, am văzut văzut prinţese, l-am văzut pe Dumnezeu! spuse prinţul
pe un ton de reproş.
Împăratul rămânea neînduplecat.
- Nu există nici insule adevărate, nici prinese adevărate şi nu există nici
Dumnezeu.
- Dar le-am văzut!
- Spune-mi cum era îmbrăcat Dumnezeu.
- Într-o ţinută de seară.
- Avea pulpanele hainei întoarse la spate?
Prinţul şi-a amintit că într-adevăr le avea. Împăratul zâmbi:
33
(A.R.P.I.)
- Acelea erau hainele unui magician. Ai fost păcălit.
După toate acestea, prinţul s-a întors în ara vecină, pe acelaşi ţărm, unde-l întâlnidin nou pe
bărbatul în ţinută de seară.
- Tatăl meu, Împăratul, mi-a spus cine eşti cu adevărat, zise indignat prinţul. M-ai
păcălit o dată, dar a doua oară nu se va mai întâmpla. Acum ştiu că acelea nu sunt insule
adevărate şi nici prinţese adevărate, pentru că tu eşti magician.
Bărbatul de pe ţărm zâmbi.
- Te păcăleşti singur, băiete! Şi în împărăţia tatălui tău există multe insule şi multe
prinţese. Dar tu te afli sub vraja tatălui tău, aşa că nu le poţi vedea.
Prinţul s-a întors gânditor acasă, şi când l-a întâlnit pe împărat, s-a uitat drept în ochii
lui:
- Tată, este adevărat că tu nu eşti un împărat adevărat, ci doar un magician?
Împăratul zâmbi şi-şi suflecă mânecile.
- Da, fiule, sunt doar un magician.
- Trebuie să ştiu adevărul adevărat, adevărul din spatele magiei.
- Nu există niciun adevăr în spatele magiei, a spus tatăl.
Prinţul s-a întristat foarte tare. Zise:
- Mă voi sinucide.
Prin magie, regele făcu să apară moartea. Aceasta stătea în uşă şi îi făcea semn prinţului
adevărat. Prinţul se înfioră. Şi-a amintit de insulele frumoase, dar ireale şi de irealele, dar frumoasele
prinţese.
- Foarte bine, a spus prinţul, mă voi supune.
- Vezi, fiule, a răspuns împăratul, începi să devii şi tu magician.
The Magus (Magicianul) John Fowles, Jonathan Cape, 1977
MOTIVAŢIE
Să rămânem concentraţi asupra premiului
Cei mai mulţi dintre noi au tendinţa de a-şi pierde concentrarea în viaţă datorită faptului că ne
facem permanent griji, gândindu-ne la o multitudine de posibilităţi negative. În loc să ne concentrăm
asupra punţii, ne preocupăm de tot ceea ce înseamnă posibilitatea de a cădea de pe ea. În loc să ne
concentrăm asupra scopurilor, ne lăsăm distraşi de grijile şi spaimele noastre.
Dar atunci când ne concentrăm asupra a ceea ce dorim să obţinem, acel lucru va intra până la
urmă în viaţa noastră. Dacă ne vom concentra pe faptul de a deveni o persoană fericită şi motivată, asta
vom ajunge.
Puteţi „înscena” întotdeauna o bătălie mai mare decât cea pe care urmează să o susţinem. Dacă
trebuie să facem o prezentare în faţa cuiva care ne porvoacă teamă, o putem exersa mai întâi în faţa
cuiva de care ne temeţi şi mai tare. Dacă avem ceva greu de făcut şi ezităm, este bine să alegem ceva
încă şi mai greu şi facem asta mai întâi.
Fiţi atenţi la efectul pe care îl are asupra motivaţiei dumneavoastră în ceea ce priveşte
„adevărata încercare”.
Să ne simplificăm viaţa
Unul dintre foloasele pe care le vom trage dacă ne planificaţi în mod creativ viaţa este acela că
planificarea ne va permite să ne simplificăm viaţa. Putem evacua, reprograma şi elimina toate acele
activităţi care nu contribuie la realizarea scopurilor pe care ni le-am propus.
34
(A.R.P.I.)
O altă modalitate eficientă de a ne simplifica viaţa este aceea de a ne coordona sarcinile pe care
le avem de îndeplinit. Coordonarea ne va permite să atingem două sau mai multe obiective în acelaşi
timp.
O abordare agresivă a zilei – cu ideea de a face fiecare zi mai simplă şi mai eficientă decât ziua
precedentă – ne permite să aruncăm o rpivire asupra tuturor sarcinilor pe care le avem de îndeplinit.
În cartea ei, Brain Building (Formarea creierului), Marilyn Vos Savant recomandă ceva similar
ca modalitate de simplificare a vieţii. Ea ne sfătuieşte să alcătuim o listă cu absolut toate sarcinile, oricât
de mici, pe care ni le propunem, să spunem, în timpul weekend-ului, iar apoi să le facem pe toate de-
odată, în cadrul unei acţiuni concentrate, extrem de palpitante. Un efort maniacal. Cu alte cuvint, ca să
punem laolaltă toate micile sarcini şi să facem din îndeplinirea lor o singură sarcină mare, astfel încât să
avem la dispoziţie tot restul weekend-ului pentru a ni-l programa aşa cum dorim.
Să căutăm aurul pierdut
Când sunt fericit, văd fericirea şi în ceilalţi. Când sunt cuprins de compasiune, văd compasiune
şi în alţii. Când sunt plin de energie şi speranţă, văd peste tot şanse şi oportunităţi. Însă atunci când sunt
furios, îi văd pe ceilalţi ca fiind excesiv de iritabili. Când sunt deprimat, remarc că privirile celorlalţi
sunt triste. Când sunt plictisit, întreaga lume mi se pare cenuşie şi neatrăgătoare.
Văd ceea ce sunt!
„Când deschid ochii de dimineaţă, spunea ColinWilson, ceea ce descopăr este nu lumea, ci
milioane de lumi posibile.”
Avem tot timpul posibilitatea de a alege. Ce lume vrem să vedem astăzi? Oportunităţile
constituie aurul vieţii. Este tot ceea ce ne trebuie pentru a fi fericiţi. Solul fertil în care prindem rădăcini
ca persoane. Iar oportunităţile sunt precum acele partcicule cuantice subatomice, care capătă existenţă
doar în mometul în care sunt văzute de către un observator. Oportunităţile noastre se vor înmulţi atunci
când ne veţi hotărî să le vedem.
Să apăsăm pe toate butoanele
V-aţi aruncat vreodată privirea în cabina unui avion, când v-aţi urcat la bord? Acolo se află o
desfăşurare impresionantă de butoane, manete, comutatoare şi cadrane.
Ce-ar fi dacă, suindu-vă la bord, aţi trage cu urechea la conversaţia celor din cabină şi l-aţi auzi
pe pilot spunându-i copilotului: „Vlad, mai spune-mi o dată, ce fac butoanele astea?”
Dacă aţi auzi aşa ceva, zborul n-ar mai fi deloc plăcut. Însă cei mai mulţi dintre noi îşi
pilotează viaţa în acest mod, fără să cunoască prea mult instrumentele cu care au de-a face. Nu ne
preocupăm să învăţăm unde se află propriile noastre butoane sau ceea ce pot ele să facă.
De acum încolo, ar fi bine să ne fixăm sarcina de a nota tot ceea ce ne declanşeaă butoanele, ce
anume ne inspiră. Acesta este panoul nostru de control. Acele butoane controlează întregul nostru
sistem de motivare personală.
Motivaţia nu trebuie să fie ceva accidental. De exemplu, nu aşteptaţi ore întregi ca un anumit
cântec să fie transmis la radio. Dacă există anumite cântece care vă dau o stare bună, adunaţi-le pe o
casetă, creaţi o casetă personală cu „cele mai mari hituri motivaţionale”.
Puteţi folosi şi filmele în acelaşi fel. De câte ori nu aţi ieşit de la un film având un sentiment
puternic de inspiraţie şi fiind gata să cuceriţi lumea?
Putem avea asupra lumii înconjurătoare mult mai mult control decât ne imaginăm. Putem
începe prin a ne programa conştient să fim din ce în ce mai concentraţi şi mai motivaţi. Ar fi interesant
să învăţăm comenzile de pe panoul nostru de control şi să învăţăm cum să apăsăm pe propriile butoane.
Cu cât aflăm mai multe despre modul popriu de funcţionare, cu atât ne vom automotiva mai uşor.
35
(A.R.P.I.)
Să creăm un jurnal de bord
Nu ceea ce facem ne oboseşte, ci ceea ce nu facem. Sarcinile pe care nu le ducem la bun sfârşit
ne obsesc şi ne tracasează cel mai tare.
La unul dintre seminariile motivaţioanle, un om mic de statură, ce părea să aibă în jur de 60 de
ni, spunea: „Problema mea este că am impresia că nu tremin nimic niciodată.” A pus problema corect,
ca fiind una ce ţinea de convingeri. Îşi dorea un cuvânt fermecat, o frază magică, pe care să şi-o repete
şi care să-i spele creierul până la a-l transforma într-o altă persoană.
„Cel mai bun mod de a vă modifica sistemul de convingeri este să modificaţi adevărul despre
dumneavoastră. Pentru a vă considera capabil de a duce lucrurile până la capăt, trebuie să începeţi prin a
ţine un jurnal de bord al sarcinilor îndeplinite cu succes”, i-am explicat.
Şi-a cumpărat o agendă şi în capul primei pagini a scris: „Lucruri pe care le-am dus până la
capăt”. În fiecare zi îşi propunea să îşi fixeze mici scopuri şi să le îndeplinească. Acolo unde, în trecut,
şi-ar fi pus mâinile în sân şi ar fi lăsat treaba neterminată la primul ţârâit al telefonului, acum lăsa
telefonul să sune pentru a-şi putea termina treaba şi a o trece în jurnalul de bord. Cu cât nota mai multe
lucruri acolo, cu atât devenea mai încrezător în faptul că era din ce în ce mai capabil să ducă lucrurile
până la capăt. Şi avea un jurnal de bord pentru a o dovedi.
Gândiţi-vă la cât de solidă era această nouă convingere a sa, în comparaţie cu ceea ce ar fi
reuşit să realizeze în această privinţă utilizând doar afirmaţii. Şi-ar fi putut şopti toată noaptea: „Sunt
foarte capabil să duc lucrurile până la capăt”, însă partea dreaptă a creierului său ar fi ştiut mai bine cum
stau lucrurile şi i-ar fi răspuns: „Ba nu, nu eşti”.
Ar fi bine să nu ne mai facem griji în legătură cu părerea pe care o avem despre noi şi să
alcătuim un jurnal de bord care să dovedească faptul că ne putem automotiva să facem tot ceea ce
dorim.
Majoritatea oamenilor nu se consideră creativi, dar creativi suntem cu toţii.
Nu este nevoie să fim originali pentru a fi creativi. De fapt, câteodată este util să ne dăm seama
că nimeni nu este original. Până şi Mozzart a declarat că nu a scris în viaţa lui vreo bucată originală.
Toate piesele sale erau rearanjări ale unr vechi melodii populare.
Cu toate că Mozzart nu era original, el era creativ. Şi asta pentru că a reprezentat ceva atât de
neaşteptat.
Dacă avem credinţa că am fost creaţi după chipul şi asemănarea Creatorului nostru, atunci
rezultă, în mod necesar, că trebuie să fim creativi. Apoi, dacă dorim să ne privim penoi înşine, ca fiind
creativi, putem începe să cultivăm creativitatea în tot ceea ce facem. Putem veni cu tot felul de soluţii
neaşteptate la povocările vieţii.
Unii dintre noi s-ar putea gândi că, în acest moment, sunt prea deprimaţi pentru a declanşa o
nouă cursă de motivare personală. Sau prea furioşi. Sau prea trişti din cauza anumitor probleme.
Însă Napoleon Hill insistă asupra faptului că acesta este cel mai potrivit moment din viaţă
pentru a învăţa cele mai neobişnuite reguli: „Există o regulă imbatabilă în privinţa controlului asupra
suferinţelor şi a dezamăgirilor şi aceasta constă în transformarea emoţionale în energie activă, canalizată
printr-o programare exactă şi eficientă a muncii. Este o regulă de neegalat”.
De îndată ce ne-am creat imaginea referitoare la ceea ce vrem să fim, „a ne planifica munca”
este următorul pas. Planificarea muncii are ca efect faptul că ne umplem în avans cu energia scopului pe
care vrem să-l atingem. Fără asta, suferim de o ciudată deficienţă manifestată prin dezordinea intenţiei.
Nu ştim încotro ne îndreptăm sau ce avem de gând să facem.
O oră de planificare economiseşte trei ore de execuţie.
Oricum, cei mai mulţi dintre noi consideră că nu au timp pentru această oră de planificare.
Suntem prea ocupaţi cu rezolvarea problemelor rămase de ieri (lucru cauzat tocmai de lipsa de
planificare).
36
(A.R.P.I.)
O întâlnire planificată cu grijă poate dura de trei ori mai puţin decât una prost sau deloc
planificată. O zi de muncă bine planificată poate dura de trei ori mai puţin decât una post sau deloc
planificată.
Săptămâna ne aparţine într-adevăr. Munca la fel. Viaţa la fel.
Este imposibil să muncim ştiind limpede ce avem de făcut şi încotro ne îndreptăm, şi în acelaşi
timp să fim deprimaţi. Planificarea atentă a muncii ne va motiva să lucrăm mai mult, mai bine şi ne vom
face mai puţine griji.
Să ne aprindem dinamita adormită
Nu există lucru pe care nu-l putem face, cu condiţia să-l descompunem în părţi mai mici.
Iar când facem asta, ar fi bine să ne amintim să ne îngăduim ceva lentoare în abordarea primei
piese. Nu contează cât de repede o facem. Ceea ce contează este că o facem.
Cele mai grle sarcini par să nu fie niciodată duse până la capăt. Simplul gând de a face toată
treaba dintr-odată, la un nivel înalt de energie, este de cele mai multe ori prea descurajant pentru a
permite apariţia automotivaţiei.
Însă o metodă bună pentru a ne uşura eforturile şi a câştiga în motivaţie este aceea de a acţiona
ca şi cum am fi cea mai leneşă persoană de pe planetă. Acceptând faptul că vom face treaba lent, leneş,
dispare acel gen de anxietate care ne împiedică să ne apucăm de ea. De fapt, s-ar putea chiar să ne
distrăm începând-o ca şi cum am intra într-o comedie filmată cu încetinitorul.
Paradoxul este însă că, cu cât începem mai lent ceva, cu atât mai repede vom termina. Când ne
gândim pentru prima oară la ceva greu de făcut sau epuizant, suntem extremi de conştienţi că, de fapt,
nu dorim câtuşi de puţin să facem acel lucru. Imaginea mintală pe care o avem despre respectiva
activitate, aceea că o vom îndeplini repede şi intens, nu este una fericită.
Gândul de a începe încet este un gând uşor. Iar ideea de a de a face încet un anumit lucru ne
permite să începem, propriu-zis să-l facem.
Alt lucru care se întâmplă atunci când ne apucăm încet de un proiect este că vom căpăta viteză
în activitate, în mod natural, fără să forţăm. Ritmul natural din interiorul nostru ne va pune în armonie
cu ceea ce facem. Vom fi surprinşi de cât de repede va înceta conştiinţa să forţeze activitatea, permiţând
astfel subconştienului să ne alimenteze cu energie.
Aşa că, să nu ne grăbim. Începeţi la modul leneş. Foarte curând, sarcinile vor căpăta ritmul
lent, dar persistent, al acelui cântec hipnotic al lui Paul McCartney de pe albumul Red Rose Speedway,
„Oh Lazy Dynamite”.
Avem dinamita în noi. Nu trebuie să ne forţăm să o declanşăm. Se aprinde la fel de bine la o
simplă şi lentă scăpărare de chibrit.
Să fim selectivi cu prietenii
Îndepărtaţi-vă politicos de acei prieteni care nu acceptă schimbările.

Vor exista şi astfel de prieteni. Se vor arăta invidioşi şi circumspecţi la fiecare astfel de
schimbare. Vor privi noua noastră motivare ca pe o condamnare a modului lor de viaţă lipsit de
motivare. Pe căi subtile, ne vor trage înapoi la vechiul nostru mod de viaţă. Feriţi-vă de rudele şi de
prietenii care fac asta. Ei nu sunt conştienţi de aceea ce fac.
Oamenii cu care ne petrecem timpul ne influenţează, într-un fel sau altul, viaţa. Dacă stăm
laolaltă cu cinci, ne vor imprima modul de a privi lucrurile. Dacă stăm laolaltă cu oameni care ne
sprijină în a fi fericiţi şi a avea succes, vom găsi în ei impulsul de a fi fericiţi şi a avea succes.
De-a lungul unei zile, avem în faţă multe opţiuni în ceea ce priveşte oamenii cu care ne vom
întâlni şi vom sta de vorbă. Nu vă lăsaţi purtaţi de inerţie spre automatul de cafea, la bârfa zilnică
generatoare de stări negative, doar pentru că nu aveţi altceva mai bun de făcut. Pentru că acest lucru ne
37
(A.R.P.I.)
va fura din energie şi ne va coroda optimisul. Este un lucru bun să începem să fim mai atenţi şi mai
grijulii în privinţa oamenilor cărora le acordăm timpul nostru.
În inspirata sa carte, Spontaneous Healing (Vindecare spontană), Andrew Weil recomandă:
„Întocmiţi o listă a prietnilor şi cunoştinţelor în compania cărora vă simţiţi mai plini de viaţă, mai
fericiţi, mai optimişti. Dintre aceştia, alegeţi câte unul în fiecare săptămână şi petreceţi un timp în
compania lui”.
Când obişnuim să stăm de vorbă cu un cinic, ajungem să ni se pară că toate oportunităţile din
jur dispar. Conversaţia ia o turnură depresivă şi fatalistă. Nu apar nici idei, nici glume noi. Cinicii nu
creează nimic.
Pe de altă parte, bucuria de a trăi este contagioasă. Compania unui optimist ne face întotdeauna
să vedem din ce în ce mai multe posibilităţi oferite de viaţă.
Kierkegaard spunea odată: „Dacă ar fi să îmi doresc ceva, n-aş vrea să am avere şi putere, ci
acel simţ pasionat al potenţialului, acel ochi interior care, rămânând mereu tânăr şi entuziast, vede
posibilul. Păcerea dezamăgeşte, posibilul, niciodată”.
Să învăţăm să jucăm un rol
Viitorul nu este determinat de personalitatea noastră. De fapt, nici măcar propria personalitate
nu este determinată de personalitatea noastră. Nu avem în interior nimic de tipul vreunui cod genetic
care să determine ceea ce vom fi. Suntem proiectanţii a ceea ce vom fi. Felul în care acţioămi este cel
care decide ce vom deveni. Nu este vorba de felul în care arătăm, ci de modul în care gândim. Vom
căpăta energie şi inspiraţie, fiind personajul pe care vrem să îl jucăm.
Leonard Nimoy (din Star Trek) povestea că a urmat un curs de actorie, întru-cât s-a gândit că îl
va ajuta să îşi depăşească teama de a vorbi în public. Însă a învăţat ceva mult mai preţios decât simpla
tehnică de a fi relaxat în faa unei mulţini. A învăţat că emoţiile sale personale sunt unelte de care se
poate folosi, şi nu forţe demonice. A învăţat că trăirile îi aparţin şi că le poate modela după voinţa
proprie. Gândirea noastră, conştientă, premeditată, are puterea de a ne controla emoţiile, iar
sentimentele pe care le avem sun cauzate, toate, de ceea ce gândim.
„Am avut nevoie de o mare profesoară de actorie, Judy Rollings, şi de lungi chinuri cu scene
greu de jucat pentru a-mi putea plasa în sfârşit emoţiile sub controlul total al minţii. Am descoperit că
mă pot motiva gândind şi acţionaând ca o personă motivată şi că mă pot motiva singur gândind şi
acţionând ca o persoană deprimată. Prin exerciţiu, graniţa subţire dintre a juca şi a fi dispărea”, afirma
actorul din Star Trek.
Îi iubim pe marii actori pentru că intră cu totul în pielea personajelor lor. Actorii slabi sunt cei
care nu pot „fi” rolurile pe care le joacă şi, de aceea, nu reuşesc să ne convingă de realitatea
personajelor lor.
Şi totuşi, nu ne dăm seama că noi înşine pierdem aceleaşi ocazii în viaţă nereuşind să „fim”
persoana pe care vrem să o întruchipăm. Nu e nevoie de circumstanţe autentice pentru a fi acel personaj.
E nevoie doar de repetiţie.
Încurajaţi-vă experimentele spunându-vă că nu vă interesează să faceţi decât lucruri distractive.

Dacă nu reuşiţi să vedeţi instantaneu în ce constă distracţia din cadrul unei activităţi, găsiţi o cale de a o
crea dumneavoastră înşivă. Odată ce o sarcină a devenit distractivă, aţi rezolvat problema
automotivaţiei.
Să nu ne trezim cu faţa la cearşaf
Conform studiului reliazat în 1950, la Universitatea din Chicago, visele, energia şi creativitatea
aparţin emisferei drepte a creierului, în timp ce linearitatea, logica, gândirea îngustă şi pe termen scurt
aparţineau celei stângi. Cea mai bună explicaţie a felului în care „a gândi cu tot creierul” depăşeşte
38
(A.R.P.I.)
gândirea exclusiv cu emisfera stângă sau cu cea dreaptă se află într-o lucrare a filozofului britanic Colin
Wilson, care se numeşte Frankenstein`s Castle (Castelul Frankenstein). Wilson dezvăluie faptul că
avem mai mult control decât ne-am fi închipuit vreodată asupra surselor de energie vitală şi de idei
creative conţinute în emisfera dreaptă a creierului nostru. Iar ceea ce stimulează cel mai mult această
emisferă este un dezvoltat simţ al scopului ce trebuie atins. Dacă trebuie să cărăm un sac greu cu nisip
prin oraş, emisfera stângă a creirului nostru s-ar putea să se supere şi să ne spună că facem ceva
plictisitor şi obositor. Cu toate astea, dacă copilul nostru ar fi rănit grav şi ar avea aceeaşi greutate ca
respectivul sac de nisip, l-am căra până la spital pe aceeaşi distanţă, beneficiind de un surprinzător
surplus de energie vitală, provenit de la emisfera dreaptă a creierului. Automotivarea devine din ce în ce
mai vie pe măsură ce emisfera stângă ştie din ce în ce mai bine ce să spună emisferei drepte să facă.
Să ne folosim raţiunea la maximum
Numărul de sinucideri scade în vreme de război, pentru că oamenii încep să se simtă suficient
de folositori şi să descopere destule provocări în fiecare zi. Acest lucru îi încurajează să-şi pună la lucru
în mod armonios ambele emisfere cerebrale. În vremuri cu mai puţine evenimente, oamenii au tendinţa
de a aluneca în utilizarea exclusivă a unei singure emisfere şi ajung să se simtă inutili.
Majoritatea omenilor aşteaptă în mod inconştient apariţia unei crize externe, cum ar fi
falimentul, un jaf în plină stradă, incendierea propriei lor case, un divorţ neaşteptat sau un război, pentru
a începe să gândească cu întreg creierul.
Însă această utilizare pasivă greşită a creierului conduce la o viaţă reactivă, şi nu la una
creativă. Atunci când Oliver Wendell Holmes spunea că „cei mai mulţi oameni se duc în mormânt fără
să fi dat ce aveau mai bun în ei”, putea la fel de bine să fi spus că cei mai mulţi oameni trăiesc doar în
emisfera stângă a creierului lor. Când Thoresu spunea că „cei mai mulţi oameni trăiesc o viaţă de
disperare tăcută”, el descria felul în care arată viaţa atunci când te blochezi în liniaritatea şi îngustimea
de gândire caracteristice emisferei stângi a creierului.
Însă ironia este că emisfera stângă a creierului şi-a câştigat o reputaţie greşită în mod nemeritat,
din simplul motiv că oamenii rămân blocaţi acolo. Atunci când învaţă că emisfera stângă trebuie să intre
în conexiune şi să rezoneze cu cea dreaptă, aceasta capătăt o nouă funcţie şi o nouă forţă. În momentul
în care oamenii rămân blocaţi în gândirea lineară, îngustă şi plată a emisferei stângi şi nu îşi activează
niciodată creativitatea conţinută de emisfera dreaptă, îşi pierd gustul pentru viaţă. Emisfera dreaptă a
creierului se trezeşte la viaţă noaptea, în timpul somnului, atunci când emisfera stângă doarme. Însă este
posibil să redobândim sinergia reciprocă a celor două emisfere, pe care o aveam în copilărie, şi în starea
de trezie. Trebuie doar să o declanşăm punând emisfera stângă să intre în comunicare cu cea dreaptă.
Asta se întâmplă atunci când facem dragoste, ne jucăm, scriem poezii, ţinem în braţe un copil sau ne
confruntăm cu o ameninţare sau criză. Emisfera stângă îi comandă celei drepte să se trezească şi să se
implice. Acum începem cu adevărat să gândim cu întregul creier, ceea ce psihologul Abraham Maslow
numeşte „experienţe-limită”.
Cele mai bune trei metode de a activa gândirea cu întregul creier sunt: 1). vizualizarea limpede
a scopurilor de atins; 2). a munci cu plăcere; 3). a juca jocuri revitalizante. În loc să aşteptaţi să se
producă o criză exterioară, creaţi-vă propriile jocui motivante – scopuri şi ţinte de atins – care vor face
din dumneavoastră persoane din ce în ce mai motivate.
Adevăratul interes al studiilor asupra puterii emisferei stângi a creierului stă în sugestia
existenţei unei baze neurologice a transformării personale. Posedăm o energie creativă nelimitată, pe
care o putem folosi pentru a ne crea propria viaţă aşa cum ne dorim.
„De fapt, scrie Colin Wilson, putem învăţa să trăim la un nivel vital şi energetic extrem de
ridicat. Acesta este rolul emisferei stângi a creierului. Perspectiva largă de care este capabilă îi dă
capacitatea de a concentra energia. Cu toate acestea, îşi foloseşte de obicei doar o infirmă parte din
39
(A.R.P.I.)
posibilităţi. Ar putea fi comparată cu un om care are la dispoziţie o maşină fermecată care fabrică
monede de aur, astfel încât ar putea, dacă ar vrea, să achite datoria naţională şi să eradicheze sărăcia.
Însă este atât de leneş încât nu se sinchiseşte să facă mai mult de două monede pe zi – cât să-i ajungă
până a doua zi... sau poate că nu e leneş: se teme doar să nu se epuizeze maşina. Dacă aşa stau lucrurile,
teama este nejustificată. Maşina este fermecată şi nu poate fi epuizată”.
Cei mai mulţi oameni se raportează la emisfera dreaptă a creierului lor cu mirare. Ei îşi
închipuie că inspiraţia „le vine” din senin. „Azi-noapte am avut cel mai ciudat vis!”, spunem uneori,
fără să ştim cât de mult control putem avea în mod real asupra acestei maşinării fermecate.
Să ne aducem la zi vechile obiceiuri
Excelenţa motivaţiei este mult mai greu de obţinut atunci când suntem traşi înapoi din punct de
vedere mintal de către obiceiurile proaste acumulate în timp. Încercarea de a înainta în viaţă trăgând
după noi povara proastelor obişnuinţe a fost descrisă de către grupul scoţian de rock Del Amitri în
versurile următoare: „E ca şi cum ai conduce cu frâna de mână trasă, ca şi cum ai înota încălţat cu
cizme...”
Dar vă spun ceva: de obiceiurile proaste pur şi simplu nu se poate scăpa. Întrebaţi milioanele de
oameni care au încercat. Obiceiurile noastre proaste există cu un motiv. Ele fac ceva pentru noi, chiar
dacă aceste ceva sfârşeşte prin a devani autodistructiv. Adânc în interiorul nostru, chiar şi un obicei
prost este programat să ne facă să funcţionăm mai bine.
Oamenii care fumează încearcă, chiar şi prin această dependenţă a lor, să facă ceva benefic,
poate să respire adânc pentru a se relaxa. Acest tip de respiraţie este necesar pentru a contrabalansa
stresul, deci fumatul este pentru ei o modalitate prin care încearcă să devină mai buni. Proastele
obiceiuri au la bază urmărirea unui beneficiu concret. De aceea este atât de gru să „scapi” de ele.
Pe baza nevoilor care au creat respectivele obiceiuri trebuie să se acţioneze creativ, ele nu
trebuie distruse. Trebuie să ajungem la impulsul pozitiv care a generat obiceiul şi, de aici pornind, să
transformăm obiceiul din ceva rău în ceva bun.
Să luăm ca exemplu băutura. Am cunoscut oameni care erau beţi tot timpul şi care acum sunt
treji tot timpul. Cum au făcut? Am putea să spunem oare că au scăpat pur şi simplu de prostul obicei al
băuturii? Nu chiar. Pentru că, fără excepţie, cei care s-au lăsat de băutură au înlocuit alcoolul cu altceva.
A găsi curajul, relaxarea şi spiritul într-o sticlă de alcool constituie un obicei extrem de
dăunător. Însă a-l emlimina pur şi simplu conduce la probleme încă şi mai grave: tremurat, crize,
spaimă, anxietate. Vidul absolut.
Cu toate astea, oamenii care s-au dus la Alcoolicii Anonimi şi-au înlocuit „falsul curaj”, pe care
altădată îl găseau în alcool, cu un curaj „adevărat”, descoperit în cadrul acestor întâlniri. Spiritualitatea
cu totul artificială este pe acre altădată o căpătau cu ajutorul alcoolului este înlocuită cu o spiritualitate
adevărată şi profund personală descoperită pe a douăsprezecea treaptă a programului de reabilitare.
Înlocuirea este un remediu puternic pentru că funcţionează; iar în ceea ce priveşte poastele
obiceiuri, este singurul lucru care funcţionează. Am cunoscut oameni care s-au lăsat de fumat fără să-şi
propună asta. Au început să alerge sau să practice în mod regulat altă formă de exrciţiu fizic şi, curând,
relaxarea şi calitatea respiraţiei pe care le obţineau în urma acestor activităţi au făcut ca ei să simtă că
fumatul le face rău.
Oamenii care ţin regim trăiesc aceeaşi experienţă. Nu a te feri de mâncarea ce îngraşă este ceea
ce funcţionează, ci adoptarea unei diete regulate alcătuite din mâncare sănătoasă şi totodată delicioasă.
E vorba peste tot de înlocuire.
La nivel subconştient, nu consideraţi deloc că proastele dumneavoastră obiceiuri ar fi proaste!
Şi aste pentru că ele împlinesc o nevoie reală. În concluzie, modalitatea de a vă întări pe dumneavoastră
înşivă este aceea de a identifica respectiva nevoie şi de a o onora. Onoraţi nevoia înlocuind prezentul
obicei cu unul mai sănătos şi mai eficient. Înlocuiţi un obicei şi curând veţi fi motivaţi să înlocuiţi un
altul.
40
(A.R.P.I.)
Încercaţi să vă vindeţi casa
Steve Chandler, în cartea sa „100 de căi spre automotivare”, povestea:

„Odată, stând de vorbă cu Steve Hardison despre vechile obiceiuri care mă trăgeau înapoi,
nepermiţându-mi să-mi ating scopurile în afaceri, i-am spus dintr-odată: „Dar de ce fac lucrurile astea?
De vreme ce ştiu că mă împiedică să progresez, de ce continui totuşi să le fac?”
„Pentru că îşi au domiciliul în tine, a spus el. Se simt ca acasă în tine. Când faci aceste lucruri,
le faci pentru că te simţi bine şi confortabil făcându-le, te simţi ca acasă atunci când le faci. Şi ştii cum
se spune: nicăieri nu-i ca acasă.”
„Acasă” poate fi un loc urât dacă nu te ocupi de el şi nu îl îngrijeşti în permanenţă. „Acasă”
poate fi o închisoare întunecoasă şi plină de mucegai, care duhneşte a lene şi delăsare. Dar tot nu vrem
să plecăm de acolo, indiferent cât de rău e, pentru că acolo ne simţim în siguranţă.
Cu toate astea, când privim mai cu atenţie la această casă uzată, putem remarca faptul că
siguranţa pe care credeam că ne-o oferă nu înseamnă de fapt decât autolimitare.
E foarte greu să pleci de acasă. Mulţi dintre noi încearcă să o facă şi dau greş. Nu vă fie teamă
să părăsiţi locuinţa psihică în care trăiţi. Fiţi atraşi de perspectiva de a vă construi în minte una nouă,
mai mare şi mai fericită, iar apoi mergeţi să trăiţi acolo.
„Am ajuns să-mi dau seama că oamenii îşi construiesc casele: pentru a se apăra împotriva lumii
exterioare. Ei devin prizonierii propriilor lor edificii. Iar cei mai mulţi sunt atât de grăbiţi să se
baricadeze în spatele celor petru pereţi ai lor încât îşi construiesc casa prea repede”.
Identificaţi acele obiceiuri care vă ţin prizonieri. Identificaţi ceea ce aţi decis că este
personalitatea dumneavoastră finală şi acceptaţi că s-ar putea să fie vorba de o încropeală făcută în
grabă, construită la repezeală doar pentru a vă feri de riscuri, dar şi de evoluţie. Odată ce aţi făcut asta,
puteţi pleca. Puteţi întocmi planurile noii case aşa cum vă doriţi cu adevărat.
Seligman oferă modalităţi de a polemiza cu propriul pesimism şi de a-ţi crea obişnuinţa

gândirii optimiste. Branden oferă fragemente de fraze motivaţionale pe care cititorul trebuie să le
completeze.
În loc să vă repetaţi ca un papagal „Devin din ce în ce mai bun”, este mai eficient să veniţi cu
argumente pentru asta şi să câştigaţi dezbaterea. Dacă purataţi această conversaţie un timp suficient,
ajungeţi să vă dovediţi că deveniţi mai buni. Pentru că dovada este întotdeauna mai puternică decât
repetiţia mecanică. Una este să încercaţi să vă hipnotizaţi singuri prin repetiţie de cuvinte şi cu totul alta
să vă convingeţi de adevărul celor spuse de dumneavoastră.
Branden ne sugerează să declanşăm în fiecare dimineaţă gândirea creativă punându-ne două
întrebări: 1) Ce este bun în viaţa mea?; 2) Ce mai am de făcut?
Majoritatea oamenilor nu vorbesc deloc cu ei înşişi. Ascultă radioul, se uită la televizor,
pălăvrăgesc şi se concentrează toată ziua asupra cuvintelor şi gândurior altora. Însă este imposibil să te
complaci în acest gen de activităţi şi să fii motivat în acelaşi timp. Motivaţia este ceva ce se obţine stând
de vorbă cu tine însuţi.
Jucaţi jocul cercurilor
Încercaţi următorul lucru: după ce vă treziţi dimineaţa, frecaţi-vă la ochi, aşezaţi-vă cu o foaie
de hârtie în faţă şi desenaţi patru cercuri. Acestea sunt „planetele” dumneavoastră. Numiţi primul cerc
„Visul vieţii mele”. Visul vieţii dumneavoastră s-ar putea să fie acela s-ar putea să fie acela de a
economisi o jumătate de milion de dolari în vederea anilor de pensie. Deci, treceţi această cifră în cercul
care reprezintă scopul dumneavoastră în viaţă. Uitaţi-vă apoi la al doilea, a doua planetă din sistemul
dumneavoastră solar. Veţi numi acest cerc „Anul acesta”. Cât va trebui să economisiţi în acest an pentru
a fi în grafic cu scopul dumneavoastră final? (calculând şi dobânzi, mai puţin decât vă închipuiţi.) După
ce calculaţi suma, asigurându-vă că este compatibilă din punct de vedere matematic cu primul cerc. Cu
41
(A.R.P.I.)
alte cuvinte, dacă economisiţi suma respectivă, iar apoi cu 10% mai mult în fiecare an, veţi ajunge la
suma înscrisă în cercul „Visul vieţii”? Dacă nu, mai faceţi nişte operaţii matematice până obţineţi o
relaţie directă între economiile anuale planificate şi scopul vieţii dumneavoastră.
Acum, după ce aţi completat primele două cercuri, treceţi la al treilea cerc, „Luna aceasta”. Cât
va trebui să economiseşti în fiecare lună pentru a vă atinge scopul anual? Notaţi cifra la acre ajungeţi.
Aveţi acum trei ceasuri completate.
Treceţi la primul cerc, „Ziua de azi”. Ce trebuie să faceţi astăzi - şi în fiecare zi – pentru a vă
îndeplini planul lunar?
Scopul poate să se refere la forma fizică, la învăţarea unei limbi, la relaţiile cu ceilalţi, la
spiritualitate, nutriţie sau la orice alt domeniu important pentru dumneavoastră.
În The Magic of Believing (Magia credinţei), Claude bistrol povesteşte că avea un tic mintal
absolut inconştient, care, pus în perspectiva trecutului, pare să fi avut un impact important asupra
alcătuirii universului său. El spune că, indiferent dacă se afla la telefon sau doar stătea pur şi simplu, cu
gândurile rătăcind aiurea, se juca întotdeauna cu un creion sau un pix.
„Mâzgăleam simboluri ale dolarului - $$$$$ - pe orice foaie de hârtie care ajungea pe biroul
meu. Coperţile tututror dosarelor care ajungeau la mine zilnic erau acoperite cu aceste mâzgăleli, la fel
şi coperţile agendelor de telefon, ale desfăşurătoarelor şi chiar şi plicurile care conţineau corespondenţă
importantă.”
Studiile de mai târziu ale lui Bistrol despre „experimente mintale”, despre „puterea sugestiei”,
despre „arta imaginilor mintale” l-au condus la concluzia că obiceiul său de a mâzgăli dolari a avut un
enorm impact asupra programării minţii sale, astfel încât să fie întotdeauna atent la oportunităţi şi plin
de iniţiativă atunci când venea vorba de bani. Averea pe care a adunat-o ne îndeamnă să luăm această
observaţie în serios.
Să facem o listă a vieţii noastre
Este bine să nu ezităm să stăm niciodată singuri cu noi înşine şi să facem liste. Cu cât ne notăm
mai multe lucruri, cu atât mai mult ne mărim capacitatea de a ne hotărî propriul viitor. Circulă un mit
nefericit conform căruia listele transformă lucrurile în ceva meschin. Dar listele fac exact opusul: fac ca
lucrurile să capete viaţă.
Am un prieten care şi-a făcut o listă cu toate lucrurile pozitive despre el care i-au venit în cap.
A pus pe listă toate caracteristicile şi realizările de care şi-a putut aminti şi de care era mândru. Îşi ţine
tot timpul lista în geantă şi spune că citeşte adesea din ea atunci când se simte deprimat.
„Când văd toate acele lucruri notate şi le citesc, unul câte unul, mi se modifică toată atitudinea.
Nu mă mai simt descurajat. Mă simt bine”, spune el. Dacă aţi încercat vreodată să faceţi cumpărături
pentru un mare eveniment fără să aveţi o listă cu tot ce trebuie să cumpăraţi, ştiţi deja ce coşmar poate
fi. De ce nu aplică oamenii acelaşi principiu şi în viaţa lor? Mulţi pierd mai mult timp planificând un
picnic decât planificându-şi propria viaţă. Pentru că ei ştiu că dacă nu-şi fac o listă şi uită tocmai chiflele
pentru hot-dog, cineva îi va desconsidera.
Dar nu e mai importantă viaţa decât un picnic? Începeţi prin a întocmi o listă cu toate lucrurile
pe care aţi vrea să le faceţi. Păstraţi lista undeva la îndemână, astfel încât să o puteţi găsi uşor pentru a o
completa. Apoi faceţi o listă cu prietenii dumneavoastră cu care vreţi să rămâneţi în relaţii apropiate şi
cu care vreţi să păstraţi în continuare legătura. Prietenia este atât de preţioasă, deci, de ce să uităm de
ea?
Nu este necesar să aşteptăm să ajungem celebri pentru a ne scrie alţii biografia şi istoria. Ne
putem scrie istoria pe măsură ce ea se desfăşoară.
Iar când ne punem pe listă scopurile, ne scriem istoria în avans.
Un scop capătă forţă atunci când e notat şi capătă din ce în ce mai multă forţă de fiecare dată
când îl notăm. Ceea ce ne motivează cel mai mult în viaţă trebuie să fie scris de mâna noastră. Oamenii
42
(A.R.P.I.)
caută prea adesea motivaţia în ceea ce au scris alţii. Dacă vom deveni buni autori de liste, vom învăţa
cum să ne automotivăm citind ceea ce am scris noi înşine.
Să ne bucurăm mai mult de ceea ce facem
Există o imensă diferenţă între plăcere şi bucurie. Iar atunci când ne este absolut limpede
această diferenţă, ne vom dezvolta mai rapid înspre o viaţă canalizată spre atingerea unui ţel şi plină de
energie.
Mihaly Csikszentmihaly descrie cel mai bine această diferenţă în cărţile sale despre „val”,
starea psihologică în care intrăm atunci când timpul dispare şi suntem cu totul implicaţi în ceea ce
facem.
Csikszentmihaly distinge între ceea ce facem pentru plăcere (sex de rutină, mâncare, băutură
etc.) şi ceea ce facem cu bucurie. Bucuria este mai profundă. Bucuria presupune întotdeauna punerea la
lucru a unei abilităţi şi asumarea unei provocări. Deci, navigatul, grădinăritul, pictura, bowlingul, golful,
gătitul şi orice altă activitate care implică o abilitate şi o provocare constituie bucuria.
Oamenii care au limpede în minte această diferenţă fac astfel încât să introducă mai multă
bucurie în viaţa lor. Ei ating acea stare psihologică de fericire şi împlinire cunoscută sub numele de „a fi
pe val”. Cultivarea abilităţilor şi căutarea de provocări pentru punerea lor în valoare este ceea ce te face
să te bucuri de viaţă.
O persoană cu o extraordinară capacitate de a-i inspira pe ceilalţi este Martha Stewart. Ea este
personificarea însăşi a ideii de bucurie. Revistele şi înregistrările ei celebrează gătitul, grădinăritul şi, în
general, abilităţile de bricotaj. Entuziasmul ei contagios faţă de lucrurile de care se bucură şi pe care le
împărtăşeşte şi altoar face din ea, în opinia mea, unul dintre eroii de astăzi ai optimismului.
Ne putem creşte automotivarea învăţând să facem mai bine diferenţa între bucurie şi simplă
plăcere.
Să contăm pe viziune
„Nu contează în ce constă o viziune, ci ceea ce face”, Robert Fritz.

Ce face viziunea noastră? Ne dă energie? Ne face să zâmbim? Ne face să ne trezim de
dimineaţă? Când suntem obosiţi, ne cară ea în spinare? O viziunea trebuie judecată coform acestor
criterii, criteriul puterii şi cel al eficienţei. Ce face viziunea respectivă?
Observaţi că nimeni nu a pus întrebarea „Ce anume aţi dori să ptindă viaţă ca urmare a
întâlnirii?”
Fie că situaţia este măruntă, cum ar fi o întâlnire, sau mare cât toată viaţa noastră, cea mai
folositoare întrebare pe care putem să ne-o punem este: „Ce vreau să prindă viaţă în existenţa mea?”.
Dacă viziunea noastră nu ne face să ne trezim de dimineaţă, atunci ar fi interesant să invetăm
alta. Să o păstrăm până când dezvoltăm o viziune atât de limpede şi strălucitoare, încât ne face să
trecem la acţiune doar când ne gândim la ea.
Cunoaşterea înseamnă putere. Ceea ce cunoaştem constituie baza noastră de putere, bateria cu
care funcţionăm. Trebuie să o încărcîm în mod constant, cu conştiinciozitate.
Putem fi stăpânul propriei noastre vieţi. În fiecare moment, putem să facem alegeri în privinţa
lucrurilor pe care vrem să le aflăm şi a celor pe care nu vrem să le cunoaştem.
Puterea cuvântului
Oamenii sunt creatori, dar puterea lor de creaţie este investită în convingerile lor
43
(A.R.P.I.)
Noi ne exprimăm puterea creatoare prin cuvintele noastre. Tot ceea ce ne manifestăm, noi
manifestăm prin puterea cuvântului. Indiferent de limba pe care o vorbim, intenţia noastră se manifestă
prin cuvânt.
Puterea noastră de creaţie constă în cuvânt. Cuvântul este cel mai puternic de care dispune
omul. El este instrumentul magiei.
Cuvântul creează lumina, şi cum lumina este mesagerul Vieţii, cuvântul este Viaţa sau
Dumnezeu, Evanghelia după Ioan exprimă foarte clar acest lucru: „La început a fost cuvântul, iar
cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era cuvântul”. Indiferent de limba pe care o vorbim, intenţia
noastră se manifestă prin intermediul cuvântului. Prin cuvânt, noi putem manifesta orice: voinţa,
intenţia, iubirea, credinţa, care înseamnă toate acelaşi lucru.
Ce înseamnă să ai credinţă? Cine controlează credinţa, viaţa. De ce? Deoarece credinţa
înseamnă incapacitatea cuvântului. A avea credinţă înseamnă a crede fără nicio îndoială. Credinţa este
maniera de manifestare a cuvântului, a intenţiei noastre. A avea o credinţă foarte mare înseamnă a avea
o putere foarte mare, căci în acest felvoinţa noastră rămâne nedivizată. Atunci când cuvântul nu este
subminat de îndoială, puterea sa este chiar şi mai mare.
Marii lideri ai umanităţii au avut întotdeauna o mare putere personală din cauza marii lor
credinţe. Credinţa lor s-a născut însă din inimă, nu din minte. Ea s-a născut din iubire, nu din teamă, din
înţelepciune, nu din cunoaştere. Credinţa care izvorăşte din minte este oarbă, căci ea se naşte din
cunoaştere, din convingerile false, din teamă. Credina oarbă conduce la fanatism şi la dogmatism; ea
este cea care stă la baza tuturor războaielor religioase, a tuturor temerilor că ceilalţi oameni nu cred în
ceea ce credem noi. Credinţa oarbă este credinţa de care ne folosim pentru a ne apăra şi pentru a ne
impune în faţa altora convingerile, pentru a ne simţi astfel acceptaţi şi în siguranţă.
Oamenii sunt nişte creatori foarte puternici. Ei se nasc cu credinţa în univers şi tot ceea ce
creează ei are la bază credinţa. Credinţa este puterea noastră personală, dar ce s-a întâmplat cu ea? Noi
ne investim toată credinţa în convingerile şi în scopurile noastre, astfel încât nu ne mai rămâne decât
foarte puţină credinţă pentru a ne putea schimba vieţile.
Imaginaţi-vă că fiecare scop este un fel de cărămidă. Oamenii creează o întreagă construcţie
din cărămizi, pe care le lipesc cu credinţa lor. Ei ajung astfel să creadă fără nicio îndoială în cunoaşterea
care rezidă în construcţia respectivă. Credinţa noastră este prinsă în capcana acestor structuri mentale
din cauza faptului că noi ne ataşăm credinţa de fiecare scop pe care ni-l propunem. Nu contează dacă
scopul este corect sau nu, dacă exprimăm un adevăr sau nu; noi credem în el, şi de aceea el reprezintă
pentru noi unicul adevăr.
Întreaga noastră putere de creaţie este investită în convingerile noastre, şi întrucât noi credem
în ele, acestea reprezintă pentru noi realitatea. Atunci când credem în ceva, tot ceea ce percepem va fi
astfel filtrat de mintea noastră încât să se potrivească cu ceea ce credem. În acest fel, noi creăm un vis
personal care corespunde cunoaşterii pe care o avem, iar visul exterior ne dovedeşte continuu că ceea ce
credem este adevărat. Visul exterior nu face altceva decât să reflecte visul nostru personal; el ne va
justifica întotdeauna toate convingerile pe care le avem.
În timpul procesului de educaţie, adică de programare a minţii noastre, noi creăm conceptul lui
eu sunt. Acest eu sunt reprezintă suma tuturor convingerilor noastre despre ceea ce suntem, a tuturor
cunoştinţelor acumulate despre ceea ce trebuie să fie un om. Toltecii numesc acest proces forma umană.
Nu vorbim aici de corpul fizic, ci de visul nostru personal. Atunci când spunem: „Eu sunt bărbat; eu
sunt femeie. Eu sunt un om, şi aceasta este întreaga mea realitate”, noi evaluăm realitatea în funcţie de
această cunoaştere, şi evident, visul devine un iad. Aceasta este drama umanităţii.
Visul vieţii noastre este atât de limitat deoarece noi intoducem toată puterea noastră de creaţie
într-o cutioară micuţă, pe care apoi o sigilăm. După care trăim în interiorul acestei cutioare, ca nişte
captivi.
Dacă suntem convinşi că nu vom putea face niciodată ceva, cu siguranţă nu vom putea face
acel lucru. Orice am crede, noi ne investim credinţa în convingerea noastră, iar credinţa noastră va face
ca acel lucru să se adeverească.
44
(A.R.P.I.)
Puterea cuvântului stă în spatele tuturor scopurilor pe care ni le-am propus vreodată. Pentru a
rupe o promisiune, este necesar să investim cel puţin tot atâta putere cât am investit atunci când am
promis, dar de cele mai multe ori descoperim că nu mai avem suficientă putere pentru a face acest lucru.
Exemplul cel mai clasic este cel cu renunţatul la fumat. Mintea noastră raţională înţelege că fumatul nu
ne face bine şi ne sugerează decizia de a renunţa. Mintea spune: „De acum înainte nu voi mai fuma, căci
nu-mi face bine”. După care scoatem un nou pachet, scaotem o ţigară şi ne-o aprindem liniştiţi. Nu
vrem să mai fumăm, dar totuşi continuăm să o facem! Tantaţia de a fuma este mai puternică decât
voinţa noastră; sau mai bine zis, voinţa şi credinţa noastră nu sunt încâ atât de puternice încât să reuşim.
În ce fel ne consumăm energia? Să ne imaginăm că ne trezim într-o dimineaţă cu foarte multă
energie. De-abia aşteptăm să facem o sumendenie de lucruri. În timpul micului dejun însă, ne certăm cu
soţia. Ne insultăm, tot felul de emoţii dureroase ies la suprafaţă, iar după ceartă tot ce mai dorim să
facem este să ne ducem în pat şi să dormim. Cearta ne-a răpit toată energia de care dispuneam.
Pentru a economisi energie este necesar să ne schimbăm obişnuinţele, toate vechile legăminte,
şi să nu mai reacţionăm atât de de emoţional. Nu ne impune nimeni să fim victima propriilor noastre
emoţii.
Emoţiile care ne golesc de energie sunt cele care se nasc din teamă. Emoţiile care ne dăruiesc
energie sunt cele care se nasc din iubire.
Promisiunile pe care le facem ne controlează întregul vis, iar structura este atât de puternică
încât este imposibil de rupt. Ce se petrece dacă începem să scoatem o parte din cărămizile care stau la
baza structurii noastre? La un moment dat, întreaga construcţie se va prăbuşi. Structura convingerilor se
prăbuşeşte, iar noi pierdem forma umană, acel eu sunt. Când se petrece acest lucru, visul vieţii noastre
devine un haos. Acest lucru este explicabil, căci el chiar este un haos. După ce ne pierdem forma
umană, vechea ordine dispare, iar vechiul vis nu ne mai guvernează viaţa. Emoţiile noastre devin mai
puternice, otrava începe să iasă la suprafaţă, şi noi avem marea şansă să o curăţăm.
Noi suntem atât de ataşaţi de imaginile noastre, de convingerile pe care le avem, încât dacă
cineva ni le pune la îndoială sau dacă ni le ia cu totul, acest lucru ne doare.
Schimbarea structurii convingerilor şi pierderea formei umane trebuie să fie graduală, nu
bruscă. În anumite cazuri procesul se poate derula rapid, dar scoaterea măştilor sociale şi pierderea
imaginilor de sine poate crea o reacţie emoţională extrem de puternică.
Pierderea formei umane poate fi extrem de dureroasă din punct de vedere emoţional întruncât
se opune propriilor noastre convingeri. Este necesar să renunţăm la convingerile noastre, să ne dilatăm
conştiinţa şi să învăţăm să visăm în propria noastră manieră. Pentru aceasta, este necesar să mergem pas
cu pas; nu ne putem aştepta ca transformarea să se petreacă într-o singură clipă. Atunci când renunţăm
la convingerile care ne spun ce nu este posibil să facem se pot petrece lucruri incredibile, căci acum nu
ne mai autolimităm singuri.
Ajungem astfel să ne iubim şi să ne respectăm pe noi înşine atât de mult încât nu le mai
permitem altora să abuzeze de noi. Aşezăm un zid între noi şi rănile lor, nu pentru că dorim să-i evităm,
ci pentru că nu dorim să ne mai infestăm cu otrava lor. Nu-i mai judecăm pe alţii, dar nici nu acceptăm
otrava lor, căci acest lucru ar însemna să ne subminăm singuri eforturile.
Exerciţiu: CREŞETEREA MOTIVAŢIEI
1. Sarcina importantă. Gândiţi-vă la ceva ce ar fi foarte util pentru dumneavoastră,

dar întâmpinaţi dificultăţi să vă mobilizaţi.
2. Căutaţi obiecţiile. Întrebaţi-vă dacă există vreo latură a personalităţii
dumneavoastră care are vreo obiecţie legată de îndeplinirea efectivă a acestei sarcini. Fiţi
sensibili la orice obiecţie. Dacă nu puteţi satisface toate obiecţiile care apar, gândiţi-vă la
altceva, la care nimic din dumneavoastră nu obiectează.
3. Rezultate şi consecinţe. Gândiţi-vă la rezultatul final al realizării acelei sarcini –
nu la procesul muncii, ci la avantajele lui. Ce veţi avea de câştigat făcând acest lucru? Cum
concepeţi acum aceste beneficii?
45
(A.R.P.I.)
46

Suport Curs Modul Credinte

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs Modul Credinte

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ASOCIAŢIA ROMÂNĂ DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ

1. Ken Evans, Maria Gilbert : “Modelul integraţional, transcultural. Propria vedere

2. Psihoterapia şi credinţele. Credinţe în timp

3. Tipurile de credinţe. Credinţe pozitive. Credinţe limitative

4. Posibilitate. Abilitate. Merite. Importanţa limbajului folosit de către pacient

5. Metoda schimbării credinţelor

6. Credinţele proprii psihoterapiei.

Nu este obligatoriu ca toate programele de psihoterapie să abordeze problema credinţelor.

Temă: CREDINŢE ÎN TIMP

Psihoterapia funcţionează pe baza credinţelor pozitive. Iată câteva dintre presupoziţiile

 Dacă vreţi să înţelegeţi, acţionaţi.

 Nu exista eşec, există doar feedback.

 Deţinem deja toate resursele de care avem nevoie sau ni

 În spatele oricărui comportament există o intenţie.

 A avea o singură opţiune e mai bine decât a nu avea

 Faceţi tot ce puteţi mai bine în acest moment şi probabil

 Sunteţi creatorul propriei realităţi.

 Psihoterapia este un parteneriat sinergic, pe picior de egalitate.

 Relaţiile înseamnă mai mult decât suma părţilor lor.

 Pacientul deţine răspunsurile.

Credinţele limitative sunt obstacole majore în demersul nostru de a ne atinge obiectivele şi de a

Iată câteva credinţe limitative tipice:

"Trebuie să trudesc din greu ca să-mi pot asigura un trai decent".

Identificarea credinţelor limitative

Uneori, în psihoterapie, a fi capabil să articulezi credinţele limitative şi să sesizezi efectele

Metoda de identificare a credinţelor limitative:

Două principii bune ce pot fi extrase din această metodă sunt:

Obstrucţiile sunt create în lumea exterioară de credinţele limitative prezente în mintea

Metoda schimbării credinţelor

 nemulţumire faţă de evenimentele actuale

Noua credinţă ar trebui să aibă următoarele caracteristici:

"Cred, din ce în ce mai mult, în mine şi în abilităţile mele"

"Ce schimbări ar aduce ea vieţii noastre?"

Simţim nevoia de a aduce unele retuşuri noii convingeri?

În psihoterapie, modificarea convingerilor este o intervenţie extrem de puternică. Ea deschide

Credinţele proprii psihoterapiei sunt:

 Dacă vrei să înţelegi, acţionează.

 Nu există eşec, ci doar feedback.

 În spatele oricărui comportament există o intenţie.

 A avea o opţiune e mai bine decât a nu avea niciuna.

 Sunteţi creatorul propriei realităţi.

 Psihoterapia este un parteneriat sinergic, pe picior de egalitate.

 Relaţiile înseamnă mai mult decât suma părţilor lor.

 Clientul deţine răspunsurile.

Primul pas în abordarea credinţelor limitative constă în transpunerea acestora în cuvinte. De

A crede în posibilitate, abilitate şi merite reprezintă cheia succesului. Nu ne putem cunoaşte

Procesul decurge astfel:

 Cred că pot să învăţ din orice experienţă pe care o am.

În cazul unei companii, acestea ar putea fi convingerile pe care se întemeiază organizaţia şi

„Problema nu este ceea ce facem, ci ceea ce devenim.”

Convingerile proprii ne influenţează şi ne determină comportamentul. Ele formează scenariul

Psihoterapia funcţionează pe baza credinţelor pozitive. Iată câteva dintre presupoziţiile

 Dacă vreţi să înţelegeţi, acţionaţi.

 Nu exista eşec, există doar feedback.

 În spatele oricărui comportament există o intenţie.

 A avea o singură opţiune e mai bine decât a nu avea niciuna.

 Sunteţi creatorul propriei realităţi.

 Psihoterapia este un parteneriat sinergic, pe picior de egalitate.

 Relaţiile înseamnă mai mult decât suma părţilor lor.

 Pacientul deţine răspunsurile.

Utilizarea credinţelor pozitive

 Calibrăm clientul atunci când vorbeşte despre situaţie.

Pentru a-şi atinge obiectivul, clientul trebuie să creadă în