Sunteți pe pagina 1din 63

Individuare şi Relaţie

Mihaela Minulescu
©
Desene, Salvador
Dali
Analiza jungiană
explorează înţelesul
ascuns din spatele
perioadelor de criză şi
confuzie;
oferă posibilitatea
auto - renaşterii când
devin copleşitoare
sentimentele de
singurătate, gol, teamă
sau mânie...
• Relaţia analitică conduce spre descoperirea
resurselor personale şi angajarea acestor noi
energii în modalităţi creative care să
împlinească nevoile persoanei şi să-i permită
să facă faţă aşteptărilor/realităţii din viaţa
exterioară.
Analiza jungiană include relaţia
ca empatie & interpretare
Au roluri complementare în analiză
• Empatia diminuează defensele eului, activarea
psihologică defensivă şi promovează relaţia
terapeutică.
• Interpretarea, când este adoptată în serviciul analizei
caracterului şi descoperirii conflictelor inconştiente,
reprezintă un element al unui larg set de intervenţii
denumit şi agresiune analitică, al cărui scop prim
este să promoveze insight, relaţia cu propria fiinţă.
Analiza jungiană a
interacţionat cu teorii
ce au derivat din ea şi
care promovează
relaţia terapeutică.
Teoriile umaniste,
existenţialiste
accentuează nevoia de
empatie în relaţiile
inter-umane.
Observaţiile clinice sugerează că
aplicarea agresiunii analitice a
diminuat şi multe tratamente moderne
au accentuat abordările empatice.
În acelaşi timp, din perspectiva
trăsăturilor centrale ale structurării
mentale narcisiste (caracteristice
civilizaţiei vestice contemporane)
importanţa agresiunii analitice în
tratament îşi păstrează locul, privită
atât ca beneficii cât şi ca limite.
Confesiune şi individuare
“Folosesc termenul individuare pentru a
denumi procesul prin care o persoană devine
un “in-divid” psihologic, altfel spus o unitate
autonomă şi indivizibilă, altfel spus, o
totalitate.”

Arhetipuri şi inconştientul colectiv,


C.W.9 , i, p. 275
• “Individuarea înseamnă să devii o fiinţă
singulară, omogenă şi, atâta vreme cât
individualitatea cuprinde unicitatea noastră
esenţială, ultimă şi irevocabilă, are sensul de a
devenii propriul sine în ceea ce are cel mai
personal şi mai rebel oricărei comparaţii. De
aceea, putem traduce individuarea ca “să ajungi
la sine însuţi” sau “realizarea propriului sine”.
Două eseuri asupra Psihologiei Analitice, CW 7, p,
171.
“Dar iarăşi şi iarăşi subliniez că procesul de
individuare este confundat cu procesul de
conştientizare a eului şi că eul este în
consecinţă identificat cu Sinele, ceea ce
produce în mod firesc o confuzie conceptuală
fără de speranţă. Individuarea este atunci
nimic decât ego-centrism şi autoerotism.
Dar Sinele cuprinde infinit mai mult decât un
simplu eu... este în aceeaşi măsură sinele
cuiva cât şi al tuturor celorlalţi. Individuarea
nu îl închide pe om faţă de lume, ci aduce
lumea în sine însuţi”.
Structura şi dinamica psihică, CW 8, p. 226
Individuarea nu exclude universul ci îl include.
Individuarea nu este perfecţiune!
Individuarea, în sensul de împlinire perfectă a totalităţii
este o utopie şi o viaţă trăită sub imperiul acestei
atitudini perfecţioniste va fi trăită ca eşec, pentru că
eul va rămâne veşnic o parte a unui întreg mai
cuprinzător şi nu va putea pune în practică tot ceea ce
este virtual posibil în natura umană.
Individuarea este, în sens filozofic, acea speranţă de a
aduce din virtual în real încă ceva, de a împlini cu
încă un sens particular întregul şi nu de a desăvârşi
perfecţiunea.
Individuarea este autenticitate în
raport de...
Factorul esenţial nu este cantitatea de realizare în
sine, ci măsura în care personalitatea este
autentică în raport cu potenţialităţile sale
profunde,
nu în a urma tendinţele egocentrice şi narcisice
sau identificarea cu roluri colective culturale,
ci împlinirea flexibilă, deschisă spre acel încă
virtual care va rămâne sensul subiacent fiecărei
încercări , conform versului eminescian în
fiecare viaţă o lume îţi face încercare, Sinele
vast şi întreg îşi face încercarea.
Individuarea nu înseamnă
putere!
Procesul de individuare ca fenomen psihic nu merge
paralel cu sănătatea mentală şi spirituală.

A.Guggenbuhl-Craig argumentând diferenţierea


jungiană observă că un individ poate să nu manifeste
simptome nevrotice sau psihotice şi totuşi să nu fie în
fluxul procesului de individuare; Eul poate fi
suficient de “puternic” pentru a putea construi
mecanisme de apărare eficiente contra întrebărilor şi
temerilor umanităţii. Fără să fie în stare să le
confrunte...
“realizare de S/sine”
Conceptul de realizare de sine este utilizat azi de
diferite şcoli psihologice.
Majoritatea par să îl derive din ideea lui Jung
privind individuarea, dar folosesc conceptul
într-un sens diferit de Jung, respectiv acela de
descoperire a unei anumite identităţi a eului. O
astfel de identitate apare prin faptul că eul
devine mai continuu şi mai stabil. Eul ştie ceva
mai mult despre sine însuşi.
La Jung Sinele nu este eul, ci o
personalitate mai cuprinzătoare, o
personalitate internă eternă, pe care
Jung o defineşte ca întreg conştient şi
inconştient al persoanei. Acest Sine
este deja prezent la naştere în structura
fiecărui individ şi el este pus în practică
- realizat în practică, prin individuare...
sau în analiză prin interpretarea viselor
sau prin imaginaţie activă.
Realizarea Sinelui
semnifică simbolic
o "încarnarea" a
Sinelui, în viaţa
muritoare a eului
pentru că numai
eul conştient este
capabil să realizeze
conţinuturile
psihice.
De asemeni, eul poate fi în afara
procesului de individuare ca rezultat
al rolurilor care i se oferă în sfera
colectivă:
Acestea pot să fie roluri din
interioritatea inconştientului colectiv,
când eul se identifică cu un arhetip şi
vorbim de inflaţie,
... sau roluri din sfera conştiinţei colective,
sociale, în situaţia când eul doreşte să devină
ceva care, indiferent cât este de important şi
valabil în sens valoric general, nu este
autentic din perspectiva propriilor sale
coordonate. Identificarea cu un rol social, sau
altfel spus, cu persona, nu înseamnă
individuare.
Hitler este o astfel de identificare cu personaje
din inconştientul colectiv, conducându-şi întreaga
naţiune spre inautentic.
Jung, Wotan, 1936, După catastrofă, 1945, O.C.
vol. X, par 371 - 399 şi par 400 - 443
• şi identificarea extremă cu un rol arhetipal din
psihismul obiectiv va conduce la o inflaţie psihotică
cu un personaj ce este mai puţin uman ca eul dar mai
vast. Acest tip de identificări poartă confuzia cu eroul
salvator, mântuitor precum Issus Cristos, Napoleon,
Marea Mamă sau Marele Conducător.
De ex.
Identificările pot fi pozitive sau negative. În
situaţia celor din urmă, când proporţiile sunt
arhetipale şi se produce o inflaţionare negativă a eului,
putem asista la depresii psihotice când individul este
copleşit de "păcatul de neiertat" pe care îl poartă cu
sine, de faptul că nimeni şi nimic nu poate înţelege şi
ierta acest păcat, - şi este evidentă condiţia de inflaţie
în care eul se situează în afara capacităţii Sinelui, lui
Dumnezeu de a ierta.
Primele şedinţe analitice se centrează pe
sublinierea ariilor de forţă psihologică şi
pe întărirea eului, înainte de a aduce în
lumină conţinuturi inconştiente de natură
să pună în pericol un eu insuficient de
coerent sau instabil.
Întreg demersul analitic celebrează
capacitatea eului uman de a se dezvolta,
de a intra în relaţie cu Sinele, de a deveni
conştient de natura sa creativă, dar şi de
povara şi responsabilitatea existenţei.
Un al doilea aspect este legat de scopul
creşterii autonomiei: fiecare persoană
devine o fiinţă autonomă - deci detaşată
de complexele parentale, de standardele
colective, de normele şi valorile
societăţii, de ceea ce este expectat în
social. Acest sens al maturizării pune în
joc un principiu jungian explicativ pentru
natura umană: tot cea ce este exterior este
şi interior şi tot ceea ce este interior este
şi exterior.
eliberare

Este necesar să ne eliberăm de constrângerile


(care acţionează relativ iraţional asupra
eului) ale valorilor, normelor, rolurilor
expectate de societate internalizate în
persona, dar şi de constrângerile
inconştientului;
eliberarea înseamnă a ajunge să inter-
acţionăm conştient cu ele.
Acest lucru ne autonomizează pentru că nu
vom mai fi definiţi de aceste aspecte: nici
de inconştient, nici de valorile create de
societate.
Prin analiza jungiană se ajunge treptat la
trăirea în plan conştient a procesului de
individuare,
iar nevoia de dominare va fi înlocuită de
un dialog între conştiinţă şi societate şi
între conştiinţă şi inconştient.
integrare

Al treilea aspect definitoriu este legat


procesul subiectiv de integrare prin care
persoana devine din ce în ce mai
familiarizată cu aspecte suplimentare
despre sine, relaţionează cu aceste
aspecte, le integrează în imaginea de sine;
dar este, în acelaşi timp, şi un proces
interpersonal, deci inter-subiectiv.
relaţionarea
Jung, subliniază în acest sens:
“...relaţionarea cu Sinele este în acelaşi timp
relaţionarea cu aproapele tău omul şi nimeni nu
poate relaţiona cu altul atâta vreme cât nu este în
relaţie cu sine însuşi"...
"Omului care nu relaţionează îi lipseşte întregirea,
pentru că o poate atinge doar prin suflet şi sufletul
nu poate exista fără cealaltă parte a sa pe care o
găseşte întotdeauna într-un "tu".
"Psihologia Transferului" (O. C. 16, par 445)
Din această perspectivă, în terapia
jungiană interpretarea simbolică la nivel
subiectiv şi obiectiv se sprijină pe faptul
că individuarea este în acelaşi timp un
proces de integrare şi de relaţionare.
Relaţia eu - Sine
Sinele are nevoie de formarea şi funcţionarea
eului pentru procesul de individuare.
În termeni psihologici, dar şi metafizici, natura
Sinelui rămâne incognoscibilă;
ca şi concept este cerut pentru a putea evalua,
înţelege şi discuta activităţilor psihice care pot
fi observate.
Analiza jungiană nu are ca scop ultim vindecarea
de nevroză, de stările inautentice ale eului, de
ieşirea din individuare.
Reuşita unei analize jungiene constă în a-l
conduce pe analizand la înţelegerea şi
aprecierea naturii psihicului în ultimă esenţă
misterioasă, incognoscibilă şi sacră care pare
“atât intimă cât şi transpersonală, legată de eul
individual şi totuşi mai liberă în timp şi spaţiu
decât personalitatea empirică”.
Relaţia opuselor; suportarea
tensiunii opuselor
• Jung consideră că în acest drum există
confruntări necesare. Astfel, nu trebuie
eliminate opusele, ci trebuie trăită şi
suportată ambivalenţa umană, unirea
opuselor pe un plan superior.
• Simbolul central este cel al mandalei care
uneşte în interiorul ei variatele opuse în
jurul unui centru care exprimă scopul
individuării.
Mandala propriei vieţi
• Analiza ca şi cadru pentru individuare oferă: o
abordare, preocupare detaliată cu expresia
propriului inconştient în spaţiul unei
relaţionări intime, aspiraţia spre o atitudine
pozitivă faţă de aceste exprimări ale
inconştientului, cuprinderea - înţelegerea
propriei vieţi psihice în termenii psihologiei
analitice (A. Guggenbuhl-Craig., op. cit, pag.
142).
• Atingerea întregului se realizează treptat, printr-o serie
de evenimente care iluminează eul, iniţial în
constituie, îi dau coerenţă, flexibilitate, capacitatea de
a integra şi suporta contrariile.
• procesul principal al dezvoltării interioare are loc între
eu şi Sine, imaginea lui Dumnezeu în noi înşine. Alţii,
părerile lor, nu au relevanţă în acest proces. Se ajunge
la un moment dat când chiar şi analistul ca partener
(pentru sine), este prea mult. În ultimă instanţă, spune
Jung, un individ trebuie "să fie singur dacă este să
găsească ce este ceea ce îl suportă când el nu se mai
poate suporta pe sine. Doar această experienţă îi poate
da un fundament indestructibil" (Jung, Psihologie şi
alchimie, O. C. 12 par. 32).
• Această atitudine nu are nici o legătură cu
narcisismul sau individualismul egoist - ele
sunt preocupări ale eului pentru "eul mult
iubit". Relaţia dintre eu şi Sine nu este egoism,
departe de aceasta. Un om nu poate relaţiona
adecvat, propriu zis, cu alţi oameni până când
nu se descoperă pe sine, Sinele său
Relaţia cu realul ca întregire
• Dar chiar şi această poziţie, spune Jung, este
unidirecţionată. Drumul extravert al adaptării sociale
şi calea introvertă a relaţiei cu Sinele constituie o
pereche de opuse complementare, ambele justificate şi
totuşi excluzându-se una pe cealaltă.
• De aceea putem spune că sensul în mare este
enantiodromia, schimbarea centrului de interes de la
prima jumătate a vieţii la a doua ("On the nature of the
psyche", O.C. 8, par. 425). Sub presiunea
suprapopulării şi creşterii urbanizării, a influenţei
ateismului, comunismului şi a orientării extraverte ale
majorităţii şcolilor psihologice, suntem în pericolul
mare de a ne focaliza numai pe un singur pol şi astfel,
să zdrobim individul în unicitatea sa (M.-L. von Franz,
"Psychotherapy", pag. 14) .
Poate fi descifrată o anumită ordine mare,
generală, a vieţii care pare a induce o anumite
"programare" la nivelul vieţii individuale:
sarcina primei jumătăţi conduce în mare spre
construirea capacităţii autonome de a stăpâni
problemele vieţii exterioare - a se stabili
profesional, în relaţia de cuplu etc., sarcina celei
de a doua jumătăţii îndreptându-se spre
problema sensului existenţial, sensurilor
multiple.
De ex, problemele de la 16 ani când adolescentul
constrâns de anumite cadre exterioare şi interioare nu
reuşeşte să intre pe drumul individuării, rămânând în
condiţia de dependenţă paternală sau maternală. Iar,
la cealaltă extremă, individul de 60 de ani, care a
abandonat căutarea complet şi trăieşte sub
ameninţarea descompunerii şi morţii. În orice
moment al vieţii putem fi aproape de centrul fiinţei
noastre, pentru ca, în dinamica existenţială, să ne
îndepărtăm din nou, înstrăinându-ne din nou.
• A sosit momentul, considera Jung acum trei
sferturi de secol, să acordăm mai multă atenţie
individului în drumul spre Sine. Doar cel care
este ancorat în Sine poate acţiona etic. Nu va
urma necritic cursul liber al diferitelor -isme.
Va putea vedea mâna lui Dumnezeu prin
gunoiul şi mizeria vieţii.
• “Epoca noastră a pus întregul accent pe
aci şi acum, ceea ce a adus o impregnare
demonică a omului şi a întregii sale lumi.
Apariţia dictatorilor şi a întregii mizerii
pe care au adus-o cu ei provine din faptul
că oamenii au fost deposedaţi de
transcendenţă de vederea mioapă
(îngustă) a celor care se voiau prea
inteligenţi (supra-intelectuali).
... Ca şi aceştia, omul a căzut
pradă inconştientului. Dar
sarcina majoră a omului ar
trebui să fie, exsct invers,
să conştientizeze (devină
conştient) ceea ce,
provenind din inconştient,
presează şi se impune
asupra lui. Nici nu trebuie
să să rămână inconştient,
nici să se identifice cu
aceste conţinuturi.
Pentru că, în oricare dintre situaţii,
rămâne infidel vocaţiei sale care este
de a crea tot mai multă conştinţă.
Atâta cât suntem capabili să
discernem, singurul sens al existenţei
umane este să aprindă o lumânare în
tenebrele fiinţei pur şi simplu. Există
chiar loc să presupunem că, la fel cum
inconştientul acţionează asupra
noastră, la fel, creşterea conştineţei
afectează (are o acţiune de retur
asupra) inconştientul.”

Amintiri,
cap. 11, final
• De fapt acest proces este continuu şi reprezintă
o continuă trecere de la centrarea pe exterior,
la centrarea pe interior, de la alienarea de Sine,
la reîntoarcere şi mântuirea prin Sine.
• Tinerii care trăiesc lupta cu problema
Dumnezeu, problema morţii,
problema răului, în măsura în care
rămân deschişi la polaritatea generală
a existenţei umane, fără a se lăsa
copleşiţi, sfărâmaţi de una dintre
faţete, sunt în procesul de individuare
pentru că pătrund psihologic în
profunzimile naturii umane şi ale
creaţiei.

• Visele unor astfel de adolescenţi, apariţia în
desenele lor a mandalei, exprimă simbolurile
individuării şi a descoperirii Sinelui. Dinamica
procesului implică confruntare şi influenţare,
negare şi acceptare. A.Guggenbuhl-Craig
observă că în istoria omenirii oameni cu vârste
relativ tinere, aflaţi în "prima jumătate a vieţii"
au creat o parte semnificativă din creaţia lumii;
de asemenea, oamenii diferitelor civilizaţii şi
societăţi umane, în majoritatea lor covârşitoare
mor sub 40 de ani.
Între inflaţie şi disperare
• Din această perspectivă nici condiţia de analist
nu este scutită de oscilarea între triumf şi
agonie, între inflaţie şi disperare, între hibris-ul
orb al considerării că individuarea este atinsă
în prezent, este un fapt al prezentului şi
momentele de disperare în care eşecul pare să
certifice inconsistenţa.
Calea mandalică...
Relaţia spaţiu - timp
am putea spune că:
• axa verticală poate reprezenta spaţiul în general
• iar axa orizontală, de dezvoltare, timpul.
• Această atribuire nu trebuie neaparat înţeleasă ad literam
pentru că, pe de o parte, dacă luăm imaginea ca atare şi o
aprofundăm, ne dăm seama că axa de dezvoltare are şi
un sens spaţial deoarece polii ei co-există în imagine.
• Imaginea M în sine, aparte de gândurile noastre în
schimbare când o contemplăm, este o imagine statică.
Opusele calitative, chiar dacă relaţia lor se schimbă pe
calea separării şi sintezei,
au o relaţie formală subiacentă care nu se alterează în
timpul proceselor de dezvoltare şi care, în esenţă, este
lipsită de timp, este pur transcedentală.
Axa calitativă, sau verticală a M reprezintă o ordine a
co-existenţei în afara timpului sau altfel spus, o
ordine de spaţialitate pură.
Va simboliza spaţiul sau deschiderea de conştiinţă aşa
cum este creată de separarea opuselor calitative şi
asfel având o inerentă di-mensionalitate (fără
specificarea numărului de dimensiuni implicate).
• Există un sens în care începutul şi sfârşitul procesului
de individuare – întregul inconştient originar şi
întregul conştient final sunt co-prezente, dincolo de
timp în structura transcendentală a Sinelui.
• Dacă este asociată axa de dezvoltare a timpului, acest
fapt ţine de modul de dezvoltare pus în joc de-a lungul
ei şi, apoi, imaginea se „mişcă” de-a lungul axei de la
un pol la altul!
• Mişcarea este o imagine fenomenală pentru timp.
• Să observăm că aspectul transcendental al timpului nu
are o imagine propriu-zisă în configurarea statică a M
la fel cum are spaţiul.
• Ori, tocmai mişcare imaginată este cea care schimbă
modelul de dezvoltare într-un proces de dezvoltare.
De asemenea, nu trebuie să înţelegem timpul
linear şi procesul linear în maniera în care
concepem în mod obişnuit timpul fizic
• În procesele vii, în psihic, la nivel biologic şi la
nivelul viului psihologic prezentul se extinde
în trecut şi viitor care, astfel, nu au o măsură a
legăturii – înrudirii enorme dintre ele: scopul e
prezent ca potenţial în începuturi, iar originile
noastre nu sunt niciodată în întregime undeva
în spate, ci rămân, ca o fundaţie pe care se
construiesc realizările ulterioare .
• De exemplu, instinctele primitive şi conştiinţa
mai înaltă rămân alături în psihic – ceea ce nu
neagă diferenţa reală dintre ele.
• Procesul vital are o extindere reală temporală,
sau o legătură externă a stadiilor unul cu
celălalt. Acest lucru se poate observa în faptul
că reprimarea instinctului primitiv are o calitate
foarte diferită de starea originară de conţinere
în instinct.
• La nivelul transcendental, ca atare, Sinele este
etern şi neschimbător. Asemeni imaginii statice
a Mandalei fără mişcarea imaginală.
• Numai în şi prin Ego, Sinele intră în lumea
fenomenală şi în procesele lumii fenomenale.
• Egoul este agentul imediat şi, în acelaşi timp,
pacientul procesului de individuare
• Analogic, ne putem imagina cea mai de bază
mişcare în Mandală sub forma unui punct care
călătoreşte de-a lungul axei de dezvoltare de la
stânga la dreapta.
• Punctul reprezintă o imagine concretă a
Egoului. Poziţia sa poate fi gândită ca marcând
stadiul din procesul de individuare la care a
ajuns procesul general de dezvoltare (medie a
tendinţelor regresive şi progresive).
• Punctul Ego îşi începe mişcarea la polul stâng
al axei de dezvoltare care reprezintă întregul
inconştient originar. Astfel, opusele calitative,
ce pot fi considerate ca puncte în mişcare, vor
fi la polul stâng al „răsăritului” în coincidenţă
fiecare una cu alta şi cu punctul Ego .
• Când Ego-ul îşi începe călătoria, opusele se
vor mişca, depărtându-se una de cealaltă în
direcţiile polare, urmând ariile de sus şi de jos
ale cercului.
• Cele trei puncte se mişcă astfel că Ego-ul este
între opuse şi toate 3 vor ajunge în axa verticală
în acelaşi timp. Ego-ul în centru, teza la un pol
şi antiteza la polul celălalt.
• Această constelare va reprezenta 2 lucruri în
acelaşi timp:
– opoziţia arhetipală a celor 3 factori în imaginea
statică a M transcendentale;
– poziţia lor la împlinirea primei faze a procesului de
individuare. Aici, opusele sunt la stadiul de separare
maximă, considerat ca unitatea a personalităţii
totale.
Conflictul de nerostit pus de dualitate se rezolvă
într-un cel de al IV-lea principiu care
restaurează unitatea primului (punctului) în
dezvoltarea sa deplină. Ritmul este constituit în
trei paşi, dar simbolul care rezultă este o
quaternitate (vis cu răscrucea de drumuri)
• Aici, cel de al patrulea principiu, semnifică o
unitate conştientă a opuselor; iar primul
unitatea iniţial inconştientă.
• În ontogeneză, prima fază, este pusă în joc prin
separarea de arhetipurile M şi P şi în diferenţierea celor
două sisteme, conştientul şi inconştientul.
• La nivel colectiv: ea se manifestă în emergenţa unei
culturi patriarhale opus culturii matriarhale (v. planşele
Rorschach) şi în miturile cosmice care indică separarea
Părinţilor Lumii, Cer şi Pământ, Yang şi Yin, etc.
• Această primă fază a individuării include nu numai o
separare a opuselor una de cealaltă, ci şi emergenţa unui
Ego ca al III-lea factor între opuse,
• Ceea ce înseamnă că este în realitate un proces de
separare a 3 căi.
• Datorită faptului că unitatea originară a inconştientului
este lăsată „în spate”, o unitate conştientă viitoare este
proiectată ca scop spre care ţinteşte acest proces.
• Separarea opuselor calitative include o separare
corespunzătoare a opuselor de dezvoltare în trecut vs.
viitor, precum şi apariţia unui Ego între cele două
părţi.
• Deci, în final, putem vorbi de un proces de separare a
5 căi şi sinteza acestora în final.
• Ego-ul trebuie mereu să suporte şi poarte povara de a
fi unitatea prezentă a tuturor opuselor în acest proces.
• Această unitate prezentă, aici şi acum, este doar
una temporară şi fenomenală, dar e similară
Sinelui cu deosebirea fundamentală că la nivelui
Sinelui unitatea este care este permanent şi
transcendental. Unitatea prezentului se sprijină
pe unitatea Sinelui ca unitate etern prezentă a
tututror opuselor, unitate care stă în fundalul
inconştient.
• Dacă egoul este centrul fenomenal” al
Mandalei, Sinele este centrul etern.
Iar Psihologia este o ştiinţă a
fenomenului, care recunoaşte
realitatea fenomenului şi rolul pe
care îl joacă Eul ca încarnare
fenomenală a Sinelui. Acest lucru
exprimă realitatea suferinţei pe care o
suportă Eul în crucificarea pe „crucea
opuselor” ca şi realitatea crucificării
sale eroice în final.
Dacă Eul este capabil să păstreze ceea
ce a câştigat prin hibris acceptând, în
acelaşi timp, cu umilinţă, noua sarcină
de integrare care i se cere, va continua
procesul de dezvoltare şi Eul va
câştiga un tip de conştiinţă non-
contradictorie – o conştiinţă înţeleaptă
care cuprinde opusele, rămânând între
ele.
Ştiinţa
tradiţională se
bazează pe
Ego în contrast
cu psihologia
jungiană care
se bazează pe
Sine.