ORIENTAREA UMANISTĂ, EXPERENTIALĂ ÎN PSIHOTERAPIE

Psihoterapiile experenţiale au apărut ca o reacţie mai ales la psihanaliză, care considera

că omul este implacabil determinat de instinctele şi conflictele inconştiente, care îi ghidează
existenţa şi evoluţia. Adepţii orientării experenţiale nu sunt de acord nici cu terapiile
comportamentale, care transformă omul într-un automat ce poate fi programat şi condus.
Demersul experenţial este mai curând filosofic şi pune accentul pe valorificarea
disponibilitatilor umane si are ca obiectiv contracararea alienării (înstrăinarii). Aceasta
psihoterapie este dedicată depăşirii experientelor umane obisnuite, fiind orientată pe găsirea unui
sens al vieţii. Experientialistii pun accent pe autodeterminare, creativitate, autenticitatea fiintei
umane, pe demersul de integrare corporal-spirituala. La baza psihoterapiilor experienţialiste se
află filosofia existenţialistă şi filosofia pe care se fundamentează tehnicile orientale (yoga, zen
etc).
Omul este considerat ca o entitate activa autoformativa, cu un potenţial psihic latent.
Tehnicile sunt de autoperfectionare, axate mai puţin pe vindecare, simptom sau boală.
Scopul terapiei consta in conştientizarea de către client a propriului eu sau atingerea unui nivel
superior de constiinţă.
Tulburările psihopatologice sunt considerate expresii ale scăderii potenţialului uman sau a
pierderii legăturii cu eul. Aceasta pierdere a unităţii nu este datorată unor conflicte inconştiente,
ci pierderii sensului existenţei si blocarii posibilitatii de manifestre a eu-lui. Astfel,
 nevroza devine o expresie a disperarii existenţiale datorate înstrăinării eu-lui de el însusi
 anxietatea este teama omului de a se confrunta cu limitele sale (moartea, sentimentul
neputinţei)
 originile sentimentului de culpabilitate sunt în ignorarea propriilor posibilităţi şi valori.
Idealul psihoterapiei este crearea omului spontan, autentic, activ si creativ. Terapia pune
accent pe trăirea emotiilor si trăirilor individuale. Aceasta trăire este mai curand un proces
afectiv decât unul cognitiv. Schimbarea terapeutică rezultă în procesul trăirii experienţei, prin
înţelegerea unor semnificaţii profunde a experienţelor de viaţă.
Relatia terapeutica este una umană, mutuală, încărcată afectiv, în cadrul careia fiecare dintre cei
doi parteneri încearcă în mod sincer si deschis sa comunice prin mijloace verbale sau nonverbale.
Terapeutul nu intră în relatie ca specialist, ci mai ales ca fiinta umana. Relatia nu este de tip
părinte-copil, profesor-elev, ci o relatie echilibrata, cum ar fi cea dintre prieteni sau parteneri.

1
 Această orientare pune accent pe trăirea emoţiilor şi a experienţei prezente, „aici şi
acum“. Această trăire a experienţei reprezintă un proces mai mult afectiv decât cognitiv.
Schimburile terapeutice rezultă în urma procesului trăirii experienţei. La ele contribuie în foarte
mare măsură tipul de relaţie dintre client şi terapeut.
C. Rogers, iniţiatorul acestui curent, considera că orice organism are tendinţa
înnăscută de a-şi dezvolta capacităţile la nivelul optim, atunci când este plasat în condiţii
optime. Concepţia rogersiană privind dezvoltarea umană este că fiinţa omenească are
capacitatea latentă, dacă nu manifestă, de a se înţelege pe ea însăşi, de a-şi rezolva
problemele. De asemenea, ea are tendinţa de a exersa aceste capacităţi. Ca potenţialităţi,
capacităţile şi tendinţele respective sunt inerente oricărui individ, dar exersarea acestora
reclamă un context de relaţii umane pozitive, favorabile conversaţiei şi ridicării eului, relaţii
lipsite de ameninţare şi provocare. Altfel spus, trebuie urmărită autonomia individului ca
persoană, prin crearea condiţiilor care să-i permită clientului să angajeze direct în practică
această autonomie, oricât de elementar ar fi nivelul iniţial la care se angajează. Dezvoltarea
este posibilă doar prin autoactualizare, astfel personalitatea se dezvoltă după un model
comparabil cu dezvoltarea fizică, care este determinată şi ea de tendinţa de actualizare,
exersându-se la un nivel elementar şi conducând la diferenţierea funcţiilor şi organelor
caracteristice maturizării fizice.

Experimentul ca întâmplare creativă, care conţine posibilitatea unor interacţiuni

esenţiale, este modalitatea principală de lucru. Scopurile experimentării creative, după Zinker
(1978), sunt :

1) lărgirea repertoriului de comportamente al clientului;

2) crearea condiţiilor care să permită autocreaţia, stimularea învăţării
experenţiale şi conturarea unor noi concepte despre sine;
3) rezolvarea conflictelor şi rezolvarea polarităţilor;
4) integrarea înţelegerii cu expresia motorie;
5) conştientizarea polarităţilor;
6) reintegrarea introiecţiilor;
7) găsirea circumstanţelor în care persoana se poate simţi puternică,
competitivă şi încrezătoare în sine şi poate acţiona ca atare.

2
 Relaţia transferenţială există, dar transferul este rezolvat firesc, într-o manieră lipsită de
ameninţare, terapeutul acţionând indirect şi spontan asupra rezistenţelor subiectului, prin
intermediul permisivităţii şi neutralităţii.
În cadrul orientării experenţiale există curente terapeutice diferite. Acestea nu se bazează
neapărat pe o tehnică anume, ci pe integrarea fiinţei umane (experenţialistii afirmă că celelalte
terapii fac abuz de tehnici). Sunt şcoli care pun accentul pe comunicarea verbală, altele pe
tehnicile non-verbale, trăirea unor senzatii corporale, concentrări asupra respiraţiei, asupra
posturilor corporale). Printre cele mai cunoscute tehnici experenţiale se află:
 tehnica imaginaţiei dirijate
 tehnica dialogului mutual
 tehnici de relaxare musculara (relaxarea nu este centrata pe scop, în comparatie cu
tehnicile cognitiv-comportamentale)
 tehnici orientate pe controlul respiraţiei
 tehnici de gimnastică, masaj, presopunctura.

Cea mai cunoscuta variantă este cea a terapiei centrate pe client , varianta lui Rogers. El
înlocuieste denumirea de pacient cu cea de client (clientul respinge ideea de pasivitate). Rogers
era încrezător în fortele naturale de vindecare, considera terapia ca un proces de îndepărtare a
constrângerilor. Constrângerile îşi au originea în solicitarile nerealiste pe care şi le impun
oamenii atunci cand îşi impun să nu mai trăiasca un anumit gen de sentimente (de exemplu:
ostilitate). Negând că pot nutri sentimente urâte, oamenii nu mai sunt conştienţi de natura
reacţiilor lor, pierzând astfel contactul cu experienţa autentică, iar rezultatul este un nivel de
integrare psihică scazută.
Obiectivul principal al terapiei rogersiene este rezolvarea acestei probleme, şi anume
învăţarea clientului să se accepte pe sine. Terapeutul stabileşte un astfel de climat în cadrul
căruia clientul se simte acceptat necondiţionat, înţeles şi valorizat ca persoană. El se simte liber
să-şi exploreze gândurile şi sentimentele reale, sa-şi accepte ura, furia, resentimentele. Pe măsură
ce conceptul de sine devine mai actual, oamenii încep sa fie mai toleranti cu ei înşişi, mai
deschişi, mai integraţi.
În cadrul acestui sistem terapeutic (care se mai numeşte şi terapie nondirectivă) dirijarea
procesului terapeutic nu este sarcina terapeutului. Acesta nu dă răspunsuri, nu face interpretări,
nu sesizează prezenţa conflictelor inconştiente şi nu intervine activ în terapie. El doar ascultă cu

3
atenţie, cu atitudinea de acceptare a ceea ce spune clientul, întrerupând doar pentru a reformula
(reformularile nu trebuie sa contina evaluări, terapeutul doar parafrazând). Astfel, clientul îşi
conştientizează mai bine trăirile şi emoţiile.
Abordarea nondirectivă prezintă următoarele particularităţi:
 relaţia terapeutică este privită ca o experienţă mutuală şi evolutivă;
 se pune un accent mai mare pe aspectele emoţionale, comparativ cu cele
intelectuale;
 se acordă o mai mare independenţă subiectului şi se acordă mai multă atenţie
evenimentelor actuale, nu celor din istoria individului;
 relaţia terapeutică este foarte permisivă; terapeutul are o atitudine pasiv-stereotipă,
de acceptare totală a ceea ce spune clientul, ajutându-l pe acesta să-şi clarifice
sentimentele.
Condiţiile relaţiei terapeutice nondirective (după Rogers)
1. Terapeutul trebuie să se conducă după principiul că subiectul aflat în terapie este
responsabil pentru el însuşi şi este de dorit pentru subiect să-şi asume această
responsabilitate;
2. Terapeutul consideră că orice individ are în sine o puternică dorinţă de a deveni matur,
adaptat social, independent, creativ;
3. Terapeutul trebuie să creeze o atmosferă caldă, permisivă, în care individul să-şi poată
exprima orice atitudine, trăire, stare afectivă sau gând, indiferent cât de inacceptabile,
neconvenţionale, absurde sau contradictorii.
4. Clientului nu i se impun nici un fel de limitări în privinţa atitudinilor, ci doar în privinţa
comportamentelor.
5. Terapeutul utilizează numai astfel de tehnici, care să-l conducă pe client la înţelegerea
profundă a propriilor stări afective şi la acceptarea lor. În ceea ce priveşte acceptarea de
către terapeut, aceasta nu trebuie să implice nici aprobare, nici dezaprobare.
6. Terapeutul trebuie să se abţină de la a sfătui, convinge, sugera, interpreta, întreba sau da
asigurări.

Spre sfârşitul carierei, Rogers începe să abandoneze terapia individuală în favoarea terapiei
de grup şi pune la punct conceptul de grup de întâlnire. Acest grup permite realizarea unei trăiri
foarte intense, în cadrul căreia persoanele alienate faţă de ele însele sau faţă de societate pot

4
stabili contacte emoţionale mai autentice. În cadrul grupurilor de întâlnire, experienţa din cadrul
grupului poate produce modificări chiar la nivelul personalităţii subiecţilor şi chiar Rogers spune
că scopurile dezvoltării personale şi cele ale grupului nu mai sunt separate. În grup sunt stimulate
confruntările deschise şi autentice şi chiar o exprimare sinceră a unor sentimente negative poate
fi folositoare, pe termen lung.
Rogers nu este interesat de dinamica grupului în sine, ci tot de individ, pe care grupul trebuie
să-l ajute să-şi conştientizeze propriile trăiri şi stări afective şi să-şi accepte propriile sentimente.
Pentru a fi eficient, grupul de întâlnire trebuie să fie coeziv, membrii grupului să-şi acorde
încredere reciprocă, iar terapeutul, ca lider al grupului, va facilita procesele care se petrec în grup
la nivel minimal.
În general, grupul este alcătuit din 6-7 subiecţi şi pentru anumite situaţii, acest gen de
abordare poate fi eficient. Multă vreme s-a crezut că psihoterapia experienţială este un panaceu
psihologic universal. Rogers a negat şi necesitatea psihodiagnozei înainte de a începe terapia.
Clinica dovedeşte însă că aria de aplicare este limitată la nevroticii normali, fără o
simptomatologie bine conturată, ci doar cu probleme de viaţă. Această terapie se potriveşte
pentru autoperfecţionare, pentru psihologii în formare, pentru subiecţii cu tulburări minore de
stres, subiecţii cu dificultăţi de adaptare, pentru pacienţi cu boli somatice invalidante, pentru
adolescenţi cu tulburări de comportament; mai poate fi folosită, dar în combinaţie cu alte terapii,
la toxicomani, la pacienţi nevrotici, la schizofrenicii în remisie şi în tratamentul psihiatric.
Clienţii acestor tehnici trebuie să aibă un nivel cultural foarte ridicat. În cabinet, trebuie
combinată cu o abordare centrată pe simptom.

PSIHOTERAPIA GESTALT

Cei doi fondatori principali ai acestei abordări au fost Frederick (Fritz) Perls (1893-1970)
şi soţia şi colaboratoarea sa, Laura Perls (1905-1992). Preistoricul terapiei Gestalt începe în
Germania, acolo unde s-au născut şi au fost educaţi fondatorii şi unde, de-a lungul anilor '20,
aceştia au fost expuşi ideilor şi culturii experimentale ce înflorea în perioada respectivă.
Filosofia, educaţia, artele, politica şi psihologia se aflau toate pe o curbă ascendentă creativă.
Tânărul cuplu făcea parte din avangarda radicală.
Terapia Gestalt are o idee centrală ce afirmă că fiinţa umană este într-o permanentă
dezvoltare. Persoana este privită ca o fiinţă ce explorează, se adaptează şi gândeşte despre sine,

5
în cadrul unui proces de schimbare continuă. Ne facem şi ne refacem în mod constant. Terapia
Gestalt se concentrează pe procesul experimentării vieţii pe parcursul desfăşurării sale.
Asemenea schimbări apar în mod inevitabil din interacţiunea noastră constantă cu alţii şi
din confruntarea cu provocările, posibilităţile şi problemele vieţii. Acest lucru conduce la o altă
situaţie, anume că fiinţele umane nu ar trebui incluse în teorii şi că acestea au o existenţă izolată,
independentă (şi o psihologie la fel). Individul este văzut ca fiind întotdeauna „în relaţie" - ca un
pol în cadrul unui „câmp" în continuă schimbare (Parlett, 2005), întâlnind atât mediul individual,
cât şi mediul lui. Sferele „interioară" şi „exterioară" de existenţă nu pot fi considerate separat. Ca
urmare, familia, colegii, munca, viaţa organizaţională, comunală şi naţională, precum şi faptul de
a fi „altul" sunt de asemenea o parte la fel de mare a experienţei reale de viaţă şi trai şi sunt de
fapt „parte a sinelui".
Lipsa unui punct fix şi de deconectare rapidă între persoană şi lumea fizică şi socială este
evidentă la fiecare nivel. Respiraţia şi prezenţa aerului sunt atât de interconectate, încât a le
separa reprezintă o abstracţie academică. într-un mod similar, cei ce iubesc au nevoie de cineva
care să fie iubit, o persoană nu este un „angajator" fără alte persoane care sunt angajaţi, oamenii
pot fi „clienţi pentru terapie" doar pentru că terapia şi terapeuţii există. Nici un pol nu există fără
însoţitorul său. Totalitatea vieţii implică o asemenea relaţie de interdependenţă. Astfel, fiinţele
umane reprezintă animale comunale, fiecare „purtând" limbajul şi valorile date de moştenirea lor
culturală şi încorporând atitudini şi comportamente derivate din familie şi societate, locul de
muncă, locuinţă şi mass-media. Având această perspectivă, confruntarea cu sexismul, rasismul,
homofobia şi alte prejudicii culturale şi societale reprezintă o prioritate terapeutică esenţială
pentru terapeutul Gestalt. Practica antiopresivă este văzută ca având relevanţă clinică directă.
Ca urmare, perspectiva Gestalt asupra imaginii unei persoane este holistică şi inclusivă.
Similar cu aceasta, individul este văzut ca un organism biologic complex. După cum un copil nu
poate fi conceput fără „contextul de creştere", la fel nu se poate concepe o minte sau un suflet
fără un corp. Fiinţele umane posedă în construcţia lor modele psihologice de reacţie (de exemplu,
reacţia la şoc), nevoi fizice care dictează mult în viaţa cotidiană, cu implicarea musculară şi
modificarea constantă biochimică, însoţite de un „sentiment simţit" fenomenologic, care este
parte a fiecărui gând şi a fiecărei acţiuni întreprinse. Toate experienţele sunt concretizate, iar
procesul de a trăi implică imersiunea în realităţile fizice ale stărilor simţite, ale emoţiilor şi în
viaţa corpurilor noastre - de exemplu, starea noastră de sănătate, fluctuaţiile de energie,
îmbătrânirea, satisfacţia senzorială, durerea şi calitatea somnului.

6
 Terapeuţii Gestalt cred că analizarea experienţei reale trăite a unei persoane conduce
inevitabil la o perspectivă holistică, mai degrabă decât reducţionistă. Viaţa şi experienţa umană
nu pot fi divizate în părţi. Existenţa noastră trăită se bazează atât pe realităţile sociale şi familiale
ale prezentei noastre lumi - tehnologiile, economiile, presiunile sale -, cât şi în „experienţa
corpului nostru [care reprezintă] experienţa sinelui nostru, la fel cum gândirea, imaginaţia şi
ideile noastre reprezintă părţi ale sinelui nostru" (Kepner, 1987).
Abordarea Gestalt declară că fiecare persoană se „organizează individual" în mod activ.
La fiecare nivel, administrăm condiţiile şi posibilităţile vieţii, minimalizăm disconfortul, căutăm
să ne îndeplinim nevoile (conştient sau nu), ne confruntăm cu cererile şi obligaţiile sistemului ce
constituie parte a ariei şi spaţiului vieţii noastre.
Existenţa ca întreg necesită o continuă „ajustare creativă" (Perls et al., 1994/1951).
Ajustarea nu este numai reactivă, ci şi proactivă -un proces de „abordare, stăpânire şi alterare a
vechilor structuri" în cadrul câmpului. Astfel, persoana se adaptează şi, de asemenea, caută să
modifice obstacolele, obiceiurile, tradiţiile şi sistemele din interiorul câmpului în modalităţi care
concordă cu nevoile sale, îmbunătăţesc condiţiile sau menţin viaţa prin asimilare şi învăţare.
Aceste modificări pot avea forma unei părţi distructive a „ceea ce este altceva" (cum ar fi
hrănirea sau aruncarea hârtiilor vechi, nefolositoare), sau „agresivitate asupra a ceva" (cum ar fi
editarea scrisului cuiva sau chestionarea autorităţii), sau „de de-construcţie" a ceva (cum ar fi
alterarea formei unei grădini sau natura unei relaţii). Din nou, ideea că suntem forţele care
schimbă şi făuresc propria viaţă şi realitate, precum şi adaptarea la acestea, subliniază natura de
participare sau „co-creată a existenţei noastre trăite".
Versiunea sinelui, care formează o parte a gestaltului (de exemplu, „sinele meu speriat"),
reprezintă doar una dintre multele versiuni. Un altul poate fi „sinele autocritic" (Polster, 1995).
Adeseori, atunci când apare o versiune, celelalte vor urma curând, iar apoi se va iniţia o
dezbatere internă între acestea. Individul va recunoaşte că „o parte din mine doreşte să facă X, pe
când cealaltă parte din mine ştie că va fi inutil să încerc acel lucru". Este un tip foarte frecvent de
confuzie. Ca urmare, parte a modului în care „tulburarea" este menţinută o reprezintă circulaţia
nesfârşită prin aceste versiuni contradictorii ale versiunii sinelui, fără integrare sau fără „lucru
împreună".
Terapia Gestalt poate fi predată ca mijloc convingător de grăbire a evoluţiei unei
persoane, totuşi schimbarea şi dezvoltarea apar oricum. Oamenii „cresc", „intră într-o nouă
etapă a vieţii", „le vine mintea la cap" sau „sunt forţaţi să accepte lucrurile aşa cum sunt", ca

7
rezultat al schimbărilor în situaţia lor de viaţă - cum ar fi promovarea la locul de muncă,
întâlnirea unui nou partener, ajustarea la boală, situaţia de bunic sau concedierea.
O persoană fixată în relaţiile sale cu situaţiile umane are o capacitate redusă de a se
confrunta cu noutatea sau situaţiile stresante. Totuşi, terapeuţii Gestalt operează cu credinţa că
fiinţele umane posedă o nevoie interioară de a finaliza situaţiile şi de a găsi un sentiment interior
de echilibru şi o formă adecvată. Acestea se văd ca pe nişte persoane ce asistă un proces de viaţă
natural al creativităţii umane, o resursă potenţială şi o dorinţă de a se maturiza. Să spunem că o
persoană are un model repetitiv de a se retrage din cadrul contactelor sociale; aceasta nu
înseamnă că persoana va menţine această caracteristică personală fixată pe toată durata vieţii. Se
poate să ajungă într-un grup nou la locul de muncă, unde este stimulat şi încurajat să evite
obiceiul de a se retrage, iar apoi află că „a ieşit din starea de interiorizare". Următoarea dată când
va fi cazul va fi mai puţin reţinută în a lua parte la contacte sociale. Asemenea experienţe de
maturizare apar mereu de-a lungul vieţii, iar multe persoane se schimbă şi se maturizează ca
urmare a îndepărtării modelelor de evitare şi reacţiilor stereotipe pe care le-au format de timpuriu
în viaţă. Unii fac aceste schimbări cu ajutorul terapiei, alţii ca urmare a experienţelor de viaţă sau
a combinării acestor două procese.
Terapia Gestalt se bazează pe un model al procesului de schimbare ce construieşte peste
acestea modalităţi normale în care oamenii se dezvoltă şi se maturizează, prin aceasta
extinzându-se. Prin oferirea unei relaţii de sprijin şi a contextului, terapeuţii Gestalt furnizează
oportunităţi pentru explorarea personală a modului în care clienţii se dezvoltă în viaţă şi a
modului în care, totodată, ei limitează şi distorsionează experienţa de viaţă în anumite feluri.
Procesul de terapie devine în sine una dintre situaţiile noi din viaţă: oferă o ocazie de a
experimenta viaţa în mod diferit şi de a extinde diversitatea modalităţilor în care o persoană
poate funcţiona în cadrul lumii, obţinând o satisfacţie mai mare.
Schimbarea incrementală prin asimilarea unor noi experienţe de viaţă (sau generate de terapie)
este destul de diferită de reforma de sine intenţionată.
Această diferenţă este reflectată în terapia Gestalt în ceea ce se numeşte „teoria
paradoxală a schimbării" (Beisser, 1970). Aceasta spune că schimbarea apare atunci când o
persoană „devine ceea ce este de fapt, nu atunci când încearcă să devină ceea ce nu este". Cu alte
cuvinte, încercările deliberate de a schimba ceva prin control conştient sau acte de voinţă sunt de
obicei condamnate: acestea iniţiază un conflict inconştient între voinţa unei persoane şi
inconştientul „sabotor" sau „inferior". în loc de asta, pentru ca indivizii respectivi să „meargă

8
înainte" în viaţă, ei trebuie să înceapă să accepte ceea ce fac deja. Aceştia îşi pot da seama că au
lăsat unele gestalturi incomplete (de exemplu, pentru că nu au jelit cum trebuie o pierdere sau nu
au exprimat un resentiment) şi riscă încercând o nouă adaptare sau un nou răspuns. Situaţiile
normale de viaţă necesită inovaţii personale, care de obicei sunt însoţite de reacţii de frică (de la
„trac" până la anxietate intensă), dar care, odată atinse şi practicate, devin parte a repertoriului
natural al unei persoane.
Obiectivul terapeutului este de a crea o situaţie bogată în posibilităţi pentru socializarea
umană, vindecarea emoţională, creşterea conştiinţei prin proces propriu şi experimentare în
cadrul unui mediu sigur.
Cercetările actuale din neurologie sprijină centralitatea din Gestalt privind dialogul sincer
dintre client şi terapeut în cadrul terapiei eficiente. De exemplu, Schore (2003) prezintă dovezi că
un asemenea dialog poate altera efectiv reţeaua neo-corticală atât a clientului, cât şi a
terapeutului.
Lucrările lui Stern (2004) furnizează dovezi ce sprijină accentul pus de Gestalt pe natura
centrată pe prezent şi co-creată a relaţiei terapeutice. Accentul din Gestalt pus pe folosirea de
către terapeut a propriei persoane pe lângă abilitatea să de a intra în lumea fenomenologică a
clienţilor săi îi permite terapeutului să câştige cunoştinţe nonverbale „implicite" din relaţie
(Stern, 2004), despre care cercetările actuale sugerează că ar reprezenta „miezul schimbării
terapeutice" (Schore, 2003: 53).
Pe lângă crearea unei ambianţe terapeutice pline de învăţăminte, clientul este încurajat să-
şi recunoască propriul statut de expert, având ca prioritate construirea unei alianţe terapeutice
prin care acesta este încurajat să se dezvolte. Accentul cade pe găsirea propriilor obiective de
către respectivele persoane şi descoperirea propriului potenţial pentru a îndeplini aceste
obiective.
Terapia Gestalt valorizează indivizii ce găsesc soluţii unice la situaţii unice, recunoscând
natura specială a istoricului, circumstanţelor, valorilor, nevoilor şi preferinţelor fiecărei persoane
în parte. Terapia Gestalt nu a reprezentat niciodată o terapie de „ajustare" (Perls et al.,
1994/1951) şi dat fiind faptul că există multe căi prin care cultura noastră nu reuşeşte să sprijine
starea de bine a fiinţei umane, clientul poate dezvolta noi căi de a-şi trăi viaţa, care operează
contrar aşteptărilor normative.

9
 Abordarea terapiei Gestalt direcţionează activitatea practicienilor săi, însă fiecare terapeut
aplică principiile Gestalt în modalităţi individuale şi foloseşte metode diferite în funcţie de
formarea sa, mediul profesional şi stilul personal.
De aici rezultă că fiecare pereche terapeut-client este de asemenea individuală, ceea ce
înseamnă că discuţia cu privire la faptul dacă o persoană este „potrivită" sau nu pentru terapia
Gestalt nu are sens.

PSIHOTERAPIA EXISTENŢIALĂ

Psihoterapia existenţială este o formă de psihoterapie dinamică. „Dinamic" este un

termen frecvent folosit în domeniul sănătăţii mentale iar dacă este să înţelegem una dintre
trăsăturile esenţiale ale abordării existenţiale, va trebui să fim edificaţi cu privire la sensul
terapiei dinamice. „Dinamic" are un sens profan şi unul tehnic.
În sensul profan, dinamic (provenind din grecescul dynasthi -„a avea tărie sau putere")
evocă mişcarea şi energia iar în sens tehnic acest concept are o folosire specifică care se
raportează la conceptul de „forţă". Contribuţia majoră a lui Freud la înţelegerea fiinţei omeneşti
constă în modelul său dinamic al funcţionării minţii - un model care susţine că există forţe aflate
în conflict în interiorul individului şi că gândirea, emoţiile şi comportamentele, atât cele
adaptative, cât şi cele psihopatologice, sunt rezultatul acestor forţe în conflict.
În plus aceste forţe există pe varii paliere de conştientizare, unele fiind, de fapt,
inconştiente.
Astfel, psihodinamica unui individ include varii forţe, motive şi temeri inconştiente şi
conştiente care operează în interiorul său.
Psihoterapiile dinamice sunt terapii bazate pe acest model dinamic al funcţionării minţii.
Terapia existenţială se înscrie în categoria terapiilor dinamice dar se bazează pe o perspectivă
radical diferită asupra genului de forţe, motivelor şi temerilor care interacţionează înlăuntrul
individului.
Natura precisă a celor mai adânci conflicte interne nu este niciodată uşor de identificat.
Clinicianul care lucrează cu pacientul suferind este arareori capabil să examineze conflictele
primare într-o formă nemodificată. În schimb, pacientul adăposteşte un extrem de complex set de
griji: grijile primare sunt adânc îngropate, înfăşurate strat după strat de refulare, negare,
deplasare şi simbolizare.

10
 Pentru a identifica respectivele conflicte primare terapeutul va trebui să recurgă la mai
multe căi de acces- meditaţia profundă, visele, coşmarurile, străfulgerarile experienţelor cruciale
şi intuiţile profunde, vorbirea psihotică sau studiul copiilor.
Perspectiva existenţială subliniază o formă diferită de conflict fundamental: nu este un
conflict cu tendinţele instinctuale reprimate şi nici unul cu adulţii semnificativi internalizaţi, ci
un conflict care decurge din confruntarea individuală cu datul existenţei. Prin „datul existenţei"
se înţeleg anumite griji fundamentale, anumite proprietăţi intrinseci ce sunt parte, şi încă una
inevitabilă, a existenţei fiinţelor umane în lume.
Felul în care este descoperită natura acestui dat se conturează ca metodă ce constă într-o
reflecţie personală profundă. Condiţiile sunt simple: este nevoie de singurătate, tăcere, timp şi
eliberarea de distracţiile cotidiene cu care fiecare dintre indivizi îşi umplu lumea experienţială.
Dacă am putea da deoparte sau „pune între paranteze" lumea cotidiană, dacă am reflecta profund
asupra propriei „situaţii" în lume, asupra propriei existenţe, asupra limitelor, asupra
posibilităţilor, dacă am ajunge la temeiurile ultime, ne-am confrunta invariabil cu datul
existenţei, cu „structurile de profunzime", pe care le vom numi „griji fundamentale" (Yalom,
2009). Procesul de reflecţie este adesea catalizat de anumite experienţe cruciale. Aceste situaţii
„la limită" sau „extreme", după cum sunt adesea numite, includ experienţe precum confruntarea
cu propria moarte, anumite decizii ireversibile sau prăbuşirea anumitor eşafodaje ce furnizau un
sens vieţii noastre.
Există în contextul psihoterapiei existenţiale patru „griji fundamentale": moartea,
libertatea, izolarea şi lipsa sensului. Confruntarea individului cu fiecare din aceste componente
inevitabile ale vieţii constituie conţinutul conflictului dinamic existenţial.
Moartea. Cea mai evidentă grijă fundamentală, cea mai uşor de sesizat, este moartea. Este un
adevăr teribil căruia indivizii îi răspund înfricoşaţi, nucleul conflictului existenţial constand în
tensiunea dintre sesizarea inevitabilităţii morţii şi dorinţa de a continua să exişti.
Libertatea. O altă grijă fundamentală, dar mult mai puţin accesibilă, este libertatea. De obicei,
ne gândim la libertate ca la un concept în mod univoc pozitiv. Căci n-a luptat oare omul de-a
lungul întregii istorii pentru libertatea sa? Totuşi, libertatea privită din punctul de vedere al
temeiurilor ultime e acompaniată de spaimă. În sensul său existenţial, „libertatea" se referă la
absenţa unei structuri externe. Contrar a ce ne lasă să credem experienţa cotidiană, fiinţa umană
nu intră (şi nici nu părăseşte) într-un univers cu o structură internă definită. Mai degrabă,
individul este în întregime responsabil, în calitate de autor, pentru propria lume, pentru cum îşi

11
orânduieşte viaţa, pentru propriile alegeri şi acţiuni. Astfel înţeleasă, „libertatea" posedă o
implicaţie teribilă: înseamnă că sub noi nu se găseşte niciun temei, ci ne rezemăm pe nimic, pe
abis, pe vid. De aceea, confruntarea între lipsa de temei şi dorinţa noastră de temei şi structură va
fi o dinamică pivotală.
Izolarea existenţială. Cea de-a treia grijă fundamentală este izolarea - nu izolarea interpersonală
cu al său companion, solitudinea, şi nici intrapersonală (izolarea de unele părţi din sine), ci o
singurătate fundamentală - o izolare atât faţă de creaturi, cât şi faţă de lume - subiacentă
celorlaltor forme de izolare. Indiferent de cât ne apropiem de ceilalţi, întotdeauna va exista o
prăpastie de netrecut: fiecare intră în existenţă singur şi o părăseşte singur. Conflictul existenţial
provine deci din tensiunea dintre conştientizarea singurătăţii absolute şi dorinţa de contact,
protecţie, dorinţa de a fi parte a unui întreg mai vast.
Lipsa de sens. O a patra grijă fundamentală sau dat al existenţei este lipsa de sens. Dacă va
trebui să murim, să ne construim propria lume, dacă fiecare este până la urmă singur într-un
univers indiferent, atunci care este sensul vieţii, de ce şi cum trebuie să trăim? Conflictul dinamic
existenţial provine din dilema unei creaturi ce caută sensul, dar care este aruncată într-un univers
lipsit de sens.
Psihodinamica existenţială se referă aşadar la aceste patru daturi, griji fundamentale,
precum şi la temerile şi motivele conştiente şi inconştiente generate de fiecare. Perspectiva
dinamică existenţială păstrează structura dinamică fundamentală descrisă de Freud, însă îi
modifică în mod radical conţinutul. Astfel vechea formulă:
PULSIUNE  ANGOASĂ  MECANISME DE APĂRARE este înlocuită de
CONŞTIINŢA GRIJII FUNDAMENTALE  ANGOASĂ  MECANISM DE APĂRARE.
Ambele formule presupun că angoasa e cea care alimentează psihopatologia: că procesele
psihologice - unele conştiente, iar altele inconştiente - se constituie pentru a gestiona angoasa; că
aceste procese psihologice (mecanisme de apărare) generează psihopatologia; şi că, deşi
furnizează siguranţă, în general, pun piedici creşterii şi experienţei.
O diferenţă importantă între cele două abordări dinamice este că Freud pune la începutul
funcţionării mecanismului său „pulsiunea", în vreme ce constructul existenţial pleacă de la
percepţia individului şi de la teamă. După cum preciza şi Otto Rank, terapeutul are mult mai mult
spaţiu de manevră dacă vede individul înainte de toate ca pe o fiinţă care se teme şi suferă decât
ca pe una animată de instincte.

12
 Aceste patru griji fundamentale - moartea, libertatea, izolarea şi lipsa de sens - constituie
psihodinamica existenţială. Ele joacă un rol extraordinar de important la orice nivel al organizării
psihice a individului şi au o semnificaţie enormă în domeniul clinic.
Terapia existenţială este bazată pe un model psihopatologic în care angoasa şi
consecinţele sale negative asupra adaptării reprezintă răspunsuri la aceste patru griji
fundamentale. In vivo aceste griji sunt strâns împletite, constituind subtextul terapiei, astfel ca în
dialogul dintre pacient şi terapeut, ele furnizează atât conţinut, cât şi dinamică. Confruntarea
pacientului cu moartea, libertatea, izolarea şi lipsa de sens oferă terapeutului conţinut
interpretativ explicit. Chiar când nu apar limpede în terapie, aceste teme furnizează un modus
operandi.
Fenomene psihice precum voinţa, asumarea responsabilităţii, raportarea la terapeut şi
angajarea în viaţă sunt procesele-cheie pentru schimbarea terapeutică.
Psihoterapia existenţială solicită atenţie prin aceea că se bazează pe un fond ontologic
ferm, pe cele mai profunde structuri ale existenţei umane. Ea are fundamente umaniste şi este
singura paradigmă terapeutică aflată într-un deplin acord cu natura extrem de personală a
întreprinderii terapeutice. Mai mult, paradigma existenţială acoperă un teren vast: ea valorifică
descoperirile multor filosofi, artişti şi terapeuţi cu privire la durerea şi consecinţele salvatoare ale
confruntării cu grijile fundamentale.
Obiectivele terapiei existenţialiste sunt acelea de a-i ajuta pe oameni:
 să-şi evalueze situaţia, valorile şi credinţele;
 să negocieze cu succes şi să fie împăcaţi cu crizele din trecutul, prezentul şi viitorul lor;
 să devină mai sinceri cu propria persoană;
 să-şi lărgească perspectiva asupra lor înşile şi asupra lumii din jurul lor;
 să găsească clar scopul lor în viaţă şi cum pot învăţa din trecut pentru a crea ceva valoros
şi care să dea sens vieţii;
 să se înţeleagă mai bine pe ei înşişi şi pe alţii şi să descopere modalităţi eficiente de
comunicare şi de comportament cu alţii;
 să înţeleagă paradoxurile, conflictele şi dilemele existenţei lor de zi cu zi.
Cuvântul „autentic" este folosit adesea pentru a indica scopul în cadrul devenirii mai sincer
şi, ca urmare, mai real pentru propria persoană. Este un termen foarte folosit, care sugerează în
mod eronat că există un sine adevărat; pe de altă parte, viziunea existenţialistă susţine că sinele

13
este relaţie şi proces - şi nu o entitate sau o substanţă. De fapt, autenticitatea nu poate fi niciodată
atinsă. Reprezintă un proces gradat de înţelegere proprie, însă a sinelui aşa cum este el creat în
relaţia cuiva cu lumea la toate nivelele.
Ca urmare, ajutarea oamenilor să devină autentici înseamnă asistarea lor în a ajunge la o mai
bună înţelegere a condiţiei umane, în aşa fel încât să poată răspunde acesteia cu simţ de
stăpânire, în loc să fie la mila ei. A fi autentic înseamnă să înfrunţi limitările şi posibilităţile
umane.

TENDINŢE MODERNE ÎN PSIHOTERAPIILE UMANISTE - PSIHOTERAPIA

TRANSPERSONALĂ ŞI TERAPIA UNIFICĂRII

Psihologia transpersonală extinde cercetarea psihologică spre dimensiunea spirituală a

existenţei, punand accent pe studiul "stărilor" şi proceselor în care oamenii experimentează
legaturi profunde cu interiorul fiintei, cu aspectele esenţiale din universul care ne înconjoară.
Psihoterapia transpersonală se adresează clientului în contextul unei înţelegeri spirituale a
conştienţei.
PT este considerată ca o evoluţie naturală a psihologiei umaniste, îngloband şi elemente
din precursorii umanismului: psihanaliza şi cognitivism-behaviorismul.
Această ramură a psihologiei promovează dezvoltarea şi explorarea tuturor potenţialitatilor
latente ale fiinţei umane, între domeniile studiate fiind cuprinse:
 formele ("stările") de conştienţă modificată.
 practici si experiente din religiile lumii si din cadrul traditiilor esoterice.
 procesul de implinire a Sinelui.
 transformarile şi evolutia conştiinţei.
 arta transpersonala - simboluri şi arhetipuri transpersonale.
 metode şi tehnici de cercetare ale manifestărilor transpersonale.
 maturizarea şi optimizarea personalităţii.
 psihoterapia transpersonală şi consilierea spirituală.
 abordări transpersonale în educaţie.

14
  creativitatea, empatia şi intuiţia spirituală.
 experienţele mistice şi arhetipale.
 psihologia meditaţiei.
Scurt istoric
Abraham Maslow este considerat fondatorul psihologiei transpersonale. În 1968, el scrie
în lucrarea "Toward a Psychology of Being" (Spre o psihologie a fiinţării): "Consider că
psihologia umanistă, cea de-a treia forţă, este una tranziţională, o pregătire pentru o alta,
transpersonală, trans-umană".
În 1969, el a fondat Asociaţia Americană de Psihologie Transpersonală, impreuna cu Carl
Rogers, Viktor Frankl, Anthony Sutich, Stanislav Grof, Jim Fadiman. În acelaşi an, asociaţia a
editat Jurnalul de psihologie transpersonală, care a grupat ani la rând studii si cercetări în
domeniu.
O a doua orientare, rezultată prin extinderea perspectivei transpersonale din psihologie
spre sociologie, antropologie, etnologie, educaţie, comunicare, a fost sustinută de înfiinţarea
Asociaţiei Transpersonale Internaţionale (ATI). Noua paradigmă şi-a facut apariţia şi în alte
ştiinţe, în domenii conexe transpersonalului. Realităţile "ascunse", până nu demult aparţinând
misticilor vor fi explicate şi descrise prin teorii ştiinţifice.
Drumul deschis de Albert Einstein (teoria relativităţii generalizate 1905), Werner
Heisenberg (principiul nedeterminarii/incertitudinii, 1930) şi Max Planck (teoria cuantică) va fi
explorat pe larg prin cercetari moderne: teoria "bootstrap" a lui Geoffrey Chew (1977), ordinea
"implicata"- David Bohm, teoria catastrofelor- Rene Thom, modelul holografic-Karl Pribram,
Structurile disipative- Ilya Prigogine, cauzalitatea morfogenetică-Rupert Sheldrake, Gaia, fiinţa
planetară- James Lovelock (1972), matricile perinatale- Stanislav Grof (1972).
Toate acestea au deschis o nouă viziune spirituală a existenţei şi dezvoltării umane.
Schimbarea paradigmei a fost favorizată şi de cunoaşterea extensivă a practicilor şi metodelor
orientale de transformare, multe dintre ele fiind adaptate pentru Occident.
În Europa, psihologia are ca precursori pe C.G. Jung (care a utilizat prima dată termenul
de "transpersonal" în 1916), Roberto Assagioli-fondatorul psihosintezei, francezul Pierre Weil
(cosmodrama), germanul Graf Durckheim cu terapia iniţiatică, austriacul Victor Frankl şi
logoterapia. ş.a.. Recunoaşterea academică a psihologiei transpersonale în Europa a venit în
1997, prin infiinţarea de către Academia britanică a unei secţiuni de Psihologie Transpersonală în
cadrul Departamentului de psihologie.

15
Obiectivele psihoterapiei transpersonale
1. Înţelegerea experienţelor transpersonale, temporare, a nivelurilor şi
formelor/stărilor de conştienţă accesibile omului.
2. Studiul şi înţelegerea dezvoltării transpersonale a individului; a modificărilor
permanente ale structurilor psihice şi spirituale.
Psihoterapia transpersonală ia în considerare întreg spectrul experienţelor umane,
incluzând psihopatologia, existenţialismul şi nivelurile spirituale. Modelele şi teoriile sale nu
rezultă din cercetarea bolilor psihice, ci pun accent pe experienţele omului sănătos, matur, care
doreste să îşi activeze toate capacităţile latente ale fiinţei sale. Astfel, psihologia transpersonală
este cel mai bine definită ca o psihologie a sănătăţii şi potenţialităţilor umane.
Pentru această orientare psihologică, personalitatea umană nu este un scop în sine, ci o
parte a fiinţei umane care permite manifestarea Sinelui, un intermediar între spirit şi lume. Cu
alte cuvinte, personalitatea este cea care mediază între personal şi transpersonal. Eul obişnuit,
format prin interacţiunea cu elementele sociale şi culturale reprezină pentru psihologia
transpersonală doar o manifestare a "ceva" mult mai larg şi profund, care constituie de fapt
esenţa fiinţei umane. Oricare ar fi denumirea: Sine, Self, Atman, Lumina, acesta este sursa şi
destinaţia intregului proces evolutiv al omului.
Psihoterapia transpersonală abordează omul integral, luând în considerare toate
dimensiunile manifestării umane: fizic, emoţional, cognitiv şi spiritual. Extinderea conştienţei
dincolo de limitele eului este considerată fundamentală pentru vindecare. O caracteristică a
abordării metodologice din psihoterapia transpersonală este integrarea practicilor clinice
occidentale şi a tehnicilor meditative, de extindere a conştiinţei specifice tradiţiilor spirituale
orientale. Psihoterapia transpersonală facilitează evoluţia bio-psiho-spirituală şi deschide porţile
pentru manifestarea lucidităţii, creativităţii şi intuiţiei.

Psihoterapia experienţială a unificării (P.E.U.) Iolanda Mitrofan

Terapia unificării (T.U.) sau psihoterapia experienţială a unificării (P.E.U.) este o metodă
holistică, centrată pe analiza de simbol, dezvoltare personală şi autoschimbare prin intermediul
exerciţiului provocator, improvizaţiei şi meditaţiei creatoare cu suport artterapeutic şi expresiv.

16
 Este o terapie individuală şi colectivă (de grup, de familie şi organizationala), atât pentru
adulţi, cât şi pentru copii şi adolescenţi. Plasează în centrul preocupărilor dezvoltarea şi
transformarea umana.
Utilizează ca proceduri (strategii) şi "vehicule" ale autocunoaşterii şi autotransformării
experienţa conştientizării acum şi aici ("starea de martor"), reconstituirea şi acţiunea simbolică
în prezent, prin intermediul limbajelor universale:
 improvizaţia dramaterapeutică centrată pe reconversia polarităţilor;
 accesarea simbolică şi transformatoare a expresiei spontane, verbale şi corporale,
individuale şi în grup, prin postură, ritm, mişcare şi dans;
 improvizaţie meloritmică şi sonoră, a expresiei creatoare vizuale – plastică, grafică,
modelaj, colaj;
 improvizatia creatoare constructivă bazată pe valoarea proiectivă a elementelor naturale -
scoici, pietre, cristale, lut, scoarţă de copac, frunze, ramuri, seminţe etc.;
 improvizatie metaforică şi narativa (verbală) cu şi fără suport proiectiv – fractali, creaţie
foto, expresie plastică, sonora sau corporală, obiecte investite simbolic etc.;
 scenariul şi jocul simbolic, construcţia de măşti şi lucrul terapeutic cu măşti şi marionete
etc.
Psihoterapia Experienţială a Unificării centrată pe individ, cuplu, familie, grup şi organizaţii
este un serviciu preventiv şi recuperator, alternativ, complementar sau asociat de asistare în
situaţiile de impas existential, stres, criză şi traumă, maladii psihice şi psihosomatice, disfuncţii
sexuale, de cuplu şi identitare, perturbări ale relaţiei parental-filiale, precum şi în incidente critice
colective, legate de comunicare, negociere, decizie şi conflict (ca modalitate de optimizare şi de
dezvoltare interpersonală creatoare, precum şi ca terapie socială).
Obiective
-deblocarea dezvoltării personale şi colective, activarea resurselor şi a intenţionalităţi creatoare în
maturizarea psihospirituală şi în modificarea scenariilor de viaţă, regăsirea sensului şi
autorevalorizarea în cadrul unui proces terapeutic unificator şi reintegrator al personalităţii, din
perspectiva rolurilor identitare (masculin, feminin, parental-filiale). Un alt obiectiv este re-
naturalizarea şi propulsarea fiinţei umane pe linia unei dezvoltări sănătoase, ecologice, prin
accesarea şi reconversia calitativă a relaţiei dintre polarităţile psihismului.
Efectele scontate sunt: conştientizare extinsă şi autocunoaştere, autenticitatea,
spontaneitatea şi calitatea comunicării, abilităţilor de contact şi a comportamentelor de rol (în

17
cuplu, familie, relaţii interpersonale, profesie şi organizatii), adaptare creativă, creşterea nivelului
de autoacceptare, autoîncredere şi afirmare, maturizare afectivă şi spirituală, stimularea empatiei
şi a capacitaţii de a iubi, sprijini şi valoriza, dezvoltarea scenariilor şi soluţiilor alternative
inedite, responsabile şi realiste de viaţă, creşterea capacităţii personale, familiale şi colective de a
face faţă la stres, criză şi schimbare, activarea şi recanalizarea resurselor autocompensatorii în
situaţiile de boală şi de impas existenţial, exerciţiul libertăţii şi participării democratice,
autoasumării şi eficienţei creatoare responsabile.

18