PSIHOTERAPIILE EXPERIENŢIALE

Psihoterapia experienţială (Mitrofan, I., 2000)

• Este o paradigmă a dezvoltării şi restructurării persoanei, o cale de redobândire şi păstrare a sănătăţii
mintale.
• Ea are rădăcini în:
– filosofia existenţialistă (principiu: oamenii sunt într-un proces continuu de autodescoperire)
– gândirea fenomenologică (teoria câmpului: persoana este concepută în spaţiul să de viaţă ca un
câmp; orice eveniment care are loc într-o parte a câmpului se resimte în toate celelalte părţi) .
• Psihoterapeutul experienţialist pune în prim plan trăirea emoţiei şi exprimarea experienţei prezente.
• Principiul său de bază este experienţa “aici şi acum”, care îi permite subiectului conştientizarea propriilor
emoţii, gânduri şi trăiri.
• Dobândind conştiinţa propriului eu, persoana va fi capabilă să se pună în acord cu semnificaţiile lumii sale
interne şi externe şi să se perfecţioneze prin autorestructurare (Mitrofan, I., 1997).
Gestaltterapia (Fritz Pearls)
• Fritz Pearls, asistat de soţia sa Laura, au creat la începutul anilor 40 ceea ce numim acum gestaltterapia, o
nouă terapie a restructurării şi optimizării persoanei.
• Psihologia gestaltistă ia în calcul relaţia dintre conţinut şi context în viaţă, sau relaţia figură-fond.
• Norii care plutesc pe cer sunt un bun exemplu de figură şi fond, sau conţinut şi context.
• Pe planul personalităţii, experienţele conştiente ale persoanei reprezintă conţinutul sau forma (ex: sunt
conştient de florile roşii pe care le văd pe marginea aleii când merg pe stradă), iar tot ce este persoana, toate
experienţele trecute pe care le-a avut (ex: legate de mersul pe stradă) reprezintă contextul sau fondul.
• Conţinutul are înţeles doar în relaţie cu contextul. Ex: florile pot să-mi inspire dezamăgire sau să mi se pară
ameninţătoare, în funcţie de experienţa mea trecută. Practic, conţinutul se poate asemăna cu o singură
fotografie statică dintr-un film, ce reprezintă contextul.
• Problemele existenţiale ale persoanei furnizează contextul şi înţelesul pentru conţinuturile experienţiale
momentane ale interacţiunilor şi reacţiilor din viaţa de zi cu zi.
• Faptul că persoana devine conştientă de aceste probleme existenţiale furnizează contextul în care se poate
accelera vindecarea altor probleme (ex: legate de relaţiile cu părinţii, claustrofobie, anxietate, probleme cu
autoritatea, teama de rejecţie, etc.).
• Problemele existenţiale sunt atât de adânci şi de fundamental ameninţătoare, încât motivează evitarea cu
orice preţ prin mecanisme nevrotice de apărare. Ameninţarea fundamentală este aceea de a nu exista, adică
ameninţarea existenţială.
• Modul în care mă definesc pe mine însumi determină ce anume interpretez a fi ameninţător.
• Dacă mă definesc pe mine însumi prin serviciul meu, atunci a-mi pierde serviciul este o ameninţare
la însăşi existenţa mea.
• Dacă mă definesc pe mine că “nu sunt tipul de om care face cutare lucrul”, când fac lucrul respectiv
mă simt ameninţat cu non-existenţa.
• Scopul nostru ca indivizi este să ne protejăm de ameninţarea cu anihilarea prin orice modalitate de apărare.
• Stadiul iniţial al terapiei, pentru orice simptom, este ajutarea persoanei să se dez-identifice de problema
prezentă.
• Ea trebuie să aibă o experienţă nouă şi diferită, să descopere că ea ca persoană este mai mult decât sursa
stresului său, cu care se identifica până acum.
• “Transformarea reală se produce atunci când ne deplasăm de la a fi conţinutul propriei noastre vieţi, la a fi
contextul, sau spaţiul în care viaţa se desfăşoară” (Wolinsky, 1991, citat de Zimberoff, 2001).
• Simplul fapt de a păşi în afara problemei crează imediat un context pentru problemă.
Stephen Wolinsky (1991)
Propune patru modalităţi de a extinde contextul şi astfel a ajunge la rezolvarea terapeutică (după Zimberoff, 2001):
1. Extinderea contextului prin includerea corpului
2. Extinderea contextului persoanei prin includerea self-ului
3. Extinderea contextului prin includerea reţelei sociale
4. Extinderea contextului persoanei prin includerea martorului interior
1. Extinderea contextului prin includerea corpului.
 • Atunci când ne reconectăm cu experienţa noastră somatică, când ne afundăm în corpul nostru, noi ne
deschidem spre mai multe informaţii şi spre o experienţă mult mai unificată.
• Spre exemplu, dacă devenim capabili să corelăm teama cu o senzaţie de gol în capul stomacului, atunci ne
putem identifica mai uşor emoţiile şi avem şi o cale adiţională de acces spre ele.
• “Amintirile corporale”, adică amintirile care ne revin mai întâi pe cale somatică şi abia apoi pe cale
cognitivă, sunt cele mai bune exemple despre importanţa extinderii contextului experienţei prin includerea
corpului.
2. Extinderea contextului persoanei prin includerea self-ului.
• Conectăm simptomele şi experienţa corpului cu self-ul.
• Aşa cum persoana a disociat simptomele de corpul săuea le-a disociat şi de simţul self-ului.
• Vindecarea necesită ca persoana să se accepte pe sine mai mare decât simptomul său, dar încorporând
simptomul. “Nu este numai senzaţia mea de gol în capul stomacului, ci şi teama mea”.
• Această extindere a contextului pregăteşte persoana pentru activitatea de martor.
3. Extinderea contextului prin includerea reţelei sociale.
• Clientul trăieşte în interiorul unui sistem de suport, atât pozitiv cât şi negativ, al unui context interpersonal
mai larg, iar terapia eficientă trebuie să se adreseze acestei realităţi sistemice.
• Clientul trebuie să fie capabil să integreze experienţa terapeutică în viaţa sa de zi cu zi, să găsească resurse
interne pentru schimbare.
4. Extinderea contextului persoanei prin includerea martorului interior.
• A păşi în afara simptomului, a reacţiei, a problemei sau a atitudinii pentru a observa îl ajută pe client să aibă
o perspectivă mai largă, să creeze un “spaţiu de manevră” necesar pentru a se produce o schimbare reală.
• Acest “observator” este “martorul interior”, acea parte din noi care conţine întreaga noastră experienţă, cel
mai “larg” context din viaţa persoanei respective.
Conştientizarea ca o oglindă
• Pentru a explica acest proces al conştientizării în terapia gestaltistă, Welwood (2000) foloseşte o analogie:
conştientizarea ca o oglindă.
• În cea mai constrictivă formă de conştientizare, absorbit în totalitate de conţinuturile conştientului, persoana
este captivată şi se pierde în reflecţiile din oglindă.
• Extinzând gradat contextul conştientizării, persoana păşeşte dincolo de aparenţele din oglindă, fiindu-le
martor, studiindu-le şi dezvoltând o relaţie mult mai obiectivă cu ele. În final, persoana extinde
conştientizarea în a deveni oglinda însăşi, văzând astfel cu claritate şi experimentând în totalitate.
• Oglinda există pur şi simplu, fără a se separa de reflexiile sale (reprimare selectivă) sau fără a se confunda
cu ele (identificare selectivă).
– Reflexiile negative nu pătează oglinda, chiar dacă sunt neplăcute.
– Reflexiile pozitive nu îmbunătăţesc oglinda, chiar dacă sunt plăcute şi aduc bucurie.
– Toate reflexiile sunt acceptabile şi atenuabile (după Zomberoff, 2001).
• Gestaltterapia este o psihoterapie care utilizează atât mecanismele inconştiente cât şi pe cele conştiente.
• Clientul înţelege relaţiile cu sine şi cu lumea prin experimentarea lor adică în cadrul şedinţei terapeutice, sau
cum spun gestaltistii, “aici şi acum”.
• Aceste relaţii pot fi ulterior restructurate pe baza înţelesurilor şi sensurilor noi descoperite prin
experimentare.
• Clientul îşi formează astfel un nou gestalt, care se materializează ulterior în noi moduri de comportare, noi
atitudini şi noi resurse de adaptare creativă (I. Mitrofan, 2000).
• Gestaltterapia operează în ambele planuri ale existenţei (intern-inconştient şi extern-conştient), pe care
încearcă să le armonizeze şi să le unifice prin conştientizare şi prin învăţarea modului în care conştientizezi
experimentând.
• Astfel se deschide calea dezvoltării personale, a restructurării responsabile şi creative, a autorealizării prin
experienţă directă, a transformării de sine (I. Mitrofan, 2000).
Relaţia terapeutică
Are în terapia gestaltistă patru caracteristici (după G. Yontef şi J. Simkin, citaţi de I. Mitrofan, 2000):
• Includerea – clientul este pus în experienţa altuia, “în pielea altuia”, păstrându-şi în acelaşi timp sensul
prezenţei sale separate, autonome, ca martor sau observator focalizat. Cu alte cuvinte, i se cere clientului să
 fie o persoană semnificativă din viaţa sa, fără a-l judeca, analiza sau interpreta. Să-l simtă şi să-l trăiască pe
acesta din interior.
• Prezenţa – terapeutul gestaltist se experimă pe sine clientului, se face simţit de către acesta, i se dezvăluie.
Terapeutul îi împărtăşeşte clientului propria experienţă prin observaţii, preferinţe, sentimente, experienţe
personale trăite aici şi acum, gânduri. Astfel el îl ajută pe client să înveţe să aibă încredere şi să-şi utilizeze
experienţa imediată pentru s-şi creşte gradul de conştientizare. Prin simpla lui prezenţă, îl determină pe
client să se deblocheze, să se autodescopere şi să se autoînţeleagă.
• Responsabilitatea în a dialoga – terapeutul gestaltist are răspunderea cu privire la modul cum evoluează
dialogul (ca un fenomen natural, sincer, autentic participativ şi nu artificial, contrafăcut intenţionat).
• Dialogul este trăit, simţit pe viu – dialogul din terapia gestaltistă este experimentat pe viu, în minte şi în trup
deodată. Din acest motiv, modalităţile de dialog sunt foarte diverse şi dinamice, putând implica mijloace
expresiv-artistice: dansul, mişcarea simbolică expresivă, ritmurile şi sunetele, muzica şi cuvântul.
1. Includerea
• Clientul este pus în experienţa altuia, “în pielea altuia”, păstrându-şi în acelaşi timp sensul prezenţei sale
separate, autonome, ca martor sau observator focalizat.
• Cu alte cuvinte, i se cere clientului să fie o persoană semnificativă din viaţa sa, fără a-l judeca, analiza sau
interpreta. Să-l simtă şi să-l trăiască pe acesta din interior.
2. Prezenţa
• Terapeutul gestaltist se experimă pe sine clientului, se face simţit de către acesta, i se dezvăluie.
• Terapeutul îi împărtăşeşte clientului propria experienţă prin observaţii, preferinţe, sentimente, experienţe
personale trăite aici şi acum, gânduri.
• Astfel el îl ajută pe client să înveţe să aibă încredere şi să-şi utilizeze experienţa imediată pentru s-şi creşte
gradul de conştientizare.
• Prin simpla lui prezenţă, îl determină pe client să se deblocheze, să se autodescopere şi să se autoînţeleagă.
3. Responsabilitatea în a dialoga
• Terapeutul gestaltist are răspunderea cu privire la modul cum evoluează dialogul (ca un fenomen natural,
sincer, autentic participativ şi nu artificial, contrafăcut intenţionat).
4. Dialogul este trăit, simţit pe viu
• Dialogul din terapia gestaltistă este experimentat pe viu, în minte şi în trup deodată.
• Din acest motiv, modalităţile de dialog sunt foarte diverse şi dinamice, putând implica mijloace expresiv-
artistice: dansul, mişcarea simbolică expresivă, ritmurile şi sunetele, muzica şi cuvântul.
Analiza existenţială
• Psihologia existenţialistă, ca şi psihanaliza lui Freud, este o “şcoală a gândirii”, cu importantă tradiţie
teoretică, de cercetare şi practică.
• Spre deosebire însă de psihanaliză, psihologia existenţialistă nu are doar un singur fondator.
• Această orientare psihoterapeutică are la bază existenţialismul folosofic european, care are ca principali
reprezentanţi pe: M. Buber, M. Heidegger, S. Kierkegaard, G. Marcel şi J.P. Sartre.
• Aceşti filosofi existenţialişti vorbesc despre omul singular ca entitate unică, irepetabilă, activă şi cu o
capacitate nelimitată de creştere şi dezvoltare, ca fiind o fiinţă în devenire.
• Pentru existenţialişti, omul “normal” este o parte din existenţă şi se manifestă liber şi spontan, creativ şi
natural (I. Mitrofan, 2000). Boala psihică duce la “ruperea” de lume a persoanei, aceasta îndreptându-se spre
drumuri închise, blocate, psihopatologice. În acest moment se impune intervenţia psihoterapeutului, pentru a
acorda suport psihosocial şi pentru a participa la curăţirea “psihosferei” şi “sociosferei” din care face parte
clientul.
• Omul, ca fiinţă liberă şi creativă, construieşte proiecte existenţiale şi apoi se angajează, pentru devenirea
sa, pe drumul prevăzut şi cuprins în proiect. Eşecurile, blocajele sau orientările greşite pe un astfel de drum
existenţial îl pot marca profund pe individ, împingându-l spre sfera psihopatologiei. Din acest motiv,
terapeutul asigură clientului aflat într-un impas existenţial o punte spre realitate, participă la eliberarea
acestuia de teama şi complexele afective, redându-i speranţa şi libertatea (I. Mitrofan, 2000).
Ludwig Biswanger
• Curentul psihoterapeutic derivat din psihologia existenţialistă poartă numele de analiza existenţială şi a fost
iniţiat de Ludwig Biswanger în 1942.
 • Născut într-o familie cu tradiţie psihiatrică, Biswanger a fost studentul lui C.G. Jung, care l-a prezentat lui
Freud în 1907.
• Prietenia lui cu Freud a durat până la moartea acestuia, în ciuda diferenţelor esenţiale existente între teoriile
lor.
• Biswanger a publicat în 1943 cea mai importantă carte a sa, “Grundformen und Erkenntnis menschlichen
Daseins”, care a rămas până în ziua de astăzi netradusă în limba engleză.
• Esenţa psihoterapiei existenţialiste este relaţia dintre terapeut şi client, numită de Biswanger encounter.
• În timpul şedinţelor terapeutice clientul trebuie să-şi exprime cât mai clar gândurile şi sentimentele , să-şi
exprime emoţiile “aici şi acum”, să-şi caute singur un plan de acţiune, terapeutul asigurând climatul
psihologic necesar unei dezvoltări armonioase a personalităţii.
• Terapeutul existenţialist se implică mai mult în relaţia cu clientul său, iar transferul şi contratransferul sunt
privite ca părţi naturale ale encounter-ului: nu se abuzează de ele, dar nici nu sunt evitate.
• Terapeutul se poartă natural cu clientul său, exprimându-şi uneori chiar propriile gânduri, experienţe sau
chiar emoţii.
• Psihoterapia existenţialistă pune accent pe potenţialul psihic, energetic, existent în fiinţa umană. Ceea ce
trebuie să facă clientul este să declanşeze această energie psihică latentă prin eliminarea barierelor psihice
constituite.
Scopul psihoterapiei existenţialiste este contraatacarea alienării, în felul acesta realizându-se atât obiectivele
intraperonale (autenticitate, creativitate, echilibru personal), cât şi obiectivele interpersonale (spontaneitate în
relaţia cu semenii, percepţie şi integrare socială) (Mitrofan, I., 2000).
• Omul este considerat unic şi valoros.
• Un scop important al tratamentului este autonomia clientului.
• Esenţa unamităţii este libertatea şi responsabilitatea pentru propria viaţă.
• Omul este unic în felul său, şi în acelaşi timp o valoare foarte mare care trebuie percepută ca atare.
• Se pune accent pe autodeterminarea personalităţii, pe conturarea propriului destin, pe creativitate,
spontaneitate şi autenticitatea fiinţei umane.
• Psihoterapia existenţialistă urmăreşte implementarea responsabilităţii în propriul sistem axiologic, prin
experienţă imediată, “aici şi acum” (I. Mitrofan, 2000).
Proceduri terapeutice
D. Polkinghorne propune următorul plan de acţiune în analiza existenţială:
1. Explorarea eului
2. Schimbarea direcţiei vieţii
3. Manifestarea noii vieţi demne

1. Explorarea eului
Este o examinare amănunţită a celor 4 dimensiuni ale vieţii clientului:
• lumea naturală (se referă la setul de atitudini pe care le are clientul faţă de hrană, sex şi procreaţie, la felul
cum îşi percepe propriul corp şi la modul de raportare faţă de diferite boli);
• lumea publică (conţine relaţiile stabilite cu societatea, cu familia, cu rudele, cu clasa socială din care face
parte, precum şi relaţiile cu alte grupuri sociale);
• lumea privată (se referă la relaţia clientului cu sine şi la tot ceea ce este considerat ca fiind parte a vieţii
private);
• lumea ideală (se referă la normele, valorile şi idealurile clientului, la credinţe, reguli etice şi spirituale, la
ceea ce dă înţeles şi sens vieţii umane).
• Clientul este încurajat să recunoască şi să definească propria existenţă aşa cum este ea în realitate, să accepte
o poziţie criticist – constructivă pentru o înţelegere clară a modului său de existenţă.
• Terapia se focalizează pe viaţa interioară a clientului şi pe felul cum acesta îşi interpretează propriile
existenţe. Terapeutul îl ajută pe client să-şi identifice principiile pe care se fundamentează acţiunile sale.
2. Schimbarea direcţiei vieţii
• Terapeutul îl ajută pe client să analizeze şi să evalueze toate alternativele posibile şi să selecteze apoi
varianta optimă.
• În felul acesta are loc o restructurare a sistemului axiologic prezent.
3. Manifestarea noii vieţi demne
 • Se implementează şi se manifestă noul sistem axiologic.
• În această etapă se stabilesc modalităţile de valorizare şi de punere în acţiune a talentelor clientului, a
abilităţilor şi deprinderilor personale.
Tehnicile folosite în analiza existenţială sunt (Mitrofan, I., 2000):
• intenţia paradoxală
• tehnici nonverbale
• tehnica fanteziei ghidate
• tehnici dramatice ce presupun joc de rol cu imaginaţie dirijată
• fantezia şi reveria
• relaxare musculară pentru conştientizarea senzaţiilor de tensiune
• tehnici de educare a voinţei
• tehnici de concentrare a atenţiei