Psihoterapia, conturată ca demers sistematizat la începutul secolului XX, nu are o evoluţie liniară,

unidirecţională. Acest domeniu este caracterizat prin curente, abordări și școli diferite, aflate într-o
relativă izolare și în opoziție una cu alta, care includ concepții despre om din epoci și spații geografice
diferite.

În secolul XX s-au structurat trei mari orientări (paradigme) psihoterapeutice:

– orientarea analitică (dinamică), cu originea în orientarea și practica psihanalizei freudiene care

subliniază semnificația conflictelor inconștiente, modificată și structurată în diverse alte școli psiho-
terapeutice: schismatice (C.C. Jung, A. Adler) și neo-freudiene (A. Freud, K. Horney, E. Fromm);

– orientarea comportamentală, constituită din abordarea comportamentală (behaviorism), bazată pe

teoriile învățării (I.P. Pavlov, J.B. Watson și B.F. Skinner) și abordarea cognitiv-comportamentală care
subliniază importanța gândurilor în procesele mentale (A. Beck și A. Ellis);

– orientarea umanist-experiențială, care pune accentul pe unicitatea omului, pe unificarea dintre corp,
minte și spirit, cuprinde: abordarea experiențială clasică din care fac parte: terapia centrată pe client (C.
Rogers), psihodrama (J. L. Moreno), gestalt-terapia (F. Perls), abordarea experiențială modernă cu
analiza tranzacțională (E. Berne), analiza bioenergetică (A. Lowen), analiza reichiană (W. Reich), analiza
existențială (L. Binswanger), logoterapia (V. Frankl) și abordarea experiențială postmodernă în care se
înscriu programarea neurolingvistică (Grinder și Bandler) și analiza transpersonală (S. Grof) (Hawkins și
Nestoros, 1997, Mitrofan, 2000). Deficiențele percepute în cele trei mari școli sau tradiții de
psihoterapie (exemple: lungimea excesivă a tratamentului în cazul psihanalizei, concentrarea pe
simptom în cadrul teoriilor comportamentale, optimismul exagerat în cazul terapiilor umaniste), au dus
la căutarea punctelor comune în cadrul psihoterapiilor.

Mulți psihoterapeuți nu au mai aderat strict la o singură metodă terapeutică ci au optat spre o formare
complexă, eclectică, în mai multe direcții terapeutice pentru a găsi căile cele mai eficiente de a-și ajuta
clienții. Astfel, se încearcă crearea unor conexiuni între diferitele abordări psihoterapeutice marcându-se
astfel istoria psihoterapiei integrative, care oferă o viziune nouă, amplă asupra tratamentului terapeutic.
Psihoterapia integrativă reprezintă o paradigmă, o intersecţie a mai multor discipline, confirmând astfel
tendinţele integrative ce marchează, începând cu mijlocul secolului al XX-lea, evoluţia societăţii aflată în
prefacere rapidă sub acţiunea noutăților apărute în domeniul informației și comunicarii.

Primele studii de psihoterapie recunoscute astăzi ca integrative sunt reprezentate de reformulări ale
unor concepte și metode din anumite sisteme psihote-rapeutice în termenii și metodele altora. Astfel,
între anii 1930 și 1940 au apărut o serie de articole care aveau ca temă conversia conceptelor
psihanalitice freudiene în termeni de teoria învățării. French (1933), a prezentat anumite asemănări
între psihanaliză și condiționarea pavloviană, mai exact cum conceptul de extincție este similar cu
represia. Este considerat ca fiind primul pas al curentului de integrare în psihoterapie.

În 1936 Rosenweig își aduce contribuția la mișcarea integrativă prin enunțarea celor 3 factori comuni
diferitelor orientări psiho-terapeutice: personalitatea terapeutului, interpretările și efectele sinergice ale
diferitelor abordări teoretice argumentând că “eficiența diferitelor abordări terapeutice are mai mult
legatură cu elementele lor comune decât cu explicațiile teoretice care stau la baza lor” (Hawkins și
Nestoros, 1997).

Momentul hotărâtor în psihoterapia integrativă îl constituie apariția cărții lui Dollard și Miller
“Personality and Psychoterapy” (1950), care prezintă în detaliu cum anumite concepte psihanalitice ca
regresia, anxietatea, represia, transferul pot fi conceptualizate în cadrul teoriei învățării (Goldfried și
Newman, 1992).

Anii 1960-1970 reprezintă perioada de mare avânt în psihoterapia integrativă, momentul important
constituindu-l cartea lui Frank (1961), “Persuasion and Healing”, în care declară că psihoterapia
intenționează să corecteze neînțelegerile pe care oamenii le păstrează în ei inșiși și față de ceilalți. De
asemenea, cartea “Psychoanalysis and Behavior Therapy: Towards an Integration” a lui Wachel (1977),
rămâne lucrarea cea mai frecvent citată în psihoterapia integrativă, servind ca model de integrare atât la
nivel teoretic cât și practic. Wachel prezintă o teorie a pesonalității și o psihopatologie care integrează
complet aspectele semnificative ale teoriei dinamice și comportamentale într-un model unic și sinergic
(Gold, 1996, Stricker și Gold, 2006).

Perioada 1980-1990 este marcată de o explozie a cercetărilor și publicațiilor în domeniul integrării, în

aceastăa perioadă psihoterapia integrativă căpătând propria sa identitate. Cel mai important pas realizat
îl constituie fondarea în 1983 a cunoscutei societăți, Society for the Exploration of Psychotherapy
Integration (SEPI), cu scopul de a asigura cadrul corespunzător de discuții și cercetare pentru specialiștii
din domeniul psihoterapiei integrative și care începând din 1991 are ca revistă oficială Journal of
Psychotherapy Integration. În 1984, Arkowitz și Messer editează cartea “Psychoanalytic Therapy and
Behavior Therapy: Is Integrative Possible?” care este o colecție de dialoguri între suporteri și oponenți ai
integrării psihoterapiei.

Etapa finală de maturitate în evoluția psihoterapiei integrative l-a constituit publicarea aproape
simultană a doua manuale: “Handbook of psychotherapy integration” Norcross and Goldfried (1992) și
“Comprehensive handbook of psychotherapy integration” Stricker and Gold (1993), care prezintă
contribuțiile majore în acest domeniu.

La nivel european, un rol important în promovarea și extinderea practicării și dezvoltării psihoterapiei

integrative l-a avut European Association for Integrative Psychotherapy (EAIP), fondată în februarie
1993, a cărui președinte fondator este Dr. Kenneth Evans și Institutul de Cercetări în Psihoterapie
Integrativă (EUROIPS) condus în prezent de Dr. Kenneth Evans și Joanna Hewitt Evans.

Psihoterapia integrativă este o orientare terapeutică în continuă dezvoltare. În 1996 Stricker și Gold scriu
despre 3 abordări diferite de integrare: integrarea teoretică, eclectismul tehnic și abordarea factorilor
comuni, dar Evans și Gilbert (2009) descriu 6 moduri în care integrarea a fost conceptualizată: integrarea
meta-teoretică, eclectismul tehnic, factorii comuni, integrarea asimilativă (concept introdus în 1992 de
Messer), complemen-taritatea și neurobiologia.

Principiile psihoterapiei integrative sunt promovate în România de Asociația Română de Psihoterapie

Integrativă (ARPI), prima asociație de psihoterapie integrativă din România și singura asociație de
psihoterapie integrativă din România acreditată european de Asociația Europeană de Psihoterapie
Integrativă, Anglia, de Institutul Român de Psihoterapie Integrativă (IRPI) și de Asociația de Psihoterapie
Integrativă (API).

Plecând de la viziunea sistemică a ființei umane, de la conceptul corp-minte-spirit, prin abordarea

integrativă se obține o înțelegere unitară a complexității ființei umane, în ansamblul funcționalității
manifestărilor sale, permițând evaluarea și tratamentul unitar al pacientului pe fiecare din palierele sale,
păstrând viziunea întregului, respectând unicitatea persoanei în contextul universal.

Bibliografie:

1. Hawkins PJ, Nestoros JN, Chapter One: Beyond the dogmas of conventional psychotherapy: The
integration movement, Hawkins, P.J. & Nestoros, J.N (eds). PSYCHOTHERAPY: New Perspectives on
Theory, Practice, and Research. Athens, Greece; Ellinika Grammata, 1997.

2. Mitrofan I (Coordonator), Orientarea Experiențială în Psihoterapie -Dezvoltarea Personală,

Interpersonală și Transpersonală, Editura S.P.E.R., 2000.

3. Goldfried MR, Newman CF, A hystory of psychotherapy integration in Norcross J, Golfried M (Eds.) The
handbook of psychotherapy integration, New York: Basic Book, 1992.

4. Gold J, Key Concept in Psychotherapy Integration, Chapter 1: The Status of Psychotherapy Integration,
1996.

Stricker G, Gold J (Eds), A Casebook of Psychotherapy Integration, Published by American Psychological

Association, 2006.

5. Evans KR, Gilbert MC, Introducere în Psihoterapia Integrativă: Un model relațional integrativ al
psihoterapiei, Editura Liber Mundi, 2010.