Psihoterapia funcționează?

A defini psihoterapia s-a dovedit de-a lungul timpului o sarcină deloc ușoară. Implicațiile definirii
acesteia ies din planul teoretic și evident merg în practică, însă nu se opresc aici, ci intră și în domeniul
juridic. Clarkson și Pokorny (1994, p.3, apud Dafinoiu, 2001) menționează: “este aproape imposibil să
definești psihoterapia astfel ca ea să includă, cu acordul general al psihoterapeuților, cee ace este
psihoterapie și să exclude cee ace mu este psihoterapie”.
În literatura de specialitate românească G. Ionescu (1990, p.24) folosind o perspectivă descriptiv-
comprehensivă definește psihoterapia “ca formă de tratament psihologic structurată în tehnici și metode,
aplicată în mod deliberat, în grup sau individualizat, de catre un terapeut specializat: omului sănătos
aflat în dificultate, căruia îi confera conforta moral și o mai bună sănătate, pe care-l ajută spre o mai
bună integrare; celui cu dificultăți de relaționare; celui suferind somatic, pe care-l conduce spre alinare;
sau celui alienat, căruia îi dezvoltă capacitatea de orientare în viață și de resocializare”.
O definiție exhaustivă găsim în literatură străină de specialitate (Strotzka, 1978, apud Huber, 1997,
p.72):
“Psihoterapia este un proces interacţional conştient şi planificat ce-şi propune să influenţeze tulburările
de comportament şi stările de suferinţă care, printr-un consens (între pacienţi, terapeut şi grupul de
referinţă), sunt considerate ca necesitând un tratament, prin metode psihologice (prin comunicare) cel
mai adesea verbale, dar şi nonverbale, în sensul unui scop definit, pe cât' posibil elaborat în comun
(minimalizarea simptomelor şi/sau schimbarea structurală a personalităţii), cu ajutorul unor tehnici ce
pot fi învăţate pe baza unei teorii a comportamentului normal şi patologic. în general, aceasta implică o
relaţie emoţională solidă”.
O’Brien & Huston (2007) arată că există modalități diferite de a concepe terapia. Una dintre
diferențele dintre școlile de terapie constă în felul în care concep terapia. Pentru mulți 2
terapeuți, și pentru publicul larg, terapia înseamnă o formă de tratament sau vindecare a unei anumite
afecțiuni. Premisa de bază despre persoană are legătură cu conceptul de sănătate sau boală. Această
perspectivă este caracteristică modelului medical. Cei care lucrează în mediile medicale, cum ar fi
psihiatrii, psihologii clinicieni sau asistenții medicali, consideră că funcția lor este să ofere unui pacient
care suferă de anumite simptome fie un medicament, fie o procedură particulară cunoscută pentru
ameliorarea plângerii. Aceasta este o abordare empirică și implică potrivirea unei boli sau sindroame
cunoscute cu remedierea care a fost dovedită a fi eficientă prin experiență și cercetare. Este o abordare larg
utilizată în psihiatrie. Premisa de bază este că pacientul este bolnav și că este necesară o diagnosticare
precisă a bolii sale dacă trebuie găsit remediu potrivit. Termenul "pacient" folosit de majoritatea
terapeuților cognitiv-comportamentali reflectă mai mult mediul în care lucrează decât teoria în care se
bazează practica lor.
La un alt pol se situează terapeuții umaniști-existențiali care se preocupă în primul rând de
persoană și nu de boală și conceptualizează terapia ca mijloc de a atinge o existență mai autentică și mai
împlinită. Deși școlile psihanalitice și psihodinamice pun persoana în centrul atenției, ele sunt mult
influențate de modelul medical și păstrează tendința de a se concentra pe patologie în loc de sănătate.
Originile acestui model în rădăcinile medicale sunt reflectate în utilizarea termenului "pacient" în marea
majoritate a literaturii. Patologia, în acest model, este conceptualizată în termeni de structuri psihologice
interne (O’Brien & Huston, 2007).
O altă modalitate de conceptualizare a terapiei este din punctul de vedere al dezvoltării, care vede
plângerile aduse de client (acesta nu mai este considerat pacient) mai degrabă ca o criză în negocierea
sarcinilor cu care se confruntă la un moment dat în viața sa decât manifestare a bolii. O’Brien & Huston
(2007) consideră că acesta este modelul care oferă o abordare largă, pe care multe școli de terapie l-au
incorporat și care are o bază empirică considerabilă.
M. Seligman (1995) concluzionează pe baza datelor din Consumer Reports (noiembrie 1995) că
pacienții au beneficiat foarte mult de psihoterapie, că tratamentul pe termen lung a avut performanțe mult
mai bune decât tratamentul pe termen scurt, iar psihoterapia singură nu diferă în eficacitate de medicație
plus psihoterapie. În plus, nicio modalitate specifică de psihoterapie nu a avut performanțe mai bune decât
oricare alta pentru orice tulburare; psihologii, psihiatrii și asistenții sociali nu diferă în eficacitatea lor ca
terapeuți; și toți au avut performanțe mai bune decât consilierii matrimoniali și medicina de familie pe
termen lung. 3
 Pacienții a căror durată de terapie sau alegere de terapeut a fost limitată de asigurare sau de
îngrijirea administrată au avut performanțe mai slabe.
În viziunea lui Seligman întrebarea "Poate psihoterapia ajuta?" are trei posibile tipuri de răspunsuri.
Primul este că psihoterapia se descurcă mai bine decât altceva, cum ar fi vorbitul cu prietenii, mersul la
biserică sau să nu faci nimic. Autorul menționerază că din cauza lipsei de grupuri de comparație, studiul a
răspuns doar indirect la această întrebare. Al doilea răspuns posibil este că psihoterapia îi întoarce pe
oameni la normalitate. Al treilea răspuns posibil, confirmat de către studiu, este că oamenii au mai puține
simptome și o viață mai bună după terapie decât înainte .
Într-o analiză de peste o mie studii privind rezultatele psihoterapeutice, publicata de Roth și
Fonagy în 1996 (Jacobson, 1998) au concluzionat că pacienții cu o gamă de tulburări au beneficiat de
tratamente structurate pe termen scurt. Principalele constatări au indicat, de asemenea, că efectele
psihoterapiei au fost egale sau au depășit terapia medicamentoasă antidepresivă. Jacobson îi citează pe cei
doi cercetători: „Cercetarea psihoterapiei a dus la un mare număr de descoperiri care indică faptul că
tratamentele oferite clienților sunt utile și depășesc efectele rețelelor informale de suport social și ale
controalelor placebo”.
Cu toate acestea, nu toți clienții beneficiază în același grad. În special, persoanele care suferă de
tulburări mai severe și de lungă durată, cum ar fi depresia și anumite tipuri de tulburări de personalitate, au
nevoie de perioade mai lungi de tratament. Dacă li se oferă terapie scurtă, îngrijirea de urmărire trebuie
menținută în timp, astfel încât terapia să aibă o șansă să funcționeze (Roth & Fonagy, 1996, apud O’Brien
& Huston, 2007).
Profesorii americani Bruce & Imel (2015) în cartea What do we know about Psychotherapy? arată
că în ansamblu, psihoterapia e remarcabil de eficientă (deși cu prețuri prohibitive pentru mulți oameni).
Efectele psihoterapiei sunt mai puternice ca efectele unor practici medicale, cum ar fi vaccinul antigripal,
multe intervenții în cardiologie și tratamentele pentru astm. De fapt psihoterapia e cel puțin la fel de
eficientă ca medicația pentru majoritatea tulburărilor mentale, dar fără efectele adverse. De asemenea,
psihoterapia duce la efecte mai durabile decât medicația, adică nu apar recăderi după finalizarea terapiei.
Terapeuții în practică obțin rezultate comparabile cu cele obținute de terapeuții participanți în
testele controlat-randomizate. Ba chiar, obțin rezultatele în mai puține sesiuni. Terapeuții diferă în ceea ce
privește eficacitatea lor: unii terapeuți obțin în mod constant rezultate mai bune cu clienții lor decât alți
terapeuți, în studii clinice și în practică. 4
 Factori precum alianța terapeutică, empatia, așteptările, psihoterapia educațională despre
tulburarea psihică și alți factori comuni sunt puternic legați de rezultatele terapiei. Mai mult, și important,
acei terapeuți care pot forma o alianță cu o gamă largă de pacienți, au un set sofisticat de abilități
interpersonale facilitatoare, își fac griji cu privire la eficacitatea lor și fac eforturi deliberat pentru a se
îmbunătăți sunt terapeuții care obțin rezultate mai bune.
Furnizarea de informații despre progresul clienților terapeutului și clientului îmbunătățește
calitatea psihoterapiei, în primul rând prin reducerea probabilității de eșecuri ale tratamentului pentru
pacienții care nu înregistrează progresul așteptat. Monitorizarea progresului pacienților pentru a
îmbunătăți calitatea serviciilor, ceea ce este adesea numit evidența bazată pe practică, devine din ce în ce
mai utilizată (Bruce, Imel, 2015).
Personal, consider că psihoterapia funcționeaza. Nu am experiență decât minimală, eu venind în
contact cu terapia abia acum în timpul facultății. Bineînțeles că trebuie luați în vedere atât factorii
individuali ai clientului, cât și competența și abilitățile terapeutului. Cred că este esențial ca terapeutul să
aibă o formare adecvată, sa fie etic și să aibă abilități solide de relaționare și comunicare. Dar înainte de
toate, cred că o realație terapeutică autentică, bazată pe căldură, înțelegere, empatie este crucială pentru
succesul terapiei. Și nici nu cred că există rețete unice, de aceea, terapia nu poate fi decât personalizată pe
nevoile, scopurile și dificultățile particulare ale fiecărei persoane. 5
Bibliografie
1. Bruce, E. W., Imel, Z. E.(2015). What do we know about Psychotherapy?
https://societyforpsychotherapy.org/what-do-we-know-about-psychotherapy-and-what-is-there-left-to-
debate/

2. Dafinoiu, I. (2001). Elemente de psihoterapie integrativă. Ed.Polirom, Iași

3. Huber, W. (1997). Psihoterapiile.Terapia potrivită fiecărui pacient. Ed. Știință și tehnică, București

4. Jacobson, J. G. (1998). What Works for Whom? A Critical Review of Psychotherapy Research.
https://doi.org/10.1176/ajp.155.1.146a

5. O’Brien, M., Huston, G., (2007). Integrative therapy. A practitioners guide. Sage Publication Ltd

6. Seligman, M. E. P. (1995). The effectiveness of psychotherapy: The Consumer Reports study. American
Psychologist, 50(12), 965–974. https://psycnet.apa.org/doi/10.1037/0003-066X.50.12.965