Universitatea București

Psihoterapia Existențială

Grigoraș Christa Francesca,

Anul III, seria 2, grupa 7

FPSE, Facultatea de Psihologie

 Acest tip de psihoterapie a izvorât din filosofia existențialiștilor europeni. Friedrich

Nietzsche, Søren Kierkegaard sunt considerați precursori ai acestui curent, deși sunt studiați ca toți

ceilalți membri din grup, cum ar fi Jean-Paul Sartre, Martin Heidegger sau Albert Camus. O parte

din ideile de bază ale acestui curent se constituie din faptul că sensul existenței noastre nu este

stabilit odată pentru totdeauna, ci avem posibilitatea în orice moment să ne reconfigurăm idealurile,

și prin urmare, planurile. Acest lucru implică conștiența omului de a lua decizii; astfel, dacă

acționăm este o decizie, dar avem și capacitatea de a nu acționa. De aici rezultă relația strânsă dintre

libertate și responsabilitate, o altă dimensiune importantă a acestui curent. Astfel, noi avem

libertatea de a ne construi destinul, de a lua propriile decizii si de a acționa, ajungând la concluzia

că noi suntem chiar autorii propriilor probleme. De asemenea, o altă condiție importantă în această

psihoterapie este și capacitatea de construire a propriei identități, mai ales în cadrul relațiilor cu

ceilalți. De ce? Deoarece noi, oamenii, din cauza temerii de a rămâne singuri și nefericiți,

interacționăm cu semenii noștri si creăm interrelații personale. Problema este însă că noi tindem să

ne pierdem pe noi înșine în cadrul acestui proces social, realizându-ne identitarea preluând valorile,

sugestiile sau ideile celorlalți, în loc să ne autoconfruntăm și să încercăm să ne înțelegem propria

persoană, ceea ce vrem și cine suntem, de fapt. Pentru acest lucru, este nevoie să experimentăm

mai multe etape, printre care se regăsesc experiența singurătății, pentru că “înainte de a avea o

relație solidă cu altcineva, trebuie să avem o bună relație cu noi înșine” (G. Corey, 1990, p.80), și

abia apoi relaționarea cu ceilalți. Dar eu consider că cel mai important pas este operațiunea de

căutare a sensului vieții, care ne va servi drept sursă motivațională spre scopul auto-propus.

Schulenberg (2014) afirma că era impresionat de ideea că psihoterapia existențialistă se

putea adresa persoanelor cu dificultăți mari, chiar și persoanelor aflate în stadiul terminal al unei

boli sau cele care supraviețuiseră unui dezastru produs la scară largă. Totodată, vorbește și despre
perspectiva lui Viktor Franl, care propunea ideea că sensul poate fi găsit în orice circumstanțe,

susținând căutarea continuă a acestuia, reziliența, dar mai ales emanciparea sau responsabilizarea

oamenilor, “ajungând precursor al multor abordări terapeutice” (Schulenberg et al. 2008).

Un punct forte cu privire la acest tip de psihoterapie ar fi utilizarea acesteia în cazurile de

depresie ușoară și moderată. Cercetările fenomenologice sugerează că stările maniacale și

depresive pure sunt mai puțin obișnuite decât amestecurile celor două și că cei doi stâlpi ai stării

de spirit se caracterizează prin metode opuse de a “simți” timpul. În manie, experiența subiectivă

a timpului este accelerată, în timp ce în depresie este încetinită, probabil reflectând diferențele în

fiziopatologia circadiană. Cele două stări clasice ale stării de spirit sunt, de asemenea, destul de

diferite în ceea ce privește efectul asupra conștientizării subiective: pacienții maniacali nu cunosc

excitația, în timp ce pacienții deprimați sunt destul de înțelepți în nefericirea lor. În consecință,

înțelegerea joacă un rol major în supradiagnosticul depresiei unipolare și al diagnosticării greșite a

tulburării bipolare. Fenomenologia depresiei este, de asemenea, relevantă pentru tipurile de

psihoterapii utilizate pentru tratamentul acesteia. Modelul de realism depresiv (RD), spre deosebire

de modelul distorsionării cognitive, pare să se aplice mai bine multor persoane cu sindroame

depresive ușoare până la moderate. Atfel, Ghaemi S. N. (2007) este de părere că psihoterapia

existențială este corolarul necesar al modelului RD în acele cazuri. Mai mult, unele depresii

morbide pot dovedi, după studiul fenomenologic, implicarea altor stări mentale în loc de depresie.

Depresia cronică subsindromă, care este adesea consecința pe termen lung a tulburării bipolare

tratate, poate reprezenta, de fapt, disperare existențială, mai degrabă decât depresia proprie,

sugerând din nou intervenția cu metode psihoterapeutice existențiale.

Totodata, un alt mare avantaj al acestei psihoterapii ar fi că nu se bazează pe o un set de

tehnici specifice, ci este o manieră de a înțelege pur și simplu modul de a exista al oamenilor.
Astfel, în aceasta abordare pot fi utilizate tehnici psihanalitice sau unele comportamentaliste,

adoptate în funcție de situația concretă a clientului. Una din cele mai larg utilizate tehnici în cadrul

terapiei existențiale este experimentarea imaginativă a propriei morți, caruia i se sugerează să

descrie ce ar spune persoanele prezente la ceremonial despre sine.

Se poate observa că psihoterapia existențială a rămas la marginea practicii tradiționale a

psihoterapiei. Un motiv pentru acceptarea limitată a acestuia este că literatura a avut tendința de a

fi complicată, iar psihoterapeuții existențiali aveau o idee eterogenă. Un alt motiv este lipsa

studiilor empirice de validare. Ce ar fi dacă ar fi fost dezvoltat un model mai clar, bine definit și

mai prietenos cu cercetarea, de psihoterapie existențială? Un argument împotriva unei astfel de

abordări este acela că a face modelul mai mecanizat și structurat ar fi împotriva unora dintre

principiile psihoterapiei existențiale. Deși aceste rezerve au o anumită legitimitate, scopul acestei

lucrări este de a dezvolta o adaptare mai orientată clinic a psihologiei existențiale și de a pune

bazele unei abordări manuale a psihoterapiei existențiale.

Pe de altă parte, un mic dezavantaj ar fi cel că psihoterapeuții existențialiști au, în general,

rezerve serioase legate de utilizarea metodelor sistematice de cercetare experimentală pentru a

genera cunoștințe despre practica și eficacitatea tratamentului existențial. Pentru mulți

psihoterapeuți existenți, astfel de metode experimentale de cercetare sunt cel mai bine înlocuite cu

procesul de participare. Metodele principale de cercetare a participării cel mai des utilizate sunt:

studiul cazurilor de caz, cercetarea cazurilor de transcriere, cercetarea unică a cazurilor, cercetarea

studiilor de teren înainte și după, și cercetarea bazată pe teoria fundamentală.

Dupa cum observa Jeremy D. Bartz (2009), recent, dihotomia dintre psihoterapie și

spiritualitate a slăbit deoarece cercetătorii și practicienii au început să recunoască valoarea

factorilor spirituali în viața clienților. Articolul său integrează psihoterapia existențială a lui I. D.
Yalom (1980) cu viziunea teistică asupra lumii și cu ipotezele și ideile unor savanți teiști precum

Kierkegaard. Bazele filosofice ale psihoterapiei existențiale a lui Yalom sunt contrastate cu cele

ale teismului. Este prezentată reconceptualizarea teistică a teoriei personalității existențiale, iar

abordarea existențială a tratamentului este reconsiderată în lumina teismului. În cele din urmă, este

prezentată o vinietă care implică teama de pierdere a iubirii pentru a ilustra modul în care o

perspectivă teistică poate îmbunătăți practica psihoterapiei existențiale. Teoria personalității

existențiale propusă de Yalom susține că psihopatologia rezultă din reprimarea psihologică a

preocupărilor finale ale existenței. Ultimile preocupări sunt definite aici ca aspecte fundamentale

ale existenței care amenință în mod inerent majoritatea persoanelor. Potrivit lui Yalom, când

indivizii devin conștienți de aceste preocupări, acest lucru cauzează anxietate. Pentru a evita

această anxietate, indivizii se îndreaptă astfel către unul sau mai multe mecanisme de apărare care

le permit să evite conștientizarea acestor preocupări. Yalom s-a concentrat asupra a patru

preocupări finale - moartea, responsabilitatea, izolarea și lipsa de sens, toate acestea, susține el,

fiind întemeiate în preocuparea finală a nonexistenței. Pentru a fi compatibili cu teismul, toate

preocupările existențiale fnale trebuie să fie conceptualizate astfel încât să ia în considerare

dinamica spirituală a omenirii.

Bibliografie:

Bartz, J. D. (2009). Theistic existential psychotherapy. Psychology of Religion and Spirituality,

1(2), 69.

Corey, G. (1990), Theories and practice in Counseling and Psychotherapy, Brooks – Cole,

California

Ghaemi, S. N. (2006). Feeling and time: the phenomenology of mood disorders, depressive realism,

and existential psychotherapy. Schizophrenia Bulletin, 33(1), 122-130.

Keshen, A. (2006). A new look at existential psychotherapy. American Journal of Psychotherapy,

60(3), 285-298.

Schulenberg, S. E., Drescher, C. F., & Baczwaski, B. J. (2014). Perceived meaning and disaster

mental health: A role for logotherapy in clinical-disaster psychology. In A. Batthyany & P. Russo-

Netzer (Eds.), Meaning in positive and existential psychology (pp. 251–267). New York: Springer.

Schulenberg, S. E., Hutzell, R. R., Nassif, C., & Rogina, J. M. (2008). Logotherapy for clinical

practice. Psychotherapy: Theory, Research, Practice, Training, 45, 447–463.

Yalom, I. D. (1980). Existential psychotherapy. New York: Basic Books.