UNIVERSITATEA ”ANDREI ŞAGUNA” din CONSTANŢA

FACULTATEA DE PSIHOSOCIOLOGIE

PSIHOTERAPIE
semestrul II
Note de curs

Titular disciplină,
prof. univ. dr. Adrian PAPARI

CONSTANŢA, 2012

1
Curs 1: PSIHOTERAPIA CENTRATĂ PE CLIENT (SAU PSIHOTERAPIE
ROGERSIANĂ) / 4
1. Particularitatea psihoterapiei centrate pe client / 4
2. Tehnici ale terapiei centrate pe client / 7
Curs 2: ART TERAPIA / 9
1. Definiţie / 9
2. Scurt Istoric şi devenire conceptuală / 10
3. Aplicaţii / 12
4. Mod de realizare / 16
Curs 3: PSIHODRAMA / 19
1. Definirea psihodramei / 19
2. Istoricul psihodramei / 20
3. Ce este psihodrama? / 21
4. Principiile psihodramei; aspectele tehnico-metodologice ale psihodramei /
23
5. Rolurile în psihodramă / 25
Curs 4: GESTALT TERAPIA / 29
1. Scurt storic / 29
2. Definiţie / 30
3. Procesul terapeutic / 31
4. Tehnici / 32
5. Aplicaţii / 35
Curs 5: HIPNOTERAPIA / 37
1. Scurt storic al hipnoterapiei / 37
2. Definiţia hipnozei şi a hipnoterapiei / 39
3. Terapia prin hipnoză / 40
a. Inducerea transei / 41
b. Intervenţia terapeutică în stare de transă hipnotică propriu-zisă /
43
Curs 6: PSIHOTERAPIA COGNITIVA / 45
1. Izvoare şi scurt istoric / 45
2. Definiţii / 47
3. Relaţia teoriei cognitive cu patogenia tulburării depresive / 51
4. Procesul terapeutic / 54
5. Indicaţii şi contraindicaţiile terapiei cognitive / 55
Curs 7: PSIHOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ / 56
1. Scurt istoric / 56
2. Definiţia psihoterapiei cognitiv-comportamentale / 58
3. Tehnicile psihoterapiei cognitiv-comportamentale / 59
4. Aplicaţiile psihoterapiei cognitiv-comportamentale / 60
Curs 8: PSIHOTERAPIA COMPORTAMENTALĂ / 61
1. Izvoare şi scurt istoric / 61
2. Definiţia psihoterapiei comportamentale / 64
2
 3. Procesul terapeutic în psihoterapia comportamentală / 64
Curs 9-10: PSIHOTERAPIA DE GRUP / 68
1. Micro-istorie cronologică a psihoterapiei de grup / 68
2. Definiţie / 70
3. Specificul terapeutic: activitati, fenomene / 71
4. Factori terapeutici în grup / 74
5. Organizarea grupului terapeutic / 77
6. Funcţionarea grupului terapeutic / 81
Curs 11: PSIHOTERAPIA DE FAMILIE (DE CUPLU ŞI MARITALĂ) (I) / 83
1. Scurt istoric / 83
2. Definiţii / 84
3. Teorie şi tehnici în psihoterapia de familie / 85
4. Descrierea tratamentului / 86
Curs 12: PSIHOTERAPIA DE FAMILIE (DE CUPLU ŞI MARITALĂ) (II) /
91
1. Aplicaţii în psihoterapia de familie / 91
2. Câteva modele mai cunoscute ale terapiei de familie / 92
A. Terapia sistemică de familie (TSF) / 92
B. Terapia strategică de familie / 93
C. Terapia structurală de familie / 94
D. Terapia experienţială a comunicării / 95
E. Terapia narativă de familie / 96

3
 Curs 1: PSIHOTERAPIA CENTRATĂ PE CLIENT
(SAU PSIHOTERAPIE ROGERSIANĂ)

PARTICULARITATEA PSIHOTERAPIEI CENTRATE PE CLIENT

TEHNICI ALE TERAPIEI CENTRATE PE CLIENT

1. PARTICULARITATEA PSIHOTERAPIEI CENTRATE PE CLIENT

În 1942, Carl Ransom Rogers (1902-1987), a publicat lucrarea denumită

"Psihoterapia non-directivă" în cadrul căreia contestă opiniile lui Freud cu privire la
primatul instinctelor iraţionale asupra comportamentului uman, cât şi rolul dominant
al psihoterapeutului în calitate de interpret şi conducător al procesului psihoterapeutic.
Cu acest prilej termenul de pacient (considerat ca generator de relaţie de inegalitate)
este înlocuit cu cel de client.
Încrezător în forţele naturale de autovindecare ale organismului, el a văzut în
psihoterapie un proces de îndepărtare a constrângerilor care împiedică acest proces de
autovindecare să se manifeste.
Consideraţii rogersiene privind dezvoltarea umană:
  1. Ceea ce dictează comportamentul unui om este percepţia sa (subiectivă)
asupra lumii şi asupra lui însuşi. O idee importantă se desprinde de aici şi
anume :diagnosticarea unui client este în cel mai bun caz non-terapeutică, pentru că îl
îndepărtează pe terapeut de la ceea ce ar trebui să fie principalul sau interes, şi anume
înţelegerea modului în care clientul vede şi înţelege lucrurile.
  2. Fiecare persoană dezvoltă un anumit concept de sine, o imagine, o idee
despre cine este el sau ea luat în sine sau în interacţiune cu lumea din jur.

4
Aceasta imagine de sine este în continuă schimbare, dar rămâne permanent sistemul
de referinţă pentru comportamentul şi percepţiile persoanei respective.
  3. Toţi amenii au o tendinţă către actualizarea de sine (tendinţa de a deveni mai
buni, de a ne atinge potenţialul uman, de a ne dezvolta din toate punctele de vedere)
ceea ce îi face demni de încredere.
Conform Teoriei neadaptării a lui Rogers conceptul-cheie este cel de
incongruenţă. Neadaptarea sau proasta adaptare apare atunci când există o
incongruenţă sau lipsă de concordanţă (sau nepotrivire) între concepţia sa despre sine
a omului şi experienţa sa interioară, profundă.
Pe măsura ce un copil se dezvoltă, nevoia sa de apreciere şi autoapreciere
creşte de asemenea. Conceptul de sine al copiilor se dezvoltă pe măsură ce capătă tot
mai multe experienţe în relaţie cu familia şi lumea din exterior.
Copiii vor dezvolta un concept de sine pozitiv dacă se vor simţi iubiti, în special
necondiţionat. Dacă părinţii sunt prea restrictivi şi impun tot felul de condiţii, copilul
dezvoltă condiţii de valorizare. Dacă un copil are un concept de sine care include
prea multe condiţii de valorizare, acest concept devine rigid sau îngheţat, astfel încât
se simte lipsit de autoapreciere. El ajunge să înţeleagă şi să creadă că el în sine nu este
demn de a fi iubit în absenţa acelor comportamente considerate dezirabile, că el însuşi
nu valorează (mai) nimic. În acest fel conceptul de sine al copilului (şi al oricărui om)
devine unul negativ.
În ecuaţii simple acesta ar putea fi reprezetat în felul următor:
EU + comportamente dezirabile = demn de a fi iubit,
rezultă că:
EU (fără comportamente dezirabile) = zero
În acest caz, experienţa noastră profundă (ceea ce simtim noi în interiorul nostru) este
una negativă, compusă din sentimente de respingere şi devalorizare. Ca reacţie la
această situaţie, oamenii se simt cuprinşi de anxietate şi neputând să tolereze
asemenea sentimente, distorsionează experienţa lor profundă şi o impiedică să ajungă
în conştientul lor. Ei fac tot posibilul pentru a îşi reprima aceste sentimente. O a doua
5
reacţie, complementară, cere ca pentru a putea merge înainte, oamenii trebuie să îşi
fabrice o falsă imagine de sine, un fals concept de sine pozitiv care să-i ajute să
supravietuiască.
Astfel, în condiţiile unei dezvoltări lipsite de iubire necondiţionată, apare aceasta
incongruenţă dintre ceea ce credem despre noi (falsul concept de sine) şi ceea ce
simţim despre noi (experienţa profundă).
Incongruenţa face ca indivizii să nu îşi cunoscă adevaratele interese şi să devină
vulnerabili la afecţiuni psihice, ceea ce se întâmplă frecvent, susţine C. Rogers.
Alte constrângeri îşi au sursa în solicitările nerealiste pe care şi le autoimpun
oamenii atunci când îşi imaginează că nu trebuie să trăiască un anumit gen de
sentimente cum ar fi, de pildă, cele de ostilitate. Negând faptul că ei au astfel de
sentimente, oamenii nu mai sunt conştienţi de natura reacţiilor lor şi în felul acesta pierd
contactul cu experienţa lor autentică, rezultatul fiind un nivel de integrare psihică
scăzut, relaţii interpersonale falsificate şi diferite forme de dezadaptare.
Pentru că există o prăpastie între ceea ce simt şi ceea ce cred despre ei oamenii nu pot
trăi ca persoane întregi ca persoane de deplin integrate.
Pe măsură ce conceptul de sine devine tot mai congruent cu actuala experienţă,
oamenii devin tot mai toleranţi cu ei înşişi, tot mai deschişi la noi experienţe şi
perspective.
În aceste condiţii, întreaga fiinţă se dezvoltă armonios, permiţând procesului de
actualizare de sine să se desfaşoare şi transformând individul în ceea ce Rogers a
numit o persoană pe deplin funcţională (“fully functioning person”).
Obiectivul principal al psihoterapiei rogersiene este rezolvarea incongruenţei,
respectiv ajutarea clientului să se accepte pe sine.
Terapeutul stabileşte un astfel de climat psihologic în cadrul căruia clientul se simte
acceptat în mod necondiţionat, înţeles şi valorizat ca persoană. În acest climat el se
simte liber pentru prima oară să-şi exploreze gândurile şi sentimentele reale,
acceptându-şi ura, furia sau alte sentimente "urâte" ca părţi ale propriului său eu.

6
  Relaţia terapeutică, în special în ceea ce priveşte aspectele sale personale şi
emoţionale, este principalul vehicol al acestei schimbări. (De fapt, relaţia este cea
care promovează creşterea şi dezvoltarea integrată a clientului şi nu anumite tehnici
sau metode terapeutice). Pentru ca o relaţie să producă aceste schimbări, trebuie să
îndeplinească anumite condiţii (faimoasele condiţii “necesare si suficiente” ale lui
Rogers):
  1. Psihoterapeutul trebuie să se străduiască să îşi înţeleagă clientul cât mai bine din
perspectiva acestuia, adică să dea dovada de empatie şi înţelegere.
  2. Psihoterapeutul trebuie să fie în mod onest interesat de binele clientului, să se
străduiască cu adevarat să îl înţeleagă şi să îl ajute, să nu se ascundă după o mască
profesională sau să aibă o atitudine de superioritate.
  3. Clientul trebuie să se simtă acceptat aşa cum este, să nu se simtă judecat sau
criticat pentru ideile, sentimentele şi faptele sale, indiferent care sunt acestea.

2. TEHNICI ALE TERAPIEI CENTRATE PE CLIENT

C. Rogers propune următoarele tehnici de consiliere/terapie (cf. Iolanda

Mitrofan, 2000) :
- reflecţia, meditaţia, afirmaţii cu accent pe sentimentele prezente;
- reformularea conţinutului relatat de client;
- acceptarea necondiţionată (atitudine empatică autentică): acceptarea
pozitivă verbală/nonverbală.
În prezent se folosesc următoarele tehnici de consiliere nondirectivă:
A. Tehnici de ascultare; Ascultarea activă
B. Tehnici de reflectare (repetiţie):
1. Repetiţia ecou
2. Repetiţia pe alt ton.
C. Tehnici de reformulare
1. Reformularea-reflectare

7
 2. Reformularea ca inversare a raportului figură-fond
3. Reformularea-clarificare
D. Tehnici de deschidere.
După 1967, C. Rogers şi-a deplasat atenţia de la consilierea individuală la
consilierea de grup. El este iniţiatorul grupului de întâlnire, al cărui scop principal
este dat de îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale printr-o mai bună cunoaştere de
sine.
Teoria lui C. Rogers cu privire la caracterul necesar şi suficient al empatiei,
imaginii pozitive necondiţionate şi congruenţei pentru provocarea schimbării
terapeutice a determinat multe controverse şi cercetări.
A. Ellis afirma încă din 1959, că schimbarea terapeutică poate apărea şi în
absenţa tuturor condiţiilor menţionate de Rogers. Mai mult, terapeuţii înşişi au
revizuit postulatele iniţiale ale terapiei centrate pe client. In 1976, 702 membri ai
Asociaţiei Germane de Psihoterapie Rogersiană au fost intervievaţi în legătură cu
metoda lor terapeutică. Doar 9% din respondenţi păstraseră condiţiile rogersiene
ortodoxe. Mulţi terapeuţi au raportat utilizarea unor tehnici neortodoxe precum jocul
de rol şi relaxarea (cf. I. Dafinoiu, 2000, p. 106).

8
 Curs 2: ART TERAPIA

DEFINIŢIE
SCURT ISTORIC ŞI DEVENIRE CONCEPTUALĂ
APLICAŢII
MOD DE REALIZARE

1. DEFINIŢIE

Ştim că psihoterapia este, în ultimă instanţă, o formă de comunicare. Lucrul acesta nu

trebuie înţeles în sens restrâns, ca în preistoria psihoterapiei, doar ca ”o cură de
cuvinte”. Comunicarea psihoterapeutică foloseşte nu numai mijloace verbale şi
paraverbale şi nici numai mijloace din sfera înţelesului obişnuit a ceea ce numim
”mijloace de comunicare nonverbale”, adică mimică, pantomimică, gesturi, etc.
Oamenii pot comunica (atunci când se pot înţelege) şi prin produsele creaţiilor lor. În
cazul de faţă, oamenii desfăşoară o comunicare intrapersonală şi interpersonală prin
intermediul producţiei artistice. În psihoterapie, orice formă de de comunicare este
binevenită atâta vreme cât poate fi utilizată pentru revelarea tensiunilor, conflictelor,
pentru diagnoza şi stingerea lor.
După Paula Ford-Martin, art terapia este ”utilizarea artei pentru a exprima
sentimente, emoţii şi percepţii, prin crearea şi analizarea de lucrări şi simboluri
vizuale ori din alte modalităţi senzoriale”1.
Art terapia utilizează arta, imaginile, procesul creativ şi răspunsurile clientului la
acestea, înţelegându-le ca reflectări ale dezvoltării personale individuale, reflectări
ale abiliăţilor, personalităţi, intereselor şi conflictelor acestuia.
Psihoterapeutul de artă este calificat în utilizarea în scop terapeutic a artei ; art terapia
este o formă de terapie pe care o pot desfăşura numai profesioniştii.

1
În Strickland, Bonnie R.,(coord), (2001):The GALE ENCYCLOPEDIA of Psychology, SECOND EDITION, Gale
Group, Farmington Hills, p. 48.
9
Utilizarea terapeutică a artei distinge artterapeutul de alte profesiuni de sprijin fiindcă
solicită abilităţi şi priceperi îndoite atât psihoterapeutice cât şi artistice.
Astfel, terapeutului de artă îi sunt necesare cunoştinţe în privinţa materialelor
utilizate în artă şi trebuie, de asemenea, să aibe şi o proprie experienţă artistică. Pe
lângă acestea îi sunt necesare abilităţile clinice indispensabile oricărui psihoterapeut.
Dacă acest profesionist trebuie să fie un fin cunoscător al mijloacelor şi stilurilor
artistice, în ce priveşte cunoştinţele de psihoterapie el trebuie să fie atestat ca
psihoterapeut în aria terapeutică în care îşi desfăşoare activitatea.
Trebuie să constatăm că, arta sau vindecarea ce decurge din utilizarea artei, nu este
proprietatea terapeutului.

2. SCURT ISTORIC ŞI DEVENIRE CONCEPTUALĂ

Medicii psihiatri francezi Ambrose Tardieu şi Paul-Max Simon, preocupaţi din

perspectivă medicală de bolnavii mentali, au observat elemente şi chiar teme
recurente în desenele pacienţilor pe care îi tratau. În lucrările publicate de ei, Tardieu
şi Simon au susţinut că simbolistica şi caracteristicile producţiilor artistice ale
bolnavilor, sunt funcţie de patologia de care suferă aceştia.
Teoriile subconştientului dar mai ales cele ale inconştientului enunţate de
Sigmund Freud şi mai apoi de Carl G. Jung au făcut inteligibile lucrările realizate de
persoanele aflate în suferinţă. Teoriile psihodinamice au argumentat că inconştientul
este populat de afecte, de conflicte care potenţează mari energii în direcţia
autoexprimării. Şi cum, aşa cum tot Şcoala psihanalitică evidenţiază, simbolurile
vizuale şi imaginile sunt mijloace mult mai naturale2 de comunicare.
În anii ’30, ai secolului XX, creatoarea Şcolii Walden din New York şi o
cunoscută membră a cercurilor artistice ale vremii, Margaret Naumburg (1890-1983),
începe să aplice şi să dezvolte programe de art terapie cu pacienţii bolnavi mintali.
Margaret Naumburg şi-a încurajat pacienţii să deseneze spontan şi să asocieze liber în
relaţie cu propriile lor desene în anii ’40. Ea considera că terapia prin artă este
2
Şi filogenetic anterioare cuvântului, cel puţin în aria comunicării intrapersonale.
10
orientată psihodinamic şi este dependentă de relaţia transferenţială dintre terapeut şi
pacient. La Naumburg expresia artistică cu scop terapeutic permite comunicarea
simbolică. Mesajul depăşeşte astfel dificultăţile ridicate de comunicarea verbală.
Naumburg încuraja pacienţii să descopere (pentru) ei înşişi semnificaţia propriilor
producţii artistice.
Acum, art psihoterapia este o psihoterapie orientată spre proces, care implică
comportament artistic, clinic şi asociaţiile pacientului. Se consideră că este
fundamental ca un client (sau un pacient) să-şi înţeleagă la un moment dat propria
imagerie exprimată artistic.
Despre Edith Kramer, un alt art terapeut de început, se spune că, vizitând în
1947 peşterile de la Lescaux (Franţa) ar fi afirmat că picturile rupestre aflate în aceste
peşteri celebre sunt un exemplu al limbajului (comunicării- n.n.) universal al artei.
Teoriile ei au fost rezultatul muncii ei cu copiii în deceniul VI al secolului XX.
În anul 1949, Kramer a început să lucreze la Şcoala de băieţi Wiltwycks, cu băieţi cu
tulburări psihice între 8 şi 13 ani. Ea încuraja subiecţii copii să exprime prin artă ceea
ce ei nu puteau exprima prin cuvinte. Kramer se concentrează pe proprietăţile
curative ale însuşi procesului creativ. Pentru Kramer vindecarea este inerentă
procesului creativ ceea ce explică utilitatea artei în terapie. În folosirea artei ca
terapie, terapeutul funcţionează ca un ego auxiliar, asumându-şi un rol suportiv. În
1976 Kramer a condus un proiect la Universitatea din New York care se numea
”intervenţia ca a treia mână a art terapeutului”.3 Sublimarea este mecanismul cheie în
procesul creativ. Considerată alături de Naumburg părintele art terapiei, Kramer va
declara că ea promovează arta ca terapie pe când Naumburg foloseşte arta în terapie;
actul creativ asistă procesul terapeutic. Cu alte cuvinte, Kramer se centrează pe actul
creativ convinsă că procesul creativ în şi pentru sine, este terapeutic în mod intrinsec.
Un mare progres în art terapie prilejuieşte Myra Levick care subliniază în 1983
ca fiind fundamentală în terapie corelaţia dintre dezvoltarea emoţională, intelectuală şi

3
Expresia (“the Art Therapist third hand intervention”- engl. orig.) este cât se poate de frumoasă şi tot atât de precisă: se
poate face comparaţia cu interpretarea unor piese la pian în care artistul neputând să interpreteze de unul singur o piesă
deosebit de complexă, este ajutat cu o a treia mână de un asistent.
11
expresia creativă. Levick operaţionalizează criterii pentru identificarea mecanismelor
de apărare în arta plastică. Cu aceste înstrumente pot fi identificate ariile de blocare
precum şi conflictele şi problemele de cea mai mare importanţă pentru individ.
Principii teoretice şi terapeutice sănătoase guvernează acum această modalitate
terapeutică.
Nu putem să nu amintim de Judy Rubin. Ea spunea în 1984 că în actul creativ
(art making) conflictele nu numai se relevă ci ele sunt reexperimentate (retrăite) având
reala oportunitate de a fi rezolvate şi integrate în sistemul psihic şi moral al
individului.
Unii autori atribuie paternitatea art terapiei, artistului pictor şi producătorului de
televiziune Adrian Hill. Neavând pregătire psihologică dar experimentând asupra
propriei persoane, Adrian Hill constată că starea lui de bolnav de tuberculoză se
ameliora atunci când picta sau desena. Observaţiile acestea le-a adunat într-o carte pe
care o publică în 1945 la Londra, lucrarea ”Artă contra boală, o poveste de art
terapie”.4
Bineînţele, prin arta terapeutică putem înţelege oricare din formele de artă care
pot fi folosite pentru exprimare şi/sau care prilejuiesc pacientului înţelegeri şi trăiri de
tip artistic. Cu sigurantă expresia artistică realizată prin muzică, dans, pictură şi scris
pot fi utile terapiei. O formă deosebită de artă terapeutica este jocul dramamtic, motiv
pentru care este tratată separat.

3. APLICAŢII

Devenită abia în 2009 meserie oficială, art terapia are o vastă aplicabilitate,
fiind un tratament efectiv pentru tulburări (ori numai pentru slăbiciuni/debilităţi) de
dezvoltare, psihologice sau probleme educaţionale, medicale ori sociale.
Art terapia li se adresează populaţiilor care sunt de toate vârstele, sexele, rasele sau
provenienţele etnice. Art terapeuţii îşi pot oferi serviciile (lucrează cu) indivizilor

4
Hill, Adrian, Art versus illness, a story of art therapy, ed. G. Allen and Unwin, London.
12
solitari, cuplurilor, familiilor sau grupurilor. Ea este mult mai eficientă şi aduce
beneficii deosebite când este asociată unei terapii verbale.
Ca şi orice psihagogie, este rcomandabil ca terapeutul să aleagă materialele potrivite
în intervenţia lor special pentru fiecare client funcţie de particularităţile acestuia şi de
obiectivele terapeutice considerate.
Art terapia este, în general, un instrument de tratament valoros pentru tinerii şi
adulţii care nu reuşesc să-şi exprime verbal suficient de precis, gândurile sau
sentimentele. Dar pentru tratamentul copiilor art terapia se dovedeşte a avea o valoare
deosebită.
Art terapia poate fi utilizată în terapia cvasimajorităţii tulburărilor psihice. De
asemenea, este de nivel intuitiv să înţelegem că ea poate fi eficientă în combaterea
stresului şi în activarea mecanismelor de apărare mature. Dar, mai mult, dincolo de
aria aceasta de utilizare, ea poate fi folosită ca instrument terapeutic auxiliar ori
complementar pentru bolile atât psihosomatice cât şi chiar somatice; cu alte cuvinte,
art terapia are mereu efecte sanogenetice atât asupra minţii cât şi asupra trupului
indiferent dacă acestea se află sau nu în suferinţă. Se poate considera că arta poate
mijloci şi la omul sănătos autoactualizarea.
Putând juca un dublu rol, artterapeutul poate fi terapeut principal sau adjunct în
echipa terapeutică. Această polivalenţă poate fi solicitată în funcţie de nevoile
instituţiei sau ale obiectivelor terapeutice ale pacientului.
O caracteristică importantă a tratamentului vorbit eficace, promovat cu ştiinţă,
este că pacientul care acum devibne artist şi nu terapeutul, conduce acţiunea de
interpretarea a operei de artă. În acest timp terapeutul poate să formuleze indicaţiile
pentru situaţiile critice care apar pentru aceste activităţi,
Prin utilizarea proceselor creative pentru oricare tulburare psihică, pacienţii
sunt ajutaţi să facă faţă stresului, să intervină în sensul schimbării asupra
experienţelor traumatizante.
Mai mult ei vor reuşi printr-o astfel de asistare să-şi mărească abilităţile
senzoriale, mnezice şi cognitive, să-şi îmbunătăţească relaţiile interpersonale. Mai
13
mult decât atât pacienţii pot să ajungă la insight în legătură cu situaţiile şi
evenimentele vietii lor şi să dobândească u sentiment mai mare de autoîmplinire.
Istoria destul de scurtă a art terapiei face ca fiecare succes terapeutic să fie considerat
o cucerire importantă şi din acest motiv să facă obiectul unor serii repetate de
comunicări. Varii studii (în principal americane) au demonstrat eficienţa art terapiei în
tratarea afecţiunile cerebrale (de exemplu pierderi de memorie) datorate unor boli
degenerative (Alzheimer, demenţe senile, altor tulburări datorate înaintării în vârstă
etc), în tratarea efectelor accidentelor vasculare, efectelor traumelor cerebrale de
cauze diverse. Este de mare notorietate utilizarea artei în tratarea demenţei existând
chiar organizaţii dedicate acestei activităţi: ”The Society for the Arts in Dementia
Care” (Australia).5
Art terapia este utilă, de asemenea, în tratarea disfuncţiilor cognitive, a
tulburărilor de stres posttraumatic, în tratamentul bolilor cronice (bineînţeles ca
abordare complementară), în depresii.
După cum susţine Lisa Moschini, art terapia nu se adresează nu numai copiilor
şi adulţilor ci şi oamenilor cu ”personalitate borderline”, bolnavilor psihotici dar
şi...criminalilor.6 Dintre aceştia, spune autoarea în aceeaşi secvenţă a lucrării sale, art
terapia este indicată copiilor care refuză să vorbească, adulţilor care nu-şi asumă
responsabilităţi, bolnavilor psihotici care regresează, violatorilor, oamenilor cu
”personalitate borderline”, care iubesc şi resping în acelaşi timp.
Recomandarea art terapiei poate fi completată (fără a epuiza aria de eficacitate)
către subiecţi care suferă de anxietate, au o stimă de sine scăzută (şi sunt sau nu
timizi), pentru felurite nevroze (perecum cea astenică), copiilor şi tinerilor cu
randament şcolar scăzut.

5
http://www.cecd-society.org/ Motto-ul acestei societăţi este: ”art speaks when words fade” (engl. orig.) adică: ”arta
vorbeste atunci când cuvintele devin searbede”
6
Moschini, Lisa B.,(2005): Drawing the Line Art Therapy with the Difficult Client John Wiley & Sons, Inc., Hoboken,
New Jersey, p. XVII.
14
 Au fost consemnat în literatura de specialitate, de asemenea, faptul că pot fi
identificate teme comune şi simboluri în producţiile artistice ale supravieţuitorilor
unor abuzuri sexuale şi ale victimelor unor traume.
Recent literatura de specialitate psihiatrică menţionează exprimarea prin teme şi
simboluri artistice la supravieţuitorii unor agresiuni sau la victimele abuzurilor
sexuale.
De asemenea art terapia şi-a dovedit eficienţa în pierderile de memorie
(datorate bolii Alzheimer sau altor boli degenerative) în depresii, în sindromul de stres
posttraumatic, efectele asociate ale accidentelor şi traumelor cerebrale.
Cele susţinute mai sus sunt mai uşor de reţinut dacă enumerăm (după Paula Ford-
Martin7) tipurile de beneficiile pe care pacienţii pot spera să le obţină ca urmare a
terapiei prin artă:
- Autodescoperirea – în forma ei cea mai de succes, art terapia declanşează
catharsisul, având asupra pacientului efecte spectaculoase de remontare şi
optimizaereenergetică şi emoţională;
- Împlinirea personală – Crearea unei recompense palpabile construieşte
încrederea şi poate da naştere sentimentelor de validare. Sentimentul de împlinire
personală vine din ambele procese ale art terapiei: atât componenta creativă cât şi
componenta de analiză;
- Abilitarea - art terapia poate ajuta indivizii se exprime vizual emoţiile şi
temerile care altfel n-ar fi fost niciodată exprimate prin sensuri convenţionale. Astfel,
subiecţii obţin un oarecare control asupra acestor sentimente;
- Relaxarea şi eliberarea de stres – Stresul cronic poate fi dăunător atât minţii
cât şi trupului. El poate slăbi sistemul imunitar, cauza insomnii şi depresie şi declanşa
o serie de probleme circulatorii (cum ar fi: hipertensiune arterială, ateroscleroză şi
aritmie cardiacă). Când este utilizată independent sau este combinată cu cu alte
tehnici de relaxare cum ar imageria dirijată, art terapia poate fi un puternic mijloc de
eliberare de stres;
7
În Strickland, Bonnie R.,(coord), (2001):The GALE ENCYCLOPEDIA of Psychology, SECOND EDITION, Gale
Group, Farmington Hills, p. 48;
15
- Ameliorarea simptomelor şi reabilitarea fizică - Art terapia ajută de
asemenea indivizii să facă faţă durerii şi să promoveze însănătoşirea fizică prin
identificarea mâniei şi a altor resentimente sau stresuri emoţionale şi lucrul asupra lor.
Art terapia este practicată în instituţii de sănătate mentală, reabilitare,
educaţionale, în spitale şi instituţii juridice.

4. MOD DE REALIZARE

Terapia prin artă prilejuieşte autodescoperirea şi creşterea emoţională. De aceea

este întotdeauna un proces care cuprinde aceste două etape: ale creaţiei şi descoperirii
semnificaţiilor.
Cuvântul ”terapie” vine de la grecescul ”therapeia” care a însemna ”a fi atent
la”. De aici reiese, poate fi dedusă, vocaţia terapeutică a artei, pentru că în mod
obişnuit, în cele mai multe sesiuni de terapieprin artă, accentul se pune pe
experimentarea interioară conştientizarea sentimentelor, percepţiilor şi resurselor.
Terapia prin artă este în mod tradiţional centrată pe medii artistice vizuale: pictură ( în
ulei sau acuarelă), sculptură (de obicei modelaj în argilă, plastelină), colaj, desen.
Bineînţeles că, în beneficiul pacienţilor, spectrul de manifestări artistice a fost lărgit
astfel ca definiţia art terapiei să includă şi dansul, muzica, scrisul (adică terapia prin
scris) şi chiar fotografia şi filmul. Oricare medii de manifestări artistice sunt
binevenite atâta vreme cât ele sunt de folos pentru exprimarea clienţilor.
În timp mediile artistice s-au rafinat, ”specializat” şi în ziua de azi art terapeuţii
au medii şi mijloace pe care le preferă în schimbul unora sau altora, în funcţie de
înclinaţii şi experienţe artistice personale.
”Media” este un termen folosit pentru a descrie materialele cu specific artistic.
Materialul respectiv trebuie să dea dovadă de anumite capacităţi de a se încărca cu
semnificaţia pe care doreşte s-o transmită pacientul. Este ”mediul de transmitere” din
orice model elementar de comunicare. Media cuprinde o varietate de itemi în două
sau trei dimensiuni. Un terapeut de artă este familiar cu proprietăţile intrinseci ale
materialelor media, precum şi cu cele ce pot fi evocate prin introducerea de noi
16
materiale. Terapeutul evaluează potenţialul stimulativ ale materialelor media în
corelaţie cu capacităţile de coping ale pacientului, în efortul de a introduce noi
materiale şi noi sarcini. Terapeutul este antrenat să înţeleagă ce este exprimat prin
mijlocirea materialelor artistice. Materiale diferite evocă răspunsuri diferite şi
transmit mesaje diferite. Materialele artistice există într-un continuum, de la cele
structurate la cele nestructurate. Cele structurate au o condiţie şi o formă definitivă şi
reprezintă o marcă definitivă. Materialele cu două dimensiuni sunt reprezentative
pentru materialele structurate incluzând creioane grafitate şi creioane colorate,
markere şi acuarele. Materialele nestructurate cum ar fi argila (de modelaj) sau
vopselurile în ulei, solicită utilizatorului să le imprime o anumită formă. Capacitatea
art terapeutului de a înţelege şi a interpreta ceea ce se exprimă cu privire la media este
fundamentală pentru a practica modalitatea. Aceste informaţii oferă terapeutului de
artă insight-uri privitoare la probleme subiacente ale vieţii, preocupări şi conflicte.
Deşi terapia prin artă poate implica asimilarea/dobândirea de aptitudini şi
tehnici artistice, accentul se pune totuşi pe dezvoltarea percepţiilor şi exprimarea
imaginilor care provin din interiorul persoanei. Acestor imagini, gânduri sentimente şi
idei li se acordă prima importanţă în art terapie. Funcţie de aceste conţinuturi
exprimate, îndrumarea pacientului este cheia psihoterapiei. Bineînţeles această
ghidare include şi un, de neînlocuit, suport emoţional. Această relaţie susţinere este
necesară pentru a ghida experienţa artistică şi pentru a ajuta la găsirea sensul
individual dea-a lungul întregului travaliu artistic. În rare cazuri terapeuţii solicită
realizarea unei producţii artistice ”după imaginaţia” ori participă activ la realizarea
produsului.
În cazul copiilor, diferite faze sau etape ale evoluţiei copiilor au fost identificate
de cercetători diferiţi; dezvoltarea artistică a copiilor este secvenţială şi sincronă cu
deprinderea de a forma abilităţi. Cunoaşterea variantelor tipice de dezvoltare sunt
esenţiale pentru înţelegerea producţiilor realizate de copii. Mulţi factori şi multe
influenţe vor contribui la maturizarea din sferele de dezvoltare, inclusiv cele artistice.

17
Cathy Malchiodi a explorat aspecte legate de dezvoltarea copiilor exprimate în desen,
cercetari consemnate în 1998 în lucrarea « Understanding Children’s Drawings”.
Psihoterapeutul de artă îşi tratează clienţii prin utilizarea sarcinilor terapeutice
artistice. Pe când art terapia procesează actul artistic ca pe un semnificant nonverbal,
ca o formă de expresie şi comunicare nonverbală, artterapeutul explorează şi
intervenţia verbală.

Curs 3: PSIHODRAMA
18
 DEFINIREA PSIHODRAMEI
ISTORICUL PSIHODRAMEI
CE ESTE PSIHODRAMA?
PRINCIPIILE PSIHODRAMEI; ASPECTELE TEHNICO-METODOLOGICE
ALE PSIHODRAMEI
ROLURILE ÎN PSIHODRAMĂ

1. DEFINIREA PSIHODRAMEI
Psihodrama8 este o metodă/tehnică psihoterapeutică de grup 9 prin care
pacienţii exprimă spontan într-un context dramatic, problemele lor de
interacţionare şi integrare.
Pacienţii exprimă prin jocurile de rol care le sunt distribuite, prin dramatizare,
şi autoprezentare dramatică, întâmplări semnificative din trecut, situaţii neîncheiate,
drame interioare, fantezii, vise, pregătiri pentru situaţii viitoare de risc sau exprimă
stările mentale de “aici şi acum”.
Creatorul psihodramei (şi nu numai) Jacob Levy Moreno (1889 -1974),
psihiatru, psihosociolog şi pedagog. J. L. Moreno, născut în România10,este creator
atât al psihodramei, cât şi al al sociometriei şi unul din fondatorii psihoterapiei de
grup. Psihodrama a mai fost numită “teatru terapeutic” sau “sociodramă”. 11 Autorul
psihodramei spunea despre aceasta (1976, apud G. Ionescu): “În psihodramă, pornind
de la propriile vise, speranţe şi aspiraţii, omul îşi poate crea o lume nouă. Aceasta nu

8
DRÁMĂ: Piesă de teatru cu caracter grav, în care se redă imaginea vieţii reale în datele ei contradictorii, în conflicte
puternice şi complexe, adesea într-un amestec de elemente tragice şi comice.  Altă definire: piesă de teatru care
oglindeşte viaţa reală într-un conflict complex şi puternic. (conform DEX online). Cu alte cuvinte, nu există conflict, nu
există dramă.
9
Pe care aşa cum vom vedea mai departe chiar o depăşeşte.
10
Tatăl său, Moreno Nisim Levi  era un negustor de origine evreiască. Mama sa, de aceeaşi confesiune, se numea
Paulina Iancu. Ca şi-ntre părinţii lui Freud, între părinţii lui Moreno era o mare diferenţă de vârstă (18 ani în cazul lui
Moreno). Mama sa, Paulina (care l-a născut înainte să împlinească 16 ani), se distingea printr-o fantezie bogată, intuiţie;
avea darul povestirii,  simţul umorului şi stăpânea mai multe limbi străine. Au emigrat în Austria încă de când Jacob era
mic.
11
Apud G. ionescu, 1990, p. 173.
19
este o pledoarie pentru pentru evadarea din realitate ci dimpotrivă, o pledoarie pentru
creativitate.”Moreno i-ar fi spus direct lui Freud12: “Eu încep acolo unde Dvs.
terminaţi; Dvs. întâlniţi oamenii în cadrul artificial al cabinetului, eu îi întâlnesc pe
străzi şi-n casele lor, în mediul lor natural. Dvs analizaţi visele lor, eu încerc să le dau
curajul de a visa din nou.”

2. ISTORICUL PSIHODRAMEI
1908-1911: Jacob L. Moreno începe să experimenteze drama creativă cu copiii
din Viena.
1917-1918: Moreno lucrează cu refugiaţii din tirolezi din Primul Război Mondial care
fuseseră cazaţi într-o locaţie din periferia Vienei unde începe să se gândescă prima
dată la sociometrie.
1921-1924: J. L. Moreno organizează în Viena propriul său teatru pe care-l numeşte
“Teatru Spontaneităţii”şi începe ceea ce va deveni psihodrama. După C. Enăchescu,
“prima şedinţă oficială de psihodramă a avut loc la 1 aprilie 1921 13 la Viena, dată la
care este serbată anual în Austria “ziua nebunilor” şi când a fost jucat rolul regelui pe
tema “Koenigsroman.” Iniţiativa i-a aparţinut lui J. L. Moreno.”14
1932: JL Moreno propune pentru prima dată termenii de "terapie de grup" şi "grup de
psihoterapie", la o conferinţă a Asociaţiei Americane de Psihiatrie din Philadelphia,
după ce a face cercetări de bază de cercetare asupra unor populaţii din închisori.
În 1934 J.L. Moreno înfiinţează la New York « Institutul Psihodramatic ». După cel
de-al Doilea Război Mondial psihodrma începe să fie pusă fie jucată peste tot în lume.
Conform lui G. Ionescu15, « …după o perioadă de avânt din deceniile şase şi şapte,
psihodrama cunoaşte o restrângere a acreditării ştiinţifice ca şi a aplicabilităţii
clinice.»

12
Apud G. ionescu, 1990, p. 175.
13
Data formală a naşterii psihodramei – n.n.
14
C. Enăchescu, (2003), p.297
15
GI, 1990, p. 174.
20
Conform aceluiaş autor, „psihodrama se instituie în prima metodă terapeutică ce
recurge la mijloace acţionale”.16

3. CE ESTE PSIHODRAMA?
Psihodrama este o formă de consiliere/psihoterapie, o manieră de explorare prin
acţiunea dramatică a conflictelor interne, a problemelor, credinţelor, viselor şi ale
celor mai înalte aspiraţii ale indivizilor. Jocul dramatic se poate utiliza atât în
consilierea/psihoterapia individuală, cât şi în cea de grup. Poate fi folosită ca o
modalitate centrală de abordare a problemelor clientului sau ca adjuvant al altora.
În prezent ea este folosită cu succes şi-n cazul grupurilor (speciale) şi a
organizaţiilor. Psihodrama s-a dovedit şi un puternic instrument pentru a învăţa şi
exersa depinderile de interrelaţionare pentru că ea presupune exprimarea pe scenă nu
numai a emoţiilor ci şi a relaţiilor interpersonale. Psihodrama este o importantă sursă
de jocuri de rol larg utilizată în afaceri şi industrie. Ea are tehnici specifice printre
care menţionăm dublura, inversiunea de rol, oglinzile, solilocviul şi sociometrie
aplicată.
Psihodrama s-a făcut iniţial cunoscută ca psihoterapie de grup. În prezent
această accepţiune este înţeleasă ca limitativă pentru că ea are şi alte funcţii şi
utilizări. După J. B. Sadock (1985) Moreno ar fi afirmat „abordarea noastră a fost
aceea de studiu al omului în acţiune17 , momentul nefiind o parte a istoriei ci istoria
fiind o parte a momentului (sub species momenti).” Mult mai corect ar fi să definim
psihodrama ca o „metodă de comunicare în care cei care comunică se exprimă prin
acţiune.” În loc să vorbească de conflicte, pacientul le exteriorizează prin jocul
dramatic, prin mişcare şi expresivitate mimico-gestuală. De altefel unul din
dictonurile preferate ale lui Zerka Moreno18 este „Nu-mi spune, arată-mi!” Se referă
bineînţeles la exprimarea prin jocul dramatic. Prin acest joc participanţii transmit nu
numai informaţii ci şi semnificaţii.
16
GI, 1990, p. 174.
17
Rugăm cititorul să-şi amintească care era ultimul obiect de studiu al psihologiei presupus de M. Zlate în celebrele sale
„Fundamente ale psihologiei”(1996 et. al.), i. e. „omul concret care acţionează”.
18
Soţia şi continuatoarea lui J. L. Moreno.
21
 Cel mai adesea psihodrama este înţeleasă şi aplicată ca metodă de lucru cu
gupul, grup în care fiecare persoană poate deveni agent terapeutic pentru oricare altă
persoană din acelaşi grup. Audienţa este complet implicată în jocul dramatic. Ea nu se
implică superficial în preocupările protagonistului ci chiar prin interesele personale.
Jocul de rol îl implica pe individ ca un tot: cognitiv, afectiv si comportamental.
Jucând un anumit rol persoana poate afla mai multe despre sine.
Dacă finalitatea ultimă a psihanalizei este ca, în urma analizei totale să dea
pacientului mai mult discernământ, finalitatea ultimă a psihodramei este după
Moreno (1965), “producerea totală a vieţii”19; terapia se va realiza chiar prin
“evenimentul trăit” nemijlocit. “Creaţia psihodramatică” din psihodramă înlocuieşte
“asociaţia verbală liberă” din psihanaliză, pentru că în psihoteraterapie trările
pacientului pot deveni atât de puternice încât să nu poată fi exprimate numai prin
cuvinte.
Psihodrama utilizează explicit în desfăşurarea ei anumite categorii ale existenţei
precum timpul (mai ales în dinamica ei prezentă, dar şi în cea viitoare), spaţiul (ca
material de desfăşurare, ca materie primă necesară expresiei – ceea ce a făcut ca
psihodrama să fie considerată o psihoterapie a spaţiului) dar şi realitatea confruntarea
pacientului cu conflictul său nefiind doar imaginară/mentală precum în alte terapii
verbale ci direct, într-un mediu securizat chiar dacă într-o manieră simbolică şi
simulată. Timpul acţiunii şi al conflictului este în psihodramă el însuşi agent al
schimbării. Prezentând conflictul „acum şi aici” se păstrează spontaneitatea şi
autenticitatea pacientului, acestea având astfel posibilitatea de a percepe, acţiona şi
simţi, de a retrăi situaţiile sale de viaţă.
Aceste categorii sunt organic sudate şi construiesc atât Realitatea cât şi detaliile
vieţii personale. În felul acesta se ia viaţa drept model terapeutic.
Psihodrama antrenează puternice şi numeroase elemente specifice teatrului. Se
desfăşoară pe scenă şi poate folosi recuzită. Se poate folosi atât comunicarea verbală
cât şi cea nonverbală.

19
Lucrările lui J.L. Moreno din 1965 şi 1976 sunt citate după G. Ionescu (1990).
22
 Psihodrama reuşeşte să realizeze restructurări interne şi schimbarea seturilor
mentale disfuncţionale, provoacă participanţii să găsească noi răspunsuri la vechile
probleme, în felul acesta ei devenind mai spontani şi mai independenţi.
Principala funcţie a psihodramei este accea de a creşte spontaneitatea într-
o manieră adecvată şi funcţională.
Prin ridicarea nivelului de spontaneitate a unui sistem intern uman sau un
sistem organizaţional, acesta începe să devină creativ, plin de viaţă şi dezvolta
soluţii noi la probleme vechi dar şi soluţii adecvate la noile situaţii şi preocupări.
O sesiune psihodramatică durează de obicei între 90 şi 120 de minute.
În lume există peste 10 000 de practicanţi ai psihodramei.

Consilierea/psihoterapia prin joc dramatic nu trebuie considerată numai o

modalitate de a achiziţiona noi deprinderi şi comportamente.
Comportamentul unei persoane reflectă şi imaginea de sine a ei. Modificând
imaginea de sine apar şi modificări în sfera comportamentală. Jocul de rol poate
produce modificări în sfera personalităţii.
Psihodrama are efecte profunde asupra personalităţii, astfel ca modelul
comportamental asimilat antrenează modificari emoţionale şi intelectuale.
Psihodrama trebuie înţeleasă în ultimă instanţă, ca o cale a dezvoltării umane.

4. PRINCIPIILE PSIHODRAMEI
ASPECTELE TEHNICO-METODOLOGICE ALE PSIHODRAMEI
J.L. Moreno pune la baza psihodramei trei principii teoretice pe care se
întemeiază aspectele tehnico-metodologice ale acestei forme de psihoterapie colectivă
de grup. Ele sunt următoarele:
1. Teoria spontaneităţii. Spontaneitatea reprezintă răspunsul adaptativ prompt,
un răspuns cu valenţă funcţională potrivită atât pentru nevoile interioare, cât
şi la cerinţele realităţii. Ea poate fi stimulată, favorizată prin creearea unui
23
 cadru optim, de încredere în sine şi în alţii. Spontaneitatea este o funcţie
creatoare, plastică şi dramatică. Ea reprezintă motorul dezvoltării genetice şi
al expansivităţii maximale a Eului. Spontaneitatea este strâns legată de
creativitate.
2. Teoria relaţiilor şi a reţelelor psihosociale. Orice individ face parte dintr-un
ansamblu de reţele psihosociale care solicită angajarea individului în roluri
diferite, în funcţie de situaţiile dar şi de persoanele întâlnite de el în cursul
vieţii. Evenimentul pe care se întemeiază psihodrama este „Intâlnirea”. Aici
fiinţele umane se prezintă (din familia de cuvinte a vocabulei “present”)
într-un spaţiu comun cu partenerul (partenerii) cu toate forţele, slăbiciunile
lor. Ei vor fi eluiberaţi către spontaneitate, fiind conştienţi de scopurile lor
reciproce, doar în parte. Esenţa întâlnirii moreniene constă în autenticitatea
relaţiei dintre persoane. Întâlnirea, ca de altfel toată psihodrama, nu are
numai funcţie diagnostică, ci şi una ameliorativă, terapeutică.20
3. Teoria rolurilor. Acest aspect este legat în primul rând de personalitate şi el
se referă la rolul pe care individul este învestit să-1 „joace" în diferitele
circumstanţe ale vieţii, în raport direct cu situaţiile întâlnite.
În autobiografia din 198521 Moreno susţine trei principii ale ale psihodramei:
1. Spontaneitatea şi creativitatea sunt adevărate forţe ale progresului uman dincolo şi
independent de libido sau motive socioeconomice şi nu decurg din acestea de pe
urmă.
2. Dragostea şi împărtăşirea reciprocă a sentimentelor sunt puternice şi indispensabile
principii de lucru în viaţa de grup. Prin urmare, este imperios necesar să avem
încredere în intenţiile semenilor noştri, o credinţă care transcende simpla conformare
care decurge din constrângerea fizică sau legală.
3. Pe baza acestor principii poate fi realizată, prin aceste tehnici noi, o comunitate
super-dinamică.
20
Mărind capacitatea de adaptare optimă a persoanei la solicitările mediului în care este acesta “este” scufundat.

21
The Autobiography of J. L. Moreno, M.D. (Abridged), J. L. Moreno, Moreno Archives, Harvard University, 1985
24
 În ceea ce priveşte modul de desfăşurare a şedinţelor de psihoterapie prin
psihodramă, avem de-a face cu trei momente, şi anume :
a) Încălzirea care urmăreşte crearea ambianţei de spontaneitate prin exerciţii şi
discuţii libere. Pregătirea punerii în scenă a acţiunii, în cursul căreia
directorul incită la începerea „jocul unei scene de viaţă" ;
b) jocul dramatic propriu-zis; Al doilea moment este reprezentarea scenică
propriu-zisă în care protagonistul cu ajutorul Eului auxiliar, al tutror
rolurilor şi al auditorului, pune în scenă un conflict din trecut sau
prospecteză dramatic viitorul.
c) discuţia finală priveşte observaţiile jocului dramatic şi concluziile acesteia.
Reprezintă cea de-a treia etapă şi ultima a psihodramei. Ea va utiliza
fenomenele proiective, de transfer, libera asociaţie, urmărind în final
realizarea procesului de catharsis şi, prin intermediul acestuia, restabilirea
echilibrului psihic al persoanelor care au participat la „joc psihodramatic" al
grupului terapeutic respectiv. La discuţia finală participă întreg auditoriul,
cei prezenţi comunică protagonistului ce emoţii a trăit şi ce imagini au fost
asociate în timpul desfăşurării reprezentării dramatice.

5. ROLURILE ÎN PSIHODRAMĂ
Moreno (1976) spunea de rolurile din psihodramă: Rolul este “forma actuală şi
tangibilă pe care o ia Sinele individual”.
Grupul cuprinde colectivul de subiecţi şi de acesta se leagă atât jocul dramatic, cât şi
reacţiile emoţional-afective ale membrilor săi;
Rolurile din psihodramă sunt bine delimitate. Astfel avem:
-protagonistul sau “pacientul index”
-Eul auxiliar (de obicei mai multe ca număr şi varietăţi)
-conducătorul grupului (de obicei terapeutul, psihodramatistul)
25
-auditorul.
Protagonistul-este pacientul central, acela care, cu ajutorul Eurilor auxiliare, al
conducătorului şi auditorului şi prin intermediul jocului de rol îşi explorează
interioritatea psihică. În general el alege situaţia pe care-o consideră necesară de a fi
jucată, făcând şi “distribuţia” adică alocând persoanele din grup pe roluri (ego-uri
auxiliare). După cum se poate lesne deduce, protagonistul are şi funcţii scenaristice şi
regizorale, motiv pentru care este greşit să numim terapeutul regizor sau
(psiho)dramaturg.
“Drama” pusă în scenă este supusă alegerii libere a protagonistului, putând fi din
trecut, prezent sau din viitor.
Eul (ego-ul) auxiliar-este ales de protagonist pentru a juca un rol în reprezentarea
scenică menit să faciliteze desfăşurarea jocului dramatic. El întrupează o persoană
semnificativă din viaţa pacientului. Dar el poate interpreta şi un obiect neînsufleţit dar
şi un simbol, o ideee, o atitudine ba chiar şi o halucinaţie. Fără aceste ego-uri nu
există conflict, deci nici dramă ele ajutând substanţial protagonistul să-şi cunoască
gândurile şi sentimentele necunoscute ca mai apoi să le exprime şi să le ia sub
control . Uneori poate fi necesar ca unul din ego-urile auxiliare să primescă investirea
de “asistent terapeut” dirijând şi observând în limitele competenţei, jocul dramatic.
Tot unul din rolurile rezervate Eu-rilor de sprijin22 este dublura (sau umbra)
care poate sta în spatele pacientului index exprimând ce simte şi gândeşte acesta
ajutându-l să pătrundă mai profund în propria-i problematică. Dublura oferă
protagonistului un al doile Ego. În diferite situaţii dublura poate fi chiar multiplă
reprezentând de pildă pacientul la diferite vârste semnificative.
Când se consideră că protagonistul este incapabil, datorită unor blocaje, de a se
reprezenta (în sens terapeutic) pe sine, rolul său este iniţiat de un ego auxiliar care
devine oglinda. Protagonistul priveşte o scenă în care el este jucat de un Alter Ego;
privindu-se în “oglindă” el poate descoperi aspecte necunoscute despre sine.

22
Particpanţii cu roluri suportive – după cum se vede – nu sunt indivizi, nici persoane, nici conştiinţe ci „EU”-ri, ceea ce
ne sugerează amploarea şi profunzimea implicării lor.
26
 Oglinda nu este o imitatoare pasivă ci ea poate folosi tehnici de distorsionare
deliberată, uneori, de exemplu exagerând comportamentele protaonistului cu
obiectivul că acesta se va debloca şi va interveni în corectarea reprezentării
“oglindite” pentru ca aceasta să fie cât mai aproape de propriile gânduri şi simţăminte.
Psihodramatistul -conducătorul, liderul, monitorul- este bineînţeles terapeutul. El este
mai puţin “regizorul” reprezentaţiei pentru că aceată sarcină aparţine participanţilor,
în primul rând protagonistului. Psihodramatistul face recomandări şi tine
reprezentaţia în arii terapeutice. El pregăteşte propedeutic întreg grupul în privinţa
procedeelor dramatice. Cel mai important “rol” (!) al său în psihodramă este acela de
analist al materialului ce apare pe parcursul reprezentaţiei. El este şi acela, care ca
reacţie la rezistenţele protagonistului la recomandări, poate cere ca unul din ego-urile
auxiliare să joace rolul de “oglindă”. Psihodramatistul nu este creatorul jocului
dramatic, el are funcţie catalitică, stimulează grupul să se exprime prin mijloace
dramatice. Atitudinea directorului (de unde stilul său) poate fi pasivă, agresivă,
directivă sau comprehensivă.
G. Ionescu susţine că “...dintre toate metodele de terapie, psihodrama reclamă cea
mai înaltă competenţă din partea terapeutului.”23
Auditorul-ceilalţi membri ai grupului care nu sunt implicati direct în reprezentaţie
care nu au nici roluri de egouri auxiliare. Cu toate acestea auditoriul el însăşi
catalizaează (chiar şi involuntar) ceea ce se desfăşoară în piesă dând feed-back-uri
subliminale, nonverbale actorilor din piesă.
În psihodramă sunt utilizate o serie de tehnici psihodramatice, care ulterior au
fost preluate şi adaptate şi de alte orientări de consiliere/psihoterapie. Unele din
rolurile de mai sus cum ar fi dublul, oglinda sunt în acelaşi timp tehnici folosite în
diverse terapii. Pe lângă aceste roluri pot fi amintite ca tehnici psihodramatice:
a. Jocul de rol, este o tehnică foarte populară - iniţial specifică psihodramei dar preluate
de tot mai multe metode terapeutice - în care pacientul joacă un rol semnificativ
pentru el, al unei persoane semnificative sau al său într-o situaţie semnificativă.

23
G. Ionescu (1990), p. 180.
27
b. Inversinuea de rol: o persoană joacă rolul altei persoane cu care, de obicei
interacţionează conflictual în viaţa de zi cu zi. Nora joacă rolul soacrei, părintele al
copilului, subalternul pe cel al şefului, etc. Pentru a folosi această tehnică este nevoie
de un partener complementar.
c. Solilocviul terapeutic: monolog şi se fapt “ o exprimare în surdină […] a unor
gânduri şi sentimente ascunse paralel cu gândurile şi acţiunile manifeste.” (B. J.
Sadock)24 Scopul solilocviului este după G. Ionescu, catharsisul.
d. Tehnica improvizării spontane: este interpretarea unor roluri imaginare de care
interpretul a fost, în general frustrat.
Bineînţeles că în psihodrama care valorizează libertatea şi încurajează creativitatea
tehnicile nu sunt limitative, ele putând fi în mod virtual nenumărate.

Curs 4: GESTALT TERAPIA

SCURT ISTORIC
DEFINIŢIE
TEHNICI
APLICAŢII
24
Apud G. Ionescu, 1990, p. 181.
28
 1. SCURT ISTORIC

Abordarea gestalt25 este o abordare existenţială. Aceste abordări traduc în

limbaj psihologic şi psihoterapeutic gândirea filosofilor existenţialişti.
Terapia gestaltista a fost rezultanta a numeroase influenţe din ştiinţa şi cultura
timpului precum: religiile orientale (elemente de budism Zen), fenomenologia
europeană26 şi existenţialismul (de la S. Kierkegaard la J.P. Sartre), filosofia
pragmatică (a lui William James, George Herbert Mead şi John Dewey ), filosofia
relaţiilor şi dialogului a lui M. Bubber, teoria sistemelor a lui L.W von Bertalanffy,
teatrul experimental al lui J.L. Moreno, psihanaliza (abordarea de tip „aici şi acum” a
lui Otto Rank, „Analiza caracterului” a lui Wilhelm Reich, conceptul de „polaritate”
al lui Jung) şi bineînţeles, psihologia gestalt prin „legile percepţiei gestalt” studiate de
Koffka, Kohler şi Wertheimer şi mai apoi prin „Teoria holistică a organismelor” a lui
Kurt Golstein. La acestea putem adăuga inspiraţii din teoria câmpului a lui K. Lewin.
Receptacolul a tuturor acestor influenţe enumerate mai sus a fost psihanalistul
Fritz Perls şi soţiei sale Laura Perls. Un contribuitor important a fost considerat şi
sociologul Paul Goodman.
La începuturi, psihoterapia gestalt sublinia importanţa experienţei personale şi a
episoadelor experienţiale înţelese ca experimente sau ca "situaţii de urgenţă trăite în
condiţii de siguranţă". Se poate spune că în anul 1969 Gestaltterapia îşi împlineşte
progresul şi recunoaşterea socială.
Psihoterapia gestalt se răspândeşte cu repeziciune în anii ‘60 şi ’70. În ’80 deşi
apar numeroase centre de terapie gestalt, ele evoluează în paralel şi independent de
lumea academică în care, în acea perioadă, cele mai apreciate erau preocupările
cognitive.

25
Gestalt, este un cuvânt german, fără traducere directă în limba română şi care poate însemna „formă”, „configuraţie”,
„întreg”. În limba germană poate fi folosit uneori cu sensul de „figură”.
26
Munca filosofilor: Edmund Husserl, Martin Heidegger, Maurice Merleau-Ponty, ş.a.
29
 Azi psihoterapia gestalt este încă foarte populară în Europa pentru că în
America popularitatea ei maximă a fost în anii ’80. Elemente de psihoterapie gestalt
au fost preluate de alte şcoli şi curente chiar din dezvoltarea organizaţională sau din
învăţământ.
În SUA, Richard Price (1930-1985) a dezvoltat o formă personală de creştere şi
integrare descendentă din psihoterapia gestalt a lui Perls, numită de el „Practică
Gestalt”. Din aceasta au evoluat apoi alte variante terapeutice cea mai cunoscută în
SUA şi Japonia fiind „Conştientizarea Practică Gestalt” (Gestalt Awareness Practice
– engl. orig.) promovată de Christine Stewart Price (soţia şi colaboratoarea lui
Richard Price).
Psihoterapia gestalt nu trebuie însă confundată cu „psihoterapia teoretică
gestalt” care a fost dezvoltată de Hans-Jürgen P. Walter şi colaboratorii săi din ţările
de limbă germană din Europa contemporană, strict pe baza principiilor psihologiei
gestalt clasice. Abordarea amintită este înrudită prin rădăcina sa gestaltistă de
psihoterapia lui Perls dar foarte diferită totuşi prin principiile de întemeiere.

2. DEFINIŢIE

Psihopatologie existenţială/gestaltistă susţine că tulburarea psihică apare atunci când

oamenii evită să înfrunte realităţile legate de problemele singurătăţii ale izolării şi ale
lipsei de semnificaţii.
Am putea da acum definiţia: Gestalt terapia este o abordare umanistă,
experienţială, holistică, orientată spre proces care are ca scop restaurarea
gradului de conştientizare pentru a permite creşterea flexibilităţii şi
multiplicarea posibilităţilor de alegere în toate aspectele vieţii.
Psihoterapeuţii existenţialişti pun un mare accent pe autenticitatea relaţiei cu
„clientul” şi doresc ca relaţia să fie non-directivă, una de parteneriat. În acelaşi timp
însă, ei antrenează clientul să aibă atitudini confrontative relativ la situaţiile
problemele pe care le întâlneşte în viaţă. Combinarea acestor două abordări/principii
face ca terapiile existenţiale să fie cu adevărat eficiente.
30
 3. PROCESUL TERAPEUTIC

Mulţi autori, începând chiar cu Perls, au încercat, probabil din inspiraţie comună ,să
esenţializeze în câteva cuvinte procesul terapeutic gestaltist. Forma finală este
următoarea:
I and thou,
Here and now,
What and how.27

Perls, utilizează „egotismul”28 lui Paul Goodman, care dincolo de a fi concept, este o
atitudine şi un instrument. O neaşteptat de frumoasă abordare se naşte astfel: omul nu
mai este determinat de trecutul său (uzitând conform psihanalizei mecanismele de
apărare din prima noastră copilărie), nici de mediul în care trăieşte (după adepţii
comportamentalismului29) ci pentru prima dată viaţa omului are o determinare
interioară: propria lui dorinţă. Nu este numai eliberat politic ci se eliberează (total,
holist) şi psihologic. Omul experimentează acum cu adevărat, un sentiment de
libertate şi creativitate. Fiecare poate avea (dacă îşi doreşte) propria cale şi propriul
ritm. Omul este dator să fie fericit. Foarte sintetic, Serge Ginger, spune:
„Gestaltterapia îşi însoţeşte pacientul către autonomia personală, de-a lungul a mai
multor etape: dependenţă, contradependenţă, independenţă, interdependenţă.30”
Obiectivul unei explorări fenomenologice este conştientizarea.
Gestaltterapia pune în aplicare principiile teoretice pe care le formulează iar
modelul holist cu care lucrează, presupune mai mult decât suma părţilor ce-l
constituie. Obiectivul final al acestei terapii este conştientizarea completă de sine

27
În traducere din limba engleză, nu poate însemna decât: Eu şi cu tine („thou” este o alternativă la „you”), aici şi acum,
ce şi cum.
28
Definit ca atitudine de acordare a unei atenţii exagerate propriului eu.
29
Să ne amintim cuvintele lui J. B. Watson cu privire la esenţa umană: „Suntem ceea ce facem şi facem ceea ce ne cere
mediu să facem”.
30
Elkaïm, Mony (coord.) (2007): Ce psihoterapie să alegem?, Ed. Trei, Bucureşti, p. 205
31
astfel încât să fie integrate holist toate segmentele înstrăinate sau nevalorizate.
urmăreşte conştientizarea personală şi responsabilizarea.
Ce este cu totul deosebit în Gestaltterapie este că ea este o abordare de tip
hermeneutic31 o explorare a realităţilor individuale şi un exerciţiu continuu de
descoperire a ceea ce dă valoare unui individ. Gestaltterapia nu interpretează
simptomul nu caută modelele de învăţare defectuoase. Ei folosesc, în cea mai pură
expresie umanistă nu empatia, nu competenţa psihoterapeutului ci întreaga lui
personalitate şi umanitate, cu tot ce are aceasta mai autentic şi mai preţios exploatând-
o prin implicare controlată.

4. TEHNICI

Un concept cheie al Gestaltterapiei este cel de contact care se referă la relaţia

pe care individul trebuie să o aibă cu mediul său şi desigur, la calitatea acestei relaţii32.
O mare măsură a Gestaltterapiei presupune analiza a ceea ce are loc între
individ şi mediul în care acesta trăieşte.
Pentru Perls oamenii care nu au contact cu mediul dezvoltă (poate ca mecanism
de apărare) rezistenţe la contact.
Există mai multe tipuri de rezistenţe:
a. Cei care preiau punctele de vedere ale altora fără discernământ (înghit ideile
sau perspectivele) se spune că introiectează (de la introiecţie33);
b. Retroflecţia este situaţia când individul face el însuşi ceea ce i-ar place să facă
alţii (se mestecă pe ei înşişi);
c. Deflecţia este starea celor care nu pot asimila nimic de la mediu;
d. Confluenţa este starea în care individul dezvoltă graniţe confuze în relaţia cu
mediul astfel încât nu poate distinge între ce-i aparţine şi cenu.

31
Hermeneutica fiind Ştiinţa şi arta interpretării textelor vechi.
32
În mod ideal, indivizii vor avea un contact cu mediul astfel încât să-l „guste” şi (uneori) să-l „digere”.
33
Conform http://dexonline.ro/, introiecţia este”act psihic de asimilare a eului unei alte persoane la propriul eu,
manifestat prin imitarea inconştientă a comportamentului acelei persoane”
32
Se poate vorbi (considera Perls exprimându-se metaforic) despre un „metabolism
mental” .
Procesul de modificare a relaţiei figură-fond. Prin conştientizarea utilizată de
gestalt se urmăreşte extragerea din fundal a imaginilor, sunetelor şi gusturilor care
exprimă nevoile dominante ale indivizilor. Astfel, ele vor fi cu adevărat percepute în
cadrul procesului terapeutic, vor fi aduse în focarul conştiinţei în timpul şedinţelor.
Afacerile neterminate ale individului sunt rezolvate astfel, aici şi acum.
Cojirea cepei. Conform Gestaltterapiei, nevroza are cinci straturi: falsul,
impasul, fobia, implozia şi explozia. Pentru a se maturiza şi a-şi utiliza maximal
resursele, aceste cinci starturi ale nevrozei trebuie tratate prin conştientizare.
Subiectul va deveni el însuşi şi se va integra în mediu. Efectul spectaculos este cel de
conectare la o sursă puternică (interioară, explozivă) de energie.
Întruparea verbului. Sprijinul terapeutic fiind un act de comunicare, nu
înseamnă că se limitează doar la comunicarea verbală. Gestaltterapia propune o
manifestare fizică, în conduita exterioară, a afectelor pe care le experimentează
clientul: strângerea, lovirea, aruncarea a diverse obiecte simbolice (pernuţe,
ghemotoace de hârtie, ursuleţi de pluş, haine, etc.. Astfel ura, mânia, disperarea,
nevoia de îmbrăţişare pot şi exprimate în felul acesta în perimetrul securizat al
cabinetului de psihoterapie. Clientul poate să se exprime şi artistic, prin desen,
pictură, prin cântec sau dans, ocazional, atunci când „sufleteşte” simte nevoia, prin
lacrimi, sughiţuri, urlet sau râs, lamentaţie sau bucurie.
Ciclul contactului. „Desfăşurarea self-ului” are loc în mai multe etape ceea ce
ar putea fi descris ca un ciclu deoarece are un caracter circular şi repetitiv. Goodman
vorbea de următorii timpi: precontact, luare de contact, plin contact, postcontact. Noi
credem că un ciclu cuprinzând etapele: apariţia nevoii, creşterea tensiunii, iniţierea
acţiunii, etapa contactului propriu zis şi ultima etapă aceea a retragerii până la apariţia
următoarei nevoi, descriu suficient de comprehensiv, ciclul experienţei gestalt:

CICLUL EXPERIENŢEI GESTALT

33
 NEVOIE TENSIUNE ACŢIUNE

RETRAGERE CONTACT

Gestaltterapiştii amintesc în general că etapele precontractului (apariţia nevoii şi a

tensiunii nu înseamnă timp pierdut ci un moment necesar pentru orice tip de relaţii
(amicale, comerciale, politice, ş.a.).

Tehnica scaunului gol. Tehnică împrumutată de multe orientări terapeutice din

psihodramă) îşi găseşte o înaltă fructificare în Gestaltterapie deşi nu este o tehnică
specifică acestei orientări şi sunt foarte multe şedinţe în care nu se foloseşte. Locul
gol poate fi ocupat după caz de o persoană imaginară sau de un obiect simbolic care îi
ţine locul cum ar fi: o pereche de ochelari, o pălărie, un stilou sau o pernă.
Visul în Gestaltterapie. În terapia de care vorbim, visele nu se interpretează ci
se trăiesc, se experienţiază. Mai mult, dincolo de orice explicaţie ocultă, clientul
gestalt este 100% responsabil pentru ce se întâmplă în vis. Paragrazându-l pe Freud,
Perls a spus că el chiar crede că visul chiar este calea regală spre integrare. În
Gestaltterapie lucrul cu visul are patru momente. În primul moment el povesteşte
visul, normal, la nivelul bunului simţ. În momentul următor clientul îl relatează ca şi
cum s-ar desfăşura aici şi acum. După aceste două momente va trece la punerea în
scenă a visului, regizorul fiind chiar el. Pentru acestei acţiuni se foloseşte diferite
obiecte (sau persoane) pentru a reproduce situaţia din vis. Se urmăreşte astfel punerea
laolaltă a părţilor împrăştiate prin folosirea ocazională a lui”EU”.
În al patrulea rând, proprietarul visului ia act situaţiile din vis, folosind întotdeauna
pronumele personal "EU". În felul acesta el sporeşte nivelul de identificare cu fiecare

34
obiect/caracter în vis. Obiectivul este conştientizarea de sine şi trezirea elanului vital
de care clientul fusese anterior deposedat (sau pe care în proiectase asupra altora).

Baumgardner îl citează pe F. Perls: “Pentru mine, un vis este un mesaj existenţial.

[…] Şi frumuseţea este că, odată ce ne asumăm responsabilitatea pentru istoria
noastră de viaţă, pentru visele noastre, atunci suntem capabili de a ne schimba
viaţa.”34
Amplificarea. Anumite micromişcări, microgesturi observate de terapeut în
cursul şedinţei pot fi interpretate ca „lapsusuri ale trupului” (smotocirea unei batiste,
„zbaterea” unui muşchi, o grimasă). Se consideră că „punerea în acţiune”35 cu intenţie,
controlată, înlocuieşte şi previne punerea în acţiune impulsivă, necontrolată. Punerea
în acţiune, bogat verbalizată (aici şi acum) permite analiza raţională şi conştientizare.

5. APLICAŢII

O mare forţă îi este dată Gestaltterapiei de faptul că ea poate fi aplicată atât

copiilor, tinerilor sau adulţilor; atât în grup cât şi individual; atât în familie sau cuplu
cât şi instituţional (trening sau consiliere). Are o formă numită geronto-Gestalt
adaptată pentru asistarea vârstnicilor (care, se ştie, sunt dealtfel foarte refractari la
psihoterapie).
Terapia gestalt se aplică, de asemenea,unei largi palete nosografice (nevroze,
unele psihoze), putând avea rol, atât de psihoterapie cât şi consiliere psihologică.
Gestaltterapia este foarte eficientă în depresie, stimă de sine scăzută,
(sentimente de) culpabilitate.
Gestaltterapia este foarte utilă în terapia pierderii, în asistarea travaliului de
doliu (al pierderii de orice fel). Prin această valenţă Gestaltterapia este potrivită pentru
tratarea dependenţelor de orice fel inclusiv a dependenţei de tutun sau droguri.

34
Baumgardner, P. (1975). Legacy from Fritz. Palo Alto, CA: Science and Behavior Books., p.117.
35
După expresia lui Serge Ginger în Elkaïm, Mony (coord.) (2007): Ce psihoterapie să alegem?, Ed. Trei, Bucureşti,
p.208
35
 Această terapie poate face clientul să depăşească blocajele emoţionale care-l
inhibă social sau sexual dar şi impasurile care-i creează blocaje creative.
Comportamentele exagerate (borderline sau chiar anormale) de tip narcisistic
sau cele de tip sado-masochist pot fi reconsiderate pentru o mai bună adaptare la
condiţiile de viaţă ale clientului.

Curs 5: HIPNOTERAPIA

SCURT ISTORIC AL HIPNOTERAPIEI

DEFINIŢIA HIPNOZEI ŞI A HIPNOTERAPIEI

36
TERAPIA PRIN HIPNOZĂ
Inducerea transei
Intervenţia terapeutică în stare de transă hipnotică propriu-zisă

1. SCURT ISTORIC AL HIPNOTERAPIEI

Nu este greu să înţelegem că fenomenele hipnotice au existat dintotdeauna.
Astfel de fenomene pot fi descoperite în practicile magice din religia şi cultura multor
popoare. Transa şamanilor, meditaţia şi chiar extazul mistic sunt fenomene înrudite,
stări de conştiinţă modificată, ca şi transa hipnotică.
Dar tuturor acestor fenomene nu li s-a spus „hipnoză”.
Primul care a adus fenomenele hipnotice în atenţia culturii occidentale a fost
germanul Franz Anton Mesmer (1734 –1815). Mesmer pretindea că există transferuri
energetice între fiinţele vii sau chiar între acestea şi obiectele neînsufleţite, efluvii pe
care le-a denumit „magnetism animal”. Teoria care descria aceste fenomene s-a
numit „mesmerism”. Se pare că Mesmer considera că sănătatea este dată de circulaţia
neîngrădită a proceselor vieţii prin canalele trupului omenesc. Dacă această circulaţie
este obstrucţionată, se instalează boala.

Hipnoza clasică şi psihanaliza

Inspirat de succesorii lui Mesmer, chirurgul britanic James Braid (1795-1860)

este interesat de „somnul nervilor” (neuro-hypnotism) care prin abreviere devine
termenul pe care-l folosim azi acela de „hipnotism”, respectiv „hipnoză” şi „transă
hipnotică”. Braid foloseşte termenul prima dată în jurul anului 1841. Deşi J. Braid
este considerat „părintele hipnotismului modern” la data menţionată nu se putea vorbi
de terapia psihică prin hipnoză.
Adevărata valorificare terapeutică a hipnozei pentru tratamentele mentale este
făcută pentru prima dată, după cum se ştie, de Jean Martin Charcot. Pentru că folosea
condiţionarea în transă hipnotică, el a fost contestat (dar şi continuat) de Hippolyte
Bernheim.
37
 Hipnoterapia (tradiţională) practicată la acea vreme, inclusiv cea practicată de
J. Braid, utiliza în principal sugestia directă de înlăturare a simptomului. Aversiunea
se utiliza atunci când se urmărea înlăturarea unei adicţii. Hipnoza era facilitată uneori
de utilizarea relaxării terapeutice.
După cum ştim, în 1895, Sigmund Freud şi Joseph Breuer publică lucrarea „Studii
asupra isteriei” în care consemnau utilizarea hipnozei în tratarea faimoasei paciente
care suferea de isterie, Anna O. Deşi Breuer rămâne credincios hipnoterapiei, Freud
se consideră frustrat de beneficiile ei.
Influenţa hipnozei asupra naşterii psihoterapiei este paradoxală: „Psihanaliza s-
a născut când Freud a abandonat hipnoza în favoarea tehnicii de asociaţie verbală
liberă”.36

Hipnoza ericksoniană

Milton Erickson, personalitate complexă şi nonconformistă, nemulţumit de

directivitatea hipnozei clasice, propune în anii 50 o metodă revoluţionară de utilizare
a hipnozei în psihoterapie. El realizează o hipnoză „nondirectivă”, care porneşte de la
conversaţii informale prilej cu care poate desfăşura strategii terapeutice şi utiliza
modele de limbaj sofisticate.
Richard Bandler şi John Grinder, primul psiholog, celălalt filolog, admiratori ai lui
Erickson, au studiat cu atenţie limbajul şi strategiile ericsoniene cu scopul de a scrie
câteva cărţi (Milton Erickson fiind cunoscut ca geniul fără scrieri)37.
S-ar părea că în prezent, aproximativ 19% din hipnoterapeuţi sunt de orientare
ericksoniană.

Hipnoza cognitivă/comportamentală

36
Kaslo, Florence W.(coord.),(2002):, Comprehensive handbook of Psychotherapy, Vol. 1, Psychodynamic/Object
Relations, John Wiley & Sons, New York; p.292.
37
O astfel de lucrare este de exemplu ”Tehnicile hipnoterapiei ericksoniene” apărută în România la editura ”Curtea
veche”, Bucureşti, în 2007.
38
 Theodore Barber, punând în aplicare consecinţele psihologiei sociale a lui
Theodore Sabrin, susţine că fenomenele hipnotice pot fi înţelese mai bine nu ca
aparţinând unor „stări modificate de conştiinţă” ci ca variabile psihologice normale
legate de motivaţii, aşteptări, imaginaţie activă sau atitudine (receptivă faţă de
fenomenul hipnotic).
Hipnoza cognitiv-behavioristă reuneşte în sensul unei integrări, hipnoza clinică
cu metodele cognitiv-comportamentale. Este de asemenea paradoxal că „tehnica
desensibilizării sistematice” a lui J. Wolpe, una din metodele cele mai cunoscute ale
terapiilor comportamentale, s-a numit iniţial „desensibilizare hipnotică”.38

2. DEFINIŢIA HIPNOZEI ŞI A HIPNOTERAPIEI

O foarte simplă şi scurtă definiţie a hipnozei afirmă că aceasta ar fi „o îngustare

temporară a câmpului conştiinţei.”39 Pentru a accede la această stare (din motive
terapeutice), se aplică procesul de inducţie hipnotică.
Pentru noi, hipnoza este o stare de conştiinţă modificată; o stare de atenţie
selectivă obţinută prin utilizarea unor tehnici de relaxare, tehnici de imagerie
sau distragere, stare care permite accesul în inconştient, reducând interferenţele
analitice şi critice ale proceselor raţionale, conştiente.
Descriind percepţia subiectivă a stării de conştiinţă modificată experimentată în
starea de transă hipnotică, Weitzenhoffer şi Hilgard citaţi de Roger P. Allen,40
consemnează: “Multe persoane raportează că starea hipnotică se resimte la început ca
o stare de adormire dar cu diferenţa că, într-un fel, ei continuă să audă vocea mea ca
pe un fel de fundal, orice ar experimenta. Într-un fel hipnoza este ca somnambulismul.
Cu toate acestea, hipnoza este, de asemenea, o experienţă individuală şi nu este la fel
pentru toată lumea.”

38
Wolpe inspirându-se, se pare, pentru imaginarea ei, din lucrarea lui Lewis Wolberg „Medical Hypnotism” apărută în
1948.
39
Strickland, Bonnie R.,(coord), (2001):The GALE ENCYCLOPEDIA of Psychology, SECOND EDITION, Gale Group,
Farmington Hills; p. 318.
40
Allen, Roger P. (2007): Scripts and Strategies in Hypnotherapy The Complete Works, Crown House Publishing Ltd,
Carmarthen, UK and Bethel, USA., p. 4.
39
 Azi, există încă întrebări dacă hipnoza este stare modificată de conştiinţă, o
”realitate construită” sau este explicată mai bine de teoria rolului. I. Dafinoiu, explică
această teoriede pe urmă teorie astfel: ”Expectanţele de rol (rolul de persoană
hipnotizată) conturează coordonatele transei hipnotice, particularizează
comportamentul hipnotic al subiectului.”41 Unii autori sunt mai decişi asupra naturii
fenomenului, lucru pentru care utilizarea terapeutică a hipnozei poate fi definită
astfel:
Hipnoterapia este terapia psihică ce utilizează stări de conştiinţă
modificată de tip hipnotic pentru cunoaşterea, diagnosticarea, modelarea,
conştientizarea şi utilizarea optimă a resurselor clientului.
În trecut hipnoterapia, încă de la J. M. Charcot, lua în principal, aspectul unei
metode de condiţionare a conduitei pacientului Această cale a fost criticată şi
abandonată de H. Bernheim. Acesta, Breuer şi Freud, care au început să utilizeze
hipnoza ca tehnică de sondare a inconştientului pacienţilor. În hipnoterapia modernă,
începând cu revoluţia realizată de Milton Erickson, hipnoterapia devine de fapt,
profitând de cunoştinţele noastre în această direcţie, un proces de predare-învăţare, în
care utilizăm capacităţile şi potenţialul inconştientului.

3. TERAPIA PRIN HIPNOZA

Hipnoza, ea însăşi, nu este un scop în sine în hipnoterapie. Mai potrivit este să

considerăm hipnoza un vehicul, un instrument pentru a ajuta clientul să găsească
drumul către însănătoşire. Utilizarea hipnozei în context clinic nu se face la
întâmplare ci urmăreşte respectarea unor reguli stricte. Stricteţea acestor reguli,
riguros respectate, lasă totuşi loc din belşug pentru manifestarea creativităţii
hipnoterapeutului, păstrând în acest fel calitatea hipnoterapiei de terapie ”vie”,
umanistă.
O intervenţie hipnoterapeutică poate fi descrisă ca având următoarea structură
generală:
41
Dafinoiu, I., Vargha, J-L (2003): Hipnoza clinică. Tehnici de inducţie. Strategii terapeutice, Polirom, Iaşi. p. 21.
40
 - inducerea transei;
- aprofundarea transei;
- intervenţia terapeutică propriu-zisă în care se aplică tehnicile terapeutice
specifice;
- revenirea din transă şi încheierea şedinţei.
Hipnoterapeuţi de cel mai ianlt prestigiu au arătat în repetate rânduri că o mare
parte din psihoterapie se desfăşoară în afara transei hipnotice, folosind un arsenal de
tehnici şi metode de înfluenţare a pacientului, arsenal care este în acord ideologic cu
teoria psihologică a respectivei şcoli de psihoterapie. Îmbinarea hipnoterapiei cu alte
metode şi tehnici formează o strategie de intervenţie care, numai bine proiectată şi
dusă la capăt îi poate fi pacientului de ajutor.
Hipnoterapia nu înseamnă numaidecât inducerea transei ci se realizează după
ce au fost parcurse celelalte etape ale unei psihoterapii comune precum: anamneza şi
interviul clinic, formularea unei ipoteze diagnostice, stabilirea obiectivelor
terapeutice, realizarea contractului şi alianţei terapeutice, selectarea unei strategii
terapeutice (care va include bineînţeles şi terapia hipnotică).

a. Inducerea transei

La momentul în care terapeutul consideră că strategia terapeutică o cere şi

pacientul este pregătit se realizează inducerea transei. Pentru aceasta sunt necesare
câteva condiţii de mediu. Cabinetul de hipnoterapie este în general un cabinet de
psihoterapie obişnuit, nu foarte încărcat cu mobilier sau decoraţiuni. Temperatura şi
iluminarea trebuie să fie neutre în aşa fel încât pacientul să nu fie deranjat. În cabinet
în principiu trebuie să fie linişte, dar cum în zilele noastre este o condiţie de mediu
greu de atins, putem tolera un anumit nivel de zgomot, mai ales dacă acesta este
”îndepărtat”. În situaţii speciale, precum sirenele (chiar îndepărtate) ale unor
ambulanţe nu pot fi cu totul eliminate, există metode de integrare a lor în instructajul
inducţiei hipnotice. Clientul poate fi aşezat în decubit dorsal sau confortabil pe un

41
fotoliu. Pot fi obţinute transe chiar în poziţia şezând pe scaun, în aşa numita ”poziţie a
birjarului”.
Printre tehnicile de inducţie a transei enumerăm: Tehnica de inducţie rapidă a
ochilor sigilaţi închişi; Inducţia ceasului ticăind; Inducţia prin levitaţia braţului;
Inducţia prin numărătoare inversă; Inducţia prin confuzie şi suprasolicitare; Inducţia
fracţională, Inducţia prin experienţă şi prin amintirea transei experimentate; Inducţia
prin tehnici de relaxare musculară progresivă; Inducţia prin imagerie dirijată; Inducţia
prin fixare asupra unor stimuli externi, ş.a.
În continuare prezentăm câteva scenarii (alternative) de inducere a transei prin
Tehnica imageriei dirijate. Terapeutul poate solicita discret, pe parcursul discuţiilor
anterioare cu pacientul dacă acesta are un ”loc secret” o imagine relativ perfectă depre
locul în care ar dori să se relaxeze. I. Dafinoiu şi J.-L. Vargha citându-l pe M.D.
Yapco (1990) decrie debutul unui astfel de scenariu (conţinând sugestii procesuale:
„Şi, pe măsură ce continui să stai confortabil în acest fotoliu, cu ochii închişi,
îţi poţi lăsa mintea să se întoarcă spre amintirea unui anume loc, poate un loc
special, în care te-ai simţit foarte bine... deosebit de confortabil şi de liniştit, fericit...
sau poate un loc pe care ai dori să-l creezi special şi în care să descoperi cât de
liniştit şi împăcat cu tine însuţi te poţi simţi... şi îţi permiţi să mergi în acest loc chiar
acum, în plan imaginar... te simţi acolo, trăind senzaţiile, emoţiile, sentimentele pe
care ai dori să ie trăieşti acolo... şi poţi auzi sunetele acestui loc relaxant liniştindu-
te... şi poţi vedea cu ochii minţii imaginile acestui loc, observând cât de plăcut este
acest loc pentru tine... şi te simţi foarte bine acolo".42
Un alt scenariu din această categorie care aparţine de astă dată lui M. Hunt
(1988) şi citat tot de I. Dafinoiu şi J.-L. Vargha:
„Imaginează-ţi că te afli într-un loc foarte plăcut, unde totul este aşa cum ar fi dacă
ai putea să comanzi acest loc special pentru tine însuţi... Şi, petrecându-ţi puţin timp
acolo, treptat, tensiunea de peste zi scade şi te simţi din ce în ce mai confortabil...

42
Dafinoiu, I., Vargha, J-L (2003): Hipnoza clinică. Tehnici de inducţie. Strategii terapeutice, Polirom, Iaşi, p. 77 şi
urm.
42
 Imaginează-ţi acolo toate detaliile reveriei tale: ce ai putea vedea cu ochii
interiori, ce ai putea să auzi cu urechile interioare; cum se simte corpul tău făcând
tot ceea ce face el în imaginaţia ta. Dacă eşti întins pe o plajă tropicală, simţi soarele
cald, simţi nisipul, simţi mişcarea cu care corpul tău se cuibăreşte într-o poziţie
confortabilă în nisip... Dacă înoţi în această lagună tropicală, simţi mişcările cu care
corpul tău alunecă prin apă, simţi apa răcoroasă care alunecă peste corpul tău. Află
cum se simte corpul tău!... Ar putea exista lucruri în reveria ta de care ai vrea să te
apropii, să le atingi, să le guşti. Ar putea fi miresme asociate. Află cum sunt culorile,
dacă este rece sau cald, dacă mai este cineva acolo... toate detaliile care adaugă
culoare, bogăţie şi bucurie reveriei tale.., Şi, în timp ce faci toate acestea,
inconştientul tău te va conduce către nivelul de hipnoză cel mai confortabil pentru
tine, pentru a obţine ceea ce urmează să obţii astăzi."43
Pe tot parcursul acestui exerciţiu imaginativ, terapeutul va culege semnele feed-
back-rilor de la client ceea ce-i va da orientarea asupra profunzimii transei şi asupra
etapei în care se află. Făcând lucrurile acestea, terapeutul va şti dacă se poate trece în
etapa următoare.

b. Intervenţia terapeutică în stare de transă hipnotică propriu-zisă

În starea de transă apar o serie de manifestări specifice hipnozei: disocierea (a

percepţiei subiective, a minţii de trup), modificări mnezice (în sensul creşterii sau
scăderii calităţilor acesteia sau modificări mnezice de tip disociativ), distorsiunea
timpului, posibilitatea de a călători (subiectiv) înainte şi înapoi – regresia şi progresia
de vârstă, o serie de răspunsuri ideodinamice (ideomotorii, ideosenzoriale,
ideoafective), modificări senzoriale (chiar halucinaţii) şi catalepsia. Toate aceste
modificări sunt tot atâtea instrumente, oportunităţi de a interveni în scop curativ
asupra pacientului.

43
Dafinoiu, I., Vargha, J-L (2003): Hipnoza clinică. Tehnici de inducţie. Strategii terapeutice, Polirom, Iaşi, p. 77
43
 Curs 6: PSIHOTERAPIA COGNITIVA

IZVOARE ŞI SCURT ISTORIC

DEFINIŢII
44
 RELAŢIA TEORIEI COGNITIVE CU
PATOGENIA TULBURĂRII DEPRESIVE
PROCESUL TERAPEUTIC
INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢIILE
TERAPIEI COGNITIVE

1. IZVOARE ŞI SCURT ISTORIC

Ca oricare altă psihoterapie veritabilă şi terapia cognitivă este un sistem de

psihoterapie care are la bază o teorie psihopatologică şi una de personalitate.
Considerarea cogniţiei are adânci şi multiple rădăcini în istoria spiritului uman. Un
prim mare “cognitivist” ar putea fi considerat filosoful stoic grec Epictet care a trăit în
secolul I-II e.n.44 De la acesta a rămas consideraţia cu forţă de postulat precum că: nu
este important agentul stresor ci semnificaţia pe care i-o dă omul acelui agent.
Judecata persoanei respective asupra evenimentului implicat, poate fi corectată,
întrucât „stă în puterea omului să elimine acest mod de a gândi”. De fapt terapia
cognitivă a preluat din filosofia stoicilor numai ramura optimistă a acesteia.
Un filon important al acestei terapii poate fi regăsit în filosofia fenomenologică.
Alt izvor al psihoterapiei cognitive poate fi regăsit în psihanaliză şi în primul rând în
psihologia lui A. Adler, care considera că fiecare individ prezintă o concepţie (sau
proprietate de ”reprezentare”) proprie despre lumea obiectivă.
Nu în ultimul rând, rădăcinile mai vechi ale cognivismului pot fi regăsite şi în
“psihologia formei”, psihologia gestaltistă. O nouă sursă de inspiraţie şi o nouă nevoie

44
Epictet era născut sclav, vorbitor de greacă, în provicia romană Frigia din Anatolia. Într-una din zile, Epictet muncea
la câmp fiind legat cu un lanţ. Stăpânul veni să-i verifice şi să-i mai strângă puţin lanţul. Epictet îi atrase atenţia că
strângerea lanţului nu-l va împiedica să fugă ci cel mult îi va rupe piciorul. Stăpânul nu-l ascultă şi bineînţeles, la un
moment dat piciorul sclavului se rupse. Epictet nici nu protestă şi nici nu dădu vreun semn de distres. Întrebat fiind
despre imperturbabilitatea sa, Epictet răspunse că ce rost mai are să se tulbure atâta vreme ce răul este deja produs.
Stăpânul – vinovat – fu atât de impresionat încât îl eliberă pe sclav. Epictet ajunse unul din cei mai cunoscuţi filosofi
itineranţi, ajungând până la Roma unde se spune că gândirea sa ar fi influenţat chiar şi pe înţeleptul împărat Marcurs
Aurelius.
45
de sinteză şi actualizare, a fost furnizată de opera lui Jean Piaget care a descris
celebrele faze ale dezvoltării intelectuale/cognitive ale copiilor.
În psihologie cognitivismul apare ca un cadru teoretic de înţelegere/explicare al
psihicului uman şi începe să fie utilizat în anii ‘50. Apariţia sa poate fi înţeleasă şi ca
o replică a comportamentalismului care refuză să să ia în seamă (şi cu atât mai puţin
să explice) procesele mentale. După anii ‘50, psihologia cognitivă evoluează rapid
(în paralel cu tehnologia calculatoarelor am spune), fiind preocupată mai ales de
cercetarea proceselor mentale ale limbajului, memoriei şi rezolvării de probleme. Se
poate spune că deceniul VII al secolului trecut este momentul unei “revoluţii
cognitive” în psihologie. Contributori importanţi la naşterea psihologiei cognitive
sunt recunoscuţi a fi: Albert Bandura, Aaron T. Beck, Jerome Bruner, Noah
Chomsky, Albert Ellis, ş.a.
Psihologia cognitivă este radical diferită de alte forme anterioare de înţelegere a
psihicului uman din cel puţin două motive de esenţă :
1. Psihologia cognitivă foloseşte metoda ştiinţifică ca formă de
investigare, detaşându-se atât metoda introspecţionistă cât şi abordările bazate pe
simptom (ex. psihanaliza);
2. În antiteză cu psihologia comportamentalistă, recunoaşte în mod explicit
existenţa stărilor mentale precum credinţele, dorinţele şi motivaţiile, etc.
Pe când psihologia cognitivă îşi începuse deja existenţa inexorabilă, fără
intenţia dinainte formulată, urmărind scopuri terapeutice, întemeindu-se pe o bogată
experienţă clinică, câţiva specialişti americani dezvoltă independent diferite variante a
ceea ce azi se numeşte psihoterapie cognitivă.
Primul dintre aceştia este psihiatrul Aaron T. Beck. Aaron T. Beck (născut în 1921)
este considerat părintele Psihoterapiei Cognitive. Cartea care este actul de naştere al
acestei psihoterapii este Depression: Causes and Treatment, publicată în în 1967.
Mai târziu (la scurtă vreme) alte forme de terapie cognitivă sunt dezvoltate de
Albert Ellis (terapia raţional emotivă), Arnold Lazarus.

46
 2. DEFINIȚII
După Marc Richelle, ”Cogniţia desemnează, în primul rând, ansamblul de acte
şi procese de cunoaştere, ansamblul mecanismelor prin care un mecanism dobândeşte
informaţie, o tratează, o conservă, o exploatează; cuvântul desemnează, de asemenea,
produsul mental al acestor mecanisme, considerat fie la modul general, fie referitor la
un caz particular.”45

45
Definiţia apare în: Doron, P., Parot, F. (coord.): Dicţionar de psihologie, Ed. Humanitas, 2007, p. 148.
47
 Conform Enciclopediei Gale (ediţia 2001) ”Terapia Cognitivă este o abordare
psihoterapeutică ce utilizează şabloanele (pattern-urile) de gândire pentru a schimba
dispoziţiile şi comportamentele.”46
Psihologia cognitivă argumentează, din ce în ce mai persuasiv, că este
imposibil a concepe şi înţelege omul fără această dimensiune cognitivă, multe faţete
ale psihismului uman de interes pentru psihoterapie, aşa cum sunt stima de sine,
imaginea de sine, identificarea, proiecţia sinelui în viitor etc., au în vedere aspectele
cognitive. De pildă, anumite gânduri generează în mod necesar o stare afectivă
negativă, mai ales când ele se referă la propria valoare a individului, sau pun în
discuţie stima de sine.
Ca şi la Epictet, manifestările depresive sunt consecinţa interpretărilor
particulare (a se citi : distorsionate) ale individului asupra evenimentelor stresante.
Concluzia mobilizatoare este că factorii cognitivi sunt esenţiali în bolile depresive
(procesele afective precum simptomele depresive, dispoziţiile negative, retragerea,
culpabilitatea, resemnarea, obţinând un rol secundar, derivând chiar din cogniţii).
Dintr-un astfel de punct de vedere, tulburarea nevroticului nu mai este fondată de o
tulburare emoţională, afectivă (aşa cum o descrie psihopatologia psihanalitică) ci se
plasează într-o stare de eroare cognitivă şi aceasta fiindcă, tulburarea cognitivă
precede tulburarea afectivităţii.
A.T. Beck a formulat un model structurat al depresiei şi care este izvorul
întregii sale şcoli psihoterapeutice.
Structurile cognitive sunt elemente cu organizare specifică, realizate din
cunoştinţele unui individ. Se pot decela structuri de suprafaţă (constituite din ceea ce
este ”vizibil”, gândit sau comunicat) şi structuri de profunzime, (cuprinzând sisteme
de semnificaţii, ca şi autoverbalizările şi imaginile mentale corespunzătoare acestora).
Structura cognitivă dezvăluită de Beck are trei niveluri, cel al cogniţiilor, al
proceselor şi al schemelor (depresogene).

46
Strickland, Bonnie R.,(coord), (2001): The GALE ENCYCLOPEDIA of Psychology, SECOND EDITION, Gale Group,
Farmington Hills, p. 128 (traducerea aparţine autorilor lucrării de faţă).
48
a. COGNIŢIILE (în mod sintetic apreciate ca „idei automate”) se definesc ca „imagini
mentale sau conţinut verbal care se află în conştiinţa pacientului”  şi „reprezintă ceea
ce gândeşte pacientul în situaţie” (A. J. Rush, 1975) 47. Din perspectivă
psihoterapeutică, cogniţia are semnificaţia unui mod de a vedea situaţiile, de a pune
problemele sau de a interpreta faptele. Acest mod particular de percepere a realităţii se
constituie într-un ansamblu de concepte, luând forma unei concepţii despre situaţii,
probleme şi lume.
În psihoterapia lui Beck, reprezentativă pentru cogniţii este triada cognitivă,
care constă în anumite pattern-uri de gândire, de apreciere în termeni negativi a
condiţiilor materiale şi temporale exterioare, ca şi a celor subiective. Triada cognitivă
se manifestă, în esenţă, prin percepţii şi interpretări eronate. Aceste modele iau
următoarele forme:
 Cogniţiile negative faţă de sine i.e. o autoevaluarea negativă. Individul se
autoapreciază ca inadecvat, inapt, indezirabil şi desigur, incapabil de a-şi atinge
scopurile;
 Cogniţiile negative faţă de lume i.e. evaluarea negativă a mediului. Individul
apreciază lumea ca suprasolicitantă, ostilă, umilitoare;
 Cogniţiile faţă de viitor, respectiv evaluarea negativă a viitorului. Timpul nu
poate aduce nimic bun, totul este lipsit de speranţă, nefericit, anxiogen, punitiv.
Ca efect al acestor aşteptări, pacientul interpretează astfel faptele, încât acestea să
confirme aceste cogniţii negativiste, lucru care are drept consecinţă o atitudine
pesimistă, defetistă şi ideaţie suicidară.
Triada cognitivă este un bun exemplu pentru a ilustra cum cogniţiile se
aglutinează, relaţionează pentru a forma structuri cu rol disfuncţional.

47
Apud: Ionescu, G.: Psihoterapie, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1990, p. 92.
49
 În timpul interviului psihoterapeutic, gândurile automate pot fi identificate
utilizând chestionare sau liste de control.
b. PROCESELE COGNITIVE arată modalitatea de generare şi evoluţie în timp a
structurilor (modul în care structurile cognitive de profunzime sunt transpuse în
structuri de suprafaţă) şi evenimentelor cognitive (explică modul de elaborare a
evenimentelor cognitive de către structurile cognitive).
Procese interne importante sunt descrise de evenimentele cognitive, care sunt gânduri
şi imagini, ”înţelegeri” generate de indivizi în timpul incidentelor, întâmplărilor
semnificative, care gânduri, dacă nu corespund realităţii, stau la originea episodului
depresiv.
Un veritabil „nucleu al depresiei” este alcătuit din distorsiunile (disfuncţiile)
cognitive, care au, ca şi consecinţe, „modificările afective şi fizice, ca şi alte trăsături
asociate ale depresiei” (în expresia lui Beck, 1985). Disfuncţiile cognitive constau
într-un mod particular de interpretare a realităţii, în funcţie de schemele şi respectiv
de ipotezele cognitive asociate, veritabile „erori sistematice ale procesului de
gândire”.48
Disfuncţii (distorsiunile) cognitive frecvente care trebuie considerate în psihoterapie
sunt:
 inferenţa arbitrară49, raţionamentul este realizat superficial (chiar întâmplător,
după o logică proprie), pornind de la informaţii structurate negativ. În realitate,
subiectul, prin astfel de inferenţe, doreşte să-şi confirme propriile convingeri
iraţionale. De exemplu: ”N-am reuşit să-mi ating obiectivul, deci sunt anormal,
fiindcă oamenii normali îşi ating obiectivele”;

48
Chiar dacă iniţial, erorile sistematice de gândire pot să scape examenului clinic de rutină al pacientului, disfuncţiile
cognitive se relevă în cursul psihoterapiei.
49
Inferenţa (sau deducţia) este componenta esenţială a unui raţionament, care derivă o concluzie dintr-o premisă, adică
extrage o informaţie specifică din alte informaţii (necesare şi suficiente) date. Prin inferenţa arbitrară, se extrag
concluzii: ori nerespectând premisele, ori folosind informaţii insuficiente, incălcând, deci, regulile logice. Rezultatul
inferenţei arbitare, deci, nu va avea legătură cu premisele, fiind facută la întâmplare (aici arbitrar = la bunul plac).

50
 abstracţia selectivă sau abstracţia specifică: concentrarea asupra unui detaliu
negativ extras din contextul general care-i conferea semnificaţia reală, aceea că
ansamblul situaţiei este pozitiv. Pacientul depresiv amplifică, deci, importanţa
detaliului, minimalizând contextul;
 gândirea absolutistă, dihotomică, bipolară, care exprimă totul, fără atenuare şi
lipsit de nuanţe intermediare: bun/rău, succes/eşec, totul sau nimic: dacă nu sunt cel
mai bun, atunci înseamnă că sunt cel mai prost;
 amplificarea eşecurilor, maximizarea evenimentelor negative. Toţi trăim
evenimente negative. Dar e uşor de înţeles că toate, chiar toate, au o zonă de influenţă
limitată. Un eveniment mărunt, precum reproşul oarecare al unui şef sau al unui
prieten, poate apărea ca un eveniment catastrofal pentru un depresiv50.
 minimalizarea succeselor, care constă în subevaluarea semnificaţiei unui
eveniment particular, sau în tendinţa de a elabora judecăţi extreme: succesele sunt
aşteptate, fireşti (şi repede uitate), de foarte mică valoare; eşecul este edificator:
“sucese au mai avut şi alţii, eşecul dovedeşte că nu sunt bun de nimic”;
 suprageneralizarea sau generalizarea cu dramatizare, exemplu clasic de
sofism, după care un exemplu ar ţine loc de dovadă, pornind de la un eveniment
particular, se exprimă o convingere globală;
 personalizarea, autodistribuirea responsabilităţii, de către persoana depresivă, a
semnificaţiei unor evenimente, care are cel mult o relaţie de contingenţă cu persoana
care face inferenţa;
Aceste procese cognitive au fost enumerate chiar de Beck. La acestea mai putem
adăuga:
 evaluarea incorectă a unor situaţii – apare ca urmare a unor presupuse atitudini
critice sau rejectare din partea celorlalţi, având ca efect dezvoltarea de sentimente de
umilire şi disperare;

50
Dispoziţia de dezolare va persista şi după ce subiectul va fi uitat de mult sursa ei şi se va augmenta ( şi amplifica) la
altele.

51
 personalizarea amintită mai sus este “înrudită” cu asumarea unor responsabilităţi
excesive – este tendinţa de a atribui anumite evenimente negative unor erori personale
(de cele mai multe ori imaginare) sau deficienţe ale pacientului;
 atitudinea disfuncţională, apare ca urmare a convingerii pacientului că valoarea sa
ar depinde de opinia celorlalţi despre el.
c. SCHEMELE COGNITIVE sunt reprezentări stabile, stereotipizante ale
pacientului, alcătuite din valori sau noţiuni organizate în cursul vieţii din experienţele
sale particulare de viaţă, din pattern-urile sale comportamentale, care oferă o bază
pentru interpretarea stimulilor din mediu care acţionează asupra fiinţei umane.
Schemele cognitive tulbură semnificaţia experienţelor, împiedicând pacientul să
surprindă adevărul. Schemele cognitive sunt interne, tacite, neverbalizate, veritabile
grile de interpretare a evenimentelor. Ele sunt uneori numite şi postulate silenţioase
sau atitudini disfuncţionale. Este foarte important să înţelegem că (după Beck)
tulburarea cognitivă precede tulburarea afectivă.

3. RELAŢIA TEORIEI COGNITIVE CU PATOGENIA TULBURĂRII

DEPRESIVE
Cogniţiile sunt o realitate de zi cu zi a vieţii oamenilor şi modul cum sunt
gestionate poate garanta starea de sănătate mintală sau, dimpotrivă, genera tulburări.
Unii autori (de ex. Sommers-Flanagan,1977) consideră că uneori, pentru
clienţii depresivi, lipsiţi de motivaţie, rezistenţi la influenţa autorităţii sau clienţi tineri
care consideră psihoterapia ca fiind plicticoasă, şi din acest motiv nu primesc
provocarea pentru învăţare a terapiei cognitive, este necesară aplicarea unor tehnici
de preterapie cognitivă, special construite pentru principiile terapiei cognitive.
Acestea sunt concepute pentru a demonstra clienţilor forţa gândirii; puterea
cogniţiilor. Tehnica presupune relatarea unei anumite întâmplări semnificative.
Redării povestirii îi urmează o discuţie despre implicaţiile povestirii, realizată prin
utilizarea unei serii de întrebări de tip socratic.

52
 Când oamenii experimentează ocazional (şi inevitabil în existenţa de o viaţă)
eşecul, dispoziţia lor generală scade. Dacă această scădere se suprapune cu un mod
defectuos de gândire, tarat de gânduri automate negative, de distorsiuni cognitive,
omul devine vulnerabil la acţiunea unor scheme cognitive negative, manifestându-se
procese disfuncţionale care, bineînţeles, vor scade şi mai mult dispoziţia generală a
individului. Acest cerc vicios are proprietatea de a se automenţine şi chiar accentua,
agrava. Concret, predispoziţia pentru a genera un stil cognitiv vicios poate începe
chiar din copilărie. Atunci, în urma unor experienţe primare, timpurii (o jignire, o
situaţie de abandon, un eşec mărunt) se formează unele idei, postulate51
disfuncţionale (ex: ”copiii care nu primesc cadouri nu sunt iubiţi”; ”dacă nu eşti
primit în jocul de fotbal nu ai prieteni adevăraţi” ş.a.). Aceste idei disfuncţionale
rămân inactive ani în şir, până când unul sau mai multe evenimente deosebite, de fapt
”incidente critice”, le fac ”utile” (bineînţeles, în înţeles patologic).
Ideile disfuncţionale activate devin generatoare de gânduri negative automate, care
se vor exprima în simptomele depresiei, care pot fi: cognitive, afective,
motivaţionale, comportamentale, somatice.

Experienţe primare

Incidente
Idei
disfuncţional critice
51
Conform DEX on line: Adevăr fundamental care apare ca evident şi care nu are nevoie să fie demonstrat.
(http://dexonline.ro)e
53
 Gânduri
negative
automate
Simptome ale tulburării - cognitive
- afective
- motivaţionale
- comportamentale
- somatice

Modelul cognitiv al depresiei

(experienţe primare idei disfuncţionale + incidente critice gânduri negative
automate simptome ale tulburării)

După cum subliniază Ion Dafinoiu, modelul cognitiv al depresiei este valabil nu
numai pentru depresie sau tulburările emoţionale, ci ”el evidenţiază rolul cogniţiilor
în interacţiunea complexă a acestora cu stările afective şi comportamentale în
general.”52
În clarificarea etiologiilor şi explicarea forţei sanogenetice a terapiei cognitive,
I. Dafinoiu adaugă că depresia este un efect al supradeterminării, în care gândirea
depresivă este doar unul din factori (ceilalţi fiind de tip biologic, social,
developmental), dar unul puternic : ”Deoarece în psihogeneza depresiei, cogniţiile au
o anumită prioritate – intervenţiile sistematice asupra lor se pot dovedi deosebit de
utile, aşa cum confirmă deja practica clinică.”53

4. PROCESUL TERAPEUTIC

52
Dafinoiu, I., Varga, J-L.: Psihoterapii scurte – strategii, metode, tehnici, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 62 şi urm.
53
Dafinoiu, I., Varga, J-L.: Psihoterapii scurte – strategii, metode, tehnici, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 63.
54
 Scopul terapiei cognitive constă în înlăturarea tulburării depresive prin
identificarea ipotezelor eronate, a cogniţiilor negative şi dezvoltarea unor scheme
cognitive mai flexibile care să ducă la schimbarea modului disfuncţional de gândire.
Un important obiectiv al tratamentului este acela de a învăţa pacienţii pentru a deveni
propriii lor terapeuţi.
Tehnicile terapiei cognitive sunt, în realitate, o suită de acte întreprinse de
terapeut în colaborare cu pacientul, pentru schimbarea modului disfuncţional de
gândire al pacientului. Odată cu schimbarea acestui mod de gândire, prin ajutorul
acordat direct pacienţilor, se va schimba modul lor de comportament şi de rezolvare
a problemelor. Pentru a-şi creşte eficienţa muncii şi a creşte rigoarea datelor de
analiză, mulţi dintre terapeuţi folosesc ca instrument o „Fişă de înregistrare a
gândurilor automate”. Acesta poate fi construită după stilul şi nevoile pacientului sau
terapeutului.
Terapia presupune intensă participare şi o bogată creativitate, un algoritm
terapeutic care presupune următoarele activităţi:
- Descoperirea/identificarea ipotezelor maladaptative (în realitate, folosind
terminologia proprie, a ”ideilor disfuncţionale”;
- Supunerea la o analiză de validare a fiecăreia din aceste idei disfuncţionale;
- Descoperirea/identificarea gândurilor automate şi testarea lor, de asemenea, în
scopul de a le dezvălui justificarea/utilitatea lor pentru client;
-Verificarea legitimităţii atribuirii responsabilităţii şi – dacă este cazul – reatribuirea
blamului ;
- Eliminarea aprehensiunilor54 catastrofice, şi reducerea anxietăţilor;
- Decentrarea  de pe false interpretări şi crearea unor coordonate mai apropiate de
adevărul obiectiv (social);
- Detaşarea faţă de situaţiile problematice  şi căutarea de o pluralitate de soluţii
alternative pentru acestea ;

54
« Aprehensiune » este un termen livresc pentru « temere ».
55
- Actualizarea şi aplicarea unor tehnici de diversiune (de asemenea pentru decentrare
şi recentrare în interpretări şi puncte de vedere);
- Fixarea achiziţiilor prin repetiţie cognitivă şi/sau ,,deutero learning’’55
- Instruirea şi instituirea încrederii în sine, creşterea stimei de sine, ş.a.
În esenţă, terapia cognitivă este tot timpul activă şi la început directivă, dar
devine progresiv interactivă, trecând de la observarea comportamentului la analiza
cogniţiilor. Este o metodă originar individuală, dar au fost elaborate şi tehnici pentru
terapia cognitivă de grup.

5. INDICAŢIILE ŞI CONTRAINDICAŢIILE TERAPIEI COGNITIVE

Începând a fi dedicată iniţial pacienţilor depresivi, mai ales pentru depresii

nonbipolare moderate sau uşoare, terapia conitivă se aplică azi şi tulburărilor afective
majore şi tulburărilor distimice.
Au fost consemnate aplicări recente ale terapiei cognitive la tulburări anxioase,
fobii, obsesii, anorexie mentală şi bulimie. Aceste aplicaţii nu au fost încă validate.
Azi se încearcă aplicarea terapiei cognitive celor nonresponsivi la substanţele
antidepresive sau celor care prezintă afecţiuni somatice, cronice.
Psihoterapia cognitivă nu aduce câştiguri pentru pacienţii cu depresie
melancolică, cu depresie psihotică, cu boală schizo-afectivă.
Psihoterapia cognitivă este contraindicată pacienţilor depresivi cu ideaţie
suicidară, cu idei delirante şi halucinaţii.
Curs 7: PSIHOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ

SCURT ISTORIC
DEFINIŢIA PSIHOTERAPIEI
COGNITIV-COMPORTAMENTALE
TEHNICILE PSIHOTERAPIEI
COGNITIV-COMPORTAMENTALE
55
I.e. “învăţare de gradul doi”.
56
 APLICAŢII PSIHOTERAPIEI
COGNITIV-COMPORTAMENTALE

1. SCURT ISTORIC
Nu este un secret, Terapia Cognitiv-Comportamentală a apărut din fuziunea
concepţiei terapeutice cognitive cu concepţia terapeutică behavioristă
(comportamentală).
Dacă urcăm în amonte, către trecutul Psihoterapiei Cognitiv-Comportamentale,
ne vom opri o dată în anii 1960 când s-a afirmat Terapia Cognitivă şi continuând vom
putea ajunge cel mai departe la începutul secolului 20 când se află începuturile
Terapiei Comportamentale.
Într-o manieră extremă, cu riscurile unor eventuale inexactităţi, unii autori
găsesc elemente de terapie cognitiv-comportamentală chiar în antichitate, mai precis
în doctrina filosofilor stoici. În prezent, Terapia Cognitiv-Comportamentală include,
printre alte abordări şi sisteme terapeutice, Terapia Raţional Emotiv-
Comportamentală şi de Terapia Multimodală.
Printre primii care au criticat metodologia (şi cronofagia) psihanalitică a fost
psihologul germano-britanic Hans Eysenck. Pentru Eysenck o tehnică era suficient de
bună dacă elibera clientul de simptome ceea ce însemna, pentru el, că l-a vindecat de
nevroză. Mulţi s-au gândit că o astfel de abordare promitea să fie deosebit de practică
şi eficientă. Totuşi era încă vremea primei generaţii de psihoterapeuţi
comportamentalişti.
În perioada dintre 1950 până în 1970 noul domeniul a apărut de fapt, prin
munca unor cercetători din Statele Unite, precum ar fi Aaron T. Beck si Albert Ellis.
Componenta cognitivă, cum am mai spus, a fost compusă/inventată de aceşti autori în
anii '50 şi a fost identificată după anii '60 cu conceptele psihologiei cognitive care
evoluaseră separat. În anii '50 - '60, behaviorismul de primă generaţiea a tot pierdut
din popularitate datorită a ceea ce se va numi mai târziu "revoluţia cognitivă". Deşi

57
terapeuţii comportamentalişti respingeau conceptul de ”cogniţie” pe considerentul că
este "mentalistic", soluţiile terapeutice ale lui Aaron T. Beck si mai apoi Albert Ellis
au câştigat încet, încet prestigiu în rândul terapeuţilor comportamentalişti.
Ce dă însă o identitate inconfundabilă Terapiei Cognitiv-Comportamentale sunt
metoda şi tehnicile ei, despre care se va vorbi în continuare, dar şi mai mult deosebita
sa aplicabilitate şi eficienţă care le depăşeşte şi pe cea a psihoterapiei cognitive şi pe
cea a psihoterapiei comportamentale lucru care îi dă o legitimitate aparte.
În deceniul VI al secolului XX, Ellis A început să experimenteze o nouă terapie
pe care a numit-o Terapie Raţională. După un timp de practică a înţeles că putea
aduce alinare pacienţilor săi dacă rămânea strict în aria conţinuturilor raţionale lucru
pentru care a început să lucreze şi asupra emoţiilor care însoţeau componenta
raţională a tulburărilor, terapia sa devenind una „Raţional – Emotivă”. Înzestrat pentru
a găsi soluţia corectă, Ellis îşi mai inovează o dată sistemul care în fine devine
Terapie Raţional Emotiv Comportamentală. Această terapie poate fi încadrată ca
fiind una din primele forme de Terapie Cognitiv Comportamentală.
În paralel cu Albert Ellis si Aaron Beck, Arnold Lazarus un psihoterapeut sud-
african, a dezvoltat şi el o psihoterapie care azi se numeşte Terapie Multimodală.
Această abordare este considerată prima forma de terapie cognitiv comportamentală
cu "spectru larg". Plecând de astă dată de la terapia comportamentală, el i-a lărgit
acesteia spectrul astfel încât să includă aspecte cognitive. Lucrarea de referinţă a
soluţiilor sale este cartea " Terapia Comportament şi Dincolo de ea" (1971), foarte
probabil primul text clinic de Terapie Cognitiv Comportamentală). Această lucrarea
demonstrează că este necesară pentru optimizarea eficienţei terapiei şi pentru
obţinerea rezultatelor durabile în tratament, transcenderea metodelor cognitive şi
comportamentale care au arii de concentrare mai înguste. Lazarus include în
câmpurile sale de acţiune senzaţiile fizice, imaginile vizuale (completând gândirea
bazată pe limbaj), factorii biologici şi relaţiile interpersonale.

58
 Succesele obţinute în anii 1980 şi 1990 de David M. Clark şi David H. Barlow
în tratarea de tulburărilor de panică, determină ca Terapia Cognitiv-Comportamentală
să aibă în sfârşit, independent, legitimitate.
În prezent, americanii Keith Dobson şi David Dozois descriu terapia cognitiv-
comportamentală ca având la bază principiu conform căruia: schimbările
comportamentale sunt mediate de evenimente cognitive.

2. DEFINIŢIA PSIHOTERAPIEI COGNITIV-COMPORTAMENTALE

Pentru o definire operaţională a terapiei cognitiv-comportamentale, Robin A.
Chapman spune în 2006: “În realitate au putut fi identificate peste 20 tipuri distincte
de terapie cognitiv-comportamentală, deşi analiza acestor modele a relevat numeroase
elemente de comunalitate, cum ar fi sublinierea teoriilor învăţării şi a cercetărilor pe
tema acesteia.”56 Deşi avem o mare diversitate de evoluţii ale acestei orientări, se
poate da totuţi o definiţie generală a acesteia.
În The GALE ENCYCLOPEDIA of Psychology (2001) Terapia Cognitiv-
Comportamentală este ”o abordare terapeutică bazată pe principiul că stările şi
comportamentele dezadaptative pot fi schimbate prin înlocuirea modalităţilor de
gândire distorsionate sau improprii, cu pattern-uri de gândire mai sănătoase şi mai
realiste.”57

3. TEHNICILE PSIHOTERAPIEI COGNITIV-COMPORTAMENTALE

Terapia Cognitiv-Comportamentală are azi tehnici terapeutice particulare
care variază în cadrul diferitelor sale abordări, în funcţie de tipul de problemă.
Metodele şi tehnicile abordării cognitiv-comportamentale sunt grupate în două
categorii:
56
Chapman, A. Robin (edit.), (2006): The Clinical Use of Hypnosis in Cognitive Behavior Therapy. A Practitioner's
Casebook, Springer Publishing Company, Inc, New York, p.8.
57
Strickland, Bonnie R.,(coord), (2001):The GALE ENCYCLOPEDIA of Psychology, SECOND EDITION, Gale Group,
Farmington Hills, p. 128.
59
 1. Metode de identificare a gândurilor negative:
- discutarea unei experiente stresante recente;- retrăirea evenimentelor
anxiogene pe plan imaginativ sau prin intermediul jocului de rol şi analiza trăirilor
psihice aferente;
- analiza gândurilor asociate modificărilor de dispozitie din cadrul şedinţei de
consiliere.
2. Metode de modificare a gândurilor negative şi comportamentelor aferente:
- explicarea, de către consilier, a relaţiei dintre gândire, afectivitate,
comportament;
- informarea clienţilor asupra mecanismelor anxietăţii;
- distragerea clienţilor de la gândurile negative, prin implicarea lor în diverse
activităţi;
- promovarea activităţilor;
- explicarea clienţilor a unor principii de planificare riguroasă a timpului;
- verificarea veridicităţii gândurilor negative automat asociate unor situaţii.
Procesul terapeutic poate utiliza şi:
- Cunoaşterea (prin chestionare şi testare) şi apoi inventarierea (celor mai
percutante) cogniţii, ipoteze, evaluări, credinţe şi convingeri care ar putea fi
considerate inutile şi nerealiste;
- Ţinerea unui jurnal de evenimente semnificative, în care se consemnează şi
sentimentele, gândurile şi comportamentele asociate evenimentelor;
- Utilizarea a diferite tehnici de relaxare;
- Confruntarea progresivă cu activităţile care au fost până atunci evitate şi
încercarea de noi modalităţi de comportament şi reacţie, cu efect adaptativ crescut.

60
 3. APLICAŢIILE PSIHOTERAPIEI COGNITIV-COMPORTAMENTALE
Până în prezent, eficacitatea terapiei cognitiv-comportamentale a fost obiectul
unor cercetări care au adus confirmări avantajoase pentru această abordare
terapeutică. Rezultatele studiilor publicate recomandă terapia cognitiv-
comportamentală, pentru o mare varietate de tipuri de probleme: adicţii de orice fel;
anxietate şi atacuri de panică; condiţii de personalitate; depresie; durere cronică;
fobii (ex. agorafobie, fobie socială, fobii simple); furie;
probleme de alimentaţie; probleme relaţionale şi sexuale; probleme ale copiilor şi
adolescenţilor; sindromul de oboseală cronică; ticuri; tulburări comportamentale;
tulburări psihotice (precum schizofrenia, tulburarea bipolară ); tulburări de învăţare;
tulburare de stres post-traumatic; tulburări ale somnului; tulburare obsesiv-
compulsivă.
Terapia Cognitiv-Comportamentală poate funcţiona ca modalitate unică
de tratament sau în combinaţie cu un tratament farmacologic, în funcţie de severitatea
sau natura problemei fiecărui client.

Curs 8: PSIHOTERAPIA COMPORTAMENTALĂ

IZVOARE ŞI SCURT ISTORIC

DEFINIŢIA PSIHOTERAPIEI
COMPORTAMENTALE
PSIHOTERAPIA PROPRIU-ZISĂ

1. IZVOARE ŞI SCURT ISTORIC

Deşi behaviorismul a apărut încă în preajma anului 1900, despre terapia

comportamentală începe să se vorbească abia prin deceniul V al secolului XX.
61
 Istoria fundamentării teoretice a schimbării comportamentale parcurge însă un
drum mai lung, trecând pe la Ivan Petrovici Pavlov (1849–1936), John Broadus
Watson (1878–1958), Edward Thorndike (1874–1949), Edward Chace Tolman (1886
- 1959) şi ajunge până la Burrhus Frederic Skinner (1904–1990).
Terapia comportamentală este bazată pe principiile condiţionării clasice a lui I.P.
Pavlov şi pe condiţionarea operantă dezvoltată de B.F. Skinner.
În general se poate considera că terapia behavioristă are ca origine trei puncte
distincte şi acestea sunt: Africa de Sud (prin munca Joseph Wolpe ), Marea Britanie
(prin activitatea S. Rachman şi H. J. Eysenck) şi Satele Unite ale America (unde a
lucrat B.F. Skinner).
Născută ca reacţie la psihanaliză, terapia comportamentală pune accent pe
controlul stimulilor din mediu cu ajutorul cărora comportamentele dezirabile sunt
recompensate pentru a creşte frecvenţa lor de manifestare. Întărirea socială se
materializează prin utilizarea adecvată a stimulilor din mediu (emise de către
persoanele semnificative pentru client) astfel încât comportamentele dezirabile să fie
recompensate (sporind astfel posibilitatea ca acestea să fie reiterate).
Astfel conceptele de control al comportamentului şi de întărire socială devin
conceptele fundamentale ale psihoterapiei comportamentale. După cum se poate
constata această orientare consideră că fiinţa umană se structurează vis-a-vis de
stimulii exteriori, vis-a-vis de interacţiunile cu ceilalţi oameni. Forţele psihice
interne, abisale îşi pierd de această dată importanţa pe care au avut-o în psihanaliză.
Dacă persoana dezadaptată este în felul acesta deoarece a eşuat în dobândirea unor
abilităţi care să-i asigure succesul în activităţile pe care le desfăşoară, ba mai mult, de
cele mai multe ori a dezvoltat sau a achiziţionat modalităţi falimentare de răspuns la
stimulii din mediu.
Pentru a schimba această stare de lucruri şi pentru a mări rata de succes în
întreprinderile pacientului, psihoterapia constă, cum am mai spus, într-un proces de
învăţare.

62
 Dacă pentru psihanalişti simptomul este expresia simbolică a unui conflict
istoric, pentru comportamentalişti simptomul este însăşi problema. De aceea nu mai
este necesară nici o incursiune în trecut ci el trebuie eliminat aici şi acum.
Prin descoperirea importanţei cogniţiilor în procesul genezei tulburărilor
psihice din psihoterapiile comportamentale s-au desprins cele cognitiv-
comportamentale care urmează un drum propriu lor. Cu toate acestea tributari
robusteţei ideologice a psihologiei behavioriste numeroşi terapeuti rămân fideli
terapiei comportamentaliste clasice, care nici ea nu rămâne pe loc, ci evoluează către
viitor.
Începând cu Şcoala lui I.P. Pavlov şi cu afirmarea beheviorismul metodologic
(al lui Watson) şi până la A.T. Beck şi A. Elis (şi chiar până la B.F. Skinner) toate
aceste idei au fost propuse şi promovate de ceea ce azi putem numi prima generaţie
de psihoterapeuţi comportamentali.
Multă vreme condiţionarea clasică şi cea operantă au rămas paradigmele de
lucru ale psihoterapiei comportamentale şi se părea că în aceeaşi direcţie va evolua şi
viitorul. În anii '60, Aaron T. Beck şi mai apoi Albert Ellis au depăşit preceptele
psihologiei cognitive şi au combinat-o masiv cu interpretări şi tehnici
comportamentale. Rezultatul este o nouă abordare hibridă (dar foarte lucrativă)
numită „psihoterapie cognitiv-comportamentală”58. Încadrarea acestei noi abordări a
ridicat serioase probleme ideologice. Ce era evident, era că ea revoluţiona
psihoterapia clasică behavioristă59 marcând o netă ruptură în evoluţia acesteia, motiv
pentru care promotorii şi practicienii ei pot fi consideraţi „a doua generaţie de
psihoterapeuţi comportamentali”.
În trecut (ca şi-n prezent) activitatea acestei a doua generaţii de psihoterapeuţi
comportamentali s-a dovedit a fi efectiv eficientă (un foarte bun exemplu este
eficienţa acestei abordări în tratarea fobiilor prin tehnica proprie numită „a
desensibilizării sistematice”). Orientarea aceasta a devenit foarte populară şi se părea

58
Tratarea psihoterapiei „cognitiv-comportamentale” are în această lucrare un capitol rezervat.
59
“Psihoterapie behavioristă” este o denumire sinonimă cu “Psihoterapie comportamentală”, “behavior” fiind termenul
englezesc pentru comportament.
63
încă o dată că va reprezenta viitorul psihoterapiei comportamentale. După trecerea
câtorva decenii însă s-au acumulat date clinice care au arătat limitele acestei abordări
hibride. Acesta a fost prilejul pe care îl aşteptau tinerii rămaşi adepţi fideli teoriei
clasice comportamentale care au fost de părere că „a doua generaţie” a trădat
ideologia behaviorismului. Această „a treia generaţie de psihoterapeuţi
comportamentali” (clinical behavior analysts) utilizează principiile de bază ale
condiţionării clasice sau ale condiţionării operante dar într-o manieră modernizată
subliniind necesitatea formulării clinice (pe baza comportamentului verbal manifestat
de pacient) şi apoi analizarea funcţională/comportamentală a cazurilor. Un rol de mare
importanţă, catalizator şi îndrumător, în această orientare, au jucat munca, opera şi
personalitatea lui B.F. Skinner.
În vremea de pe urmă, este din ce în ce mai evident că psihoterapia
comportamentală încearcă să demonstreze ascendenţa sa asupra abordării cognitive.
Deşi autori precum J.A. Block şi E. Wulfert consideră încă din anul 2000 aceast fapt
ca pe o realitate, se poate spune că încă mai sunt întrebări la care nu s-au dat
răspunsuri definitive.

64
 2. DEFINIŢIA PSIHOTERAPIEI COMPORTAMENTALE
Terapia comportamentală este o terapie bazată pe teoriile învăţării. Ea ţinteşte
să trateze tulburările psihice prin metode care întăresc comportamentele dezirabile şi
încearcă să le stingă pe cele indezirabile. În esenţă, terapia comportamentală are ca
efect schimbarea comportamentală.
Schimbarea comportamentală este evoluţia obţinută prin aplicarea
cunoştinţelor teoretice ori a cunoştinţelor obţinute prin cercetare, experimental, în
scopul rezolvării problemelor pacientului (reparatoriu), ori pentru a-i optimiza
adaptarea la mediu (în sensul dezvoltării).
Necesitatea, direcţiile şi formele schimbării comportamentale au fost, în
principal, inspirate de analizele de comportament ale lui B.F. Skinner.
Într-o accepţiune a şcolii americane proprie mileniului III, o definiţie generală
a terapiei care face obiectul secvenţei de faţă este: ”terapia comportamentală este o
abordare terapeutică orientată spre obiective, care tratează tulburările
emoţionale şi comportamentale ca pe răspunsuri dezadaptative învăţate şi care,
sub formare/îndrumare adecvată, pot fi înlocuite cu răspunsuri (mai - n.n.)
sănătoase.”60
Terapia comportamentală se întemeiază pe teoriile comportamentale ale
învăţării. De altfel terapeuţii comportamentaliştii consideră că diferenţa dintre
psihoterapii este dată în principal de ceea ce ele consideră că merită a fi învăţat.

3. PROCESUL TERAPEUTIC ÎN PSIHOTERAPIA COMPORTAMENTALĂ

60
Strickland, Bonnie R.,(coord), (2001):The GALE ENCYCLOPEDIA of Psychology, SECOND EDITION, Gale Group,
Farmington Hills, p. 70.
65
 Psihanaliza şi behaviorismul sunt ideologic (putem spune) antitetice şi au şi
origini diferite - tehnicile behaviorismului derivă din cercetări ştiinţifice, iar cele ale
psihanalizei din practica clinică. Terapiile comportamentale diferă de psihanaliză în
general, deoarece ele identifică comportamentele specifice, care se cer a fi schimbate
cu necesitate şi utilizează principii de tratament, temeinic verificate prin practica
clinică. Un punct de vedere legitim privind geneza acestei orientări terapeutice, ar fi
că aceasta a apărut ca reacţie la psihoterapiile bazate pe « insight »61.
Oamenii sunt în mod comun dependenţi de învăţare, lucru care antrenează şi
calităţile memoriei indivizilor. Consecinţă a acestui fapt este că diferenţele de
capacităţi mnezice şi de învăţare regăsite la oamenii aflaţi în aceleaşi condiţii, pot
explica diferenţele de comportament şi, eventual, tulburările psihologice. Intervenţia
asupra aceloraşi calităţi şi capacităţi în sensul îmbunătăţirii lor explică schimbările
pozitive din terapia comportamentală.
Iniţial, terapia comportamentală era, după iniţiatorii Hans J. Eysenck, Joseph
Wolpe, Arnold Lazarus, încercarea de a schimba comportamentele umane în direcţii
dezirabile şi rentabile în acord cu teoriile moderne ale învăţării (stabilite
experimental).62
Cea mai importantă contribuţie în modelarea comportamentalismului actual o
are, însă, B. F. Skinner.
„În final, în 1953, (după ani de experimente – n.n.) Skinner şi colegii săi au
utilizat pentru prima dată terapia comportamentală ca termen clinic referitor la
aplicarea procedurilor de condiţionare operantă utilizate pentru a schimba
comportamentul pacienţilor psihotici”63

61
Adică psihanalitice.
62
Aceaste definiţii au ca slăbiciune faptul că nu există teorie a învăţării care să reunească un consens suficient de
puternic din partea unei majorităţi a psihologilor.
63
Sommers-Flanagan, John; Sommers-Flanagan, Rita, (2004): Counseling and Theories in Context and Practice, Skills,
Strategies, and Techniques, John Wiley & Sons, Inc., Hoboken, New Jersey, p. 218.
66
 Terapia comportamentală de azi îşi întemeiază intervenţiile de bază pe aşa
numita analiză funcţională a lui Skinner şi a evoluat către adesea numita ”analiză
clinică a comportamentului”, psihoterapia dezvoltată de a treia generaţie de
comportamentalişti.
Analiza comportamentală este o teorie foarte apreciată în cultura americană şi
foarte criticată în cultura europeană.
Analiza comportamentală este o şcoală şi o ramură a psihologiei
(behavioriste), preocupată cu predicţia şi controlul/influenţa comportamentelor. Fiind
o şcoală a condiţionării operante, identificarea se face anterior comportamentului
vizat şi manipularea consecinţelor se realizează prin modelarea comportamentului
însuşi.
După autorii americani John P. Forsyth şi Jill Sabsevitz (2002): ”Ramura
aplicativă a analizei comportamentale este adeseori, utilizată ca sinonim cu
modificarea comportamentală şi termeni precum analiza de comportament
aplicată. Analiza clinică a comportamentului este cea mai nouă ramură a analizei
comportamentale, foarte apropiat asociată cu psihoterapia în ambulatoriu a
pacienţilor.” 64
Psihoterapia celei de a treia generaţii doreşte să se detaşeze net de psihoterapia
cognitivă şi de ”hibridul cognitiv-comportamental”, reîntorcându-se la aserţiunile
paradigmei comportamentale clasice (comportamentalismul metodologic), dar şi ale
variantei denumită ”comportamentalism radical” al lui B.F. Skinner 65. Bineînţeles că
influenţele altor interpretări ale behaviorismului (de ex. modele ale comportamentului
verbal etc.) nu sunt excluse.
B.F. Skinner şi-a numit Şcoala (de cercetare) “Analiza Experimentală a
Comportamentului”

64
Forsyth, John P.; Sabsevitz, Jill: Behavior Therapy: Historical Perspective and Overview în Hersen, Michel; William,
Sledge, (coord), (2002): Encyclopedia of Psychoterapy, Vol.1; Academic Press; San Diego, CA, p. 259.
65
Behaviorismul lui Skinner este considerat a fi devenit radical de când el a extins principiile sale behavioriste
(comportamentale) la procesele din cadrul întregului organism.
67
 Comportamentalismul radical nu este mecanicist sau reducţionist (aşa cum este
behaviorismul metodologic) dar, în continuare, stările mentale interne (ipotetice
pentru behaviourişti) nu sunt considerate cauze ale comportamentului. Deşi Skinner
acceptă sentimentele, stările de conştiinţă şi introspecţia ca realităţi care au calitatea
de a fi ştiinţific abordabile, e foarte hotărât, respingând şi originea afectivă a
comportamentelor. De asemenea, după comportamentalismul radical, întotdeauna,
manifestările trebuie să fie observabile, cel puţin pentru individul care le trăieşte
(manifestă), dar reflexele sunt, de asemenea, respinse ca modele ale tuturor
comportamentelor. Comportamentalismul radical susţine ideea unei ştiinţe a
comportamentului complementară (dar şi independentă de) a fiziologiei. Cercetări
îndelungate au arătat că, atât comportamentele dezirabile, cât şi cele indezirabile, sunt
învăţate prin interacţiuni cu mediul social şi fizic.
Skinner a creat şi folosit şi conceptul de comportamentul verbal care cuprinde
ceea ce în mod tradiţional numim limbaj sau vorbire. Comportamentul verbal este
considerat şi el un comportament care are aceleaşi calităţi ca orice alt comportament,
care este operant în alt context. Skinner diferenţiază totuşi între comportamentulul
verbal, care este mediat de alţi oameni şi celelalte comportamente care sunt mediate
de lumea naturală.
Uneori, din raţiuni metodologice, este necesară analizarea, evaluarea
funcţională a comportamentului care poate furniza ipoteze despre relaţia dintre
evenimente specifice de mediu şi comportament.
Skinner abordează cercetările în manieră analitică, de tip “divide şi cucereşte”,
unele instanţe având, pentru el, o condiţie (sau comportament) corporal, altele
solicitând o “analiză” mai aprofundată în termeni comportamentali. Punctul de vedere
al lui Skinner asupra comportamentului este caracterizat uneori ca fiind unul
"molecular", unele comportamente putând fi descompuse în părţi atomice sau
molecular.
O trăsătură care distinge terapia comportamentală de alte terapii este
incontestabila operaţionalizare a paşilor de intervenţie.
68
 Curs 9-10: PSIHOTERAPIA DE GRUP

MICRO ISTORIE CRONOLOGICĂ A PSIHOTERAPIEI DE GRUP

DEFINIŢIE
TERAPIA DE GRUP
SPECIFICUL TERAPEUTIC: ACTIVITATI, FENOMENE SI FACTORI
TERAPEUTICI
ORGANIZAREA GRUPULUI TERAPEUTIC
FUNCŢIONAREA GRUPULUI TERAPEUTIC

1. MICRO ISTORIE CRONOLOGICĂ A PSIHOTERAPIEI DE GRUP

Adevăratul fondator, în 1907, al psihoterapiei de grup poate fi considerat un
medic internist din Boston, Joseph H. Pratt (1872-1956).
Pratt, medic în Boston, oferea, după ce-i aduna în grupuri, pacienților săi,
lecturi inspiraţionale pacienţilor cu tuberculoză. Aceste metode de grup au fost
numite metode pentru "controlul gândurilor." Pratt le-a recomnandat şi altor medici
aceleaşi metode, pentru o varietate de tulburări fizice. (Pratt, 190766).
Ca alţi contributori importanţi, în perioda de început, pot fi amintiţi Trigant
Burrow şi Paul Schilder, de asemenea medici internişti.
66
Pratt J.H.: The class method of treating consumption in the homes of the poor. Journal of the American Medical
Associaţion 49: 755-759, 1907
69
 Aproximativ în 1913 Moreno scrie piesa, "Divinitatea ca actor de comedie".
După G. Ionescu, Moreno argumentează că relaţiile interpersonale create în grup
au o valoare terapeutică mai mare decât relaţiile transferenţiale. Evident, Moreno
argumentează şi importanţa altor tipuri de relaţii din grup, altele decât cele de
transfer.
E. Simmel aplică pe scară largă psihoterapia de grup pentru a trata tulburările
psihice întâlnite în rândul militarilor armatei germane în timpul primului război
mondial. După război, prin introducerea unor mijloace psihagogice (care pot fi
descrise ca mijloace de educaţie psihologică), psihoterapia de grup îşi extinde aria
aplicării de la pacienţii nevrotici şi comportamentali, la cei psihotici.
L.C.Marsh duce mai departe începând cu 1919 principiile didactice, folosind
metoda « inspiraţională », (metodă folosită şi de Pratt şi care se compune din prelegeri
la care clienţii iau note, sunt întrebaţi şi recompensaţi în funcţie de conduita lor
generală) în psihoterapia de grup67.
În perioada interbelică orientarea didactică a psihoterapiei de grup continuă cu
munca lui L. Wender, care abordează probleme de psihopatologie şi psihologie,
promovând şi combinarea psihoterapiei de grup cu psihoterapia individuală. Pentru
Wender grupul este o recreare a familiei, are un pattern familial, terapeutul fiind
văzut ca o figură parentală simbolică.
Mai mult sau mai puţin convenţional, se consideră că cel care a fondat
psihoterapia de grup este Trigant Burrow (1875 - 1950) psihanalist şi psihiatru
american. El publică în perioada 1924-1927 câteva texte fundamentale pentru această
formă de psihoterapie care consacră sintagma de ”psihoterapie de grup”.
K. L. Lewin (1936) crează noţiunile de „presiune a grupului” 68 (ce acţionează
asupra grupului modificându-i comportamentul) şi de „dinamică a grupului” care
după război completează paradigma interacţiunii membrilor grupului care ia în
considerare natura forţelor sociale dar mai ales utilizează conceptul de „câmp social”.

Azi denumită „terapie de mediu”.

67

Presiune psihologică ce se exercită asupra individului în cadrul grupului de către grup, modificându-i comportamentul
68

70
 Germanul Siegfried Heinrich Foulkes dezvoltă în anii 1940 psihoterapia
analitică de grup care combină insight-urile psihanalitice cu înţelegerea şi
interpretarea funcţionării sociale.
S. H. Foulkes şi W. Bion, din Marea Britanie, pornind de la observaţia că
fenomenele de transfer apar şi în grup nu numai în raport cu terapeutul ci şi între
membrii grupului au folosit psihanaliza în grupuri de subiecţi pentru a combate
simptomele de epuizare datorate celui de-Al Doilea Război Mondial.
Psihoterapia în grup69, cunoaşte actualmente o temeinică fundamentare datorită
aporturilor din ştiinţele socio-umane şi în special din sociologie, psihopedagogie şi
psihologie socială.

69
A. Stein spunea în 1961 (apud G. Ionescu 1990) că psihoterapia în grup a fost considerată „a treia revoluţie în
psihiatrie, după înlăturarea lanţurilor bolnavilor psihici de către Ph. Pinel şi descopeerirea inconştientului de către S.
Freud”.
71
 2. DEFINIŢIE
O definiţie relativ recentă enunţă terapia de grup ca pe “tratarea simultană a
unui număr de clienţi care se întâlnesc regulat sub îndrumarea unui psihoterapeut,
pentru a reuşi eliberarea de anumite simptome sau obţinerea schimbării personale.”
(Bonnie Strickland (2001), p. 284).
Mai reuşită ni se pare definiţia din 1994 a lui N. Kanas şi D. Farrell:
psihoterapia de grup este „o metodă de tratament în care pacienţii pot realiza
ameliorarea simptomelor şi rezolvarea problemelor intrapsihice şi interpersonale ca
rezultat al interacţiunii lor cu alţi bolnavi şi cel puţin cu un terapeut instruit
profesional într-un cadru de grup”.
Se spune uneori că psihoterapiile de grup sunt nontransferenţiale. În realitate,
şi-n aceste terapii apar fenomene de transfer, doar că acestea sunt de cele mai multe
ori pasagere şi uneori, nu se proiectează asupra psihoterapeutului, ci asupra unor
membri marcanţi din grupul terapeutic.
În Enciclopedia Gale a psihologiei, terapia de grup este „tratamentul simultan a
mai multor clienţi, care se întâlnesc în mod regulat sub supravegherea unui
psihoterapeut, pentru a obţine eliberarea de nişte simptome particulare sau pentru a
urmări schimbări cu caracter personal.”70
Nu este greşit, în unele cazuri, ca psihoterapia de grup să fie privită ca o
continuare firească a psihoterapiei individuale.

70
Strickland, Bonnie R.,(coord), (2001):The GALE ENCYCLOPEDIA of Psychology, SECOND EDITION, Gale Group,
Farmington Hills, p.284.
72
 3. SPECIFICUL TERAPEUTIC: ACTIVITĂŢI, FENOMENE
În contextul grupului, pacienţii adeseori împart/schimbă informaţii, ceea ce le
este de mare ajutor pentru a afla informaţii faptice despre tratament sau cu privire la
accesul la servicii de gen/specializate.
GRUPUL ŞI ESENŢA TERAPEUTICĂ
Viaţa din interiorul grupului, ca şi atmosfera specifică din timpul şedinţelor,
relaţiile interindividuale care apar şi dezvoltă aici, relevă rolul esenţial al grupului în
sine, ca şi realitate ontologică, în procesul de ameliorare şi vindecare. Grupul
posedă o dimensiune existenţială specifică, o anume structurare şi organizare, oferind
şi implicând relaţii interpersonale reale. Pentru G. Ionescu71, „Întâlnirea zilnică din
salon constituie principala tehnică terapeutică...”
FORŢA GRUPULUI
Ca o consecinţă şi dovadă a acestei realităţi, terapeutul, investit iniţial cu
autoritate, renunţă la aceasta, adoptând o atitudine de neutralitate binevoitoare,
acreditând ideea că singura autoritate aparţine grupului.
Chiar dezideratul grupului este sprijinul reciproc, realizat prin discutarea în grup a
faptelor, problemelor personale dar şi punerea în mişcare a celorlalte forţe
sanogenetice ale sale. S. Bloch şi colab.72 susţin că cei mai importanţi factori curativi
în grup, din perspectiva terapeutului sunt : acceptarea, interacţiunea,
autodezvăluirea, catharsis-ul, clarificarea, altruismul, învăţarea, orientarea şi
insuflarea speranţei. Pacienţii aflaţi în terapie ambulatorie ai lui I. D. Yalom au
ierarhizat într-o cercetare efectuată în 197573 ca fiind cei mai importanţi (dintr-o listă
de 12) următorii patru factori :
- acceptarea de către membrii grupului;
- exprimarea sentimentele reprimate ;

71
George Ionescu, (1990) p. 147.
72
Apud G. Ionescu (1990) p. 144
73
Ibidem
73
 - receptarea feed back-ului pe care membrii grupului îl exprimă privind
comportamentul interpersonal ;
- descoperirea motivaţiilor inconştiente ale conduitei personale.
OBSERVAREA
Psiho- şi co- terapeutul vor trebui să poată capta lesne în câmpul lor vizual toţi
membrii grupului, pentru că observarea ansamblului de modificări ale fizionomiei,
care exteriorizează anumite sentimente sau gânduri, expresiile feţei, la care se adaugă
alte semne clinice (tremor, modificări vasomotorii, culoarea tegumentelor) sunt
de cea mai mare importanţă, pentru activitatea terapeutică. Gestica simplă sau
emfatică, teatrală, poate evoca trăsăturile de personalitate ale pacientului dar şi
diferitele aspecte ale tulburării. Este de asemenea binecunoscut că « sub imperiul »
emoţiilor, ritmul, intensitatea, tonalitatea sau timbrul vocii se pot modifica. De altfel,
fiecare pacient are propriul lui limbaj. Nu trebuie pierdută din vedere evaluarea
congruenţei între comunicarea verbală şi ce para sau nonverbală, vorbindu-se de
o veritabilă triadă mimică-gestică-cuvânt. Unitatea acestei triade este direct
proporţională cu gradul de organizare al psihismului.
TRIADA MIMICA-GESTICA-CUVÂNT
Grupul dă ocazia rară de a testa unitatea comunicării pacientului. Stimulându-
se comunicarea verbală liberă, relaxată, cu propriile-i cuvinte, asupra oricărei
probleme de interes personal, se realizează înţelegerea/decodificarea comunicării
precum şi a acţiunilor şi interacţiunilor. Această decodificare se face în grup prin
analiză şi interpretare.
DECODIFICAREA
Nu este un scop în sine, ci prin prilejurile pe care activitatea specifică le oferă,
grupul devine o arenă a reliefării nosografice. Încadrarea nosografică în sine este din
ce în ce mai puţin indicată.

74
 DIRECTIVITATEA
Pentru a îndepărta/reduce anxietatea pacienţilor, amabilitatea şi curtoazia vor
constitui primul ingredient al muncii profesionistului de grup. 74 Munca aceasta
trebuie, de asemenea, să includă mereu cuvinte de încurajare, toate pe un raport de
familiaritate, ceea ce va înlătura inhibiţiile clienţilor, creând acel mult căutat mediu
securizant în care oamenii să se desfăşoare natural, fiind ei înşişi. Totuşi, conduita
democratică a terapeutului nu trebuie înţeleasă ca o conduită cu totul nondirectivă ci,
dimpotrivă, la democratismul acestei conduite se recomandă adăugarea unei
dimensiuni directive.
AGENTUL ACTIV AL VINDECĂRII
O activitate prin care terapia de grup devine sui-generis este stimularea
participării membrilor la activitatea grupului. Aceasta înseamnă că pacietul devine
inevitabil agent activ al vindecării sale. Specificul psihoterapiei de grup emerge şi
din activismul crescut, din participarea şi implicarea intensă din tensiunea înaltă din
grup ceea ce duce la edificarea « spiritului de grup », dând potenţe terapeutice
grupului. În acest fel, în grup fiecare pacient exprimă opinii şi experimentează trăiri
afective, ceea ce (poate) duce la schimbarea atitudinilor faţă de sine, faţă de
ceilalţi, faţă de realitate.
TEMA SUPUSĂ ANALIZEI GRUPULUI
Cea mai aşteptată cale este acea a respectării regulii formulate încă de S. Freud,
care a atenţionat că pacientul trebuie să formuleze tema supusă analizei grupului. În
mod obişnuit, constituenţii grupului discută şi încearcă să explice evenimentele care
au avut loc în salon sau în perioada scursă în viaţa reală între două întâlniri.

4. FACTORI TERAPEUTICI IN GRUP

74
Nu stim încă preţul întreg al aceastei zicale, dar nu putem să trecem mai departe fără să n-o menţionăm măcar la
subsol: „Poartă-te mereu frumos pentru că orice om ascunde o durere.”
75
 În dinamica grupului terapeutic interferează o sumedenie de manifestări
concrete ale unor factori de tip intelectual, emoţional sau acţional. Rezultantele
acestei sumedenii de interacţiuni se constituie într-o constelaţie de peste 200 de
procese de grup. Bineînţeles că distincţiile se pot face numai din punct de vedere
teoretic, întrucât în practică, ele sunt cu adevărat intricate, legate prin relaţii de
interferenţă şi simultaneitate.
O enumerare parţială a celor mai importante procese psihologice este propusă
de noi în următoarea formă:
1 - Universalizarea este procesul de descoperire/recunoaştere de către pacient că în
grup nu este singurul cu probleme emoţionale, că şi alţi membri prezintă probleme
întrucâtva similare, ceea ce are asupra individului un efect tranchilizant şi gratificant.
Constatarea faptului că fragilizarea sa nu este unică, ajută pacientul să elimine
sentimentele de izolare, îl ajută să-şi valideze experienţele şi să-şi ridice stima de sine.
2 – Altruismul. Uneori, pacienţii (din motive care ţin cel mai adesea de calitatea
educaţiei morale pe care au primit-o) acordă o atenţie exagerată propriei persoane şi
intereselor strict personale.
“Răsplata” egoistului este izolarea ca inapartenenţă, trăirea unor sentimente
acute de insecuritate75. Grupul este un loc unde membrii se pot ajuta unul pe celălalt,
experimentează sentimentul alinării suferinţelor celuilalt, uşurându-şi astfel (prin
empatizare) propria suferinţă.
3 - Instalarea/dobândirea speranţei. De multe ori pacienţii îşi pot reprezenta situaţia
în care se află ca fiind fără posibilitate de rezolvare, fără ieşire. Într-un grup care are
membri în diferite stadii de dezvoltare sau recuperare, se poate întâmpla ca un
membru mai vechi al grupului să fie dovada vie că problemele cu care unul recent
antrenat în terapie se mai luptă încă, pot fi depăşite. Acest lucru va avea bineînţeles un
efect încurajant şi însufleţitor76asupra celui de pe urmă.

75
La urma urmei nici un răţoi nu vine singur din tările calde...
76
Într-un sens foarte apropiat de sensul original al cuvântului.
76
4 - Transferul şi reiterarea corectivă a experienţelor din prima copilărie.
Membrii grupului identifică inconştient adesea terapeutul de grup (transferul vertical
între pacient şi terapeut), dar şi pe alţi membrii ai grupului, cu proprii lor părinţi sau
fraţi, dând naştere astfel unei forme de transfer specifică psihoterapiei de grup, aşa
numitul « transfer pe orizontală ». Transferul poate fi pozitiv sau negativ.
5 - Dezvoltarea de tehnici de socializare Reintegrarea77 individului în marele grup
social, cel real, este unul din principalele deziderate ale terapiei de grup.
6 - Identificarea (şi comportamentul imitativ) este o cale de adaptare prin care
membrii grupului pot dezvolta abilităţi sociale, prin imitare conştientă sau
inconştientă a atitudinilor, comportamentelor şi valorilor unui model. Rolul de model
îl pot avea terapeutul sau a alţi membrii proeminenţi din cadrul grupului terapeutic.
Acest proces de identificare se realizează, de exemplu, prin procese de modelare
proprie, prin împărtăşirea sentimentelor, arătând suport şi înţelegere altor membri din
grup.
7 – Coeziunea. După unele păreri, coeziunea este principalul factor terapeutic,
procesul care valorizează grupul, conferind membrilor săi sentimentul apartenenţei la
grup; un factor de la care decurg toate celelalte. Oamenii sunt fiinţe sociale cu o
nevoie instinctivă de a aparţine grupului. Un grup coeziv este acela în care toţi
membrii au un sens al apartenenţei, acceptării şi validării. Într-un astfel de grup
fiecare membru este acceptat şi suportiv, prezentând în acelaşi timp relaţii
semnificative cu ceilalţi.
Ventilaţia, catharsis-ul şi abreacţia sunt fenomene psihice înrudite, care apar
atât în cadrul terapiei individuale, cât şi de grup. Ambele au ca scop ori reducerea
tensiunilor psihice negative ori pozitivarea lor.
8 - Ventilaţia78 (în sensul de „aerisire a sufletului”) constă în exprimarea deschisă a
unor gânduri intime, destăinuire care dă acea senzaţie unică de uşurare pe care o au

77
Prin “integrare” înţelegem o includere organică, funcţională, pe termen nelimitat în mediul social.
78
Ventilaţia nu trebuie confundată cu « hiperventilaţia » care este un exerciţiu, o tehnică specială, utilizată în
psihoterapie pentru atingerea unor stări de conştiinţă deosebite/modificate.
77
oamenii când « împărtăşesc ce au pe suflet » unei alte fiinţe umane, indiferent că le
este prieten sau psihoterapeut79.
Ventilaţia permite ameliorarea anxietăţii şi a sentimentelor de culpabilitate.
9 - Catharsis-ul se referă la eliberarea emoţiilor şi tensiunilor, şi nu neapărat
inconştiente. Catharsis-ul este experienţa de scutire de presiunile şi primejdiile
emoţionale cu care pacientul vine împovărat, prin libera şi neinhibata exprimare a
sentimentelor cronice de ruşine şi vinovăţie.80
10 – Abreacţia. Întrucât pacientul este capabil să recunoască relaţia dintre atitudinile
iraţionale actuale şi stările emoţionale trecute, abreacţia presupune un anumit grad de
înţelegere şi conştientizare a tulburărilor emoţionale. Abreacţia ia de obicei forma
unor comportamente penibile, cum ar fi lamentaţiile şi plânsul.
Cu toate că provoacă aceste tulburări, abreacţia reprezintă o experienţă
terapeutică majoră. Terapeutul trebuie să încurajeze acest proces în mod oportun, şi
anume, numai atunci când pacientul este bine integrat în grup şi când grupul este
capabil de a oferi pacientului suportul necesar pentru abreacţie.
Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite şi mai ales dacă abreacţia nu este bine
plasată în timp, provocarea ei poate determina o decompensare psihică.
11. Presiunea grupului. Unul din cei mai puternici factori terapeutici de grup sub
influenţa căruia fiecare pacient din grup este susceptibil să-şi modifice modul de
gândire, sentimentele şi conduita. Pacientul este întotdeauna motivat de întăririle
primite din partea terapeutului şi/sau a membrilor grupului numai dacă acesta
acreditează şi valorizează pe ceilalţi membri ai grupului. Presiunea pe care-o exercită
grupul, prin diferitele forme de învăţare – prin penalizări şi gratificaţii – asigură
acceptarea şi adoptarea noilor modele comportamentale.

79
Tot ventilaţie intâlnim când, în cadrul anchetei, infractorul – pus în faţa probelor – nu mai poate suporta tensiunea
psihică şi mărturiseşte, descriind faptele aşa cum au fost.
80
Spuneam că acest concept a fost împrumutat din cultura greacă. Sentimente catharctice sunt capabile să genereze
(încă din antichitate) cunoscutele tragedii ale lui Eschil, Sofocle şi Euripide (sau oricare operă literară de calitate). Se
spune că şi sentimentele trăite de suporterii sportivi când câştigă echipa favorită sunt tot catharctice. Spre deosebire de
abreacţie, ventilaţia întotdeauna şi cathars-ul uneori, pot fi percepute plăcute subiectiv.
78
12 - Învăţarea interpersonală şi auto-înţelegerea. Apartenenţa la grup şi exerciţiile
de interacţiune din perimetrul grupului dau un feed back asupra comportamentului
membrilor. Membrii grupului ating astfel un nivel mai înalt de auto-conştientizare.
Un factor care completează învăţarea sub înrâurirea grupului este auto-înţelegerea
care se referă la o mai mare aprofundare a nivelurilor de introspecţie şi a motivaţiilor
inconştiente care stau la temelia comportamentelor pacientului.
13 - Exersarea interacţiunilor nu este un scop în sine, ci ea trebuie desăvârşită prin
Internalizarea noilor norme, care apoi trebuie demonstrate comportamental.
14 - Testarea realităţii poate definită drept capacitatea de evaluare obiectivă a lumii.
Pentru o testare corectă a realităţii, fiinţa umană trebuie să fie conştientă de sine, de
ceilalţi şi de lumea obiectivă, într-un mod care să corespundă realităţii. Ca urmare a
proceselor de grup indivizii ajung să dobândească treptat această capacitate.
În concluzie, psihoterapia de grup permite observarea comportamentului
interpersonal direct în situaţie, prilejuind mai buna înţelegere a realităţii sociale.

5. ORGANIZAREA GRUPULUI TERAPEUTIC

Pentru ca grupul să fie un grup cu adevărat terapeutic el trebuie să aibă o
anumită structură din punct de vedere al caracteristicilor psihopatologice şi
personologice ale pacienţilor.
Selecţia pacienţilor pentru psihoterapia în grup
O primă dimensiune de care trebuie ţinută seama este introversia sau
extraversia lor. Aceasta, deoarece pacienţii introvertiţi, ca şi cei depresivi, se
comportă relativ asemănător în grup, deschizându-se pentru comunicare mai mult
decât era previzibil. Totuşi, în grup nu trebuie incluşi mai prea mulţi pacienţi
depresivi, deoarece aceştia, în general, tolerează greu situaţia de grup, prezentând o
slabă participare.

79
 Trebuie evitată, de asemenea, plasarea unui membru al unei categorii
(nosologice ori sociale) izolat în grup, aşa cum ar fi o femeie singură într-un grup de
bărbaţi, un muncitor singur într-un grup de intelectuali sau un vârstnic singur într-un
grup de tineri. Corect este ca din orice mediu să fie inclus mai mult de un membru,
pentru că cei cu statut similar se sprijine reciproc.
La prima întâlnire cu pacientul, evaluând factorii dinamici, comportamentali şi
diagnostici ai stării mentale actuale, psihoterapeutul va conceptualiza cazul clinic . În
desfăşurarea anamnezei psihoterapeutul va mai afla date despre istoria atitudinilor
pacientului. Aceste informaţii trebuie completate cu răspunsul pacientului la
întrebarea privind expectaţiile sale de la situaţia/relaţia terapeutică aceasta deoarece
expectaţiile pacientului influenţează atât participarea sa la viaţa de grup, cât şi
rezultatul tratamentului.
Pregătirea pacienţilor pentru psihoterapia de grup se face în două modalităţi.
I. Prima modalitate asimilată cu o pregătire nestructurată, este de fapt o
modalitate de informare a diferitelor categorii de pacienţi aspirante la psihoterapia de
grup, tratându-se diferit pacienţii care nu au urmat nici un fel de psihoterapie, de
grupa pacienţilor care au urmat deja o psihoterapie individuală, cărora li se
dezvăluie multiplele oportunităţi de expresie comportamentală oferite de cadrul
grupului, modurile de sprijin, dar mai ales de validare de mare impact oferite de
psihoterapia de grup.
O altă dimensiune de informare este motivaţia pacienţilor, existând unii
pacienţi sceptici, unii timizi, alţii reluctanţi,81 dar şi pacienţi foarte receptivi.
Pregătirea acestor pacienţi pentru psihoterapia de grup este un efort de persuadare.
Introvertiţii apar uneori ca fiind timizi, trebuie făcuţi să înţeleagă că simpla prezenţă
în cadrul grupului, prin comunicarea afectivă implicită, are valoare terapeutică,
participarea la viaţa grupului nefiind obligatorie.

81
Reluctantul este pacientul care apare ca fiind refractar, îndărătnic, ba uneori chiar recalcitrant.
80
 Pacientul reluctant este pacientul care manifestă “rezistenţă”, pacientului
fiindu-i teamă că va fi necesară divulgarea intimităţilor sale. Rezistenţa poate uneori
să se datoreze unei psihopatologii: autism, negativism ca expresie nevrotică, etc.
II. Pentru a-şi îndeplini obiectivele înainte de reintegrarea în grup, este necesară
o pregătire structurată (iniţială şi iniţiatică), care constă în şedinţe de psihoterapie
individuală pentru a reduce anxietatea pacientului faţă de grup la cei care n-au
experimetat încă o relaţie de încredere cu altă persoană ori dimpotrivă au trăit în
medii nesuportive (din familii dezorganizate, cămine de copii, etc.)
Compoziţia, structura şi funcţionarea grupului terapeutic
Compoziţia grupului terapeutic priveşte alcătuirea grupului din perspectiva
numărului, vârstei, sexului şi nivelului socio-cultural şi intelectual al membrilor.
Numărul optim al pacienţilor este de opt membri, putând oscila între 6-10
membri, numărul fiind în conexiune cu felul şi gravitatea tulburărilor psihice, gradul
extraversiei sau expansivităţii membrilor. Un grup prea numeros este prea instabil; un
grup restrâns nu prilejuieşte suficiente interacţiuni.
În principiu, vârsta celor care participă la grupul terapeutic, va fi între 20 şi 60
de ani. Datorită faptului că tinerii se inhibă (adeseori) în prezenţa adulţilor, se
consideră că divizarea adulţilor în grupuri de pacienţi tineri (20-40 ani) şi de vârstă
mijlocie (40-60 ani) este optimă. Ca şi în privinţa componenţei sexuale a grupului nu
se admite ca vreunul din pacienţi să fie singurul reprezentant în grup.
Sub aspectul sexului pacienţilor, grupul terapeutic poate fi unicolor sau mixt,
echilibrat.
Nivelul cultural sau intelectual (care trebuie să aibă de altfel, un nivel minim
necesar) trebuie să fie de asemenea, omogen.
Structura grupului terapeutic este dată de compoziţia grupului şi dinamica
participării membrilor. În funcţie de structură, se pot recunoaşte:
- grupul heterogen,
- grupul omogen,
- grupul intermediar şi
81
 - grupul special.
Dacă avem pacienţi diferiţi sub aspectul vârstei, sexului, diagnosticului sau
formei de manifestare a simptomelor, grupul rămânând totuşi sub controlul
terapeutului, putem recunoaşte grupul heterogen. Se consideră că această formă de
organizarere realizează în cel mai înalt grad spiritul de grup asigură o interacţiune
maximă.
Grupul omogen cuprinde pacienţi care prezintă acelaşi sex dar şi vârstă,
simptome şi manifestări clinice asemănătoare. Această omogenitate este evident
relativă, existând o anumită măsură a heterogenităţii în funcţie de personalitatea
pacientului, etiologia bolii, modul de manifestare etc.
Grupul intermediar, cum este lesne de înţeles, este omogen sub aspectul
comportamentelor şi personalităţii, dar heterogen din perspectiva tulburărilor psihice
tratate. În principiu oricare din criteriile de selecţie ale unui grup pot fi folosite ca
bază pentru a crea un grup omogen.
În funcţie de continuitatea participării membrilor, există mai multe modele de
grupuri terapeutice:
- grupuri psihoterapeutice închise,
- deschise,
- lent-deschise.
Grupul închis are ca obiectiv expres tratarea intensivă a simptomelor. El este
constituit pe o perioadă determinată, dintr-un număr de pacienţi care rămâne constant
de la constituirea grupului şi până la încheierea terapiei.
În antiteză cu grupul închis, care este indicat tratării pacienţilor din
ambulatoriu, grupul deschis este potrivit utilizării cu pacienţii internaţi în spital. Aşa
cum trădează şi numele, grupul deschis este permanent în comunicare cu exteriorul,
pacienţii intrând şi ieşind aşa cum o impun nevoile de tratament.

82
 Atunci când unul sau mai mulţi membri ai grupului sunt siliţi, din motive de
cele mai multe ori independente de voinţa lor, să părăsească prematur grupul
terapeutic, sau când psihoterapeutul a programat sau a decis ieşirea la un moment dat
a unor pacienţi din grup, un nou membru este primit numai în măsura creării unui loc
liber. Astfel ia naştere grupul lent deschis sau grupul închis – deschis. Terapeutul va
mijloci integrarea pacientului în grup, eliminând riscul animozităţilor. Pentru
pacientul însuşi, momentul poate fi foarte solicitant.
6. FUNCŢIONAREA GRUPULUI TERAPEUTIC
Pentru ca grupul să devină cu adevărat terapeutic, el trebuie organizat din
punctul de vedere al locului, frecvenţei, duratei şi modului de desfăşurare al şedinţelor
de psihoterapie.
Locul şi ambianţa
În privinţa locului, trebuie să avem în vedere o încăpere mare, izolată fonic, cât
se poate, şi fără să dea vocilor reverberaţie. Condiţiile de luminozitate şi de căldură
trebuie să fie „discrete” cu sensul de a trece neobservate. 82 Discreţia trebuie să
caracterizeze şi stilul mobiliar al sălii şi de ornare al pereţilor. În mod obişnuit
pacienţii se aşează în fotolii, într-un cerc lărgit, cu sau fără o masă în mijloc.
Terapeutul va lua loc şi el între pacienţi. Spaţierea dintre participanţi, la cel puţin o
lungime de braţ, depăşeşte distanţa de intimitate. Dispunerea pacienţilor pe perimetrul
cercului va fi liberă, aceştia manifestând tendinţa de a-şi păstra locul de la o şedinţă la
alta.
Prezenţa pacienţilor
Punctualitatea cu care începe şi se încheie şedinţa, ca şi frecventarea regulată a
şedinţelor de către membrii grupului, sunt date importante pe care terapeutul le va
urmări şi consemna într-un „registru de prezenţă”. După cum se poate bănui, absenţa
şi chiar întârzierea sunt semnificative, posibil să fie asimilate cu rezistenţele
terapeutice, motiv pentru care psihoterapeutul va trebui să analizeze motivele acestor
reacţii. Un grup funcţional va consemna o prezenţă de peste 90 %.
82
Căldura excesivă ori frigul ar distrage bineînţeles atenţia ca şi iluminatul excesiv ori insuficient, devenind – cel puţin
parţial – preocupări pentru membrii grupului, lucru nedorit de nimeni.
83
 Frecvenţa şedinţelor de psihoterapie
În principiu şedinţele se desfăşoară o dată pe săptămână, în aceeaşi zi a ei, în
acelaşi loc. Continuitatea şedinţelor este o exigenţă ce este respectată cu sfinţenie
chiar în perioade în care psihoterapeutul lipseşte, prezenţa lui fiind compensată de co-
psihoterapeut. Ritmicitatea poate fi sporită benefic în anumite perioade „de criză” a
grupului terapeutic.
Durata psihoterapiei de grup
Se poate întinde de la minim două şedinţe (în psihoterapia de grup pe termen
scurt) până la câteva sute, desfăşurate pe câţiva ani.
O formă de psihoterapie foarte eficientă este ”terapia de grup maraton” care se
poate întinde chiar pe 72 de ore. Această soluţie terapeutică poate fi integrată în
cadrul psihoterapiei de grup obişnuite, mai ales în situaţiile de „impas terapeutic” al
grupului. Proximitatea forţată (faţă de ceilalţi pacienţi) impusă pe parcursul a mai
multor zeci de ore, accelerează procesele de interacţiune; interacţiunile emoţionale
obţinute putând fi comparate cu rezultatele obţinute în până la doi ani de de evoluţie
psihoterapeutică şi urmăreşte destructurarea ansamblului de mecanisme de apărare ale
Eu-lui, slăbirea lor şi crearea unor breşe prin care să evolueze câştigul terapeutic.
Psihoterapia în grup poate fi privită ca o alternativă la psihoterapia individuală,
dar ea este în acelaşi timp o abordare complementară a celei de pe urmă.
Se poate spune că – la scara artei terapeutice – fără psihoterapia de/în grup, nu
se poate.

84
 Curs 11: PSIHOTERAPIA DE FAMILIE
(DE CUPLU ŞI MARITALĂ) (I)

SCURT ISTORIC
DEFINIŢII
TEORIE ŞI TEHNICI
APLICAŢII
DESCRIEREA TRATAMENTULUI

1. SCURT ISTORIC

Când psihoterapia individuală a acumulat o oarecare istorie, psihoterapeuţii au

remarcat că progresele înregistrate de către pacienţii care au stat în centrele de
tratament, de multe ori, au recidivat atunci când s-au întors la familiile lor. Această
observaţie a sugerat psihologilor ca, în acord cu teoriile mezologice 83, să ia în
consideraţie relaţiile de familie dacă urmăresc o însănătoşire durabilă a pacienţilor.
Primele modele ale psihoterapiei de familie au rădăcini psihanalitice-psihodinamice
(de ex. Teoria sistemelor familiale Bowen ca terapie feministă şi Terapia de cuplu a
relaţiilor obiect).
Nathan Ward Ackerman (1908-1971) este azi considerat, de cei mai mulţi
autori, părintele psihoterapiei de familie deoarece a publicat în 1938 lucrările ”The
Unity of the Family” şi ”Family Diagnosis: An Approach to the Preschool Child” în
care erau conţinuturi privitoare la relaţiile dezirabile, armonioase de familie şi

83
Ne amintim mereu că reputatul sociolog, Robert K. Merton (celebru printre altele pentru ,,efectul de profeţie care se
autoîndeplineşte”), a spus : ”comportamentul anormal, este un comportament normal în condiţii anormale”. 
85
modalităţi de perpetuare a lor. Se poate spune că aceste lucrări au iniţiat (cel puţin
teoretic) terapia familială.84
Ulterior, de câte ori psihoterapeuţii au simţit nevoia şi a unei intervenţii în
caracteristicile mediului de bază al pacienţilor, au teoretizat şi experimentat forme
aplicabile în familie ale fiecărei orientări psihologice.
Unele abordări au pornit însă de la studiul sociologic şi chiar pedagogic al
familiei disfuncţionale descriind familiile (dis)funcţionale.
Un alt autor semnificativ pentru psihoterapia de familie este psihiatrul american
Murray Bowen (1913-1990). În anul 1978 el publică lucrarea Family Therapy in
Clinical Practice. Este fondatorul şi primul preşedinte al Asociaţiei Americane de
Terapii de Familie.85
În prezent, cele mai importamnte psihoterapiile de familie includ ca cele mai
reprezentative abordări: psihoterapia strategică, structurală, MRI narativă 86,
comportamentală, centrată pe soluţii şi psihoeducaţională.

2. DEFINIŢII
O definiţie succintă si cu mare valoare operaţională, ar putea fi următoarea:
„Terapia de familie constă în tratarea în comun a doi sau mai mulţi membri ai
aceleiaşi familii, cu scopul de a schimba modelele nesănătoase de comunicare şi
interacţiune.”87 Alan Carr, în lucrarea FAMILY THERAPY Concepts, Process and
Practice, susţine că sub denumirea generică de terapii de familie pot fi menţionate
foarte multe abordări aplicative sprijinindu-se pe numeroase edificii metapsihologice,
teoretice şi de psihopatologie: ”Terapia de familie este un termen cuprinzător dat la o
serie de metode de lucru cu familii care se confruntă cu diverse dificultăţi bio-psiho-
sociale. În vasta catedrală a terapiilor de familie, există o mare varietate de opinii cu
84
Patricia Skinner în Strickland, Bonnie R.,(coord), (2001):The GALE ENCYCLOPEDIA of Psychology, SECOND
EDITION, Gale Group, Farmington Hills, p.5.
85
George A. Milite în Strickland, Bonnie R.,(coord), (2001):The GALE ENCYCLOPEDIA of Psychology, SECOND
EDITION, Gale Group, Farmington Hills, p.91.
86
Terapie dezvoltată la Palo Alto în Institutul de Cercetări Mentale (Mental Research Institute -MRI), având ca
precursori pe Don D. Jackson, Paul Watzlawick, Virginia Satir, Salvador Minuchin,, Irvin D. Yalom, Cloe Madanes ş.a
87
Strickland, Bonnie R.,(coord), (2001):The GALE ENCYCLOPEDIA of Psychology, SECOND EDITION, Gale Group,
Farmington Hills, p.241.
86
privire la ce tipuri de probleme sunt abordate în mod corespunzător de către terapia de
familie; cine defineşte aceste probleme; care sunt practicile terapiei de familie; ce tip
de argumente raţional-teoretice justifică şi ce tip de cercetări sprijină valabilitatea
acestor practici.”88

3. TEORIE ŞI TEHNICI ÎN PSIHOTERAPIA DE FAMILIE

Sunt autori care se întreabă dacă şi psihoterapia de familie are justificare
metapsihologică şi psihopatologică. După cum reiese din simpla enumerare a
terapiilor de familie, s-au dezvoltat adeseori din psihoterapii individuale bine
argumentate precum: terapia psihanalitică (terapia psihanalitică de familie); terapia
cognitiv-comportamentală (terapia cognitiv-comportamentală maritală şi familială);
terapia experienţială (terapia experienţială de familie), etc.
În interesul clasificării terapiilor de familie, vom constata, consultând literatura
care le este dedicată, că există trei mari teme care pot fi folosite în acest demers:

Carr, Alan, (2006), FAMILY THERAPY Concepts, Process and Practice, (Second Edition), John Wiley & Sons Ltd,
88

Chichester, p. 3.
87
 1. În cea de a doua categorie avem teoriile care se centrează pe naraţiunile
şi sistemele de credinţe care se află la temelia modelelor de interacţiune.
Terapiile care sunt considerate, în mod tradiţional, ca făcând parte din
această a doua categorie, sunt:
a. Abordarea terapeutică de familie social-construcţionistă;
b. Abordarea terapeutică de familie constructivistă;
c. Abordarea Şcolii de la Milano;
d. Terapia de familie centrată pe soluţii şi
e. Terapia Narativă de familie.
2. A treia şi ultima categorie, cuprinde teoriile care subliniază rolul
factorilor istorici şi contextuali care predispun membrii familiei să adopte un
sistem particular de convingeri sau să se angajeze în modele comportamentale
particulare, care se pot dovedi problematice. Această categorie poate fi
împărţită, la rândul ei, în funcţie de factorii cărora se adresează, în trei grupe.
Terapiile care iau consideraţie predominant factorii predispozanţi de tip istoric
sunt:
a. Terapia de familie transgeneraţională;
b. Terapia psihanalitică de familie;
c. Terapia experienţială de familie şi
d. Abordările bazate pe teoria ataşamentului.
Terapia care ia în consideraţie predominant factorii predispozanţi de tip
contextual este Terapia de familie multisistemică.
Terapiile care iau în consideraţie predominant factorii predispozanţi de
tip constituţional sunt Abordările psiho-educaţionale.

4. DESCRIEREA TRATAMENTULUI ÎN PSIHOTERAPIA DE FAMILIE

Prezentăm în continuare descrierea unui tratament generic în psihoterapia

familială, în cazul nostru, terapia strategică de familie.
88
 Terapia de familie modifică nu numai credinţele privind contactele
interpersonale ci chiar contactele însele care tulbură modelele de interacţiune
funcţionale. Sarcina terapeutului de familie este de a schimba comportamentele
determinate de contexte. Probleme sunt presupuse a fi încorporate în modelele de
comportament; comportamentele sunt determinate de context. Terapia familială este
deci creată pentru a schimba contextele care vor modela noi comportamente.
A. Prima întâlnire şi prima şedinţă
Psihoterapia de familie îşi propune să schimbe perspectiva membrilor de
familie. Se încearcă de la început a schimba părerea că problema curentă este legată
de persoană sau că este ”opera” ei. Se încearcă (şi acesta este un prim obiectiv al
psihoterapiei) inseminarea ideii că problema ar putea fi o rezultantă a sistemului
situaţional în care-şi desfăşoară viaţa subiecţii.
Urmează negocierea socială dintre terapeut şi familie pentru a determina cum
vede familia problema, ce doreşte ea ca schimbare pornind de la ipotezele formulate
de terapeut. Pentru a produce schimbarea, terapeutul disturbă (experimental) structura
familială care produce instantaneu reaşezări la nivel de relaţii, fenomen care deschide
calea către modificarea convingerilor despre familie, relaţii, structură familială şi
problemă.
1. Contactul iniţial. La prima întâlnire sunt convocate toate persoanele care pot avea
contribuţii la apariţia şi rezolvarea problemei şi vorbim acum atât de copii, cât şi de
adulţii din gospodărie. Pe viitor vor participa numai acele subsisteme care au potenţial
de schimbare a pattern-urilor de relaţionare.
2. Prima şedinţă. În terapia familială se examinează cel puţin trei caracteristici ale
problemei prezentate: sincronizarea (a), funcţia (b) şi (c) ”cine”.

89
a. Sincronizarea: Întrebările calendarului general oferă o cronologie pentru a înţelege
evoluţia problemei. De ce această problemă apare tocmai acum? De ce eveniment
actual se leagă apariţia problemei? Ce s-a întâmplat în viaţa familiei atunci când a
început problema? Evenimentul face parte din comportamentul necesar pentru
individ? Au existat modificări în familie sau mediul lărgit (modificări la locul de
muncă, separaţii, lupte şi aşa mai departe) înainte de declanşarea problemei?
Întrebările pot fi puse direct sau indirect.
b. Funcţia. Întrebările referitoare la funcţia generală oferă un cadru care evaluează şi
cenzurează din punctul de vedere al utilităţii comportamentelor semnificative pentru
problemă. Terapeutul va solicita pe fiecare membru al familiei să descrie problema.
El va vrea să ştie ”care este rezultatul/efectul problemei?” "Ce se realizează, obţine şi
ce nu la nivel de activităţi individuale, relaţii sau muncă, atunci când se produce
comportamentul?" “Care este motivaţia pentru schimbare?”
c. Cine. Se referă la întrebările menite să furnizeze informaţii despre indivizii
implicaţi în problemă. Când apare problema, cine reacţionează comportamental
direct (reacţia însemnând atenţie, acţiune sau răspuns general) şi care sunt
consecinţele?
Întrebările referitoare la ”cine” generează informaţii despre oamenii care trebuie
cooptaţi în terapie sau cel puţin, care trebuie consideraţi ca fiind relevanţi atunci când
sunt atribuite sarcini pentru obţinerea schimbării.
B. Structura de convingeri
În psihoterapia de familie, structura cognitivă este o structură de convingeri, de
mituri menţinută de familie şi care, cu variaţii foarte mici, se regăseşte printre
membrii individuali ai familiei. Acest sistem de convingeri filtrează şi acordă
semnificaţii evenimentelor şi de aici determină reacţiile comportamentale ale familiei
Psihoterapia de familie urmăreşte, cum este de aşteptat, să schimbe
convingerile şi acestea să modifice, la rândul lor, să modifice comportamentele în
direcţia dorită, de stingere a problemei. Schimbarea comportamentală urmăreşte să
facă dispensabile comportamentele disfuncţionale.
90
C. Implementarea tratamentului: Dimensiunile psihoterapiei de familie
Psihoterapia de familie are trei dimensiuni independente, care în mod obişnuit
converg pentru rezolvarea problemei considerate.
1. Evaluarea:
Evaluarea apare pe întreaga durată a tratamentului şi are în vedere structurile de
convingeri şi pattern-urile interacţionale.
Evaluarea convingerilor presupune formularea a trei categorii de întrebări:
a) Cum gândeşte familia ca tot unitar şi ce teme are această gândire?
b) Care sunt coaliţiile din interiorul familiei?
c) Cum se reflectă în limbajul familiei convingerile familiale?
Sunt importante pentru a fi considerate şi miturile cauzalităţii în familie de tipul
influenţei genetice (soi bun sau rău), influenţe de tip mistic (divină sau diabolică),
precum şi rolul prietenilor, al părinţilor sau al socrilor.
Aşteptările părinţilor şi ale copiilor la vârste diferite (copilărie, pubertate,
adolescenţă) le influenţează comportamentele.
2. Insuflarea îndoielii
O bună modalitate pentru a produce schimbarea este insuflarea îndoielii în
gândirea membrilor de familie privind ceea ce este bun şi de neschimbat în familie.
Rareori o familie va atribui situaţiei maritale sau tiparelor de interacţiune familială
producerea problemei prezentate, sau va presupune că problema se află în afara
pacientului identificat. Pentru a obţine această acceptare, terapeutul modelează
dinamica privitoare la contextul problemei. Acest lucru se întâmplă în mai multe
moduri: de exemplu, întrebări care modifică perspectiva, recadrarea şi directivele
pentru interacţiunile din interiorul sesiunii.
3. Schimbarea modelelor

91
 Având ca obiectiv rezolvarea problemei prezente, insuflând îndoiala asupra
valorii convingerilor prezente, se naşte oportunitatea de schimbare comportamentală.
Bineînţeles că apar oportunităţi în timpul şi în afara sesiunilor psihoterapeutice. Cele
din timpul sesiunilor însoţesc propoziţiile care sugerează mici recadrări sau când
sarcina din timpul şedinţei forţează famila să interacţioneze într-un mod nou.
În terapia de familie există sarcini în timpul sesiunii care constau din interacţiuni între
membri sau între subsistemele familiale şi sarcinile exterioare sesiunii care pot fi
considerate ”teme pentru acasă”.
Sarcinile din sesiune generează noi interacţiuni între membri familiei şi ele sunt
utile mai ales pentru familiile caracterizate ca haotice. Familiile haotice apar în cazul
în care cei mai mulţi membri ai familiei au contacte rare şi volatile cu alţi membri ai
familiei.
Sarcinile exterioare sesiunii terapeutice au ca unică funcţie alterarea, pe
nesimţite, a interacţiunilor familiale care menţin problema prezentă. Aceste sarcini
sunt plasate în exteriorul sesiunilor de întâlniri directe deoarece sunt sarcini care
necesită mai mult timp ori situaţii şi oportunităţi care nu pot fi găsite în cabinet.
Facem aici referire la oportunităţi de interacţiune pozitivă (de ex. o excursie, un
picnic, etc.) sau sunt cronofage, solicitând perioade de zile, sau mai mult, pentru a fi
finalizate (asimilarea unui nou timp de comportament).
O tehnică obişnuită să schimbe oamenii în şi din sala de terapie, în cazul în care
făcând acest lucru generează o schimbare sau actul de a elimina pe cineva, imită
metaforic modificările dorite.
D. Sesiunile ulterioare
Fiecare manevră terapeutică, de mai mică sau mai mare amploare, fie stabileşte,
fie implementează mici modificări care sunt favorabile eliminării problemei prezente.
Succesul în realizarea obiectivelor pe termen scurt duce inexorabil la modificări
în sensul dorit ale problemei prezente.
E. Finalizarea

92
 În general psihoterapia de familie urmăreşte înlăturarea problemei prezente.
Odată cu atingerea acestui obiectiv, terapia ar trebui să se încheie. În final toţi
membrii familiei trebuie să conştientizeze schimbările obţinute, pentru a le
permanentiza. Terapia de familie este în general de scurtă durată, durând între 6 şi 20
de şedinţe.

Curs 12: PSIHOTERAPIA DE FAMILIE

(DE CUPLU ŞI MARITALĂ) (II)

APLICAŢII ÎN PSIHOTERAPIA DE FAMILIE

CÂTEVA MODELE MAI CUNOSCUTE ALE TERAPIEI DE FAMILIE
Terapia sistemică de familie (TSF)
93
 Terapia strategică de familie
Terapia structurală de familie
Terapia experienţială a comunicării
Terapia narativă de familie

1. APLICAŢII ÎN PSIHOTERAPIA DE FAMILIE

Terapia de familie poate fi aplicată, în general, indiferent de tipul de familie şi

de tipul de cultură.

94
 În general, terapia de familie poate creşte calitatea comunicării între membri
familiei, reduce stresul şi ajută la o mai bună adaptare la condiţiile sociale
solicitante.89 De cele mai multe ori oamenii apelează la terapia de familie pe motivul
că un membru al familiei (cel mai adesea copil ori adolescent) are probleme
psihologice ori de comportament. La copii deci, psihoterapia de familie poate fi utilă
nu numai în reducerea tulburărilor de comportament, ci şi în tratarea anxietăţii şi a
depresiei. Copiii pot fi, de asemenea, victimele unor varietăţi de abuzuri sau tulburări
cu etiologie psihologică sau psihosomatică, cum ar fi, de pildă, tulburările alimentare
sau enurezisul.90 Terapia de familie este, de asemenea, de mare ajutor când membrii
ei se confrunţă cu situaţii speciale în viaţă, precum relaţii conflictuale între soţi, sau
între părinţi şi copii; relaţii problematice în cadrul familiei extinse (relaţia cu socrii în
special), separarea, divorţul sau chiar naşterea unui copil.
Psihoterapia de familie, atacând sisteme pentru a trata indivizii, poate fi aplicată
în general pentru tratarea celor mai multor problemele pe care le întâlnesc
psihoterapeuţii.
Adulţii beneficiază de psihoterapia de familie atunci când au probleme de
relaţionare, când suferă de depresie şi anxietate sau ca tratament adjuvant în psihoze,
cum ar fi schizofrenia. De asemenea, psihoterapia de familie ajustează, în beneficiul
clientului (şi în ultimă instanţă al tuturor), reacţiile familiei la bolile somatice sau
consumul de alcool şi toxicomanie.

2. MODELE ALE TERAPIEI DE FAMILIE

A. . Terapia sistemică de familie (TSF)
Metoda sistemică a fost elaborată de Şcoala de la Milano în deceniul opt al
secolului XX.
Terapia sistemică de familie are la bază ideea de sistem, conceptualizată asupra
comportamentelor umane, şi mai ales asupra familiei.

89
Şi în permanentă schimbare.
90
Urinare nocturnă în aşternut, involuntară, manifestată la unii copiii cu tulburări de dezvoltare ori de altă natură.
95
 Scopul terapiei sistemice de familie este de sprijinirea familiei să descopere, să
întrerupă şi să schimbe regulile „jocurilor” interacţionale denaturate din sistemul
familial perturbat.
Familia care este disfunţională găzduieşte, în interiorul sistemului, său pattern-
uri rigide, blocate, care fie au fost preluate transgeneraţionale, fie au fost instituite de
familia actuală.
Procesul psihoterapeutic în Terapia sistemică de familie se întemeiază pe 3
principii:
- formularea ipotezelor;
- neutralitatea;
- circularitatea.
Ipotezele sunt formulate de echipa terapeutică în colaborare cu familia cu privire la
natura problemei; nu sunt considerate bune sau rele, ci sunt acceptate sau nu în funcţie
de utilitatea lor. Ipotezele nu sunt finale, ele pot fi schimbate.
Neutralitatea – terapeutul va adopta o distanţă psihologică egală fată de fiecare
membru al familiei şi, de asemenea, o pozitie eliberată de orice judecăţi morale. Prin
intervenţia sa, terapeutul crează un nou sistem: terapeut – familie. Fiecare membru
are o percepţie diferită asupra relaţiilor de familie.
Circularitatea – În aceste situaţii, terapeutul foloseşte modelul ”triadic” al întrebărilor
circulare: întrebând un membru al familiei despre relaţia dintre alţi doi membri ai
acestea , terapeutul doreşte să afle o definire a relaţiei pe care cel întrebat o are cu cele
două persoane din modelul ”triadic”.

B. Terapia strategică de familie

96
 Reprezentanţi ai acestei terapii sunt Cloe Madanes şi Jay Haley. Şi pentru
această orientare, o familie funcţională poate fi descrisă ca un sistem deschis cu
graniţe bine conturate, clare. Familia funcţională permite schimburi de informaţii
într-o manieră adecvată şi predictibilă (adică permite planificarea şi nu creează
frustrări). După cum se poate observa, şi reprezentanţii acestei şcoli apelează la
conceptul de ”sistem”, foarte util în descrierea familiilor.
Terapeuţii strategici nu consideră necesar ca membrii familiei să aibă insight-
uri în legătură cu dinamica familială, aşa cum ar propune o orientare de inspiraţie
psihanalitică.
Printre tehnicile utilizate se regăsesc alături de instrucţiuni directe:
 Tehnica paradoxului;
 Reîncadrarea (reframing) – care urmăreşte schimbarea perspectivei asupra
problemei, în sensul că aceasta nu mai este văzută ca intrinsecă/necesară sistemului
familial;
 Prescrierea simptomului (după caz, unor membri de familie li se cere să
continue comportamentul simptomatic, de obicei într-o anumită situaţie şi după un
anumit program),
 Prescrierea sarcinilor metaforice (pornind de la o reprezentare metaforică se
acţionează într-o manieră simbolică).
Terapia strategică presupune şi solicită multă flexibilitate şi creativitate în aplicare.

C. Terapia structurală de familie

O psihoterapie de familie foarte prestigioasă este cea structurală.
Reprezentantul acestei terapii este psihiatrul argentinian Salvador Minuchin. Pentru
acesta, la baza terapiei de familie se află ideea de structură, formată din totalitatea
interacţiunilor din familie care formează un întreg. Interacţiunile din familie se supun
întotdeauna unor reguli explicite sau nu.
Terapia structurală de familie are ca şi concepte de bază:
- structura,
97
 - subsisteme,
- graniţe,
- ierarhie.
Din nou, deşi descriem structura, o concepem realizată din subsisteme.
Structura familiei – constituie totalitatea pattern-urilor de interacţiune
conştiente sau nu, dintre membrii familiei; ea poate fi modelată prin psihoterapie.
Terapeutul observă interacţiunile dintre membrii familiei în contextul şedinţelor de
psihoterapie pentru a înţelege structura familială.
Subsistemele familiale – Structura de familie se constituie dintr-o serie de
subsisteme care pot fi regăsite la diferite nivele: nivelul indivizilor; diada maritală;
nivelul adulţilor; nivelul fratriilor; nivelul celor de acelaşi sex; nivelul celor cu
interese comune, ş.a.m.d. Fiecare individ are locul si rolul său în diverse subsisteme.
Comportamentele şi atitudinile oamenilor variază în funcţie de subsistemul căruia îi
aparţine.
Graniţele interpersonale separă subsistemele şi determină forma schimburilor
dintre subsisteme.
Graniţele pot fi: rigide, clare, difuze
● În familia cu graniţe rigide, membrii familiei au putine contacte şi
neautentice între ei şi cu cei din afara familiei. Familia aceasta nu oferă libertate
membrilor ei şi oamenii suferă de lipsa spontaneităţii. Membrii unei astfel de familii
nu-şi pot oferi suport şi afecţiune.
● Când familia dovedeşte graniţe clare, există atât autonomie, cât şi
comunicarea între subsisteme. Este una din structurile de familie ”model”, dezirabilă
pentru societate. Într-o astfel de familie, părinţii au o comunicare bună cu copii lor şi
în acelaşi timp le respectă autonomia cerută de vârstă (le oferă libertate).

98
 ● In familiile cu graniţe difuze apropierea şi suportul sunt dogmatice
sacrificându-se autonomia, ideile, interesele şi libertatea membrilor. Este specifică
organizărilor primitive de tip clan, fiind foarte dependenţi unii de alţii. Eroarea
adulţilor într-o astfel de structură este supraimplicarea sufocantă în activităţile
copiilor lor.
Ierarhia se face în funcţie de puterea de decizie în familie. Sunt obişnuite
alianţele între diverşi indivizi din cadrul familiei cu scopul împărţirii puterii.
De obicei, în astfel de familii, puterea o deţin părinţii, dar există şi excepţii care
sunt curent disfuncţionale.
Psihologul în această orientare este activ si directiv.

D. Terapia experienţială a comunicării

Curent important desprins din terapia comunicaţională, acest tip de terapie a
fost dezvoltată de Virginia Satir. Nucleul terapiei este comunicarea.
O familie este sănătoasă dacă are ca şi criterii:
- comunicarea congruentă cu emoţiile (fără frica de a fi rejectat);
- reguli flexibile potrivite situaţiilor;
- roluri clare, şi
- relaţii satisfăcătoare cu exteriorul.
Terapeutul cercetează pattern-urile de comunicare, regulile şi rolurile din
familie, ca şi încrederea în sine a membrilor familiei care, este un alt aspect foarte
important în terapia comunicaţională. Construcţia unei imagini de sine pozitive la
membrii familiei este un obiectiv permanent al acestei abordări.
Punctul nodal al terapiei comunicaţionale este schimbare pattern-urilor de
comunicare ineficiente din familie .
V. Satir enumerează stiluri de comunicare ineficiente:
- dezaprobarea
- comunicarea stil computer
- distragerea
99
 - concilierea
Stilul de comunicare congruent este pentru V. Satir comunicarea deschisă,
congruenţă cu gândirea şi cu emoţiile personale.
Procesul terapeutic presupune învăţarea deprinderilor de comunicare
congruentă. Se poate descrie un astfel de tip de comunicare ca fiind unul în care se
comunică liber şi complet, fără a deranja pe partenerii de comunicare.
Un aspect important al acestei terapii este cunoaşterea şi respectarea regulilor
familiale pentru a nu împiedica o comunicarea liberă şi deschisă.
Din tehnicile terapiei experienţiale a comunicării enumerăm: jocul de rol,
jocuri simbolice, sculpturi de grup familial, dans, expresie muzicală etc., dar şi
tehnici interacţionale (terapeutul ajută familia să recunoască aceste reguli
interacţionale pentru a le schimba).

E. Terapia narativă de familie

La începutul anilor ’90, David White şi David Epson dezvoltă Terapia narativă
de familie. Premiza autorilor este că, încă de la naştere, omul este modelat şi
condiţionat de familie şi cultura de apartenenţă şi, astfel, omul îşi pierde capacitatea
de a stabili singur sensul propriei identităţi. Demersul are la temelie o filosofie
eliberatoare şi caută să insufle indivizilor forţa necesară pentru a-şi crea propria
concepţie despre sine şi despre lume. Henri Ey spunea ” a fi conştient înseamnă a
avea un model personal al lumii.” Modelul acesta personal se întrupează în terapia
narativă de familie într-o ”poveste personală”, exprimată sub forma unei noi
concepţii, a unei noi ”naraţiuni” despre propria viaţă. Este o poveste alternativă
despre ei înşişi şi este derivată din propria experienţă de viaţă şi care pune la îndoială
sau chiar neagă povestea impusă de societate.
Terapia narativă de familie:
- are ca şi credo: ,,Persoana nu se indentifică niciodată cu problema”;
- pune accent pe adevărul experienţei trăite;
- este una din cele mai active metode terapeutice.
100
 Tehnica de bază a terapiei narative de familie este externalizarea. Este
răspunsul individului la internalizarea forţată, impusă a normei: a problemei
(simptomului) impus din afară.
Se folosesc întrebări precum: ,,Cum iţi afectează viaţa problema X?’’ şi
aceasta se face pentru a separa problema de persoană.
După D. White, externalizarea este definită ca abordare terapeutică ce
încurajează persoana să obiectiveze/ personifice problemele care produc tulburare.
Problema devine astfel ,,o parte separată,’’ în afara persoanei şi cu care problemă,
individul are un anumit tip de relaţie.
Prin externalizare subiectul descoperă anumite părţi ale Eului care nu sunt
contaminate de simptom.
Printre calităţile terapiei narative de familie se disting creativitatea şi
flexibilitatea (reprezentative pentru TNF), iar ca limită majoră, ea este mai curând o
terapie individuală.

101