UNIVERSITATEA « 

ANDREI ŞAGUNA »
FACULTATEA DE PSIHOSOCIOLOGIE

Conf. Univ. Dr. Livica Frăţiman

PSIHOLOGIE SOCIALĂ

NOTE DE CURS

Constanţa, 2010

1
 PROCESE ŞI FENOMENE DE GRUP

FACILITAREA SOCIALĂ

Norman Triplett, într-un articol publicat în 1898 intitulat „Factori dinamogenetici în competiţie şi în
imprimarea ritmului”a remarcat faptul că sportivii care concurau unii cu alţii înregistrau rezultate mai
bune decât cicliştii care înregistrau timpi contra-cronometru, într-o cursă solitară. Considerând că teoriile
din acel moment sunt inadecvate, el a propus o nouă ipoteză: prezenţa unui alt ciclist activează instinctul
de competiţie, care sporeşte energia nervoasă şi măreşte performanţa. Spre a-şi testa ipoteza, Triplett a pus
40 de copii să înfăşoare nişte mulinete, alternând activitatea fiecărui copil de unul singur cu întrecerea
dintre ei. În medie, timpii înregistraţi au fost mai buni atunci când copiii lucrau împreună decât atunci
când lucrau independent.
În anii ’20, Floyd Allport a dat un nume acestui fenomen – facilitarea socială, care se referă la
ameliorarea performanţei subiectului atunci când ceilalţi sunt de faţă în raport cu situaţia în care
subiectul se află singur.
El face distincţie între efectele publicului (ceilalţi asistă pasiv la evoluţia subiectului) şi efectele co-
acţiunii (ceilalţi prezenţi fac acelaşi lucru ca şi subiectul).
În perioada dintre cele două războaie mondiale cercetările s-au înmulţit, atât pe subiecţi umani, cât şi
pe diferite specii animale, dar rezultatele nu au fost de fiecare dată relevante. Câteodată prezenţa altor
indivizi (acţionând împreună sau în faţa unei asistenţe) sporea performanţa; alteori, performanţele erau
inferioare.
În 1965, Robert Zajonc a întrezărit un mod de reconciliere a rezultatelor experimentale con-
tradictorii, oferind o soluţie elegantă: prezenţa celorlalţi stimulează activitatea psihică, ceea ce poate să
afecteze performanţele în diferite modalităţi, în funcţie de sarcina de îndeplinit

2
 TEORIA LUI ZAJONC PRIVIND FACILITAREA SOCIALĂ

Zajonc susţine că prezenţa celorlalţi influenţează performanţa la capătul unui proces în trei etape.
Prezenţa celorlalţi reprezintă o excitaţie fiziologică, de natură să energizeze comportamentul.
Bazându-se pe principii şi cercetări experimentale de fiziologie, Zajonc demonstrează că toate animalele,
inclusiv oamenii, sunt stimulate de prezenţa unor indivizi de aceeaşi specie.
O excitaţie sporită amplifică tendinţa indivizilor de a da, prin comportamentul lor, răspunsul
dominant – reacţia cea mai rapidă şi cel mai uşor de efectuat la un anumit stimul. Şi de această dată,
Zajonc se sprijină pe datele experimentale ale cercetărilor din domeniul fiziologiei, mai ales cele
referitoare la procesul de învăţare.
Calitatea performanţei unui individ variază în funcţie de natura sarcinii de îndeplinit. Atunci când
sarcina este uşoară (întrucât presupune operaţii simple şi bine învăţate), răspunsul dominant este, de
regulă, îndeplinirea sarcinii cu succes. Dar dacă sarcina este dificilă (deoarece implică operaţii complexe,
cu care subiectul nu este pe deplin familiarizat), răspunsul dominant este, cel mai adesea, incorect, ducând
la un eşec parţial sau total

Prezenţa unei alte persoane sau a

unui individ din aceeaşi specie

Excitaţie sporită

Sarcină uşoară Accentuarea răspunsului dominant

Sarcină dificilă

Răspuns corect Răspuns incorect

Îmbunătăţirea performanţei Înrăutăţirea performanţei

Figura 1 Facilitarea socială: soluţia lui Zajonc (sursa: Crăciun, 2000)

3
 Important de reţinut este faptul că prezenţa celorlalţi facilitează răspunsul dominant, nu îndeplinirea
sarcinii ca atare. Facilitarea răspunsului dominant uşurează îndeplinirea sarcinilor uşoare, dar face ca
sarcinile dificile să fie şi mai dificile.
Într-un studiu efectuat de Zajonc în 1969 a utilizat gândaci de bucătărie, gândacii „competitori“ fiind
aşezaţi la „start“ într-o cutie puternic luminată, având de parcurs o anumită distanţă până la „sosire“ – o
cutie întunecoasă. Atunci când traseul era simplu, ducând în linie dreaptă de la start până la sosire,
gândacii puşi să alerge câte doi s-au mişcat mai repede decât cei puşi să alerge singuri. Dar într-un labirint
ceva mai complex, în care trebuia efectuată o cotire la dreapta pentru a ajunge în cutia întunecoasă,
gândacii solitari au fost mai rapizi decât perechile de „alergători“. Într-un experiment ulterior, deosebit de
ingenios, Zajonc şi colectivul său de cercetători au constatat că gândacii au parcurs traseul uşor mai repede
şi traseul dificil mai încet atunci când au alergat în prezenţa unui „public“ de gândaci, comparativ cu
efectuarea aceloraşi sarcini fără audienţă. În calitate de „spectatori”, cercetătorii i-au pus pe gândaci în
nişte cutii de plexiglas, de-o parte şi de cealaltă a traseului, iar „publicul“ a produs efectul de facilitare
socială.
Zajong a insistat asupra rolului simplei prezenţe în facilitarea socială. Potrivit teoriei lui, facilitarea
socială, deci ameliorarea performanţei subiectului în sarcinile simple şi deteriorarea performanţei
lui în sarcinile complexe are la baza simpla prezenţă a celorlalţi – ceea ce implică un public total
inactiv, ce nu oferă nici un feedback. Zajong susţine că fenomenul de facilitare socială are loc indiferent
de ceea ce fac membrii publicului şi indiferent de ceea ce gândeşte subiectul despre prezenţa lor.

LENEVIREA SOCIALĂ

Agronomul francez Max Ringelmann a cercetat performanţele de grup în cazul sarcinilor ce trebuie
îndeplinite prin însumarea eforturilor colective, astfel încât performanţa specifică a fiecărui individ nu
poate fi determinată. În studiile sale din 1880, el a constatat că, în comparaţie cu ceea ce realizează
lucrând fiecare pe cont propriu, indivizii îşi diminuează eforturile atunci când lucrează laolaltă, pentru
îndeplinirea unor sarcini simple, cum ar fi tragerea de frânghie sau împingerea uni vagon.
Ringelmann a pus un grup de muncitori agricoli să tragă de funie şi a măsurat cu dinamometre forţa
dezvoltată; a măsurat şi forţa dezvoltată de indivizii ce evoluau singuri în aceeaşi sarcină. El a constatat că
indivizii trag mai tare de funie când li se cere să facă asta singuri şi că forţa exercitată de o persoană în
grup descreşte pe măsură ce grupul creşte ca număr de membri. „Efectul Ringelmann” sau „lenea socială”
(social loafing) se referă la reducerea efortului individual ca urmare a creşterii numerice a grupului.
Pentru a distinge între lipsa de străduinţă şi lipsa de coordonare a subiecţilor în sarcina dată, la un
secol după Ringelmann, în 1974, Alan Ingham a folosit o instalaţie de tras frânghia, care permitea măsu-
4
rarea efortului, dar participanţii erau legaţi la ochi. În prima condiţie, li s-a spus participanţilor că trag de
frânghie împreună cu alţii; în cealaltă condiţie, participanţilor li s-a spus că acţionează individual (ceea ce,
de fapt, s-a întâmplat în ambele situaţii). Participanţilor li s-a cerut, de fiecare dată, să tragă de frânghie cât
pot de tare. Prin măsurători precise, Ingham a constatat că participanţii au depus un efort cu 20% mai mare
atunci când credeau că acţionează independent faţă de situaţia în care au crezut că acţionează împreună cu
alţii.
Lenevirea socială este o reducere a efortului individual atunci când se lucrează în grup şi
eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi, comparativ cu situaţia când individul
lucrează singur.
În 1993, Steven Karau şi Kipling Williams au întreprins o meta-analiză a câtorva zeci de studii şi au
ajuns la concluzia că lenevirea socială este un fenomen răspândit în multe forme de activitate, în toate
ţările lumii. Dar au constatat şi că fenomenul nu este inevitabil. O serie de factori pot diminua fenomenul
de chiul în colectiv. Lenevirea socială e mai puţin probabilă în următoarele condiţii:
 Oamenii cred că performanţele lor individuale pot fi identificate şi evaluate, fie de către ei înşişi, fie de
către alţii.
 Sarcina este importantă pentru cei care încearcă să o ducă la îndeplinire.
 Oamenii consideră că eforturile proprii sunt necesare pentru reuşita acţiunii colective la care participă.
 Grupul se aşteaptă să fie sancţionat pentru o performanţă slabă.
 Grupul este restrâns.
 Grupul are o coeziune ridicată – cu alte cuvinte, apartenenţa la grup este importantă şi preţuită de către
membrii lui, care se simpatizează reciproc.

TEORIA UNIFICATĂ PRIVIND FACILITATEA ŞI LENEVIREA SOCIALĂ

Facilitarea socială şi lenevirea socială reprezintă două tradiţii distincte de cercetare, dar legătura
dintre ele – faptul că ambele se produc în prezenţa celorlalţi – i-a făcut pe unii psihosociologi să
urmărească o abordare unitară, de natură să explice prin aceleaşi principii cele două fenomene înrudite,
deşi opuse prin efectele lor asupra performanţelor individuale. Teoria unificată se bazează pe următoarele
principii:
 Atunci când contribuţiile individuale pot fi uşor identificate (facilitare socială), prezenţa celorlalţi
sporeşte starea de excitaţie şi posibilitatea de evaluare: individul este sub lumina reflectoarelor.

5
 Atunci când contribuţiile individuale se însumează (lenevire socială), prezenţa celorlalţi diminuează
starea de excitaţie şi posibilitatea de evaluare: performanţa fiecărui individ este înghiţită de rezultatul
colectiv, iar individul se poate relaxa, pierdut în mulţime.
Afectarea performanţei de stimulare psihofizică şi posibilitatea evaluării depinde de dificultatea
sarcinii de îndeplinit. Pe baza acestor aspecte se pot face următoarele patru predicţii:
 Atunci când prezenţa celorlalţi măreşte posibilitatea de evaluare a activităţii unui individ:
(1) Îndeplinirea sarcinilor uşoare se face la parametri superiori, deoarece individul este mai motivat.
Aceasta este facilitarea socială de tip I.
(2) Îndeplinirea sarcinilor dificile este perturbată de presiunea exercitată de ceilalţi asupra individului.
Aceasta este facilitarea socială de tip II.
 Atunci când prezenţa celorlalţi scade posibilitatea de evaluare a activităţii unui individ:
(3) Îndeplinirea sarcinilor uşoare este perturbată de faptul că individul nu este inspirat şi stimulat.
Aceasta este lenevirea socială.
(4) Îndeplinirea sarcinilor dificile se face la parametri superiori, deoarece – pierdut în mulţime –
individul este eliberat de anxietate. Nu există o denumire consacrată pentru acest efect, căruia i s-ar spune
„securitate socială“.

DEINDIVIDUALIZAREA

MULŢIMILE ŞI IDENTITATEA INDIVIDUALĂ

Gabriel Tarde (1890) şi Gustave Le Bon (1895) au conceput influenţa colectivă ca pe o forţă
literalmente magnetică sau hipnotică. În viziunea lor, târâţi de torentul mulţimii, oamenii se transformă în
automate fără chip şi individualitate sau, mai rău, în gloate incontrolabile.
O serie de factori stimulează, în egală măsură, atât agresivitatea individuală, cât şi pe cea colectivă:
imitaţia unor modele agresive, o intensă frustrare, temperaturi înalte, consumul de alcool, prezenţa vizibilă
sau accesibilitatea armelor, care declanşează gânduri şi acţiuni agresive. Mai există însă un fenomen care
face ca o mulţime dezordonată să devină violentă – deindividualizarea.
Deindividualizarea reprezintă o stare caracterizată prin scăderea activităţii de autoevaluare şi
diminuarea fricii de evaluare, stare psihologică ce produce comportamente antinormative şi
dezinhibate.

6
 Sub aspectul responsabilităţii personale, există o mare diferenţă între efectele parametrilor de
responsabilitate şi efectele parametrilor de atenţie. A săvârşi un act interzis deoarece crezi că nu vei fi
prins este rezultatul unei decizii deliberate. A-ţi pierde autocontrolul este un caz de diminuare a
capacităţilor mintale. Deşi distincţia teoretică este clară, aplicarea ei în viaţa reală este mai complicată.
Faptul de a face parte dintr-o mulţime numeroasă, de exemplu, poate să accentueze anonimatul şi,
totodată, să diminueze autocontrolul. Probabil că acest dublu impact explică de ce cu cât grupurile sunt
mai numeroase, cu atât violenţa lor creşte.
În 1986, Brian Mullen a cercetat relatările din ziare a 60 de cazuri de linşare a unor negri americani,
ce au avut loc între anii 1899 şi 1946, şi a constatat că cu cât a fost mai mare raportul dintre mulţimea
furioasă şi numărul victimelor, cu atât s-a intensificat brutalitatea linşajului. În 1981, Leon Mann a
descoperit că, atunci când cineva ameninţă că se va sinucide, aruncându-se de la înălţime, cei din
mulţimea care asistă sunt mai puternic înclinaţi să-l îndemne pe nefericit să se arunce în gol atunci când
grupul este mai numeros, îndeosebi noaptea, când cei din mulţime se simt mai bine protejaţi de anonimat.

În pofida asocierii dintre mulţimi şi violenţă, pierderea identităţii personale nu conduce întotdeauna
la un comportament antisocial. Uneori, scăderea responsabilităţii ori a autocontrolului ne face mai
sensibili şi mai receptivi faţă de nevoile celorlalţi. Dacă dezindividualizarea îi afectează pe oameni în bine
sau în rău pare să reflecte caracteristicile grupului.
În măsura în care se diminuează identitatea personală şi autocontrolul, identitatea socială şi normele
sociale se amplifică. Dacă un grup se autodefineşte (ca noi) prin ură şi prejudecăţi faţă de un alt grup (ei),
dezindividualizarea poate să declanşeze o explozie de violenţă. Dar dacă un grup se autodefineşte prin
grija faţă de ceilalţi, dezindividualizarea poate să declanşeze un acces de bunătate şi compasiune.
Consecinţele pierderii identităţii personale depind de ceea ce îi face pe indivizi să şi-o piardă.

ROLUL MEDIULUI ÎN FENOMENUL DEINDIVIDUALIZĂRII

Ca să înţelegem deindividualizarea, trebuie să examinăm mediul fizic şi social în care se produce.

Steven Prentice-Dunn şi Ronald Rogers afirmă că factorii care accentuează comportamentul deviant sunt
responsabilitatea şi atenţia.

Parametrii responsabilităţii afectează calculele individuale privind raportul dintre costuri şi

beneficii. Atunci când responsabilitatea este scăzută, aceia care comit acte deviante au şanse mai reduse de
a fi prinşi şi pedepsiţi, astfel încât oamenii pot alege în mod deliberat să adopte un comportament care le

7
face plăcere, dar care, în condiţii normale, este inhibat de conştiinţa lor normativă. Cercetările asupra
comportamentelor reale susţin cu probe solide efectele anonimatului. În laborator, anonimatul este creat
prin diferite proceduri: nu se menţionează numele participanţilor; li se comunică faptul că nu vor fi
identificaţi; uneori, feţele lor sunt acoperite. În comparaţie cu grupurile de control – ai căror membri îşi
păstrează individualitatea – subiecţii anonimi sunt mai agresivi, mai ales atunci când, fără să ştie, li s-a
indus în prealabil o stare de agitaţie fiziologică. Şi diferenţele de gen pot fi reduse astfel. Într-un studiu din
1994, condus de către Lightdale şi Prentice, bărbaţii s-au comportat mai agresiv decât femeile atunci când
persoanele puteau fi identificate. La adăpostul anonimatului însă, femeile s-au dovedit la fel de agresive ca
şi bărbaţii.

Parametrii atenţiei reprezintă un al doilea factor de mediu care poate spori devianţa. Individul uită de
sine şi îşi concentrează întreaga atenţie în altă direcţie. Atunci când se diminuează autosupravegherea, are
loc o modificare a stării de conştiinţă. În această „stare de depersonalizare“, individul e mai puţin
constrâns de normele sale interne de conduită, reacţionează mai direct faţă de situaţia imediată în care se
găseşte şi e mai puţin sensibil faţă de consecinţele pe termen lung ale actelor sale. Comportamentul scapă
din frânele controlului cognitiv, iar oamenii acţionează impulsiv.
Stimularea intensă de către mediu este, probabil, cea mai obişnuită metodă de diminuare a gradului de
autosupraveghere. În studiile de laborator, grupurile de participanţi situaţi într-un mediu extrem de agresiv
asupra simţurilor (muzică rock sau heavy metal la maximă intensitate, jocuri video şi de lumini
năucitoare) s-au dovedit mult mai agresivi, dezinhibaţi şi extremişti în actele lor.

CONDIŢIILE ADERĂRII LA UN GRUP

Grupurile sunt de diferite forme şi dimensiuni: mari sau mici, riguros organizate sau cu totul
informale, de scurtă sau de lungă durată. Câteodată, apartenenţa individului la un anumit grup este
involuntară. De exemplu, nu îţi poţi alege familia. Dar de cele mai multe ori, apartenenţa la un grup este
voluntară. Individul decide să se alăture unui grup ori să se asocieze cu alţii pentru formarea unui grup
nou.

Există mai multe motive de aderare la un grup. La un nivel foarte profund, s-ar putea ca oamenii să
posede o nevoie înnăscută de apartenenţă la un grup, izvorâtă din presiunea procesului de evoluţie, în
care grupul oferea şanse sporite de supravieţuire şi reproducere decât traiul în izolare.

8
 Apoi, oamenii se alătură unor grupuri ca să poată realiza lucruri ce nu pot fi obţinute pe cont
propriu. Nu se pot interpreta simfonii şi nici juca partide de fotbal de unul singur; multe alte ocupaţii şi
activităţi presupun un efort colectiv şi lucrul în echipă. În al treilea rând, oamenii mai doresc apartenenţa
la diferite grupuri datorită statutului şi identităţii sociale pe care le conferă acestea. Potrivit teoriei
identităţii sociale, conştiinţa valorii proprii a indivizilor se bazează în mare măsură pe identificarea lor cu
anumite grupuri. Chiar şi un grup de prestigiu scăzut în societate poate fi o sursă de mândrie pentru
indivizii care se bucură de respect în cadrul grupului; a fi un peşte mare într-un banc de peşti mici îi poate
face pe oameni să fie încântaţi de propria persoană, mai ales în culturile individualiste. În sfârşit, oamenii
pot să adere la grupuri pur şi simplu fiindcă le plac membrii lor şi doresc să aibă ocazia să interacţioneze
cu ei.
Oricare ar fi motivele care îi determină să adere la grupuri, indivizii care se pregătesc să o facă
privesc, de regulă, cu optimism experienţa lor viitoare în cadrul grupului, aşteptându-se ca aceasta să le
ofere prilejuri de satisfacţii. Din contra, respingerea de către un grup este una din cele mai dureroase
experienţe de viaţă.

STADIILE DE EVOLUŢIE A GRUPURILOR

Odată ce un individ a aderat la un grup, are loc un proces de adaptare. Individul se lasă asimilat de
către grup, suferind anumite schimbări, necesare pentru integrarea sa. În acelaşi timp, grupul se
acomodează cu noul venit, suferind, la rândul său, modificările necesare pentru includerea lui. Nu e
surprinzător faptul că grupurile sunt cu atât mai dispuse să se acomodeze cu noii veniţi cu cât este mai
mare nevoia lor de a coopta noi membri.
Socializarea unui nou membru într-un grup se bazează adesea într-o măsură considerabilă pe natura
relaţiilor dintre noii veniţi şi membrii cu vechime şi statut consolidat în cadrul grupului. Neofiţii îşi
modelează comportamentul imitându-i pe „veterani“; aceştia pot chiar să le impună neofiţilor un program
de antrenament şi instrucţie. În calitate de mentori, seniorii grupului pot stabili relaţii apropiate cu neofiţii,
ajutându-i să se integreze lin şi armonios în cadrul grupului. A avea un mentor este în avantajul oricărui
neofit, dar poate fi de mare ajutor acelora care, precum femeile sau oamenii de culoare, aderă la anumite
grupuri din care anterior fuseseră excluşi.
Socializarea membrilor grupului este una dintre modalităţile în care se dezvoltă şi se conservă
grupurile. Evoluţia grupurilor poate parcurge mai multe etape. În primul rând, membrii grupului se eva-
luează unii pe ceilalţi şi grupul în ansamblu. În măsura în care ei se acceptă reciproc şi grupul ca atare,
devotamentul lor faţă de grup se accentuează. Mai devreme sau mai târziu, însă, unii indivizii încep să

9
aibă divergenţe faţă de grup, iar acesta încearcă să îi resocializeze. Dacă resocializarea dă greş, aceşti
indivizi pot părăsi grupul sau grupul se poate destrăma.
În 1965, Bruce Tuckman propune un memorabil scenariu al procesului de evoluţie a unui grup, în care
se succed următoarele cinci etape: „formarea“, „tulburarea“, „normarea“, „performarea“ şi „plecarea“
(forming, storming, norming, performing, adjourning). Aceste etape sunt descrise în tabelul următor:

 Formare: Membrii încearcă să se orienteze către grup. Se comportă, cel mai

adesea, politicos unii faţă de ceilalţi, tatonându-se reciproc.
 Tulburare: Membrii încearcă să influenţeze grupul, astfel încât acesta să
corespundă cât mai fidel nevoilor lor. Ei devin mai asertivi faţă de orientarea
grupului şi în ceea ce priveşte rolurile pe care ar dori să le joace în cadrul său. Se
pot ivi conflicte deschise şi multă ostilitate, odată cu surescitarea produsă de miza
pusă în joc şi de câştigurile posibile ale unor poziţii superioare în ierarhia
grupului.
 Normare: Membrii încearcă să aplaneze conflictele din etapa precedentă, definind
şi adoptând o serie de ţeluri comune. Ei stabilesc norme şi roluri şi încep să fie
devotaţi grupului.
 Performare: Membrii încearcă să-şi îndeplinească sarcinile şi să maximalizeze
performanţele grupului. Ei îşi exercită rolurile în cadrul grupului şi se străduiesc
să soluţioneze problemele apărute, spre a-şi vedea realizate ţelurile comune.
 Plecare: Membrii se detaşează de grup, se distanţează de ceilalţi membri şi îşi
reduc activitatea în cadrul grupului. Acest fapt se produce întrucât membrii
apreciază că beneficiile rămânerii lor în cadrul grupului nu mai depăşesc sensibil
costurile.

Potrivit acestui model, grupurile progresează treptat de la o perioadă iniţială de tatonare şi orientare,
urmată de perioade de conflict, de compromis şi de acţiune, care se încheie cu retragerea membrilor,
pe măsură ce grupul le satisface nevoile în tot mai mică măsură.
Deşi multe grupuri parcurg aceste etape, nu toate se înscriu neapărat pe aceeaşi traiectorie. De
exemplu, în 1988 Connie Gersick remarcă faptul că adesea grupurile nu evoluează gradual, de-a lungul
unei succesiuni invariante de etape, ci discontinuu, fiind active în anumite perioade, ce alternează cu
perioade de acalmie şi inactivitate, întrerupte de apropierea unor termene fixe, la care trebuie să fie
obţinute anumite rezultate colective. Gersick susţine că multe grupuri adoptă foarte rapid o strategie de
soluţionare a problemelor – mult mai rapid decât o sugerează teoria lui Tuckman – dar după aceea
tărăgănează finalizarea lucrurilor începute, irosind jumătate din timpul alocat rezolvării sarcinii comune,
după care intră din nou în acţiune.

10
 ROLURILE ŞI NORMELE- COMPONENTE ESENŢIALE ÎN GRUP

În pofida diversităţii lor în numeroase privinţe, toate grupurile posedă trei componente esenţiale:
roluri, norme şi coeziune. Rolurile indivizilor în cadrul grupului constau într-un set de
comportamente care se aşteaptă din partea lor.
Rolurile formale sunt desemnate prin anumite titluri: profesor sau student la facultate, vicepreşedinte
sau şef contabil într-o firmă, general sau caporal, antrenor, impresar sau sportiv etc. Rolurile informale
sunt mai puţin evidente, însă destul de puternice.
În 1958, Robert Bales afirmă că, indiferent de titlurile indivizilor, în grupurile de lungă durată iau
fiinţă două tipuri fundamentale de roluri: cele instrumentale permit grupului să îşi atingă scopurile, pe
când rolurile expresive oferă suport emoţional şi menţin moralul grupului. Aceeaşi persoană poate juca
ambele tipuri de roluri, însă de regulă fiecare tip este asumat de indivizi diferiţi.
Concepţia lui Bales despre roluri îşi are modelul de bază în diviziunea muncii din familia tradiţională:
tatăl muncitor, care câştigă pâinea familiei, şi mama grijulie, care menţine cu dragoste şi tact unitatea,
pacea şi armonia sufletească a familiei. În grupuri mixte, având de îndeplinit sarcini care permit asumarea
ambelor tipuri de roluri, bărbaţii se angajează de obicei în activităţile menite să soluţioneze probleme
practice, în vreme ce femeile preferă comportamentele cu orientare socială. În alte circumstanţe, nu.
Atunci când participanţii dintr-un grup mixt au primit un feed-back de natură să indice o competenţă
înaltă sau una scăzută, aceia care au apreciat că sunt mai competenţi s-au orientat mai mult spre
soluţionarea unor probleme practice, pe când aceia care s-au considerat mai puţin competenţi s-au orientat
spre comportamente sociale pozitive. Acelaşi pattern s-a conturat atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei.
Astfel, printre bărbaţii şi femeile care se simt la fel de competenţi în îndeplinirea anumitor sarcini, rolurile
şi tipurile de comportament pe care şi le asumă sunt adeseori asemănătoare.
Existenţa unui set de roluri clar conturate poate fi benefică pentru grup. Atunci când rolul cuiva
într-un grup este ambiguu, când acesta vine în conflict cu alte roluri ale individului în cadrul grupului (ca
atunci când un membru trebuie să fie autoritar şi totodată să ofere celorlalţi un suport emoţional) sau dacă
un rol trebuie să se schimbe după un anumit timp, este probabil să apară fenomene de stress şi de scădere a
productivităţii.
Grupurile stabilesc, de asemenea, o serie de norme – reguli de conduită ale membrilor lor. Ca şi
rolurile, normele pot fi formale sau informale. Instituţiile militare, administrative sau şcolare, de
exemplu, formulează reguli scrise de comportament, care este aşteptat din partea membrilor ce intră în
componenţa lor. Normele informale sunt mai subtile. Sesizarea regulilor nescrise ale unui grup poate fi o
misiune care solicită mult timp şi care, câteodată, dă naştere la anxietate.
11
 COEZIUNEA GRUPULUI

Cea de a treia caracteristică a grupurilor, coeziunea, se referă la „forţele“ care îi fac pe membrii lor
să se simtă legaţi unii de alţii şi să rămână împreună. Astfel de forţe pot fi pozitive (recompense
obţinute în cadrul grupului) sau negative (costuri presupuse de părăsirea grupului).
La întărirea coeziunii grupului contribuie diferiţi factori, printre care:
- devotamentul faţă de scopurile comune,
- atracţia dintre membri,
- mândria de grup,
- frecvenţa şi intensitatea interacţiunilor dintre membrii grupului.
Există şi forţe exterioare care afectează coeziunea; grupurile aflate în primejdie sau într-un mediu
neobişnuit, ca şi cele ameninţate de alte grupuri devin de obicei mai coezive, dacă membrii lor consideră
că se pot adapta mai bine acestor condiţii nefavorabile acţionând uniţi.
Coeziunea şi performanţele grupului sunt legate cauzal, însă relaţia dintre ele nu este întotdeauna
simplă şi directă. În primul rând, cauzalitatea este reciprocă. Performanţa grupului poate influenţa
coeziunea lui şi invers. În 1994, Brian Mullen şi Carolyn Copper consideră că probele experimentale
indică mai degrabă efectele performanţei asupra coeziunii. În al doilea rând, cercetările lor au condus la
concluzia că relaţia pozitivă dintre coeziune şi performanţa grupului este mai puternică în grupurile
restrânse, comparativ cu cele numeroase.
În 1995, Stanley Gully descoperă că relaţia pozitivă dintre coeziune şi performanţă este mult mai
puternică în cazul sarcinilor care presupun interdependenţa membrilor grupului, comparativ cu sar-
cinile care nu solicită interdependenţă. Sarcinile interdependente sunt acelea în care membrii grupului
trebuie să interacţioneze, să comunice, să coopereze şi să se supravegheze unii pe ceilalţi (cum se întâmplă
în operaţiile militare sau într-un meci de fotbal).
În al patrulea rând, deoarece sporeşte conformismul, coeziunea ar trebui să contribuie la performanţa
grupului în situaţiile în care devianţa şi lipsa de coordonare poate pune grupul în pericol (din nou
putem să ne referim la operaţiile militare); ea poate stânjeni însă performanţa în situaţiile în care este
nevoie de idei novatoare şi de comportamente creatoare (aşa cum se întâmplă în conceperea unei campanii
publicitare pentru un produs care nu se vinde prea bine).
În sfârşit, efectul coeziunii asupra performanţei grupului depinde şi de normele stabilite în cadrul
grupului. Dacă normele sunt pozitive şi consistente cu ţelurile unei organizaţii, atunci coeziunea ar trebui
să sporească performanţa grupului. Dacă însă un grup instituie norme negative şi contraproductive, atunci
o coeziune prea puternică ar fi de natură să ducă la performanţe slabe. De exemplu, un grup de muncitori
12
ar putea stabili ca normă un standard calitativ scăzut în activitatea lor. Dacă grupul este coeziv, membrii
săi ar putea să-i ameninţe ori să-i excludă socialmente pe acei membri care deviază de la normă, muncind
cu râvnă şi cu pricepere; în acest fel, coeziunea afectează performanţa. Dimpotrivă, alte grupuri îşi fixează
nişte ţeluri foarte ambiţioase şi instituie norme pozitive; cu cât sunt mai coezive, cu atât creşte proba-
bilitatea ca aceste grupuri să atingă performanţe ridicate.
Uneori, încălcarea unei norme într-un grup coeziv poate fi un act foarte dificil şi traumatizant pentru
acela care se încumetă să-l comită. Membrii unei echipe se feresc să demaşte comportamentul imoral al
unor colaboratori, temându-se de consecinţele sociale ale acţiunii împotriva unor membri ai grupului, care
ar putea să-i marginalizeze, să-i excludă ori să-i pedepsească pentru că au atentat la coeziunea echipei din
care fac parte.

POLARIZAREA GRUPULUI

Odată format, definindu-şi rolurile, normele şi căpătând un oarecare grad de coeziune, un grup începe
să ia decizii şi să acţioneze. Problemele grupului pot fi câteodată extrem de banale („Unde serbăm Anul
Nou?“, „Unde ne petrecem concediul?“), alteori sunt de importanţă capitală („Intrăm în război sau facem
pace?“, „Participăm la grevă sau continuăm negocierile cu patronatul?“).
Oricare ar fi însă problema, atitudinile membrilor grupului le influenţează în mod semnificativ modul
de acţiune.
Oamenii sunt atraşi de grupurile în care îşi regăsesc propriile atitudini, iar aceia care sunt în dezacord
cu grupul fie îl părăsesc de bună voie, fie sunt respinşi de către ceilalţi. Dar asemănarea nu e totuna cu
identitatea opiniilor şi atitudinilor. Chiar dacă varietatea opiniilor este relativ limitată, anumite diferenţe
persistă.
Care ar fi rezultatul unei discuţii în grup a unor puncte de vedere diferite? Bunul simţ sugerează două
predicţii alternative. Poate că cea mai rezonabilă predicţie ar fi aceea că, după ce membrii grupului îşi
prezintă punctele lor de vedere, decizia grupului va fi un compromis general, întrucât fiecare tinde să
adopte poziţia cea mai des susţinută. Dar bunul simţ mai sugerează şi altă predicţie. Mulţi oameni familia-
rizaţi cu activitatea diverselor comitete şi comisii sunt de acord că înfiinţarea lor duce aproape întotdeauna
la o fundătură, din care nu iese nici o decizie consistentă şi eficientă.
Ideea ar fi aceea că indivizii sunt dornici să îşi asume riscuri şi să implementeze idei originale, pe
când grupurile tind să fie precaute şi să acţioneze extrem de lent. Îngrijoraţi de ideea că ar putea conduce
grupul spre o decizie riscantă, oamenii se situează pe poziţii mult mai prudente atunci când discută
problemele decizionale cu ceilalţi membri ai grupului.
13
 Ei bine, care predicţie este corectă – deplasarea spre atitudinea medie sau înclinaţia către prudenţă? În
1961, James Stoner a verificat aceste predicţii alternative, comparând deciziile luate de către indivizi cu
cele adoptate de grupuri, şi a constatat că nici una dintre cele două predicţii nu este corectă: deciziile
grupurilor tind să fie mai riscante decât cele individuale. Mai multe cercetări ulterioare au ajuns la
rezultate similare, iar tendinţa grupurilor de a fi mai dispuse să îşi asume riscuri decât indivizii a primit
denumirea de risky shift.
Alte studii au dat rezultate ce păreau să contrazică fenomenul risky shift, constatând că, în cazul
anumitor tipuri de probleme, grupurile au tendinţa de a fi mai precaute decât indivizii.
Cercetătorii au ajuns la concluzia că dezbaterile în grup tind să exagereze ori să amplifice poziţia
iniţială a celor care participă la dezbatere. Astfel, dacă membrii grupului sunt de la început înclinaţi să
abordeze în mod riscant o anumită chestiune, poziţia grupului devine şi mai riscantă în urma discuţiilor;
dar dacă membrii grupului sunt de la început înclinaţi să adopte o poziţie precaută, discuţia în grup
conduce la o prudenţă sporită. Acest efect se numeşte polarizare în grup (group polarization) –
exagerarea, prin discuţii în grup, a intenţiilor şi a opiniilor iniţiale ale membrilor grupului.
Polarizarea în grup nu se restrânge la deciziile care implică alegerea între risc sau prudenţă. Orice
decizie de grup poate fi influenţată de polarizare; cu toate acestea, fenomenul se produce mai ales atunci
când sunt în dezbatere decizii asupra unor chestiuni importante
În primul rând, potrivit teoriei argumentelor persuasive, cu cât argumentele prezentate membrilor
grupului sunt mai numeroase şi mai convingătoare, cu atât atitudinea lor devine mai accentuată şi
mai extremistă. Unele argumente oferă membrilor grupului informaţii noi, pe care ei nu le cunoşteau.
Dacă, de exemplu, majoritatea membrilor sunt în favoarea unei decizii prudente, cele mai multe dintre
argumentele aduse în discuţie vor susţine precauţia, ceea ce oferă tuturor din ce în ce mai multe motive să
fie prudenţi. În plus, sesizând că ceilalţi preferă decizia mai cuminte, membrii grupului îşi concentrează
atenţia asupra argumentelor în favoarea prudenţei atunci când discută unii cu ceilalţi, trecând cu vederea şi
nepunând în discuţie argumentele în favoarea deciziei mai riscante, deşi ar fi important să le analizeze şi
pe acestea.
Simpul fapt de a-i auzi pe alţii repetând propriile noastre argumente (fără să ofere elemente noi) poate
fi de natură să valideze modul nostru de gândire, dându-ne mai multă încredere în ceea ce, la început,
putea să fi fost doar o slabă înclinaţie. În acest fel, polarizarea în grup se intensifică atunci când un
participant enunţă un argument, după care îl aude repetat de către alţi membri ai grupului.
În al doilea rând, polarizarea în grup se produce şi numai prin simpul fapt că membrii grupului
vin în contact cu opiniile altor persoane, chiar dacă ele nu sunt susţinute cu argumente. În acest caz,
funcţionează comparaţia socială.
Indivizii îşi formează concepţia despre realitatea socială comparându-se cu ceilalţi (Festinger, 1954).
14
 În plus, polarizarea în grup este influenţată şi de categorizarea socială – tendinţa oamenilor de a se
categoriza pe ei înşişi sau pe ceilalţi în termeni de apartenenţă la un grup. Abordarea din această
perspectivă compară modul în care indivizii reacţionează faţă de informaţia primită din cadrul
endogrupului (căruia îi aparţin sau doresc să îi aparţină) cu modul în care ei receptează informaţii dinspre
exogrupuri (cărora nu le aparţin sau nu doresc să le aparţină). Membrii endogrupului pot dori să marcheze
o distincţie între grupul lor şi alte grupuri, ceea ce îi poate face să supraestimeze până la extrem poziţia
grupului propriu numai pentru a se distanţa în mod evident de poziţia altui grup.

SIMPTOME COMPORTAMENTALE ALE GÂNDIRII DE GRUP

În 1982, Irving Janis consideră că vina acestor catastrofe decizionale o poartă gândirea de grup:
tendinţa excesivă spre obţinerea şi menţinerea cu orice preţ a consensului în cadrul grupului.
Gândirea de grup se iveşte atunci când nevoia de consens devine prioritară faţă de motivaţia de a obţine
informaţii obiective şi de a lua decizii juste. În opinia lui Janis, trei caracteristici contribuie la instalarea
gândirii de grup:

(1) Deoarece grupurile foarte coezive au tendinţe mai pronunţate de a-i respinge pe membrii cu
opinii deviante, Janis consideră că ele sunt mai susceptibile de gândire de grup.

(2) Structura grupului este, de asemenea, importantă. Grupurile alcătuite din oameni provenind din
acelaşi mediu şi având aceeaşi educaţie, izolaţi de alte grupuri, conduşi de un leader puternic şi lipsiţi de
nişte proceduri sistematice de adoptare şi revizuire a deciziilor sunt predispuse la gândire de grup.

(3) În sfârşit, Janis accentuează că situaţiile tensionate pot provoca gândirea de grup. Sub presiune, urgenţa
poate să prevaleze faţă de chibzuinţă, iar suportul încurajator al celorlalţi membri ai grupu lui devine extrem de
preţios.
] În formularea lui Janis, gândirea în grup este un fel de „boală socială“, iar grupurile „infectate“
prezintă anumite simptome comportamentale:
 Supraestimarea grupului. Membrii păstrează o iluzie de invulnerabilitate şi o credinţă exagerată în
moralitatea poziţiilor deţinute de grup.
 Gândirea dogmatică. Membrii raţionalizează corectitudinea acţiunilor grupului şi îşi însuşesc orbeşte
stereotipurile privind caracteristicile obiectivelor urmărite de aceste acţiuni.
 Presiuni sporite spre uniformitate. Presiunile în direcţia susţinerii coeziunii grupului sunt din ce în ce mai mari.
Membrii grupului îşi cenzurează propriile gânduri şi acţionează ca nişte inchizitori, spre a descuraja ideile
deviante ale celorlalţi membri. Cei care refuză să se conformeze sunt excluşi. De aici poate să rezulte o iluzie

15
 de unanimitate – impresia că toţi membrii sunt în deplin consens, chiar dacă unii dintre ei ar putea avea serioase
rezerve, pe care însă nu le rostesc.
Împiedicând considerarea imparţială a tuturor alternativelor, simptomele comportamentale ale gândirii de grup
pot conduce la o deliberare defectuoasă care, la rândul ei, sporeşte probabilitatea luării unor decizii eronate.

PERFORMANŢA DE GRUP ŞI NATURA SARCINII GRUPULUI

Polarizarea şi gândirea în grup exemplifică modul în care grupurile pot funcţiona rău, sfârşind prin
adoptarea unor atitudini extremiste şi a unor decizii eronate. Dar nu sunt două sau mai multe capete mai
bune decât unul singur? Ce rezultă din comparaţia între performanţa unui grup şi performanţele aceluiaşi
număr de oameni lucrând individual? În 1972, Ivan Steiner susţine că răspunsul depinde de natura
activităţii.
În cazul unei sarcini aditive, produsul grupului este suma contribuţiilor individuale. Donaţiile de
caritate reprezintă o sarcină aditivă; la fel gălăgia de la o petrecere. După cum am văzut, oamenii se
complac adesea în lene socială atunci când au de îndeplinit sarcini aditive. Chiar şi aşa, grupurile
realizează o performanţă superioară celei accesibile unui singur individ. Contribuţia fiecărui membru
poate fi inferioară celei realizate de către individ lucrând de unul singur, însă totalul realizat de grup
depăşeşte ceea ce ar putea oferi o singură persoană.
În cazul sarcinilor conjunctive, produsul grupului este determinat de ceea ce realizează individul
cu performanţa cea mai slabă. Echipele de alpinişti se găsesc în astfel de situaţii: veriga cea mai slabă
determină succesul ori eşecul ascensiunii. Din cauza vulnerabilităţii faţă de slaba performanţă a unui
singur membru, performanţa grupului în cazul sarcinilor conjunctive tinde să fie inferioară celei înregis-
trate de individul mediu.
În cazul sarcinilor disjunctive, produsul grupului este (sau poate fi) determinat de rezultatele
individului cu cea mai bună performanţă. Rezolvarea unei probleme sau conceperea unei strategii sunt
activităţi disjunctive. Ceea ce îi trebuie grupului este o singură idee reuşită, indiferent cât de multe altele
ar fi lipsite de valoare. În principiu, grupurile sunt în avantaj faţă de individ în rezolvarea sarcinilor dis-
junctive: cu cât sunt implicaţi mai mulţi indivizi, cu atât sporesc şansele ca unul din ei să vină cu soluţia
cea bună. Practic însă, dinamica grupului poate să influenţeze negativ elaborarea ideilor creatoare şi
acceptarea lor – fenomen pe care Steiner îl numeşte process loss – irosirea resurselor de creativitate ale
grupului.
Procesul de irosire a resurselor nu se produce numai în cazul sarcinilor disjunctive. El poate rezulta
din:

16
 - lipsa de motivaţie, aşa cum se întâmplă cu lenea socială în cazul sarcinilor aditive.
- lipsa de coordonare poate cauza de asemenea process loss, aşa cum se întâmplă când grupul este
tras înapoi de membrii cei mai puţin performanţi, în cazul sarcinilor conjunctive.
- dacă avem de-a face cu sarcini disjunctive, grupul poate să nu îşi dea seama care dintre membrii
săi au ideile cele mai bune sau care dintre ei sunt cei mai competenţi.
Exceptând situaţiile în care soluţia optimă a unei probleme este evidentă, putând fi recunoscută de
îndată ce este formulată, grupul poate să eşueze atât în ceea ce priveşte recunoaşterea valabilităţii soluţiei
optime, cât şi în ceea ce priveşte implementarea ei. Drept consecinţă, performanţa grupului este inferioară
celei realizate de cei mai buni membri ai săi.
Din fericire, atunci când grupurile sunt încurajate să încerce a-i depista pe membrii lor cei mai com-
petenţi în rezolvarea unei anumite sarcini, performanţele lor sunt mult mai bune. Pe măsură ce grupurile
capătă mai multă experienţă, ele devin din ce în ce mai capabile să recunoască şi să utilizeze competenţa
membrilor lor.
- grupurile pot înregistra performanţe inferioare şi datorită faptului că nu îşi fixează nişte obiective
suficient de ambiţioase. În 1995, Verlin Hinsz a constatat că grupurile îşi propun obiective mai facile
decât indivizii – poate datorită faptului că astfel li se asigură membrilor şanse sporite de reuşită. Unele
grupuri sunt mai predispuse decât altele să îşi fixeze obiective modeste. Grupurile cu grad înalt de
eficienţă – credinţa că pot fi eficiente în rezolvarea unor sarcini – îşi propun ţeluri mai înalte şi obţin
performanţe superioare. Chiar dacă urmăresc obiective mai puţin ambiţioase decât indivizii, grupurile care
îşi definesc clar nişte obiective au, de regulă, performanţe mult mai bune decât grupurile care nu ştiu ce
urmăresc.
- deficienţe de coordonare şi comunicare pot reduce, la rândul lor, nivelul de performanţă al
grupului.

FACTORI CE CONTRIBUIE LA SOLUŢIONAREA DILEMELOR SOCIALE

Dilemele sociale pun în real pericol calitatea vieţii, dacă nu chiar viaţa însăşi. Cum încearcă oamenii
să le soluţioneze? Există numeroşi factori care influenţează încercările oamenilor de a găsi soluţii practice
dilemelor sociale.

17
 Factori psihologici
 Diferenţe individuale şi culturale
Orientare personală spre cooperare
Încrederea în ceilalţi
Orientare culturală colectivistă
 Factori situaţionali
Bună dispoziţie
Experienţă anterioară reuşită în administrarea resurselor
şi în activitatea de cooperare
Urmarea unor modele altruiste
Aşteptarea ca şi ceilalţi să coopereze
 Dinamica grupului
Acţiunea individuală în locul celei colective
Apartenenţa la un grup restrâns

Aranjamente structurale
 Crearea unei structuri de recompensare ce răsplăteşte comportamentul
cooperativ şi / sau pedepseşte comportamentul egoist
 Retragerea resurselor din domeniul public şi încredinţarea lor
proprietăţii private
 Instituirea unei autorităţi care să controleze resursele

Factorii psihologici care influenţează comportamentul oamenilor confruntaţi cu o dilemă socială

includ o varietate de caracteristici personale. Indivizii se deosebesc între ei după gradul în care sunt pre-
ocupaţi de raportul dintre realizările lor personale şi realizările altora. Oamenii de orientare
cooperativă caută să maximizeze realizările însumate ale tuturor. Cei de orientare individualistă încearcă
să maximizeze doar reuşitele lor personale, iar cei de orientare competitivă caută să obţină rezultate
superioare faţă de ceilalţi. Oamenii de orientare cooperativă sunt mai puţin înclinaţi să se comporte de o
manieră competitivă, consumatoare de resurse, în comparaţie cu cei de orientare individualistă sau
competitivă. De pildă, cercetătorii olandezi au constatat că navetiştii de orientare cooperativă sunt mai
dispuşi să folosească transportul în comun, pe când cei de orientare individualistă sau competitivă preferă
să se deplaseze cu maşinile proprii.

O altă diferenţă individuală este încrederea sau suspiciunea faţă de ceilalţi. Aflaţi în dilema arestatu-
lui, indivizii suspicioşi continuă să concureze împotriva partenerului, chiar dacă acesta şi-a anunţat dispo-
nibilitatea pentru cooperare.
Există şi diferenţe culturale în modul de comportament al oamenilor confruntaţi cu dileme sociale.
Oamenii din culturile individualiste sunt mai puţin cooperanţi şi mai competitivi faţă de cei din culturile
colectiviste.
Factorii situaţionali influenţează, la rândul lor, competitivitatea şi cooperarea. Dispoziţia
sufletească, de exemplu, afectează comportamentul faţă de nişte resurse limitate. Când sunt prost dispuşi,
trişti sau furioşi, oamenilor le este greu să amâne încasarea beneficiului; ei au tendinţa să intre imediat în

18
posesia a ceea ce doresc, prea puţin preocupaţi de consecinţele pe termen lung. Într-un mediu foarte
competitiv, buna dispoziţie sporeşte eforturile de conservare a bunurilor de folosinţă comună.
Şi experienţa anterioară joacă rolul ei. Indivizii care au avut şansa de a-şi administra propriile
resurse private sunt socialmente mai responsabili în utilizarea unor resurse comune decât aceia care nu au
avut această oportunitate. Iar oamenii care au avut o experienţă pozitivă a cooperării sunt mai înclinaţi să
contribuie la patrimoniul comun.
Informaţiile despre ceea ce fac sau este probabil că vor face în viitor ceilalţi constituie un alt factor
determinant al reacţiilor faţă de o dilemă socială.
Chiar şi oamenii de orientare competitivă doresc să coopereze dacă sunt încredinţaţi că şi ceilalţi vor
coopera. Expectaţiile privind comportamentul cooperant al celorlalţi derivă din stereotipurile privind
grupurile
În mod tipic, grupurile sunt mai puţin cooperante şi mai competitive decât indivizii. John Schopler şi
Chester Insko cred că mai agresiva competitivitate a grupurilor îşi are rădăcinile în teamă şi în lăcomie –
teama că vor fi exploatate de alte grupuri şi dorinţa lacomă de a-şi spori beneficiile în dauna altor grupuri.
Şi indivizii pot fi conduşi de frică şi de lăcomie, dar competiţia dintre grupuri intensifică aceste motive. O
altă explicaţie a faptului că grupurile sunt mai competitive decât indivizii constă în faptul că membrii unui
grup se simt mai greu identificabili de către membrii altor grupuri. Cu cât grupul oferă individului un
anonimat mai pronunţat, cu atât acesta se simte mai îndemnat să dea frâu liber pornirilor sale de-a se
comporta într-un mod egoist şi agresiv.
Şi mărimea grupului influenţează reacţiile faţă de dilemele sociale. Grupurile numeroase sunt mai
înclinate să exploateze resursele limitate decât grupurile restrânse. Trei factori fac ca mărimea grupului să
afecteze comportamentul în situaţii dilematice.

 În primul rând, este mai greu să te identifici cu bunăstarea celorlalţi atunci când grupul este numeros;
în schimb, oamenii se simt socialmente mai responsabili atunci când apartenenţa la un grup restrâns îi
face să perceapă mai pregnant legătura dintre realizările personale şi dilemele grupului.

 În al doilea rând, oamenii consideră că acţiunile lor au consecinţe semnificative atunci când fac parte
dintr-un grup restrâns; şi cu cât sunt mai convinşi de faptul că propriile lor contribuţii contează, cu atât
sunt mai dispuşi să contribuie la binele public.

 În sfârşit, într-un grup restrâns sunt mult mai uşor de stabilit relaţii directe (face-to-face) şi o
comunicare permanentă între membrii săi, ceea ce favorizează devotamentul lor faţă de grup,
instituirea unor norme de cooperare, conştientizarea intereselor comune şi gândirea pe termen lung.
Multe dileme sociale implică însă grupuri foarte mari – un oraş, un stat, o naţiune sau chiar lumea
întreagă. În astfel de circumstanţe, factorii psihologici pe care i-am descris pot fi mai puţin eficienţi. Cea
19
mai des utilizată soluţie structurală a dilemelor sociale este instituirea unei autorităţi care să
controleze mersul lucrurilor. Peste tot în ţările dezvoltate există, de exemplu, autorităţi
guvernamentale care supraveghează protecţia mediului sau a consumatorilor. Menţinerea în funcţi-
une a acestor autorităţi nu este lipsită de costuri. Dacă ele sunt ineficiente, societatea suferă o pierdere
dublă – resursele puse în pericol şi fondurile irosite pentru întreţinerea unor instituţii inutile. Pentru
soluţionarea dilemelor sociale, oamenii trebuie adeseori să decidă unde să-şi investească încrederea: în
concetăţenii lor sau în autorităţile guvernamentale.

FACTORI CARE POT INTENSIFICA UN CONFLICT

Capacitatea de ameninţare

Pare evident că posibilitatea de a pedepsi pe cineva care adoptă un comportament interzis poate acţiona ca
factor de inhibare a escaladării unui conflict. Eşti mai puţin înclinat să te iei la harţă cu cineva care te poate pune la
punct, putând să se răzbune crunt. Dacă ambele părţi stau cu degetul pe trăgaci, fără să tragă, un echilibru al terorii
poate fi eficient pentru prevenirea declanşării conflictului. Dar capacitatea de a ataca primul este o tentaţie
irezistibilă, iar rezultatele cercetărilor sugerează că atunci când mijloacele de coerciţie sunt la îndemână, oamenii au
tendinţa să le utilizeze, chiar dacă acest lucru este păgubitor pentru rezultatele lor.

Percepţia celuilalt

Stereotipurile şi prejudecăţile joacă, la rândul lor, un rol important în escaladarea conflictelor dintre
grupuri. În timpul conflictului, grupul opus şi membrii lui sunt adesea percepuţi drept „celălalt“ – străinul,
veneticul, ciudatul sau anormalul. Ei sunt caracterizaţi prin trăsături îngroşate şi simplificate. Ţinut la
distanţă psihologică, celălalt devine un ecran, pe care se pot proiecta imaginile şi temerile cele cele mai
terifiante din sufletul cuiva. Iată ce văd oamenii în celălalt:

 În primul rând, o imagine în oglindă: vedem în duşmanii noştri ceea ce ei văd în noi.
 În al doilea rând, există un dublu standard: tot ceea ce facem noi este bine; tot ceea ce face inamicul
este rău.

 În al treilea rând, există atribuiri care alimentează conflictul: se preferă întotdeauna cea mai rea
explicaţie. La fel ca şi partenerii unei relaţii intime nefericite, adversarii au înclinaţia de a crede cele
mai rele lucruri unul despre celălalt, desconsiderând indiciile favorabile.

20
 Împinse la extrem, reprezentările negative ale celuilalt pot duce la dezumanizarea adversarului –
perceperea celor din grupul advers ca nişte fiinţe lipsite de atributele umanităţii ori ca o specie
„subumană“. Bazându-se pe stereotipuri groteşti despre exogrupuri, dezumanizarea este atât o consecinţă
a ostilităţii dintre grupuri, cât şi o incitare a unui conflict intergrupal. Aţâţate de percepţii dezumanizante,
nişte violenţe sporadice între câteva gloate încinse pot să escaladeze până la proporţiile unui genocid
legitimat printr-o politică de stat: agresiunea împotriva exogrupului este justificată prin dezumanizarea
adversarului, folosită ca scuză a unor violenţe sporite, a căror justificare solicită o şi mai accentuată
dezumanizare şi aşa mai departe.
Dezumanizarea este versiunea finală a opoziţiei dintre noi şi ei, de natură să elimine orice inhibiţii
morale sau religioase faţă de scurtarea vieţii altor oameni.

NEGOCIEREA – FACTOR DE REZOLVARE A CONFLICTELOR

Concesiile unilaterale sunt primi paşi încurajatori în procesul de încheiere a păcii, însă realizarea unei
înţelegeri finale solicită, de cele mai multe ori, ample negocieri.. De fapt, negocierile au loc ori de câte ori
există un conflict, pe care părţile doresc să îl soluţioneze fără să se angajeze într-o luptă deschisă ori
bazându-se exclusiv pe anumite prevederi legale anterior impuse de către o autoritate exterioară.
Flexibilitatea reprezintă unul dintre factorii cei mai importanţi în negocierile fructuoase. Strategia
cea mai eficientă combină flexibilitatea şi forţa. De exemplu, acceptarea târzie a unui compromis într-o
sesiune de negocieri are, cel mai adesea, mai mult succes decât acceptarea grăbită sau respingerea oricărui
compromis. Un negociator slab, dispus să accepte compromisuri la primele propuneri, invită partenerul cu
care poartă tratative să îl exploateze; unul rigid, care nu acceptă nici un compromis, riscă să conducă la
întreruperea negocierilor.
Comportamentul flexibil la masa negocierilor necesită o procesare complexă a informaţiilor, care
permite părţilor să ia în calcul diferite perspective şi strategii. Din nefericire, escaladarea conflictului
interferează adesea cu această procesare a informaţiei. Alte elemente-cheie într-o negociere reuşită sunt
comunicarea şi efortul de a înţelege cât mai bine punctul de vedere al partenerului. Participanţilor la o
dispută le este întotdeauna greu să se asculte cu atenţie unul pe celălalt, cu scopul sincer de a pricepe cu
adevărat şi cu maximă detaşare perspectiva celuilalt. Dificultăţile de comunicare sunt foarte previzibile în
timpul negocierilor purtate între indivizi sau grupuri din culturi diferite. Tabelul enumeră câteva prezumţii
comune tuturor negociatorilor occidentali, care nu sunt întotdeauna împărtăşite de reprezentanţii altor
tradiţii culturale. Dacă cei ce poartă tratative ignoră aceste diferenţe interculturale, inevitabile neînţelegeri
pot sta în calea obţinerii rezultatelor dorite.

21
 Probabil că rezultatul cel mai favorabil al unei negocieri este un compromis care dă satisfacţie în proporţie de
50% fiecărei părţi – ceea ce, în 1994, Jeffrey Rubin numeşte „convergenţa concesiilor“. În acest caz, negociatorii
pornesc de pe poziţii extreme şi se apropie treptat de un reciproc acceptabil punct de mijloc. Rubin susţine că, în
anumite împrejurări, aceasta este o abordare cât se poate de raţională, cu rezultate pe deplin acceptabile.

Prezumţii culturale privind negocierile

Prezumţii ale negociatorilor occidentali Alternative

Negocierea este o afacere, nu o activitate Primul pas în procesul de negociere este

socială.
Problemele de fond sunt mai importante
decât problemele emoţionale şi cele de
etichetă.
Comunicarea este directă şi verbală.
Înţelegerile scrise sunt ferme şi obligatorii;
cele nescrise, nu sunt.
Informaţia recentă şi ideile la zi sunt mai
importante decât ideile tradiţionale şi
antecedentele istorice.
Reprezentanţii aflaţi la masa negocierilor au
competenţe sporite în stabilirea înţelegerilor
acceptabile pentru cei pe care îi reprezintă.
Timpul este foarte important; se solicită
punctualitate şi convenirea unor termene
limită, care trebuie respectate cu stricteţe.
stabilirea unei relaţii de încredere între
negociatori.
Fără o puternică implicare emoţională într-o
anumită chestiune, ea nu prezintă o
importanţă deosebită.
Cele mai importante sunt actele de
comunicare nonverbală.
Înţelegerile scrise sunt mai puţin
semnificative decât comunicarea orală,
deoarece contextul nonverbal e mai grăitor
în ceea ce priveşte intenţiile reale ale
părţilor.
Istoria şi tradiţia sunt mai importante decât
informaţiile şi ideile de dată recentă.
Reprezentanţii au competenţe extrem de
reduse în stabilirea deciziilor finale.
Consolidarea unei relaţii cere timp şi este
mai importantă decât punctualitatea;
impunerea unor termene limită înseamnă
umilirea celeilalte părţi.

Unii negociatori obţin însă rezultate superioare. În majoritatea cazurilor, negocierile nu sunt nişte
situaţii simple, cu parametri riguros cuantificabili, în care fiecare dintre părţi trebuie să cedeze câte ceva
până când se ajunge la punctul de mijloc. Există câteodată – şi nu de puţine ori – modalităţi de compromis
din care pot beneficia ambele părţi.
Atunci când se ajunge la o înţelegere integrativă, ambele părţi pot să obţină rezultate de peste 50%
din miza pusă în joc. În acest sens, e plină de tâlc povestea portocalei şi a celor două surori. Una din ele
voia să facă suc de portocale, storcind carnea fructului; cealaltă avea nevoie de coaja portocalei, ca să facă
o prăjitură. Drept pentru care au tăiat fructul în două, fiecare luând câte o jumătate. Cele două surori din
poveste suferă la modul acut de sindromul „porţiilor fixe“. Ele au presupus că orice câştig al uneia dintre
ele înseamnă o pierdere pentru cealaltă. În realitate, fiecare putea să obţină totul: tot sucul din portocală
pentru una, toată coaja pentru cealaltă. Deşi aveau posibilitatea unei înţelegeri integrative, n-au izbutit să o
sesizeze. Din păcate, cercetările arată că această orbire se produce foarte frecvent.

22
 Comunicarea transparentă de către ambele părţi a scopurilor şi nevoilor fiecăruia prezintă o
importanţă critică pentru ca fiecare partener să poată sesiza oportunităţile unor beneficii comune. Deşi
acest lucru poate să pară evident, adeseori oamenii care poartă negocieri nu reuşesc să îşi comunice unii
altora care le sunt scopurile şi nevoile.
În negocierile pentru aplanarea conflictelor, fiecare dintre părţi este înclinată spre suspiciune şi frică
faţă de celălalt. Nici unul nu doreşte să dea la iveală prea mult, temându-se să nu îşi slăbească poziţia la
masa tratativelor. Şi acest fenomen face parte din sindromul porţiilor fixe. Percepţiile deformate de acest
sindrom se formează foarte devreme, chiar înainte de începerea negocierilor, şi pot persista multă vreme
după încheierea lor.
Deşi percepţiile de tip porţie fixă pot împiedica cele două părţi să facă un schimb de informaţii în ceea
ce priveşte problemele şi intenţiile unora sau altora, dacă una din părţi transmite celeilate informaţii utile,
efectele pot fi spectaculoase. Atunci când una din părţi pune cărţile pe masă, cealaltă parte poate fi mult
mai dispusă a face acelaşi lucru, sporind astfel şansele unei înţelegeri integrative. Dar numai cu condiţia
ca informaţia transmisă să fie autentică şi sinceră.
Uneori oamenii pretind a urmări în timpul negocierilor scopuri opuse celor care sunt vizate de fapt,
astfel încât să pară că acceptă nişte compromisuri, deşi, în realitate, nu este cazul. De exemplu, în cadrul
unor negocieri de divorţ, unul dintre soţi poate să dorească realmente custodia copiilor, pe când celălalt soţ
numai se preface că doreşte acelaşi lucru, dar numai pentru a avea o monedă de schimb, cu care să obţină
anumite bunuri sau concesii de natură financiară.
Pe lângă transmiterea sinceră a unor informaţii relevante, şi alţi factori pot să faciliteze negocierile,
sporind şansele unui acord avantajos pentru ambele părţi. Printre aceşti factori se numără pregătirea
negociatorilor în vederea soluţionării conflictelor, prin folosirea unor tehnici adecvate, utilizarea unor
sisteme informatice de modelare a negocierilor sau a strategiei GRIT. Un alt factor, care poate fi benefic în
cadrul negocierilor, este purtarea tratativelor de către echipe de negociatori.
Având în vedere cele spuse anterior despre faptul că, de regulă, grupurile obţin performanţe mai slabe
decât indivizii, faptul acesta poate părea surprinzător, însă practica dovedeşte că o echipă de negociatori
are şanse mai mari decât un negociator individual să obţină un acord integrativ. Echipele trebuie să-şi
coordoneze eforturile şi să reducă ambiguităţile în mai mare măsură decât indivizii. Prin urmare, sunt mai
dispuse decât indivizii să caute toate informaţiile disponibile, ceea ce intensifică procesul de comunicare,
sporind şansele de descoperire a oportunităţilor de stabilire a unor acorduri integrative.
În timpul unor negocieri deosebit de importante şi dificile, se poate apela la o asistenţă din exterior.
Cu cât conflictul este mai intens, cu atât poate fi mai necesară o intervenţie din afară. Unele tratative se
bazează pe autoritatea unui arbitru, având puterea de a impune un aranjament. Dar cel mai adesea părţile
în conflict solicită serviciile unui mediator, care lucrează împreună cu echipele de negociatori,
23
coordonând eforturile de stabilire a unui acord dorit de ambele părţi. În mod tradiţional, mediatorii au fost
implicaţi în negocierile dintre patronat şi sindicate sau în conflictele internaţionale. Din ce în ce mai mult,
însă, mediatorii sunt chemaţi să asiste la stingerea unei mari diversităţi de dispute, precum acelea dintre
proprietari şi chiriaşi sau arendaşi, dintre cuplurile care divorţează sau dintre vecini care au ceva de
împărţit. Special pregătiţi pentru negocieri şi gestionarea conflictelor, mediatorii pot contribui decisiv la
găsirea unor soluţii bazate pe cooperare.

NEVOIA DE AFILIERE

Atât observaţiile bazate pe experienţa vieţii cotidiene, cât şi un volum considerabil de cercetări
psihosociologice atestă faptul că, în calitate de fiinţe sociale, oamenii sunt atraşi unii de către alţii.
Muncim împreună cu colegii noştri, ne distrăm laolaltă cu prietenii, convieţuim cu vecinii şi mulţi dintre
noi ne dorim şi ne angajăm formal să îmbătrânim alături de membrii cei mai apropiaţi ai familiei noastre.
Această motivaţie socială începe cu nevoia de afiliere: dorinţa de a stabili contacte sociale cu
ceilalţi. Indivizii diferă în ceea ce priveşte intensitatea nevoii lor de afiliere, dar se pare că fiecare este
motivat să stabilească şi să păstreze un nivel optim de interacţiune socială – alternând clipele şi situaţiile
în care doresc prezenţa celorlalţi şi momentele în care doresc să fie singuri.
Oamenii pot să difere în ceea ce priveşte nevoile lor de afiliere, dar există momente în care cu toţii
doresc compania semenilor. Cele mai vizibile sunt fie clipele de intensă euforie colectivă, fie momentele
de pericol şi restrişte. Mulţi îşi mai aduc aminte de năvala oamenilor pe străzi imediat după căderea
dictaturii ceauşiste sau după victoriile echipei naţionale de fotbal la campionatele mondiale, când
necunoscuţi se îmbrăţişau cu frenezie, contopiţi într-un sentiment general de bucurie copleşitoare; din ce
în ce mai mulţi oameni, îndeosebi tineri, se adună, după modelul occidental, în pieţele publice pentru a
sărbători, pierduţi într-o mulţime fremătând de optimism şi veselie, sosirea Anului Nou. Pe de altă parte,
după calamităţi naturale – inundaţii, cutremure, furtuni devastatoare – sau în momente de criză politică,
război, atentate teroriste etc. oamenii simt, cel puţin în egală măsură, dorinţa de a înfrunta primejdia sau de
a compătimi victimele împreună. Aşa s-a întâmplat la noi după marele cutremur din 1977 – când oamenii
au dovedit o solidaritate impresionantă – sau după invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de
la Varşovia în august 1968 – când o mulţime imensă s-a adunat spontan în centrul Bucureştiului pentru
a-şi exprima îngrijorarea şi revolta. Mulţimi impresionante din lumea întreagă s-au format de asemenea
spontan spre a trăi împreună durerea stârnită de moartea Prinţesei Diana sau de atentatele teroriste din 11
septembrie 2001, care au făcut mii de victime absolut nevinovate.

24
 Mecanisme cauzale ale nevoii de afiliere

1.Teama, îngrijorarea, condiţiile stresante de orice fel constituie factori de natură să provoace şi să
amplifice nevoia de afiliere. Conform teoriei emise de către Schachter, un pericol extern stârneşte frica,
ceea ce motivează subiectul să caute şi să agreeze compania altor oameni, ameninţaţi de acelaşi pericol. S-
au emis două ipoteze:
- prezenţa altcuiva ar distrage atenţia persoanei speriate de la stimulul provocator de anxietate,
aşadar oricine ar fi o companie dezirabilă;
- nevoia de comparaţie socială – se caută în cealaltă persoană o sursă de informaţii şi un etalon
cu care să îşi evalueze propriile reacţii, şi în acest caz ar fi dezirabilă numai compania unei alte persoane
aflate în aceeaşi situaţie.
Rezultatele cercetării arată că preferinţa pentru a fi în compania cuiva în situaţii de teamă nu se
explică prin dorinţa de distragere a atenţiei, ci prin nevoia de comparaţie socială, demonstrând că nu orice
companie poate fi de folos în astfel de situaţii. Se pare că atunci când ne temem sau ne îngrijorează ceva,
am prefera să fim alături de alte persoane apăsate de aceleaşi temeri şi de aceleaşi griji. Experimente
ulterioare au probat validitatea acestei interpretări în contexte diferite.

2. Jena - nu orice stare de tensiune şi nu orice situaţie stresantă stimulează nevoia de afiliere: când
stressul se manifestă ca jenă şi nu ca frică, dorinţa subiecţilor de a-şi împărtăşi starea de stânjeneală cu
alţii a înregistrat frecvenţe minime; deci, stressul amplifică dorinţa de afiliere numai atunci când compania
altcuiva este de natură să atenueze impactul situaţiei stresante.

3. Situaţii care provoacă emoţii negative foarte puternice; în astfel de cazuri, oamenii preferă
singurătatea. S-ar putea ca atunci când sunt profund nenorociţi, oamenii să simtă că nefericirea lor va fi
sporită de prezenţa altora ori să le fie jenă de exprimarea necenzurată a stării lor afective.
Pe scurt, nevoia de afiliere poate fi afectată de stări şi situaţii temporare, când nu ne dorim să fim
alături de oricine, ci numai de anumiţi indivizi, aflaţi în aceeaşi situaţie; alteori, ne dorim mai degrabă
singurătatea. Atenuarea anxietăţii este doar una din condiţiile care invocă procesul de comparaţie socială.

SINGURĂTATEA - PARTICULARITATE A INTERACŢIUNII SOCIALE

Deşi aproape fără excepţie oamenii au nevoie de ceilalţi, un număr apreciabil de indivizi sunt dureros
de timizi, inhibaţi, stângaci în societate şi ezitanţi în a se apropia de alte persoane. Timiditatea este un
fenomen mai des întâlnit decât s-ar putea crede. În 1977, Zimbardo a constatat că aproximativ 40% dintre
25
americani se auto-descriu ca fiind timizi; coeficienţ ridicaţ s-a înregistrat şi în alte ţări: 31% în Israel, 40%
în Germania, 55% în Taiwan sau 60% în Japonia. Persoanelor timide le este greu să facă noi cunoştinţe, să
converseze lejer, să sune pe cineva pentru a fixa o întâlnire ori să se amuze la petreceri. Şi mai rău e faptul
că îi resping pe ceilalţi – poate fiindcă le este lor înşile teamă să nu fie respinşi. Rezultă de aici instalarea
unui model de comportament de evitare a riscurilor, care îi face pe timizi să se aştepte aproape întotdeauna
la momente penibile în cadrul interacţiunilor sociale.
Timiditatea poate fi o caracteristică înnăscută sau una dobândită în urma unor relaţii interpersonale
eşuate, generatoare de anxietăţi faţă de posibila lor repetiţie. Indiferent de cauze, timiditatea are consecinţe
dureroase:
- persoanele timide se autoevaluează negativ,
- se aşteaptă să dea greş în relaţiile lor sociale,
- se consideră vinovate ori de câte ori se întâmplă acest lucru
- sunt conformiste din cauza fricii de a nu fi respinse de către ceilalţi.
- mulţi timizi ajung să se izoleze, suferind de singurătate.

Singurătatea este însoţită de tristeţe şi durere, fiind considerată una din cele mai neplăcute
experienţe. Unii cercetători simplifică lucrurile, definind singurătatea în termeni obiectivi şi cuantificabili,
drept o discrepanţă între nivelul contactelor sociale pe care le realizează o persoană şi nivelul celor
dorite; altfel spus, cu cât cineva are mai puţine contacte sociale, cu atât se simte mai apăsat de singurătate.
În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Atunci când vorbim de singurătate ne referim la o stare subiectivă.
Un ins poate fi lipsit de prezenţa altora, fără să aibă sentimentul de singurătate; numai atunci când lipsa
contactelor sociale este resimţită negativ avem de-a face cu solitudinea.

În plus, există cel puţin două forme de singurătate:

- izolarea emoţională, caracterizată prin lipsa ataşamentului afectiv profund faţă de alte persoane,
- izolarea socială, care constă în lipsa prietenilor, asociaţilor sau rudelor.
De multe ori, aceste două forme de singurătate nu stau laolaltă. De exemplu, se pot întâlni persoane
care au o mulţime de cunoştinţe, nelipsite de la petreceri şi alte ocazii mondene, frecventând numeroase
cercuri şi care, totuşi, nu sunt ataşate cu adevărat de nimeni. În astfel de cazuri, individul poate suferi de o
adâncă solitudine în pofida aparenţelor contrare.
Cine suferă cel mai mult de solitudine? Cercetările psihosociologice infirmă stereotipul conform
căruia persoanele vârstnice sunt şi cele mai singuratice; numeroase studii atestă faptul că în societatea
occidentală cei mai afectaţi de singurătate sunt adolescenţii şi tinerii, cu vârste între 18 şi 30 de ani. În
26
realitate, singurătatea pare să descrească în anii de maturitate, cel puţin până în momentul în care pro-
blemele de sănătate ale senectuţii încep să limiteze contactele sociale.

Diminuarea efectelor singurătăţii.

Strategiile comportamentale împotriva singurătăţii:

- oamenii se străduiesc să fie mai prietenoşi faţă de ceilalţi;
- ignoră problema citind sau privind la televizor;
- depun eforturi sporite pentru a reuşi în alte aspecte din vieţile lor;
- încearcă să îşi ocupe timpul alergând, mergând la cumpărături, spălând maşina ori cu alte ocupaţii
de acest gen.
- încearcă să descopere noi modalităţi de a-şi face cunoştinţe,
- s-au străduit să îşi amelioreze înfăţişarea fizică;
- au purtat discuţii despre problemele lor cu un prieten, cu o rudă sau cu un psiholog.
- mai puţin numeroşi, au mărturisit că se simt atât de disperaţi, încât beau sau consumă droguri
pentru a-şi alunga din suflet sentimentul de singurătate.

INFLUENŢE SITUAŢIONALE ASUPRA ATRACŢIEI INTERPERSONALE

Deşi teoriile care demonstrează existenţa unor nevoi fundamentale de interacţiune socială ne ajută să
înţelegem de ce prezenţa celorlalţi reprezintă ca atare un câştig sau un beneficiu, ele nu ne oferă nişte
răspunsuri explicite la acele întrebări legate de caracteristicile specifice ale oamenilor care ne atrag şi nu
clarifică suficient o problemă esenţială: de ce nu toţi oamenii ne atrag în egală măsură, ci numai pe unii
dintre ei îi dorim ca prieteni, asociaţi sau iubiţi, în vreme ce restul ne lasă indiferenţi sau chiar ne displac?
Spre a răspunde mai exact şi mai concret acestor întrebări, se cer analizate câteva aspecte cu rol
important în manifestarea de facto a atracţiei interpersonale:
- anumite circumstanţe sau situaţii care favorizează apropierea dintre oameni, avantajându-i pe unii
dintre ei mai mult decât pe alţii;
- caracteristicile intrinseci ale indivizilor, care îi fac pe unii să fie, indiferent de împrejurări, mai
atrăgători decât alţii – frumuseţea fizică jucând, sub acest aspect, un rol esenţial;
- factorii relaţionali de natură să amplifice ori să diminueze compatibilitatea dintre anumiţi indivizi,
explicând de ce anumite tipuri de personalitate se atrag reciproc.

27
 INFLUENŢE SITUAŢIONALE - PROXIMITATEA

Este atât de evident încât cel mai adesea nu sesizăm faptul că accidentele „geografice“ stabilesc cine
ne sunt prietenii sau persoanele iubite. Gândiţi-vă, de pildă, la cei mai dragi prieteni din copilărie: în
marea majoritate a cazurilor, aceştia erau probabil băieţi şi fete care locuiau foarte aproape de voi. Acest
fenomen se produce şi în căminele studenţeşti sau în dormitoarele din armată; suntem înclinaţi să fim mai
apropiaţi sufleteşte de cei care se află în imediata noastră vecinătate. La fel stau lucrurile şi în relaţiile
maritale. Analizând 5000 de certificate de căsătorie, un studiu din 1932 a constatat că 33% dintre cuplurile
americane investigate erau formate din persoane care, înainte de căsătorie, locuiau la distanţă de cel mult
cinci străzi una de cealaltă, procentul scăzând o dată cu creşterea distanţei geografice.
Una dintre primele demonstraţii ale importanţei proximităţii în determinarea atracţiei interpersonale
aparţine lui Festinger şi colaboratorilor săi. În 1950, ei au studiat dezvoltarea relaţiilor de prietenie în
căminele pentru studenţi căsătoriţi de la MIT şi au făcut câteva constatări interesante şi semnificative. De
exemplu, exista o strânsă asociere între alegerea prietenilor şi proximitatea apartamentelor. Cuplurile ce
locuiau în garsoniere cu uşi alăturate erau mai frecvent prieteni decât acelea despărţite de două uşi şi aşa
mai departe. De asemenea, studenţii care locuiau în apropierea cutiilor poştale sau a scărilor aveau mai
mulţi prieteni în clădire decât aceia care locuiau mai departe de aceste facilităţi. Cei care locuiau în
apropierea unor puncte de trafic mai intens se bucurau de cea mai mare popularitate.
Proximitatea nu duce invariabil la atracţie interpersonală. În 1978, Berscheid şi Walster au
evidenţiat, bazându-se pe rapoartele poliţiei, că de multe ori spargerile şi agresiunile fizice au drept
victime cunoştinţe sau rude ale infractorilor, iar circa o treime din numărul crimelor se produc în urma
unor certuri în familie. Prin urmare, în anumite condiţii, proximitatea duce la ostilitate.
Cu toate acestea, în mod obişnuit, proximitatea favorizează atracţia interpersonală. O explicaţie a
acestui fapt ar putea fi aceea că oamenii pot obţine beneficii (companie, aprobare socială, ajutor etc.) din
partea celor aflaţi în apropiere cu costuri relativ mai scăzute decât în cazul altora a căror prezenţă s-ar
putea dobândi cu eforturi sporite din cauza depărtării. În plus, avem mai multe informaţii despre cei aflaţi
în imediata vecinătate. Newcomb sugerează că volumul de informaţii plăcute tinde să fie mai mare decât
cantitatea de informaţii neplăcute; dacă ipoteza lui este corectă, atunci creşte probabilitatea de a ne simţi
atraşi de către aceia despre care deţinem mai multe informaţii.

INFLUENŢE SITUAŢIONALE - EFECTUL SIMPLEI EXPUNERI

28
 Simpla expunere la orice stimul, indiferent de modul în care ne-ar afecta şi de informaţia pe care o
furnizează, este de natură să amplifice atractivitatea stimulului respectiv.
Experimentul clasic de la care porneşte studiul acestui fenomen a fost realizat de către Rick Crandell
în 1972, care a demonstrat existenţa a ceea ce se cunoaşte sub denumirea de fenomenul sau efectul
simplei expuneri. În esenţă, e vorba de faptul că expunerea repetată la orice fel de stimul este suficientă
pentru a intensifica reacţia pozitivă faţă de stimul. Fenomenul a fost verificat şi confirmat experimental în
domenii variate, printre care evaluarea unor cuvinte, a unor piese muzicale sau imagini plastice şi, nu în
ultimul rând, a unor persoane.
Dovezi mai concludente că simpla expunere determină aprecierea favorabilă se obţin atunci când
frecvenţa expunerii este manipulată experimental. Cu cât un stimul este prezentat mai frecvent, cu atât el
place mai mult şi mai multor participanţi – chiar dacă nici unul dintre ei nu îşi aminteşte să fi avut
vreodată percepţia lui anterioară. Aceste rezultate demonstrează că efectul simplei prezenţe ne poate
influenţa chiar şi inconştient; de fapt, efectul este mai puternic în atari condiţii.
Nu e de loc surprinzător însă faptul că efectul simplei expuneri se produce şi în cazul atracţiei
interpersonale: ceilalţi factori fiind de valori egale, cu cât o persoană este întâlnită mai frecvent de către
cineva, cu atât acea persoană este mai atrăgătoare.
Familiaritatea poate să influenţeze până şi auto-evaluările noastre. Imaginaţi-vă că aveţi o fotografie
care vă reprezintă în două ipostaze: aşa cum apăreţi în faţa obiectivului şi imaginea simetrică în oglindă.
Pe care dintre cele două ipostaze o preferaţi? Theodore Mita a făcut acest experiment cu un grup de
studente şi a constatat că majoritatea au preferat imaginea în oglindă, în vreme ce colegele lor au preferat
fotografiile normale. În ambele cazuri, a fost preferată imaginea cea mai familiară.
Oricât de puternic, efectul simplei expuneri are anumite limite:
- atunci când ceva sau cineva îţi displace de la început, repetiţia expunerii poate înrăutăţi lucrurile,
generând dezgust în loc de atracţie;
- frecvenţa expunerii: un stimul frecvent prezentat îşi pierde impactul dacă este „supraexpus“ – mai
ales în cazul indivizilor care se plictisesc repede.

INFLUENŢE SITUAŢIONALE - ATRACTIVITATEA FIZICĂ

Pe când eram copii, ni se spunea că aparenţele înşeală şi că nu tot ce zboară se mănâncă, iar anglo-
americanii au o vorbă foarte înţeleaptă: „beauty is only skin deep“ – frumuseţea nu e mai adâncă decât
grosimea pielii. Cu toate astea, adulţi fiind, reacţionăm mult mai favorabil faţă de indivizii cu fizic
atrăgător decât faţă de cei mai puţin arătoşi.
29
 Slăbiciunea faţă de frumuseţe se manifestă în cele mai variate situaţii, după cum o dovedesc o
mulţime de studii experimentale.
Economiştii ştiu prea bine din experienţă – confirmată de cercetările psihosociologilor – că
persoanele fizic atrăgătoare sunt angajate mai uşor, câştigă mai bine şi promovează mai repede decât alte
persoane, cu nimic inferioare în alte privinţe, exceptând aspectul mai puţin cuceritor.
În general, se consideră că atractivitatea fizică este mai uşor de identificat şi mai importantă la femei
decât la bărbaţi. În folclorul nostru se spune că un bărbat acceptabil trebuie să nu fie mai urât decât
Dracul. Aproape peste tot în lume, calitatea cea mai proeminentă a bărbaţilor este statura. Într-un
experiment cu absolvenţii de sex masculin ai Universităţii din Pittsburg, s-a constatat că studenţii cei mai
înalţi, adică de peste 1,80 m, au primit, în medie, salarii de stagiari cu cel puţin 12% mai mari decât cei
având o înălţime mai mică.
În ceea ce priveşte criteriile frumuseţii feminine, gusturile bărbaţilor sunt ceva mai diversificate. Jerry
Wiggins propune o clasificare a bărbaţilor în funcţie de ceea ce apreciază mai mult la reprezentantele
sexului opus şi distinge următoarele trei categorii: bărbaţi-sâni, bărbaţi-fund şi bărbaţi-picioare.
Cercetătorul le-a prezentat subiecţilor diferite siluete de nuduri feminine, cu diverse forme şi dimensiuni,
descoperind că, în ansamblu, sânii mari, picioarele lungi şi fesele mici întruneau cele mai multe sufragii.
Pentru sânii mari se declarau îndeosebi cititorii revistei Playboy, pe când în favoarea protuberanţelor mai
puţin impozante s-au declarat bărbaţii cu convingeri religioase fundamentaliste şi, eventual, cu uşoare
depresii psihice.
Totuşi, frumuseţea ambelor sexe este legată în primul rând de trăsăturile faciale. Unii cercetători
consideră că anumite figuri sunt în mod intrinsec mai atrăgătoare decât altele. Iată câteva dintre
argumentele lor. În primul rând, atunci când oameni foarte diverşi, chiar din culturi sau de rase diferite,
sunt puşi să clasifice diferite chipuri sau corpuri umane pe o scală de la 1 la 10, se constată un consens
ridicat. Oamenii de pretutindeni au criterii similare de apreciere a frumuseţii faciale. Alte cercetări conduc
la rezultate asemănătoare în ceea ce priveşte criteriile frumuseţii corporale.
În al doilea rând, unii psihosociologi au identificat anumite trăsături faciale ce sunt constant asociate
cu atractivitatea. De exemplu, femeile considerate printre cele mai atrăgătoare sunt acelea cu ochii mari,
pomeţii proeminenţi, nasul mic şi un zâmbet larg, în vreme ce bărbaţii arătoşi au o bărbie proeminentă.
Intrigă faptul că oamenii sunt atraşi de acele chipuri în care ochii, nasul, buzele şi celelalte trăsături faciale
nu se abat prea mult de la medie.
Pare bizar faptul că figurile standardizate sunt cele mai apreciate; în fond, noi toţi avem convingerea
că persoanele pe care le considerăm cele mai atrăgătoare nu au câtuşi de puţin o înfăţişare comună.
Langlois crede că figurile fără trăsături stridente plac deoarece par mai familiare. Alţi cercetători
subliniază faptul că prin tehnicile computerizate de suprapunere a figurilor se obţin chipuri simetrice şi
30
tocmai simetria accentuată le face să fie atrăgătoare. Psihologii evoluţionişti au emis speculaţia potrivit
căreia simetria facială este asociată cu sănătatea, robusteţea şi fertilitatea – calităţi dezirabile la un partener
sexual.
Un alt argument în favoarea ideii că frumuseţea este o calitate obiectivă îl constituie faptul că
bebeluşii – mult prea mici pentru a-şi fi însuşit anumite modele culturale de frumuseţe – manifestă o clară
preferinţă nonverbală faţă de figurile pe care şi adulţii le consideră printre cele mai atrăgătoare.
În opoziţie cu această interpretare obiectivă, alţi cercetători susţin că frumuseţea este relativă şi
apreciată după criterii subiective, influenţate de specificul cultural, de epoca istorică şi de condiţiile
particulare ale percepţiei noastre. Un prim argument este varietatea modalităţilor în care oamenii din
culturi diferite îşi subliniază frumuseţea: pictarea sau tatuarea feţei; machiaj; chirurgie plastică; brăzdarea
unor cicatrici pe frunte sau pe obraji; coafură; deformarea oaselor faciale; pilirea dinţilor; găurirea
urechilor, a nasului sau a buzelor etc. Într-adevăr, ceea ce în unele părţi ale lumii trece drept frumos, este
respingător pentru oamenii de prin alte părţi. Şi idealurile de frumuseţe corporală sunt diferite. Judith
Andrews şi colegii săi au constatat că femeile corpolente sunt considerate mai atrăgătoare decât cele slabe
în acele zone sărace ale lumii unde hrana se procură cu mare dificultate. Corpolenţa poate fi dezirabilă
întrucât semnalează o mai mare capacitate de supravieţuire.
Criteriile de frumuseţe se schimbă şi odată cu trecerea timpului, chiar de la o generaţie la alta. Dacă, la
începutul secolului XX, în lumea occidentală erau încă apreciate femeile plinuţe, pe la mijlocul veacului
trecut s-au impus formele violent accentuate (o mare diferenţă între circumferinţa bustului exploziv, a
taliei de viespe şi a şoldurilor generoase), pentru ca la sfîrşit de secol şi în clipa de faţă să se impună idealul
femeii descărnate, numai piele şi os.
Cercetări de laborator au evidenţiat faptul că aprecierile noastre asupra frumuseţii cuiva pot fi
amplificate sau diminuate de felurite împrejurări. De exemplu, s-a constatat că unii indivizi ni se par mai
atrăgători după ce am ajuns să-i cunoaştem mai bine şi ne-au devenit simpatici. Cu cât iubim mai intens pe
cineva, cu atât alte persoane de sex opus ni se par mai puţin atrăgătoare. Pe de altă parte, după ce au
contemplat în extaz nudurile din reviste precum Playboy sau Penthouse, bărbaţii acordă calificative mai
puţin generoase femeilor cu înfăţişare comună, inclusiv propriilor neveste – nefericită consecinţă a
efectului de contrast. Şi autoevaluările noastre sunt maleabile. Deşi există excepţii, de regulă oamenii se
simt mai puţin atrăgători după ce s-au aflat în prezenţa unor persoane de acelaşi sex deosebit de arătoase şi
de bine făcute. În 1993, Douglas Kenrick şi colegii săi au constatat că, după ce-au admirat persoane de sex
opus foarte atrăgătoare, oamenii se simt cât se poate de bine; în schimb, contactul cu exemplare splendide
de acelaşi sex are exact efectul opus.
Indiferent cum am defini frumuseţea, e limpede că indivizii consideraţi atrăgători dispun de un avantaj
social. S-ar putea ca prezenţa oamenilor frumoşi să ne ofere o satisfacţie estetică intrinsecă, aşa cum ne
31
place să admirăm un peisaj natural magnific sau o superbă operă de artă. Sau poate că avantajele noastre
sunt mai degrabă extrinseci. Este posibil, de exemplu, să ne aşteptăm ca strălucirea frumuseţii altora să se
răsfrângă şi asupra noastră. Atunci când sunt văzuţi în compania unor persoane arătoase de acelaşi sex,
oamenii cu înfăţişare comună sunt apreciaţi ca fiind mai atrăgători decât atunci când apar alături de alte
persoane mai puţin arătoase.
Atracţia faţă de frumuseţe s-ar putea explica şi prin aceea că oamenii asociază atractivitatea fizică cu
alte calităţi dezirabile – fenomen denumit de psihosociologi stereotipul „ce-i-frumos-este-şi-bun“. În
poveşti, Albă-ca-Zăpada şi Cenuşăreasa sunt frumoase şi bune, pe când vrăjitoarea şi surorile vitrege sunt
deopotrivă slute şi rele. Studiile arată că persoanele atrăgătoare sunt apreciate ca fiind totodată şi
inteligente, fericite, adaptabile, bine-crescute, având încredere în propriile forţe şi succes în viaţă – dar,
ce-i drept, destul de înfumurate şi arogante, pe de altă parte.
Acest stereotip este conform realităţii doar în mică măsură. Cercetările arată că oamenii arătoşi au într-adevăr
mai mulţi prieteni, ştiu să se descurce mai bine în relaţiile sociale şi se bucură de o viaţă sexuală mai activă. Dar
frumuseţea nu este corelată cu măsurătorile obiective ale inteligenţei, personalităţii, adaptabilităţii sau ale
respectului de sine. Din acest punct de vedere, se pare că percepţia populară tinde să exagereze. Totodată, se pare că
natura specifică a stereotipului depinde şi de modelele culturale ale bunătăţii. Ce e frumos e bun; dar ce e bun se
defineşte, cel puţin în parte, din perspectiva unui model cultural specific.Stereotipul atractivităţii fizice rezistă
pentru că fiecare dintre noi îl întărim prin mecanismul profeţiei care se autorealizează.
Fără îndoială, persoanele fizic atrăgătoare deţin un avantaj social important. Totuşi, frumuseţea ca
atare nu garantează succesul în viaţă, sănătatea, fericirea şi un solid respect de sine.
O problemă cu care se confruntă persoanele atrăgătoare este aceea că nu-şi pot da întotdeauna seama
dacă atenţia şi aprecierea de care se bucură din partea celorlalţi se datorează talentului şi abilităţii lor sau
numai faptului că arată bine. În 1984, Brenda Major şi colegii săi au realizat un experiment care ilustrează
acest aspect. Participanţi de ambele sexe, care se considerau ei înşişi ca fiind atrăgători sau neatrăgători,
au scris nişte eseuri, ulterior evaluate foarte elogios de către o persoană necunoscută de sex opus.
Participanţilor din prima grupă li s-a spus că evaluatorul sau evaluatoarea îi va urmări printr-o oglindă
transparentă în timp ce scriu, pe când celorlalţi li s-a spus că persoana care le dă nota nu va şti nimic
despre aspectul lor. În realitate, nu a existat nici un evaluator; toţi participanţii au primit aceeaşi apreciere,
extrem de pozitivă. Ulterior, subiecţii au fost întrebaţi cum îşi explică faptul că eseurile lor au fost atât de
bine apreciate. Rezultat: participanţii care se considerau neatrăgători şi care credeau că au fost urmăriţi în
timp ce scriau, au pus succesul înregistrat pe seama calităţii deosebite a eseului lor, pe când cei care se
considerau atrăgători, crezând, de asemenea, că au fost observaţi, au pus succesul mai degrabă pe seama
faptului că arătau bine. Prin urmare, pentru persoanele foarte atrăgătoare, feedback-ul pozitiv din partea
celorlalţi poate fi uneori greu de interpretat.

32
 Un alt neajuns al atractivităţii fizice ca avantaj social este grija celor arătoşi de a-şi păstra aspectul
plăcut. În lumea de astăzi, preocuparea faţă de forma corporală a devenit o componentă majoră a vieţii
multor oameni – cu unele efecte benefice, dacă ne gândim la exerciţiul fizic şi la alimentaţia sănătoasă. În
unele cazuri, însă, grija devine obsesie, cu efecte maladive – dacă ne gândim la bărbaţii care se îndoapă cu
steroizi că să-şi umfle monstruos musculatura sau le femeile care îşi autoimpun un regim de înfometare ca
să scadă în greutate, cu riscul de a ajunge la bulimie (deprinderea de a mânca în exces, urmată de vomă)
sau, şi mai grav, la anorexia nervosa (înfometare autoimpusă, ce poate fi chiar fatală). Femeile sunt mai
predispuse să sufere de mania hiperponderalităţii, mai ales în condiţiile în care mass media şi spoturile
publicitare promovează extrem de agresiv super modele, plătite cu milioane de dolari ca să difuzeze un
ideal de frumuseţe feminină al cărei atribut esenţial este slăbiciunea famelică.
În concluzie, frumuseţea aduce cu sine şi bune şi rele: indubitabile avantaje, dar şi anumite costuri.
Este interesant de ştiut cum se echilibrează acestea pe termen lung. Bazându-se pe albumul de fotografii al
unei serii de studenţi, Ellen Berscheid a comparat gradele de atractivitate fizică a mai multor studente cu
reuşita lor în viaţă la vârsta maturităţii. A descoperit slabe legături între înfăţişarea lor la tinereţe şi
fericirea de care au avut parte mai târziu. Cele mai drăguţe în anii de facultate au avut cele mai mari şanse
de măritiş, dar nu erau mai mulţumite în căsătorie sau în viaţă decât celelalte. Frumuseţea poate fi un
avantaj, dar nu un destin.

FACTORI RELAŢIONALI AI ATRACŢIEI INTERPERSONALE

Proximitatea sporeşte şansele noastre de a cunoaşte pe cineva, familiaritatea ne face să ne simţim

în largul nostru, iar frumuseţea ne atrage ca un magnet chiar de la prima întâlnire. Cu toate acestea, nu ne
putem şi nici nu vrem să ne împrietenim cu oricine, iar flacăra iubirii nu se aprinde ori de câte ori ne iese
în cale o persoană atrăgătoare. Trebuie să existe anumite compatibilităţi între noi şi cei care ne devin
foarte apropiaţi. În cele ce urmează vom analiza trei factori ce pot influenţa atracţia dintre noi şi ceilalţi:
similaritatea, reciprocitatea şi accesibilitatea.

SIMILARITATEA

De-a lungul deceniilor, cercetările au arătat cu consecvenţă că oamenii au tendinţa să se asocieze cu

cei care le sunt asemănători. Principalele asemănări cu efecte constatate experimental asupra atracţiei
interpersonale sunt următoarele:

33
Similarităţi demografice
Măsurând o multitudine de variabile demografice – precum vârsta, educaţia, rasa, religia,
înălţimea, nivelul de inteligenţă şi statutul socioeconomic – B. L. Warren a constatat că oamenii între care
se înfiripă relaţii apropiate de prietenie, iubire sau căsătorie sunt mult mai asemănători decât cei asociaţi
întâmplător. Aceste corelaţii nu dovedesc însă că similaritatea cauzează atracţia. Mai concludentă ar fi
măsurarea caracteristicilor demografice ale unor indivizi care nu se cunosc, urmată de estimarea gradului
de atracţie dintre ei după ce sunt puşi să convieţuiască o perioadă de timp, pentru a vedea dacă tind să se
apropie mai mult de cei cu care se aseamănă decât de aceia de care se deosebesc. Este ceea ce a făcut
Theodore Newcomb, în 1966. Într-un studiu elaborat, Newcomb a organizat un dormitor studenţesc
experimental şi a constatat că studenţii asemănători în antecedentele lor demografice s-au împrietenit cu
cei asemenea lor, neavând relaţii apropiate cu cei foarte diferiţi. În „societatea multiculturală“, pe care
americanii se străduiesc să o edifice şi să o consolideze, din ce în ce mai mulţi oameni de rase, religii şi
origini etnice diferite se căsătoresc între ei, depăşind barierele demografice. Cu toate acestea, după cum se
exprimă un sociolog american, „săgeata lui Cupidon este ţintită de societate mai des decât ne-ar plăcea să
credem“.

Similaritatea axiologică şi atitudinală

Ceilalţi ne pot atrage şi datorită faptului că susţin şi împărtăşesc cu noi aceleaşi opinii, valori şi
atitudini faţă de anumite persoane, lucruri sau situaţii. Un studiu clasic al lui Newcomb, din 1961 arată că
în primele câteva săptămâni atracţia a fost cel mai strâns corelată cu proximitatea. O dată cu trecerea
timpului, atracţia s-a configurat mai ales în funcţie de similaritatea atitudinilor existente înainte de
contactul dintre participanţi.
Byrne (1971) confirmă rolul similarităţii atitudinale asupra atracţiei interpersonale. Consistenţa
ridicată a rezultatelor l-a făcut să formuleze o „lege a atracţiei“, potrivit căreia atracţia faţă de o persoană
este direct proporţională cu atitudinile împărtăşite cu persoana respectivă. În plus, orice gest sau act al
acelei persoane care este în acord cu vederile sau atitudinile noastre este de natură să întărească atracţia pe
care o exercită asupra noastră. De exemplu, când descoperi că fata cu care te întâlneşti îndrăgeşte o trupă
obscură de rock care şi ţie îţi place la nebunie, foarte probabil că te vei simţi şi mai mult atras de ea.
Până aici, s-ar părea că, într-adevăr, „cine se aseamănă se adună“. Dar în 1986, Milton Rosenbaum a
considerat că psihosociologii au exagerat importanţa similarităţii atitudinale. În opinia lui, asemănarea nu
stârneşte atracţia, ci mai degrabă neasemănarea provoacă repulsie. Rosenbaum afirmă că oamenii se
aşteaptă ca, în marea lor majoritate, ceilalţi să le fie asemănători, motiv pentru care o diferenţă accentuată
atrage imediat atenţia, generând sentimente mai negative. Dezvoltând această ipoteză, David Lykken şi

34
Auke Tellegen susţin că în selecţia partenerului toate formele de similaritate sunt irelevante. În opinia lor,
după ce un ins exclude 50% din populaţie datorită diferenţelor vizibile, selecţia din rândul jumătăţii eligi-
bile se face la întâmplare.
Donn Byrne şi colegii săi propun un model în doi timpi, ce ia în consideraţie ambele reacţii. Mai întâi,
susţin ei, evităm asocierea cu persoanele foarte diferite; apoi, dintre cei rămaşi, ne atrag cel mai mult
persoanele cele mai asemănătoare cu noi.

Figura 8.4 Un model în doi timpi al atracţiei interpersonale (Byrne, 1986)

Ecranul negativ Ecranul pozitiv
al diferenţei al asemănării

Diferiţi
 Evitare

Oamenii pe
care îi Asemănare scăzută
cunoaştem Indiferenţă
Asemănători

Asemănare puternică Păstrarea

Atracţie contactului

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Potrivire şi complementaritate
Pe lângă aspectele demografice şi atitudinale, există şi o a treia sursă de similaritate ce funcţionează
cel puţin în relaţiile romantice. Aţi remarcat vreodată cum reacţionează lumea faţă de cuplurile în care
unul din parteneri arată superb, iar celălalt are un aspect comun? În mod tipic, suntem şocaţi de asemenea
„nepotriviri“, ca şi cum ne-am aştepta ca oamenii să-şi afle întotdeauna o pereche pe măsură, nici mai
mult, dar nici mai puţin arătoasă. Această reacţie are o bază reală, evidenţiată în studii de laborator.
Acestea arată că atât femeile, cât şi bărbaţii tânjesc după o pereche foarte atrăgătoare În viaţa reală, acolo
unde cineva poate să fie acceptat sau respins de către un potenţial şi dorit partener, oamenii se feresc de
întâlniri romantice cu altcineva care „nu-i de nasul lor“. Studii corelaţionale asupra unor cupluri de
indivizi care se întâlnesc, trăiesc împreună, sunt logodiţi sau căsătoriţi susţin ipoteza potrivirii (matching
hypothesis), potrivit căreia oamenii au tendinţa de a se implica efectiv în relaţii romantice cu acele
persoane care le sunt egale în ceea ce priveşte frumuseţea fizică.
Potrivirea oferă posibilitatea unor predicţii privind evoluţia unei relaţii. Din practica agenţiilor
matrimoniale se desprinde cu pregnanţă următoarea constatare: cu cât doi parteneri sunt mai apropiaţi sub
aspectul atractivităţii lor fizice, cu atât este mai probabilă dorinţa lor de a se reîntâlni şi cresc şansele de

35
formare a unor cupluri stabile. În economia „pieţii sociale“, potrivirea fizică pare să se producă în mod
automat, odată ce oamenii caută ce este mai bun, dar se opresc la ceea ce pot obţine.
Cum rămâne cu ideea populară că „opuşii se atrag“? În contrast cu teoria similarităţii, R. Winch a
formulat (în 1958) o teorie a complementarităţii nevoilor, pornind de la ipoteza că noi căutăm acele
persoane care ne pot satisface nevoile în cel mai înalt grad. În anumite cazuri, aceasta presupune
coexistenţa unor personalităţi complementare şi chiar opuse – de exemplu, o femeie autoritară şi domina-
toare are nevoie de un soţ ascultător şi supus. Cercetări ulterioare nu au oferit însă un suport concludent
acestei ipoteze, ba chiar au adus dovezi că, de cele mai multe ori, cuplurile reuşite, echilibrate şi durabile
sunt formate din personalităţi asemănătoare.

Studiile experimentale susţin aşadar ideea că similaritatea, sub diferitele ei aspecte, este corelată cu
atracţia interpersonală. Feldman trece în revistă patru explicaţii propuse până în momentul de faţă.
În primul rând, similaritatea poate fi ca atare un factor de autocondiţionare. De exemplu, se poate ca
noi să fi învăţat din experienţa anterioară că persoanele ce ne împărtăşesc atitudinile sunt asociate cu
împrejurări sau situaţii plăcute şi dorite de către noi. În al doilea rând, faptul că vedem la altcineva
atitudini sau trăsături asemănătoare cu ale noastre ne poate întări sentimentul de încredere în propria
noastră persoană, întrucât ne confirmă opiniile şi opţiunile valorice.
O a treia explicaţie a efectelor similarităţii asupra atracţiei interpersonale este aceea că, odată ce
cunoaştem atitudinile şi valorile pe care le susţine o anumită persoană, putem să ne formăm o impresie
despre trăsăturile sale. Dacă percepţia trăsăturilor este pozitivă – ceea ce în general se şi întâmplă, de
vreme ce e vorba de trăsături comune, pe care le avem şi noi – atunci imaginea despre celălalt va fi cât se
poate de favorabilă. Potrivit acestei explicaţii, dorită şi primită ca o recompensă este nu similaritatea ca
atare, ci valoarea inferată a trăsăturilor de personalitate ale cuiva. În sfârşit, poate că ne plac oamenii
asemănători cu noi deoarece similaritatea ne face să presupunem că şi ei ne plac la rândul lor. Aceasta
este o temă distinctă, căreia i s-au consacrat studii şi lucrări interesante.

RECIPROCITATEA

Simpatia şi antipatia respectă adesea principiul reciprocităţii: ne sunt, de regulă, simpatici aceia care
ne simpatizează şi ne displac cei cărora le suntem, la rândul nostru, antipatici.
Nu toţi oamenii reacţionează la fel în privinţa reciprocităţii. O variabilă influentă pare a fi nivelul de
autoapreciere sau respectul de sine al fiecărui individ. În 1959, Dittes a descoperit că pentru persoanele
cu grad înalt de autopreţuire, atracţia nu este afectată de acceptare sau respingere. Dimpotrivă, celor cu

36
grad scăzut de self-esteem le sunt teribil de simpatici membrii grupurilor care îi acceptă, pe când
persoanele din grupurile care îi resping le sunt teribil de antipatice.
Efectele reciprocităţii pot să interacţioneze cu natura situaţiei. Dacă reciprocitatea implică preţuirea
ca recompensă socială, efectele sale variază odată cu modul în care este percepută de către subiect
valoarea preţuirii primite din partea celorlalţi. De exemplu, preţuirea care vine din partea unui linguşitor
interesat nu are cine ştie ce valoare, astfel încât nu-i vom răspunde prin a-l simpatiza pe cel care ne
flatează. De asemenea, aceeaşi dovadă de preţuire are o valoare mai redusă atunci când vine din partea
unui prieten decât atunci când o primim din partea unui necunoscut, deoarece ne aşteptăm ca prietenii să
ne aprecieze.
Modul în care primim dovezile de preţuire exercită şi el o anumită influenţă. În 1965, Elliot Aronson
şi Darwyn Linder au emis aşa-numita gain-loss hypothesis, potrivit căreia avem tendinţa să ne placă cel
mai mult indivizii care iniţial ne-au tratat cu răceală, devenind ulterior mai amabili; pe de altă parte, cel
mai mult îi detestăm pe indivizii care au fost la început foarte atenţi cu noi, sfârşind prin a ne întoarce
spatele. Fenomenul este întrucâtva surprinzător, întrucât contrazice teoria behavioristă: cel constant lăudat
primeşte tot mai multe recompense, dar îl simpatizează pe lăudător din ce în mai puţin. Aronson
sugerează două explicaţii posibile. Prima se bazează pe reducerea anxietăţii. Respingerea de către un
grup sau o persoană este o experienţă dureroasă, generatoare de anxietate; când respingerea este urmată de
acceptare anxietatea se reduce, astfel încât resimţim plăcerea de a fi simpatizaţi. Cea de-a doua explicaţie
ar putea fi următoarea: indivizii care ne simpatizează de la început pot să ni se pară lipsiţi de
discernământ, ceea ce diminuează valoarea preţuirii lor. În schimb, cei care ne consideră la început anti-
patici şi care, abia după ce ajung să ne cunoască mai bine, încep să ne simpatizeze, par oameni cu
judecată, astfel încât preţuirea lor valorează mai mult.

ACCESIBILITATEA

Rezultatele obţinute de Aronson şi Linder sugerează că ne plac oamenii pretenţioşi faţă de ceilalţi,
ceea ce concordă cu ideea populară potrivit căreia ţintele greu de atins sunt cele mai râvnite. În realitate,
lucrurile nu stau chiar aşa. Cel mai adesea, persoanele care ne resping – fie pentru că sunt deja implicate în
alte relaţii, fie pentru că nu le stârnim interesul – nu devin câtuşi de puţin mai atractive; dimpotrivă.
Studiile şi observaţiile arată că, de regulă, îi preferăm pe indivizii cu o selectivitate socială moderată atât
celor neselectivi (care nu au gust) cât şi celor prea pretenţioşi (care sunt aroganţi şi sclifosiţi).
Ce se întâmplă atunci când o persoană care ne stârneşte interesul este greu de atins datorită unor
piedici exterioare? Acestea pot fi de nenumărate feluri: opoziţia părinţilor (precum în povestea lui Romeo
şi a Julietei), o catastrofă iminentă (ca în povestea de iubire din Titanic), depărtarea, lipsa de timp, bariere

37
sociale etc. Teoria reactanţei psihologice susţine că oamenii sunt puternic motivaţi să-şi apere libertatea de
alegere şi de acţiune. Când o astfel de libertate, la care ţin în mod deosebit, le este ameninţată, oamenii
reacţionează şi încearcă să contracareze pericolul, între altele şi datorită faptului că un comportament la
care am putea fi nevoiţi să renunţăm ni se pare mult mai atrăgător – precum proverbialul fruct oprit.
Deşi nu foarte concludente, mai multe studii au evidenţiat faptul că reactanţa poate fi declanşată de
factorul timp: pe măsură ce şansele de a intra într-o relaţie cu cineva scad odată cu timpul rămas la
dispoziţie, persoana – tot mai greu accesibilă – devine din ce în ce mai atrăgătoare. Reactanţa se poate
produce, mărind forţa atracţiei, şi în cazul unor relaţii ascunse, tăinuite,complice.
În anumite situaţii, reactanţa poate să diminueze atracţia interpersonală. Aţi încercat vreodată să faceţi
pe intermediarul, căutând, pe diferite căi, să convingeţi două persoane apropiate să formeze un cuplu?
Atenţie: efectul poate fi contrar. Decişi să îşi păstreze libertatea de alegere în viaţa erotică, cele două
persoane ar putea ajunge să nu se placă, ba chiar să se deteste din cauza insistenţelor voastre de a-i vedea
împreună.

RELAŢII APROPIATE

Există multe forme de relaţii interumane semnificative, dar psihosociologii au avut în vedere
îndeosebi raporturile din cadrul cuplurilor de prieteni, îndrăgostiţi, amanţi şi soţi. Aceste relaţii apropiate
implică adesea trei componente: (1) sentimente de ataşament, afecţiune şi iubire; (2) satisfacerea unor
nevoi psihologice; (3) interdependenţa partenerilor, fiecare exercitând o influenţă semnificativă asupra
celuilalt.
Nu orice relaţie apropiată conţine toate aceste ingrediente. În mod evident, relaţiile apropiate au forme
şi măsuri diferite. Unele implică sexul, altele nu. Unele se stabilesc între parteneri de acelaşi sex, altele
între parteneri de sex opus. Câteodată partenerii se angajează să rămână alături pe termen lung; alteori
interacţionează doar pentru scurt timp. Iar coloratura sentimentală cunoaşte toate tonurile posibile, de la
veselie la durere, de la iubire la ură – fiecare dintre stările emoţionale putând avea intensităţi diferite, de la
„abia perceptibil“ până la „exploziv“.
Unii cercetători consideră că relaţiile progresează gradual, parcurgând o anumită succesiune de stadii sau etape.
De pildă, în teoria stimul-valoare-rol (SVR), propusă de către Murstein în 1986, sunt definite următoarele trei etape:
(1) stadiul-stimul, în care atracţia este provocată de atribute exterioare, precum înfăţişarea fizică; (2) stadiul-
valoare, în care ataşamentul se bazează pe similaritatea valorilor şi opiniilor; (3) stadiul-rol, în care devotamentul

38
se întemeiază pe asumarea şi îndeplinirea unor roluri, precum acelea de soţ-soţie. Toţi aceşti trei factori sunt
importanţi în evoluţia unei relaţii, dar fiecare deţine o importanţă deosebită în decursul unui anumit stadiu.
Marea dificultate a oricărei teorii stadiale este secvenţialitatea. Rezultatele experimentelor au
inventariat o mare diversitate de etape evolutive. Momentele de cotitură nu se succed în aceeaşi ordine în
toate cazurile şi nici nu sunt mereu aceleaşi la fiecare cuplu.
Dacă relaţiile apropiate nu urmează toate acelaşi scenariu, cum se explică evoluţia lor? Fiecare relaţie
are o istorie proprie, cu suişuri şi coborâşuri, cu momente de stagnare alternând cu perioade de acceleraţie.
Ce anume face ca o relaţie să ia altitudine, să coboare ori să se păstreze în parametri stabili? Un răspuns
poate fi oferit de teoria schimbului social, potrivit căreia forţa motrice a relaţiilor interpersonale este
recompensa. Ca şi atracţia, în această interpretare, iubirea depinde de experienţa emoţiilor pozitive trăite
în prezenţa unui anumit partener. Pas cu pas, pe măsură ce recompensele se adună, iubirea creşte. Sau,
dimpotrivă, pe măsură ce recompensele se răresc, iubirea se răceşte. În acest gen de teorii despre esenţa
iubirii, ceea ce contează este cantitatea.
Mulţi oameni găsesc însă că teoria schimbului social este inadecvată, din motive uşor de înţeles.
Sentimentul de iubire faţă de cineva e doar o versiune mai intensă a simpatiei faţă de altcineva? Este
iubirea unui prieten apropiat de aceeaşi natură cu iubirea celor de care sunteţi îndrăgostiţi? Există şi
importante diferenţe calitative între genurile de relaţii apropiate. În această perspectivă, este nevoie de un
salt considerabil de la a plăcea până la a iubi pe cineva, iar iubirea însăşi cunoaşte forme diferite.

Tipologii în relaţiile apropiate

Teoriile schimbului social se axează pe aspectele cantitative: cu cât mai mult (în ceea ce priveşte
recompensele şi echitatea), cu atât mai bine (dacă avem în vedere satisfacţiile şi rezistenţa relaţiei). Dar
este întotdeauna nevoie de recompense? Şi ce se poate spune despre diferenţele calitative între tipurile de
relaţii apropiate? Poate o recompensă mai substanţială să transforme nişte simple cunoştinţe în prieteni şi
apoi prietenii în iubiţi, ori aceste tipuri de relaţii se deosebesc esenţial între ele?

Relaţii de schimb şi de comuniune

Margaret Clark precizează că oamenii urmăresc o recompensă atunci când intră în relaţii de
schimb, caracterizate de o compensare imediată a costurilor şi a beneficiilor. Dar nu orice relaţie este de
acest tip. În relaţiile de comuniune (communal relationships), partenerii îşi oferă satisfacţii unul celuilalt
fără să urmărească un echilibru al beneficiilor. Cel mai adesea, relaţiile de schimb au loc între necunoscuţi
sau cunoştinţe întâmplătoare, ca şi în cadrul unor aranjamente pe termen lung – precum parteneriatul de
39
afaceri. Dimpotrivă, relaţiile de comuniune se stabilesc numai cu prietenii apropiaţi, cu membrii de familie
sau cu cei pe care îi iubim.
Desigur, se vor găsi cinici care să pună la îndoială autenticitatea relaţiilor de comuniune, socotind
că oricine urmăreşte să dobândească o recompensă, chiar dacă nu imediat, ci într-un viitor oarecare. Din
fericire, rămân destui oameni care pot depune mărturie din propria lor experienţă de viaţă că, măcar câtorva
persoane extrem de apropiate, sunt oricând gata să le ofere, fără a socoti la centimă cât primesc – bucuria
celuilalt fiind chiar răsplata cea mai de preţ.

STILURI DE ATAŞAMENT

O altă abordare interesantă a diversităţii formelor de relaţii apropiate este cea propusă de Philip
Shaver, Cindy Hazan şi colegii lor. Ideea de la care pornesc este aceea că, aşa cum bebeluşii manifestă
diferite tipuri de ataşament faţă de părinţii lor, şi adulţii prezintă stiluri specifice de ataşament în relaţiile
lor de prietenie sau în cele amoroase.
Cercetările de psihologie a copilului au scos în evidenţă faptul că bebeluşii dezvoltă legături puternice
şi exclusive cu primele persoane care se ocupă de îngrijirea lor – cel mai adesea şi în mod normal acestea
fiind mamele copiilor. În toate culturile studiate, prima relaţie are o mare încărcătură emoţională.
Observând cum reacţionează copiii mici atât la despărţirea de mama lor, cât şi la reapariţia ei, cercetătorii
au mai remarcat şi faptul că există diferite stiluri de ataşament infantil.
Copiii cu ataşament solid plâng zgomotos atunci când îşi văd mama plecând de lângă ei, iar când
aceasta se reîntoarce gînguresc şi surâd cu evidentă încântare. Copiii cu ataşament fragil se încadrează în
două tipuri de comportament. Cei anxioşi plâng şi se agită când sunt părăsiţi de mama lor, dar o întâmpină
fie mânioşi, fie apatici atunci când se reîntoarce. Alţi copii sunt mult mai detaşaţi, adoptând un
comportament retractil, de eschivare sau neimplicare emoţională, cu reacţii temperate în ambele situaţii.
Cât de important este acest prim ataşament? Este o legătură sigură şi demnă de încredere din primul
an de viaţă de natură să ofere un fundament al relaţiilor apropiate de mai târziu? Unii cercetători sugerează
că da. Studiile arată că acei copii din categoria ataşamentului solid manifestă ulterior o atitudine mai
pozitivă şi mai încrezătoare faţă de ceilalţi. Privind retrospectiv, adulţii cu stil de ataşament solid relatează
că în copilărie au avut relaţii familiale pozitive, pe când adulţii anxioşi sau retractili îşi amintesc să fi avut
relaţii dificile cu unul dintre părinţi sau cu amândoi.
Fie că stilurile de ataşament ale adulţilor îşi au rădăcinile în primul an de viaţă sau nu, distincţia între
ele s-a dovedit utilă. În 1987, Hazan şi Shaverau constatat că oamenii cu stil de ataşament solid raportează că au
relaţii satisfăcătoare, pe care le descriu drept fericite, amicale, bazate pe încredere reciprocă şi durabile. Cognitiv, au
tendinţa de a-i vedea pe ceilalţi ca fiind bine intenţionaţi şi cred în posibilitatea iubirii adevărate. Dimpotrivă,
40
îndrăgostiţii retractili se tem de intimitate şi cred că iubirea este sortită să se ofilească; îndrăgostiţii anxioşi descriu o
viaţă amoroasă plină de exaltări şi căderi emoţionale, de frământări obsesionale, o mai mare dorinţă de angajare pe
termen lung, atracţie sexuală şi gelozie duse la extrem.
Într-o oarecare măsură, stilurile noastre de ataşament pot fi observate în comportamentul din viaţa cotidiană.
De exemplu, în 1996 Jeffrey Simpson şi colegii au constatat că bărbaţii cu ataşament fragil-retractil se
dovedesc în cea mai mică măsură calzi şi încurajatori, precum şi faptul că femeile cu stil fragil-anxios s-au
arătat posomorâte şi negativiste. Într-un alt studiu, din 1996, Marie Tidwell şi colegii au cerut
participanţilor să ţină, timp de o săptămână, un jurnal intim. Analiza însemnărilor din aceste jurnale a scos
în evidenţă faptul că, în relaţiile cu sexul opus, persoanele retractile au avut cele mai mici satisfacţii, în
vreme ce subiecţii anxioşi au trăit cea mai mare varietate de sentimente, de intensităţi cât se poate de
diferite.
Stilul din acest moment al unei persoane permite o anticipare cu grad semnificativ de probabilitate a evoluţiei
viitoare a relaţiilor sale? Probele nu sunt concludente. Persoanele cu ataşament solid tind să aibă relaţii mai durabile
dar, în cazul celor cu ataşament fragil, prognozele nu sunt consistente. Important e faptul că, deşi stilurile de ataşa-
ment sunt oarecum stabile de-a lungul vieţii – poate ca nişte moşteniri din prima copilărie – ele nu sunt totuşi
definitiv trasate, o dată pentru totdeauna. De exemplu, Lee Kirkpatrick şi Cindy Hazan au urmărit participanţii la un
studiu şi, după patru ani, au descoperit că 30% dintre ei şi-au modificat stilul de ataşament. În acord cu ideea de
bază în psihologia socială, potrivit căreia oamenii sunt profund influenţaţi de situaţiile în care se află, cercetările
sugerează că indivizii îşi pot revizui continuu stilul de ataşament în urma succesiunii experienţelor lor de viaţă.

Tipuri de iubire

Există o mare varietate de forme distincte de iubire, în afară de amorul propriu-zis: iubire părintească,
frăţească, amicală, pur fizică sau animalică, spirituală etc. De-a lungul timpului, au fost propuse de către
psihosociologi mai multe clasificări ale tipurilor de iubire. Pe baza scrierilor antice, John Alan Lee a
identificat, în 1988, trei stiluri primare de iubire; eros (dragostea erotică), ludus (jocul amoros, lipsit de
dăruire sufletească) şi storge (dragostea prietenească). Ca şi cele trei culori primare, susţine Lee, aceste
stiluri se pot combina între ele, formând tipuri secundare, precum mania (iubirea pretenţioasă şi posesivă),
pragma (iubirea interesată) sau agape (iubirea altruistă de oameni). Pe o scală menită să măsoare aceste
„culori ale iubirii“, bărbaţii au scoruri mai mari decât femeile la rubrica ludus, în vreme ce femeile
punctează mai mult la rubricile storge, mania şi pragma.
Foarte populară este o altă taxonomie, derivată din teoria triunghiulară a iubirii, enunţată în 1986 de
către Robert Sternberg. Potrivit acestei teorii, există opt subtipuri de bază (şapte forme diferite de iubire şi
o a opta combinaţie ce reprezintă absenţa iubirii) – toate putând fi derivate din prezenţa sau absenţa a trei

41
componente. Combinaţia poate fi astfel văzută ca vârf al unui triunghi (vezi Figura). Iată cele trei
componente şi câte o mostră de item din cei utilizaţi pentru măsurarea fiecăreia din ele:

 Intimitate. Componenta emoţională, care implică simpatia şi sentimentul de apropiere faţă de cineva.
(„Am o relaţie plăcută cu ___“.)

 Pasiune. Componenta motivaţională, ce conţine impulsuri de natură să declanşeze atracţia, dragostea

şi dorinţa sexuală. („Simpla vedere a lui ___ mi se pare excitantă.“)

 Devotament. Componenta cognitivă, ce reflectă hotărârea de a rămâne ataşat pe termen lung de un

anumit partener. („Întotdeauna mă voi simţi responsabil faţă de ___.“)

INTIMITATE

Simpatie
(doar intimitate)

Iubire romantică Iubire partenerială

(intimitate + pasiune) Iubire (intimitate + devotament)
perfectă
(intimitate +
pasiune +
devotament)
Iubire nebună Iubire pustie
(doar pasiune) (doar devotament)
Iubire zadarnică
(pasiune + devotament)
PASIUNE DEVOTAMENT

Cercetările susţin cu probe concludente model tripartit al lui Sternberg. Într-un studiu din 1996,
Arthur Aron şi Lori Westbay au cerut participanţilor să ierarhizeze 68 de trăsături prototipice ale iubirii şi
au constatat că toate trăsăturile clasificate se încadrează în trei categorii: pasiune (priviri languroase,
euforie, cârcei în stomac), intimitate (libertatea de a discuta despre orice, încurajator, înţelegător) şi
devotament (fidelitate, prioritate acordată celorlalţi, durabilitate). Într-un al doilea studiu, din 1997,
Sternberg a cerut participanţilor să precizeze ce anume consideră important în diferite tipuri de relaţii şi a
constatat că rezultatele concordă cu teoria. De exemplu, „iubitul ideal“ a înregistrat scoruri înalte la toate
42
cele trei componente, „prieten“ a avut scoruri mari la intimitate şi devotament, dar mici la pasiune, iar
„frate / soră“ a punctat mult la devotament, dar puţin la intimitate şi pasiune.
Considerând toate aceste tipologii – bazate pe ataşamentul infantil, pe culori, triunghiuri şi alte scheme propuse
de-a lungul timpului se pot enumera multe tipuri de iubire. Dar toate modelele au în vedere două tipuri
fundamentale. Zick Rubin a alcătuit o Scală a simpatiei şi o Scală a iubirii, menite să măsoare cele două tipuri de
relaţii.
Abordarea lui Rubin tratează simpatia şi iubirea ca pe două reacţii distincte faţă de o relaţie apropiată.
Rămâne de discutat însă cât de adâncă este diferenţa dintre ele. În 1976, Kenneth şi Karen Dion au aplicat
cele două scale mai multor categorii de oameni: (1) persoane care se întâlnesc numai ocazional (casual
daters) (2) persoane care se întâlnesc mereu cu acelaşi partener (exclusive daters) (3) persoane logodite
(4) persoane căsătorite. Deşi persoanele din prima categorie au punctat mai mult la simpatie decât la
iubire, simpatia şi iubirea nu diferă în cazul celor aflaţi într-o relaţie mai angajată.
Un posibil motiv pentru care cele două scale se pot suprapune ar fi acela că, în versiunea propusă de
către Rubin, conceptul de iubire are o semnificaţie destul de cuminte. Mai potrivită pare a fi distincţia
propusă, în 1988, de către Elaine Hatfield între iubirea pasională şi iubirea companională. După Hatfield,
iubirea pasională este o stare intens emoţională şi adesea erotică de absorbţie de către o altă persoană, cu
care subiectul se identifică şi se contopeşte în mare măsură, în vreme ce iubirea companională este mai
degrabă o însoţire sau o companie sigură şi stabilă, asemănătoare cu ceea ce Rubin numeşte simpatie.

IUBIREA PASIONALĂ

Iubirea pasională este o stare intens emoţională de absorbţie de către o altă persoană. Pendulând
între culmi extatice şi abisuri de tortură sufletească, iubirea pasională oferă materia primă dulce-amară a
poeziei şi romanelor de dragoste, fiind tema favorită în muzica de consum sau în adoratele-detestatele
telenovele.
Ellen Berscheid şi Elaine Walster (ulterior Hatfield) consideră că elementul-cheie în înţelegerea
iubirii pasionale este tratarea ei ca un gen specific de emoţie. Bazându-se pe teoria bifactorială a emoţiei,
propusă de către Schachter, cele două autoare susţin că iubirea pasională necesită două ingrediente
esenţiale: (1) o stare intensă de excitaţie fiziologică şi (2) credinţa că excitaţia este stârnită de către
persoana iubită.
Uneori conexiunea dintre excitaţie şi iubire este evidentă – aşa cum se întâmplă atunci când cineva
simte fiorii atracţiei sexuale în prezenţa partenerului de amor. În alte situaţii, totuşi, simptomele de
excitaţie – precum accelerarea bătăilor de inimă, umezirea palmelor sau înmuierea genunchilor – sunt mai

43
greu de interpretat. În prezenţa unei persoane atrăgătoare, aceste simptome pot fi atribuite corect sau ero-
nat iubirii pasionale. Dolf Zillmann numeşte acest proces de misatribuire transfer de excitaţie. În opinia
lui, excitaţia stârnită de un stimul poate fi transferată sau adăugată excitaţiei provocate de un al doilea
stimul. Excitaţia combinată este atunci percepută ca fiind cauzată numai de către al doilea stimul.
Observaţia comună a faptului că momentele agitate din viaţă ne fac vulnerabili faţă de mrejele iubirii
este valabilă. Rămâne însă deschisă întrebarea dacă efectul se produce, aşa cum susţine teoria, din cauza
faptului că oamenii atribuie în mod eronat starea lor de excitaţie prezenţei accidentale a unei alte
persoane. Da şi nu. Trecând în revistă peste treizeci de experimente, Craig Foster şi colegii confirmă că
efectul excitaţie-atracţie este real. Ei au mai descoperit, totuşi, că efectul se produce şi atunci când oamenii
cunosc sursa actuală a stării lor de excitaţie – aşadar, fără o eroare de atribuire. Concluzia acestor cercetă-
tori este aceea că simplul fapt de a fi surescitaţi – chiar dacă ştim de ce – facilitează oricare dintre
răspunsurile noastre fireşti. Dacă persoana care ne iese în cale este atrăgătoare şi de sexul potrivit, atracţia
pe care o exercită asupra noastră este mai intensă. Dacă persoana nu este atrăgătoare sau nu e de sexul
potrivit, atracţia este mai slabă. Nu e nevoie de nici o deliberare conştientă. Răspunsul este automat.
Indiferent de factorii care o influenţează în diferitele sale stadii de evoluţie, iubirea pasională
presupune, ca notă caracteristică dominantă şi esenţială, o intensă atracţie sexuală. În 1999, Pamela Regan
şi Ellen Berscheid prezintă dovezi convingătoare că dorinţa şi excitaţia sexuală intensă constituie o
componentă vitală a acestei experienţe. Ele remarcă şi faptul interesant că „a iubi“ (love) şi „a fi îndră-
gostit“ (being in love) nu înseamnă acelaşi lucru. În 1996, Berscheid şi Meyers au cerut unor studenţi de
ambele sexe să alcătuiască trei liste: una cu persoanele pe care le iubesc, a doua cu persoanele de care sunt
îndrăgostiţi şi a treia cu persoanele care le atrag sexual. A reieşit că numai 2% din cei menţionaţi în prima
listă s-au regăsit şi în cea de a treia listă. În schimb, 85% din cei menţionaţi în cea de a doua listă s -au
regăsit şi pe lista atracţiei sexuale. Iar atunci când Regan şi colegii săi au cerut mai multor oameni să
listeze caracteristicile iubirii, două treimi din cei chestionaţi au menţionat dorinţa sexuală – numărul lor
fiind cu mult mai mare decât al celor care au trecut pe listă fericirea, fidelitatea, comunicarea sau
devotamentul.
Chiar dacă cei mai mulţi dintre noi sunt de acord că dorinţa sexuală este aceea care dă nota pasională a
iubirii, nu toată lumea vede o legătură necesară între dorinţă şi căsătorie.
Disponibilitatea de-a accepta căsătoria fără dragoste diferă şi în funcţie de specificul cultural. În zilele
noastre, procentul mariajelor „aranjate“, fără a se lua în calcul iubirea dintre parteneri, variază între 4% în
Statele Unite, 5% în Australia, 8% în Anglia şi 49% în India sau 51% în Pakistan. Influenţa culturală
asupra iubirii este interesantă. Pe de o parte, s-ar putea susţine că individualismul feroce, specific culturii
occidentale, ar fi de natură să inhibe tendinţa de apropiere şi interdependenţă faţă de ceilalţi. Pe de altă
parte, aceeaşi orientare individualistă îi face pe oameni să dea prioritate, în deciziile lor maritale,
44
propriilor sentimente – mai degrabă decât grijilor familiale, obligaţiilor sociale, constrângerilor religioase,
venitului etc.
Însă chiar şi în culturile occidentale – în rândul cărora americanii cultivă o consistentă ideologie
romantică – oamenii se îndoiesc de rezistenţa în timp a iubirii pasionale. Studii comparative asupra unor
cupluri aflate în diferite stadii ale relaţiilor dintre parteneri, ca şi studiile longitudinale, care măsoară
schimbările aduse de trecerea timpului în cadrul aceloraşi cupluri, sugerează că iubirea pasională păleşte
după o vreme. Cercetătorii preocupaţi de „chimia iubirii“ cred că pasiunea intensă pe care o simt „arzând“
cei proaspăt-îndrăgostiţi este produsă de anumite stimulente organice – a căror eficienţă scade în mod
firesc odată cu trecerea timpului.

IUBIREA COMPANIONALĂ

Spre deosebire de natura intens emoţională şi subliniata componentă erotică a iubirii pasionale, iubirea
companională este o formă de afecţiune care poate exista atât în relaţii de prietenie, cât şi în relaţii de
amor, bazându-se pe încredere reciprocă, respect, preocupare faţă de celălalt şi angajament de lungă
durată. În comparaţie cu iubirea pasională, cea companională este mai puţin intensă emoţional dar, în anu-
mite privinţe, mai profundă şi mai rezistentă.
Iubirea companională se caracterizează printr-un grad înalt de auto-dezvăluire (self-disclosure) –
dorinţa de a-ţi deschide sufletul şi de a împărtăşi celuilalt evenimente, gânduri şi sentimente din cele mai
intime. Se poate spune că pentru iubirea companională deschiderea sufletească este un ingredient la fel de
esenţial pe cât este excitaţia sexuală în cazul iubirii pasionale. Această dorinţă de a ne dezvălui amintirile,
gândurile şi sentimentele intime stă chiar în miezul celor mai strânse relaţii ale noastre. Cercetările arată
că cu cât sunt mai ataşaţi de un prieten sau cu cât sunt mai satisfăcuţi în căsnicie, cu atât oamenii îşi
deschid mai adânc ascunzişurile sufletului. Nancy Collins şi Lynn Miller enunţă trei cauze posibile ale
acestei corelaţii: (1) ne deschidem sufletul faţă de cei care ne plac; (2) ne plac oamenii care ni se destăi -
nuie; (3) ne plac oamenii cărora ne-am destăinuit.
De-a lungul timpului, cercetătorii au făcut trei observaţii privind modelele de auto-dezvăluire în
relaţiile apropiate. Prima este aceea că partenerii se destăinuie tot mai mult unul celuilalt pe măsură ce
relaţia lor se dezvoltă în timp. Irving Altman şi Dalmas Tylor consideră că auto-dezvăluirea este o formă
elementară de schimb social, care se amplifică odată cu adâncirea unei relaţii. Teoria penetrării sociale
susţine că relaţiile progresează de la schimburi superficiale către unele din ce în ce mai intime. La început,
oamenii oferă altor persoane puţine detalii despre ei înşişi, primind la rândul lor foarte puţin de la ceilalţi.

45
Dar dacă primele contacte se dovedesc avantajoase, schimburile se lărgesc (acoperind zone mai vaste din
vieţile partenerilor) şi se adâncesc (referindu-se la zone tot mai delicate).
Cu cât sunt mai apropiaţi, cu atât e mai puţin probabil ca doi oameni să nu fie sinceri unul faţă de
celălalt. Într-un studiu interesant din 1998, Bella DePaulo şi Deborah Kashy le-au cerut participanţilor ca,
timp de o săptămână, să consemneze într-un jurnal toate interacţiunile lor sociale şi fiecare situaţie în care
au încercat să mintă pe cineva – indiferent dacă au făcut-o în mod interesat sau cu bune intenţii (acceptând
că unele minciuni urmăresc binele altcuiva). Rezultatele au arătat că frecvenţa minciunilor a fost cu atât
mai mică cu cât relaţiile au fost mai apropiate. În medie, participanţii au fost nesinceri cel mai des faţă de
necunoscuţi şi din ce în ce mai rar faţă de cunoştinţele întâmplătoare, membrii de familie şi prietenii lor.
De asemenea în concordanţă cu presupusele modele de auto-dezvăluire este faptul că participanţii
necăsătoriţi şi-au minţit partenerii de amor de trei ori mai des decât au făcut-o cei căsătoriţi în relaţia cu
soţul / soţia.
O a doua observaţie este aceea că modelele de auto-dezvăluire tind să se modifice în funcţie de stadiul
unei relaţii. La prima întâlnire şi în faza incipentă a unei noi legături, oamenii obişnuiesc să răspundă auto-
dezvăluirii celorlalţi la acelaşi nivel de intimitate. Când facem cunoştinţă cu cineva şi politeţea cere să
venim în întâmpinarea celor comunicate despre sine de către celălalt dezvăluind câte ceva despre noi
înşine. După consolidarea unei relaţii, stricta reciprocitate survine mai rar. În ceea ce priveşte cuplurile cu
probleme, observaţiile conturează două modele diferite de auto-dezvăluire. În unele cazuri, se reduc atât
lărgimea cât şi adâncimea deschiderii către celălalt, întrucât ambii parteneri se retrag fiecare în propria
carapace şi încetează să mai comunice. În alte cazuri, lărgimea dezvăluirii de sine se restrânge, dar creşte
adâncimea ei, odată ce partenerii încep să se rănească reciproc cu destăinuiri şi aprecieri dureroase pentru
celălalt.
O a treia observaţie, destul de comună, este aceea că indivizii diferă în ceea ce priveşte tendinţa de a-şi
destăinui altora gândurile şi sentimentele private. După o meta-analiză a peste 200 de studii în care au fost
implicaţi circa 23.000 de americani, Kathryn Dindia şi Mike Allen au constatat (în 1992) că, în medie,
femeile sunt mai deschise decât bărbaţii, precum şi faptul că oamenii în general se destăinuie mai degrabă
femeilor decât bărbaţilor.

REPREZENTĂRILE SOCIALE

46
 DEFINIREA REPREZENTĂRILOR SOCIALE

Reprezentarea este socială pentru că individul însufleţeşte realitatea obiectivă, o reconstituie, o

integrează organizării sale cognitive, sistemului său de valori, istoriei sale, contextului său social şi
ideologic. Realitatea nu este neutră, obiectivă, ci are semnificaţia pe care i-o dă individul.
Reprezentările au un caracter social şi datorită strânsei legături cu grupul, colectivitatea care a
generat-o. În acest sens există trei motive:
- reprezentarea socială este o dimensiune a grupurilor sociale. Ea nu poate exista în afara grupului.
- reprezentarea socială este produsă, generată colectiv;
- printre funcţiile îndeplinite de reprezentările sociale există aceea de formare a conduitelor şi de
orientare a comunicărilor sociale.
Nu există o definiţie pe deplin acceptată a reprezentării sociale.
Moscovici defineşte reprezentarea socială ca fiind un ansamblu structurat de valori, noţiuni şi
practici relative la obiect, aspecte sau dimensiuni ale mediului social, un sistem socio-cognitiv ce
permite supravieţuirea individului în societate, direcţionarea comportamentelor şi comunicărilor,
precum şi selecţia răspunsurilor la stimulii de mediu.
Willem Doise consideră reprezentarea socială ca fiind principii generatoare de luări de poziţie în
strânsă relaţie cu inserţii specifice regăsite în varietatea raporturilor sociale.
În concepţia lui Pascal Moliner, reprezentările sociale sunt metasisteme suprapuse sistemelor de
cunoştinţe omeneşti, elaborate social, menite să ofere grile de lectură a realităţii. Ele sunt categorii de
cunoştinţe cu funcţionalităţi sociale, modalităţi de integrare comunitară a indivizilor, posibilităţi de a
acţiona în lumea socială.
Jean-Claude Abric defineşte reprezentarea socială ca o viziune funcţională a lumii ce permite
individului sau grupului să dea un sens conduitelor , să înţeleagă realitatea prin propriul sistem de
referinţe, deci să se adapteze, să-şi definească locul.
Reprezentările sociale au scopul de a insera actorul social în ambianţa sa naturală, de a-l ajuta să-l
înţeleagă şi să stăpânească această lume, să şi-o apropie.

47
 PROCESE FUNDAMENTALE ALE REPREZENTĂRII
OBIECTIFICAREA ŞI ANCORAREA

Obiectificarea

Obiectificarea reprezintă procesul cognitiv prin care individul sau grupul transformă conceptele,
noţiunile abstracte în imagini familiare.
Funcţia de bază a obiectificării este aceea de a simplifica informaţiile privitoare la un obiect, prin
intermediul unui fenomen de „concretizare a noţiunilor”.
Moscovici consideră că societatea preia o idee a ştiinţei şi o transformă într-un nod figurativ,
încercând să o facă banală, accesibilă, construind în jurul ei, ataşându-i sensuri familiare, imagini comune.
Prin urmare noţiunea sau teoria din care s-a clădit această imagine ăşi pierde caracterul abstract şi arbitrar
şi dobândeşte o existenţă independentă, aproape fizică.
Un rol esenţial în această construcţie îl are limbajul, deoarece la nivelul nodului figurativ cuvântul
fuzionează cu imaginea, un complex de idei fiind exprimat printr-un complex de imagini.

Ancorarea

În opinia lui Doise, cuvântul „ancorare” are o origine gestaltistă şi prin el se înţelege situarea a ceva
nou într-un cadru de referinţă vechi, în scopul facilitării interpretării acestuia.
Moscovici defineşte „ancorarea”ca fiind procesul prin care se transferă ceva străin şi
perturbator în sistemul nostru particular de categorii, comparând acest nou element ca paradigma
unei categorii considerate potrivită. Procesul seamănă cu ancorarea unei bărci la mal.
Indivizii vin mereu în contact cu date, informaţii, idei ciudate care deseori sunt străine cunoaşterii
lor. Ei fac în acest sens un efort de apropiere, de adaptare a acestor cogniţii la ansamblul cunoştinţelor deja
existente. Procesul de apropiere, de familiarizare, constă în reducerea acestor cunoştinţe la imagini
obişnuite care sunt ancorate apoi în gândirea individului, devenind parte integrantă a ansamblului
categorial al acestuia.
A ancora înseamnă „a clasifica şi numi ceva”, a eticheta un obiect sau fenomen pentru a putea opera
cu el. Lucrurile neclasificate şi nenumite sunt pentru un individ străine, ameninţătoare. Reprezentarea
socială este , în mod fundamental, un sistem de clasificare şi de notare, de alocare de categorii şi nume.
48
 FUNCŢIILE REPREZENTĂRII SOCIALE

În concepţia lui Jean-Claude Abric, reprezentările sociale îndeplinesc următoarele funcţii:

- funcţia de cunoaştere – reprezentările permit înţelegerea şi interpretarea realităţii. Aceasta
facilitează cunoaşterea celorlalţi şi comunicarea.
- funcţia identitară – reprezentările sociale definesc identitatea şi permit salvgardarea specificităţii
grupurilor.
- funcţia de orientare – presupune orientarea, ghidarea comportamentelor, practicilor.
Reprezentarea socială intervine direct în definirea finalităţii situaţiei, prescrierea reacţiilor, a
tipului de demers cognitiv adaptat la momente şi persoane.
- funcţia justificativă – reprezentările sociale permit a posteriori să se justifice luările de poziţie şi
comportamentele.

FORMELE DE MANIFESTARE ALE REPREZENTĂRILOR SOCIALE

Difuzarea constă în transmiterea unor informaţii răspunzând interesului public prin întreţinerea
atenţiei asupra unui subiect. Ea se realizează de regulă spontan şi sunt exprimate o mulţime de puncte de
vedere. Rezultatul este un fel de impregnare a opiniei publice cu o nouă temă de conversaţie la dispoziţia
tuturor. La început conceptele psihanalizei circulau doar în lumea mondenă, în cea a specialiştilor sau a
oamenilor instruiţi. Ulterior ea a intrat în limbajul popular, astfel încât nevrotic a devenit un termen foarte
cunoscut, ca şi refulat sau complexat.
Propagarea presupune răspândirea unei viziuni bine organizate asupra lumii în general sau asupra
unei credinţe în vederea racolării de noi adepţi. Ea formează sau consolidează o atitudine, structurează un
răspuns consistent la opiniile publicului, educă publicul în spiritul unei coerenţe. Propagarea propune şi nu
impune o variantă coerentă. Un exemplu îl poate constitui broşurile de popularizare ştiinţifică sau revistele
cu acelaşi caracter.
Propaganda constă într-un refuz global al concepţiei alternative. Ea reprezintă o luptă pentru
instituire, pentru încremenire şi are stereotipia şi rigiditatea drept caracteristici de bază. Propaganda
simplifică realitatea, reduce complexitatea sistemului la câţiva stimuli bine reliefaţi şi se caracterizează
printr-o reacţie imediată, de acceptare sau respingere a unui grup sau a unei persoane. Modalitatea sa de
impunere este repetiţia persuadantă, orientarea polarizată. Un exemplu este ideologia statelor totalitariste.

49
 COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

DEFINIŢII, CONŢINUT

Nu e uşor de răspuns la întrebarea de ce unii oameni îşi oferă ajutorul, pe când alţii nu sau de ce
unele situaţii duc la o reacţie rapidă de într-ajutorare, iar altele la o şocantă pasivitate. Determinantele
comportamentului în astfel de împrejurări sunt complexe şi au multe faţete. Dar psihosociologii au
descoperit cel puţin o parte din ele în ultimele trei decenii şi unele descoperiri sunt de-a dreptul
surprinzătoare.
Când se referă la actele comise în beneficiul altei persoane, cercetătorii apelează la termeni diferiţi:
comportament prosocial, comportament de întrajutorare sau comportament altruist. Deşi mulţi oameni ar
fi tentaţi să îi considere semantic echivalenţi, aceşti termeni au semnificaţii diferite.
Ca noţiune generală, comportamentul prosocial se referă la actele evaluate pozitiv în societate. În
cultura noastră, a-i ajuta pe ceilalţi când au nevoie se bucură de o evaluare pozitivă. Wispé defineşte
comportamentul prosocial drept acel comportament cu consecinţe sociale pozitive, care contribuie
la bunăstarea fizică şi psihică a unei alte persoane.
Eisenberg precizează că este vorba de comiterea unor acte voluntare, cu intenţia de a face un bine
altei persoane. Comportamentele care cad sub această categorie includ altruismul, ajutorarea, atracţia,
intervenţia trecătorului (ajutorul oferit unui necunoscut aflat în dificultate), actele de caritate, coope-
rarea, prietenia, salvarea, sacrificiul, simpatia şi încrederea. Este important să avem în vedere că factorul
determinant este perspectiva socială. Agresiunea, de exemplu, este în mod tipic considerată drept un
comportament antisocial dar, în anumite condiţii (cum ar fi lupta împotriva inamicului) poate fi apreciată
ca un comportament prosocial.
Comportamentul de întrajutorare (helping behavior) este un termen folosit cel mai adesea în
literatura psihosociologică pentru a desemna o subcategorie de comportamente prosociale, ce urmăresc
în mod voluntar să facă un bine unei alte persoane sau grup. Elementul intenţional este definitoriu.
Dacă pierzi din greşeală un milion de lei, de care apoi se bucură un amărât, nu ai comis un act prosocial.

50
Dar dacă oferi aceeaşi sumă cuiva cu intenţia de a-l scoate dintr-o încurcătură, e cât se poate de limpede
un gest de într-ajutorare. De asemenea, oricât de generoasă, o donaţie publică făcută numai cu intenţia de
a-ţi confecţiona o imagine publică favorabilă nu este un act prosocial.
Altruismul este o subcategorie a comportamentului de într-ajutorare, referitoare la actele
motivate numai de dorinţa de a le fi de folos altora. Dacă nu putem proba că un act de generozitate
urmăreşte un motiv secundar pe termen lung (cum ar fi, de exemplu, ingraţierea), altruismul este greu de
demonstrat. Unii autori consideră că un comportament prosocial este însoţit de anumite recompense
private, precum sentimentul plăcut de a fi virtuos.

FACTORI MOTIVAŢIONALI AI COMPORTAMENTULUI PROSOCIAL

FACTORI EVOLUŢIONIŞTI

O parte din răspunsul la întrebarea: „de ce unii oameni îşi oferă ajutorul?” poate fi oferită de
evoluţia speciilor. Psihologii şi biologii evoluţionişti recurg la principiile evoluţiei pentru a înţelege
comportamentul social al oamenilor. Dar pot aceste principii să explice? La prima vedere, s-ar părea că
nu. Din punct de vedere evoluţionist, ce funcţie ar putea să îndeplinească a-i ajuta pe alţii, uneori chiar cu
riscul propriei vieţi? Nu este spulberat acest risc în favoarea celorlalţi de principiul evoluţionist al
„supravieţuirii celor mai bine adaptaţi“? Nu decurge din teoria evoluţionistă ideea, devenită un loc comun,
că supravieţuirea şi reproducerea ne determină să fim întotdeauna cât mai egoişti cu putinţă, având grijă
numai de apărarea propriilor interese şi de satisfacerea propriilor noastre nevoi?

„Gena egoistă“

De fapt, evoluţionismul actual, care completează teoria darwinistă cu descoperirile geneticii, pune
accentul nu pe supravieţuirea indivizilor cel mai bine adaptaţi, ci pe supravieţuirea genelor din care sunt
alcătuiţi indivizii. Aşadar, comportamentul social – animal sau uman – trebuie analizat în funcţie de
contribuţia sa la succesul reproductiv: procrearea, naşterea şi supravieţuirea urmaşilor. Dacă un
anumit comportament social sporeşte şansele de succes reproductiv, atunci e foarte probabil ca
fundamentul genetic al comportamentului respectiv să fie trecut generaţiilor următoare, putând să devină,
prin procesul de selecţie, o parte din moştenirea comună a speciilor.
Fireşte că, pentru a se reproduce, individul trebuie să supravieţuiască suficient de mult pentru a se
putea împerechea. A fi ajutat de către ceilalţi sporeşte şansele de supravieţuire. Dar faptul de a-i ajuta pe
ceilalţi? Întrucât ajutorul acordat altor indivizi consumă timp şi efort, putând fi câteodată primejdios
pentru cel ce ajută, s-ar părea că a-i ajuta pe ceilalţi scade şansele de supravieţuire. Şi atunci, nu ar fi

51
trebuit ca înclinaţiile genetic predeterminate spre într-ajutorare să fi fost de mult eliminate din fondul
genetic al speciilor?
Poate că nu. Există o alternativă la supravieţuirea individului. Acesta îşi poate prezerva genele
contribuind la supravieţuirea acelor indivizi care au aceeaşi alcătuire genetică, chiar dacă, prin aceasta, el
se pierde prin efortul de într-ajutorare a lor. Pe această cale indirectă, tendinţa de ajutorare a celor înrudiţi
genetic, numită de către biologi kinship selection, poate să devină o caracteristică înnăscută – cu alte
cuvinte, o trăsătură ce nu este accidentală sau dobândită prin învăţare, deşi poate fi influenţată de
educaţie, cultură şi de alţi factori. Selecţia în cadrul relaţiilor de înrudire este evidentă în
comportamentul multor organisme, de la roiurile de albine şi muşuroaiele de furnici până la oameni, care
îşi riscă viaţa pentru a-şi salva de primejdie rudele apropiate. Privind din exterior, ajutorul acordat unei
rude apropiate poate părea un sacrificiu de sine. Din interior, însă, „gena egoistă“ (titlul unei cărţi de mare
succes a biologului britanic Richard Dawkins) îşi asigură imortalitatea.
Deoarece kinship selection are o funcţie de supravieţuire genetică, ajutorarea preferenţială a celor „de acelaşi
sânge“ ar trebui să se manifeste cu cea mai mare frecvenţă şi intensitate atunci când miza biologică este deosebit
de mare. În 1994, Eugene Burnstein şi colegii săi au efectuat o serie de experimente, spre a testa mai multe predicţii
ce decurg din principiile teoriei evoluţioniste. Cercetătorii au cerut unor studenţi americani şi japonezi să indice cum
s-ar comporta într-o varietate de situaţii în care cineva ar avea nevoie de ajutor. Participanţii au declarat că mai
degrabă ar ajuta:
- o rudă apropiată (fraţi, surori sau părinţi) decât o rudă mai îndepărtată (unchi, mătuşi, bunici sau veri); cu
cât relaţia de înrudire este mai apropiată, cu atât asemănarea genetică este mai mare.
- preferinţa acordată ajutorării rudelor apropiate s-a dovedit mai puternică în situaţii de viaţă şi de moarte
decât în cazul unor mici încurcături inofensive din viaţa cotidiană.
- intenţiile de ajutorare a rudelor de sânge aflate în situaţii care le-ar fi pus viaţa în pericol au fost influenţate
şi de factori legaţi de reproducere; astfel, participanţii au declarat că şi-ar ajuta mai degrabă rudele tinere
decât pe cei mai în vârstă şi mai degrabă pe cei sănătoşi decât pe cei bolnavi.
Importanţa selecţiei în cadrul relaţiilor de rudenie se poate vedea şi în intenţiile de într-ajutorare declarate de
copii şi adolescenţi. În 1996, Marie şi John Tisak au constatat că majoritatea copiilor de clasa a patra, a şasea şi a
opta au declarat că, într-o situaţie periculoasă, şi-ar ajuta mai degrabă fraţii şi surorile decât prietenii.

Altruismul reciproc

În cel mai bun caz, kinship selection oferă într-ajutorării doar o explicaţie parţială. Rudele nu se ajută
întotdeauna între ele. Şi chiar dacă neamurile pot primi un tratament preferenţial, majoritatea oamenilor îi
ajută şi pe cei cu care nu se înrudesc. Ce avantaj reproductiv ai ajutând pe cineva cu care nu te înrudeşti?
Răspunsul cel mai obişnuit este reciprocitatea. Prin altruism reciproc, ajutorul acordat altei persoane
poate fi în interesul tău deoarece sporeşte şansele ca acea persoană să te ajute la rândul ei atunci când vei

52
avea nevoie. Dacă Ion îl ajută pe Vasile şi Vasile îl ajută pe Ion, atât Ion, cât şi Vasile au şanse sporite de
supravieţuire şi de succes reproductiv.
În 1971, Robert Trivers citează mai multe exemple de altruism reciproc în lumea animală. Maimuţele
sau pisicile se spală şi se curăţă de paraziţi una pe cealaltă. Unele specii de peşti mari îngăduie anumitor
specii de peşti mici să le intre în gură, fără să-i înghită; peştii cei mici găsesc acolo hrană pentru ei şi, tot-
odată, îndepărtează paraziţii din gura celor mari. Cimpanzeii care îşi împart hrana cu alţi cimpanzei se
bucură ulterior, la rândul lor, de acelaşi tratament; cei care sunt însă egoişti, ulterior sunt alungaţi de către
cei cu care nu au vrut să împartă hrana.
În unele societăţi umane, altruismul reciproc este şi astăzi esenţial pentru supravieţuire. În 1994, Burnstein
citează drept exemplu tribul african !Kung. Membrii săi au fost împinşi de celelalte triburi în zone deşertice, în care
hrana şi apa se găsesc cu mare dificultate. Drept urmare, !Kung împart între ei toate resursele. Un individ care
găseşte ceva de mâncare împarte hrana cu ceilalţi, contând pe faptul că şi ceilalţi vor face la fel. Ideea de a mânca de
unul singur li se pare şocantă. „Leii fac aşa ceva – spun ei – nu oamenii“.

Grupul cooperativ

Kinship selection şi altruismul reciproc pun accentul pe ajutorarea unor anumiţi alţi indivizi, în
virtutea înrudirii genetice sau a probabilităţii de a primi un contraserviciu. Dar în foarte multe situaţii
într-ajutorarea depăşeşte aceste limite De exemplu, animalele rănite sau bolnave sunt frecvent ajutate de
către membrii grupului din care fac parte, chiar dacă nu sunt înrudiţi şi există puţine şanse ca cei ajutaţi să
le returneze ajutorul primit. Poate altruismul să opereze şi dincolo de comunitatea genetică şi a relaţiilor
specifice de reciprocitate dintre indivizi?
Unii biologi evoluţionişti, printre care şi celebrul Stephen J. Gould, cred că selecţia naturală operează
la scara întregii ierarhii biologice, începând cu genele şi organismele, până la grupuri şi specii.
În 1994, David Wilson şi Elliot Sober emit teoria potrivit căreia selecţia în cadrul grupului poate
juca un rol în explicarea evoluţiei psihologiei umane. Fiinţele umane îşi pot mări uneori şansele de succes
reproductiv apărându-şi propriile interese în relaţiile lor cu alţi indivizi, dar şi apărând interesele grupului
din care fac parte în relaţiile acestuia cu alte grupuri. Kinship selection este o formă a selecţiei grupale, ce
are loc numai în cadrul grupurilor de indivizi înrudiţi genetic.
Dar selecţia grupală poate să opereze şi în cadrul unor grupuri de indivizi care nu au legături de sânge,
încurajând un comportament de într-ajutorare bazat mai curând pe legături sociale decât pe înrudirea
genetică. Cooperarea şi într-ajutorarea dintre membrii unui grup social (mai ales atunci când grupul se
confruntă cu o ameninţare din exterior) pot fi tendinţe înnăscute, universal umane. Există probe
concludente că oamenii cooperează mai mult cu aceia pe care îi consideră ca făcând parte din ingrupul lor,
fiind mult mai dispuşi să îi ajute. Acelaşi lucru se întâmplă şi în lumea animală. În 1996, Franz de Waal

53
citează câteva cazuri elocvente în acest sens; de exemplu, o maimuţă japoneză născută fără mâini şi fără
picioare, acceptată şi hrănită de celelalte maimuţe sau un rhesus retardat îngrijit de către ceilalţi membri ai
grupului.

FACTORI MOTIVAŢIONALI AI COMPORTAMENTULUI PROSOCIAL:

RECOMPENSELE ŞI EXCESELE

Recompensele întrajutorării

Un motiv important pentru care oamenii se ajută între ei este acela că întrajutorarea oferă adesea
anumite satisfacţii. Tuturor ne surâde ideea de a fi nişte eroi, aclamaţi de semenii noştri după ce am
salvat pe cineva dintr-un mare pericol. Şi chiar dacă puţini dintre noi dau dovadă de eroism, oricine are un
sentiment de satisfacţie atunci când primeşte recunoştinţa celor cărora le-a făcut un bine.
Cel ce ajută pe altul se ajută şi pe sine. Probele empirice în acest sens sunt cât se poate de clare: e
mult mai probabil ca oamenii să vină în ajutorul altora atunci când recompensele potenţiale ale actului
de într-ajutorare par să fie relativ mari în raport cu potenţialele costuri. Acest fenomen nu are loc
doar în culturile apusene individualiste, ci a fost constatat şi în ţări precum Sudan sau Japonia.
Cercetările unor psihosociologi precum Jane Piliavin sau John Davidio sugerează că indivizii care sar
în ajutorul altora raportează costurile şi beneficiile nu numai atunci când optează în mod deliberat pentru
comportamentul prosocial, ci chiar şi în cazul unor decizii bruşte, spontane de a interveni într-o situaţie de
urgenţă. Procesul nu este neapărat unul conştient, deşi poate fi câteodată.
De exemplu, participanţii la un studiu realizat în 1992 de către Smitherman au ierarhizat pe o scală
importanţa relativă a considerentelor avute în vedere atunci când se decid să ajute sau nu pe cineva. Două
dintre primele trei considerente menţionate ca fiind cele mai importante se referă la recompense („M-ar
face să fiu mulţumit de mine însumi“) şi la costuri („Aş putea să am eu însumi de suferit“). Al treilea
considerent a fost: „Aşa ar fi corect să acţionez“.
Copiii învaţă că ajutorarea celorlalţi este recompensată. Cei mici au în vedere mai ales
recompensele primite din partea părinţilor sau a celor din anturaj. Ajunşi la adolescenţă, ei încep să se
recompenseze singuri pentru comportamentul prosocial, mândrindu-se cu actele lor. Ulterior, acest tip de

54
comportament poate primi o motivaţie internă, care îi determină să îi ajute pe ceilalţi chiar fără
promisiunea unei recompense materiale sau sociale imediate.
A sări în ajutorul cuiva te face adeseori să te simţi bine. Oamenii al căror respect de sine este
ameninţat de perspectiva unui eşec sunt foarte săritori, probabil deoarece simt nevoia recăpătării unei
opinii favorabile despre ei înşişi, dându-şi seama de faptul că îşi pot satisface această nevoie ajutându-i pe
alţii. Chiar dacă ajutorul oferit nu este însoţit de o satisfacţie imediată, el poate fi benefic pe termen lung.
Atunci când părinţii renunţă bombănind să urmărească serialul lor preferat, după o zi grea la serviciu, ca
să îşi ajute copiii să îşi facă temele, e foarte posibil să nu jubileze de îndată; pe termen lung, însă, ei vor
dobândi satisfacţia acestui mic sacrificiu.
E limpede că a-i ajuta pe ceilalţi oferă nişte recompense; dar e la fel de clar că există şi nişte costuri.
Mulţi dintre aceia care i-au ajutat pe evrei să scape de holocaust – aşa cum a făcut-o Oskar Schindler – au
fost întemniţaţi sau ucişi.
Pentru majoritatea oamenilor, atunci când costurile potenţiale ale ajutorării depăşesc
recompensele probabile, impulsul de a sări în ajutor este puternic inhibat.
Se poate ca unii oameni să intervină în cazuri de urgenţă cu mare risc doar pentru simplul fapt că nu se
gândesc la costurile potenţiale.
Ca să încline balanţa dintre costurile şi beneficiile comportamentului prosocial în favoarea
beneficiilor, în unele ţări europene au fost adoptate legi ale „Bunului Samaritean“, care solicită cetăţenilor
să ofere ori să ceară ajutor în cazuri de urgenţă.

Cruzimea excesului de amabilitate

Atunci când un copil se simte ameninţat de atenţia mai mare ce i se acordă unui frate (surori) mai
mici, se poate vedea cum, încercând să îşi „ajute“ rivalul să se ridice în două picioruşe, îl izbeşte de
pământ sau îl aşează atât de bine în cărucior încât acesta se răstoarnă. „Vai de mine!“, exclamă fratele mai
mare; „eu n-am vrut decât să îl ajut!“ Adulţii pot fi mai subtili, deşi mânaţi de aceeaşi motivaţie: dorinţa
de a răni pe cineva, dând impresia că vor să-l ajute. În 1996, Daniel Gilbert şi David Silvera emit
ipoteza că uneori oamenii oferă altora un ajutor de care aceştia nu au nevoie sau îi ajută mai mult
decât ar fi necesar, pentru a crea suspiciuni faţă de capacităţile de performanţă ale celor ajutaţi.
Imaginaţi-vă următoarea situaţie: Nelu ştie că Simona nu are nevoie de ajutor în elaborarea unui proiect
dar, de faţă cu alţi colegi, îi acordă o grijulie asistenţă, sperând să-i sufle astfel o parte din creditul de
competenţă pe care ea îl merită. Speranţa lui este aceea că toţi colegii vor spune: „Sigur, Simona a făcut o
treabă excelentă, dar mă întreb dacă ar fi reuşit fără ajutorul lui Nelu“.

55
 FACTORI MOTIVAŢIONALI AI COMPORTAMENTULUI PROSOCIAL
ALTRUISM ŞI EGOISM

Sunt oamenii vreodată cu adevărat altruişti – adică motivaţi de dorinţa de a face bine altora? Sau
ajutorul pe care-l oferim celorlalţi este întotdeauna egoist – adică motivat exclusiv de propriile interese ori
de conformism social? Deşi cele mai multe dintre teoriile psihosociologice adoptă perspectiva motivării
egoiste, nu toţi cercetătorii sunt satisfăcuţi de acest mod de înţelegere a comportamentului uman. Unul
dintre aceştia este Daniel Batson, care consideră că unele acte de într-ajutorare sunt cu adevărat altruiste.
Pentru Batson, ceea ce contează este natura motivelor celui care ajută. Indiferent dacă primeşti medalia de aur
sau îţi pierzi şi cămaşa de pe tine, atâta timp cât motivul tău primordial este acela de a sări în ajutorul cuiva,
comportamentul tău este unul altruist.

Ipoteza altruismului empatic

Modelul comportamentului altruist propus de către Batson se bazează pe concepţia lui despre
consecinţele empatiei – mult timp considerată un factor esenţial în explicarea comportamentului pozitiv
faţă de ceilalţi. Deşi definiţia empatiei a fost mult timp controversată, majoritatea cercetătorilor privesc
empatia ca pe un fenomen pluridimensional, având atât componente cognitive, cât şi emoţionale.
Latura cognitivă majoră a empatiei este modificarea perspectivei: folosirea imaginaţiei pentru a privi
lumea din unghiul de vedere al celuilalt.
Există şi două componente emoţionale de bază:
- tulburarea personală: reacţii orientate către sine în prezenţa unei persoane aflate în dificultate –
stări de alarmă, de iritare, de jenă sau de durere sufletească.
- grija empatică declanşează sentimente orientate către celălalt – simpatie, compasiune şi afecţiune.
Potrivit lui Batson, schimbarea de perspectivă este primul pas către altruism. Dacă vezi pe cineva aflat
în dificultate şi îţi imaginezi ce simte acea persoană, este posibil să încerci sentimentele asociate cu grija
empatică, iar aceasta dă naştere motivaţiei altruiste de a diminua suferinţa celuilalt. Dar dacă, remarcând
pe cineva care suferă, te concentrezi asupra propriilor tale sentimente sau îţi imaginezi ce ai simţi tu dacă
ai fi în pielea celuilalt, schimbarea de perspectivă nu se produce; mai degrabă vei avea un sentiment de
neplăcere şi tulburare lăuntrică, din care se naşte motivaţia de a-ţi diminua propria suferinţă psihică.
Trăsăturile de bază ale ipotezei altruismului empatic propuse de către Batson sunt reprezentate în figura de
mai jos.
56
Figura: Ipoteza altruismului empatic (Batson, 1991)
Adoptarea
perspectivei Răspuns Tipul de Satisfacerea
celuilalt emoţional motivaţie motivaţiei

Grijă Diminuarea
Altruistă suferinţei
DA empatică celuilalt
Percepţia
cuiva care
are nevoie
de ajutor Tulburare Diminuarea
personală Egoistă propriei
NU suferinţe

Sursa: Crăciun, D (1999)

În calitate de observatori din afară, cum putem sesiza diferenţa dintre motivele egoiste şi cele
altruiste? În ambele cazuri, cineva ajută pe altcineva, dar motivele celui ce sare în ajutor sunt diferite.
Batson iese din această încurcătură cu o soluţie elegantă. Depinde, spune el, cât de uşor se poate evita o si-
tuaţie de într-ajutorare. Atunci când grija empatică este redusă, oamenii îşi pot satisface motivaţia de a-şi
diminua propriul disconfort psihic ajutând persoana ce are nevoie sau evadând din situaţia stresantă în
care altul suferă. Ceea ce nu vezi, nu te tulbură – adio disconfortului personal. Dar atunci când grija
empatică este majoră, această alternativă dispare. Motivaţia de a diminua suferinţa victimei nu poate fi
satisfăcută decât ajutându-l pe cel în suferinţă. Această diferenţă ne permite să despărţim grâul de neghină.
Atunci când motivele cuiva sunt egoiste, persoana se va codi să sară în ajutorul altcuiva dacă poate scăpa
cu uşurinţă din situaţia stresantă. Dar dacă motivele cuiva sunt altruiste, persoana nu va ezita să ajute,
indiferent cât de uşor sau cât de greu i-ar fi să evadeze din situaţia în care un altul are nevoie de ajutor.

Alternative egoiste

În modelul eliberării de stări negative, elaborat de Robert Cialdini în 1987, se susţine că, dat fiind
efectul pozitiv al ajutorării altora, oamenii prost-dispuşi pot fi înclinaţi să vină în ajutorul celorlalţi tocmai
pentru a se bine-dispune. Astfel, s-ar părea că empatia stimulează comportamentul prosocial în următorul
fel: grija empatică faţă de cineva în dificultate amplifică sentimentul de tristeţe, ceea ce intensifică nevoia
57
de remontare a stării de spirit, care se poate obţine ajutând pe cel în suferinţă. Verificările acestei ipoteze
au dat unele rezultate, dar nu suficient de concludente.
O altă variantă de explicaţie egoistă a comportamentului prosocial, bazată pe invocarea unor
recompense specifice ale empatiei, pune accentul pe sentimentele tonice mai degrabă decât pe
îndepărtarea celor sumbre. În 1989, Kyle Smith susţine că grija empatică amplifică sensibilitatea celui ce
ajută faţă de sentimentele de bucurie ale celui ajutat, astfel încât primul este răsplătit printr-o bucurie
empatică. Cu alte cuvinte, îi ajutăm pe cei faţă de care suntem empatici deoarece, ajutându-i, ne simţim şi
noi foarte bine, contaminaţi de bucuria lor. Şi în cazul testării acestei ipoteze s-au acumulat probe
contradictorii.

INFLUENŢE SITUAŢIONALE ALE COMPORTAMENTULUI PROSOCIAL

Până acum, ne-a interesat de ce se ajută oamenii unii pe alţii. Trebuie văzut însă şi când se ajută
oamenii între ei. Pentru început, vom trece în revistă o serie de cercetări şi descoperiri cu totul
remarcabile, din care se conturează o idee surprinzătoare: dacă cineva are nevoie de ajutor într-o
situaţie de urgenţă, are mai multe şanse de a fi scos de la ananghie atunci când e de faţă un singur
martor decât atunci când sunt mai mulţi.

Mulţimea apatică(oamenii)

Cercetările psihosociologice asupra comportamentului prosocial au luat amploare odată cu analiza

realizată de Bibb Latané şi John Darley unor întâmplări şocante în care o persoană era agresată sau chiar
ucisă în prezenţa unei mulţimi de martori, care însă nu au intervenit pentru a o salva. Aceştia au discutat
evenimentele şi explicaţiile ce puteau fi citite în presă, pe care nu le-au găsit destul de convingătoare. Cei
doi cercetători au avansat următoarea speculaţie: deoarece fiecare martor al atacului putea să vadă că mulţi
alţii aprinseseră luminile şi priveau pe fereastră, se putea ca fiecare martor să fi presupus că măcar unul
dintre ceilalţi privitori ar fi putut sau ar fi trebuit să cheme poliţia. Ca să verifice această ipoteză, în 1970
Bibb Latané şi John Darley au încercat să producă „trecători indiferenţi“ (unresponsive bystanders) în
condiţii de laborator.
Experimentul a demonstrat că reacţiile participanţilor au fost puternic influenţate de mărimea
grupurilor din care făceau parte. Toţi participanţii care credeau că numai ei ştiu despre incident au au
încercat să sară în ajutorul celui suferind. Cei care credeau că fac parte dintr-un grup, însă, n-au intervenit
de loc ori au făcut-o după îndelungi ezitări. Acest fapt i-a condus pe Latané şi pe Darley la o concluzie
58
stupefiantă: cu cât mai mulţi trecători (sau martori), cu atât mai puţine şanse ca victimei să i se acorde
ajutor. Acesta este efectul trecătorului (bystander effect): prezenţa celorlalţi nu stimulează ci,
dimpotrivă, inhibă comportamentul prosocial.
Înainte de cercetările lui Latané şi Darley, majoritatea oamenilor ar fi presupus exact contrariul. Nu e
mai multă siguranţă în mulţime? Nu ne simţim mai întăriţi de prezenţa celorlalţi? Latané şi Darley au dat
peste cap această prezumţie a bunului-simţ, oferind o analiză atentă, pas cu pas, a procesului decizional
ce are loc în acele situaţii care solicită o intervenţie urgentă. Ei au identificati cinci paşi ai acestui proces:
- sesizarea unui fapt neobişnuit,
- interpretarea lui ca situaţie de urgenţă,
- asumarea responsabilităţii ajutorării celui aflat în dificultate,
- decizia privind modul de a veni în ajutor
- acordarea asistenţei.
Au fost examinate, de asemenea, motivele pentru care uneori oamenii nu reuşesc să facă unul dintre aceşti cinci
paşi, astfel încât nu sar în ajutorul celor ce au nevoie de el.

Sesizarea unui fapt neobişnuit

Primul pas pe care trebuie să-l facă un trecător (martor) care nu asistă pasiv la suferinţa victimei
constă în sesizarea faptului că cineva are nevoie de ajutor sau, cel puţin, că se întâmplă ceva neobişnuit.
Sunt însă multe situaţii în care problema nu este percepută. Prezenţa celorlalţi poate să distragă şi să abată
atenţia de la indiciile care semnalează că un om este la ananghie. În plus, oamenii pot să nu remarce faptul
că o persoană are nevoie de ajutor deoarece sunt absorbiţi de propriile lor gânduri şi preocupări. Cei care
locuiesc în mari aglomerări urbane şi în medii foarte zgomotoase sunt atât de obişnuiţi să vadă oameni
zăcând pe trotuar ori să audă ţipete încât nici nu le mai percep.

Interpretarea faptului sesizat ca situaţie de urgenţă

Observarea victimei este doar un prim pas spre ajutorare, necesar dar nu suficient. Oamenii mai
trebuie să interpreteze şi să desluşească sensul a ceea ce au remarcat. Ţipetele de durere pot fi confundate
cu nişte hohote de râs; victimele unui atac de cord pot fi luate drept nişte oameni adormiţi de băutură. Aşa
că observatorul se întreabă: are acea persoană într-adevăr nevoie de ajutor? De regulă, cu cât o situaţie
este mai ambiguă, cu atât e mai puţin probabil ca trecătorii să intervină.
Interpretarea relaţiei dintre victimă şi agresor poate, la rândul ei, să afecteze şansele de
intervenţie. Cercetările întreprinse în 1976 de către Lance Shotland şi Margaret Straw arată că mulţi
dintre martori când văd o femeie bătută de către un bărbat consideră că între agresor şi victimă există

59
 relaţii foarte apropiate – amanţi, logodnici sau căsătoriţi – chiar dacă nu deţin absolut nici o informaţie
relevantă în acest sens.
Această presupunere poate avea implicaţii serioase, deoarece intervenţia într-un caz de violenţă
domestică este percepută ca fiind mult mai riscantă pentru cel ce se implică şi mult mai puţin dorită de
către victimă decât în situaţiile în care victima este atacată de către un necunoscut.

Figura 9.2 Cei cinci paşi ai deciziei de ajutorare (Latané şi Darley, 1970)

Obstacole ale ajutorării

Pasul 5
Ajută Inhibiţia spectatorilor
Mă fac de rîs.
Costurile depăşesc
recompensele
Dacă fac vreo greşeală

Pasul 4
Decide cum să ajute

Incompetenţa
Nu sunt calificat să
rezolv astfel de
probleme şi la cine să
Pasul 3 apelez?
Îşi asumă
Calea responsabilitatea
spre
ajutorare Difuzia responsabilităţii
Altcineva trebuie să fi
sunat deja la poliţie.

Pasul 2
Interpretează incidentul
Ambiguitate
ca situaţie de urgenţă
Chiar e bolnav sau e beat?
Relaţia dintre atacator şi
victimă
Să-şi spele rufele în familie!
Ignoranţă pluralistă
Pasul 1 Văd că nimeni nu pare îngrijorat
Sesizează că se de ceea ce se întâmplă.
întâmplă ceva

Distragerea atenţiei
Nu mai căscaţi gura copii! Am
venit aici să mâncăm!
Cufundarea în propriile gânduri
Situaţie de urgenţă! Am o întâlnire foarte importantă
şi sunt în mare întârziere!

Nu numai femeile sunt în pericol dacă sunt percepute ca aflându-se într-o relaţie apropiată cu
agresorul, ci şi copiii Atunci când le trece prin minte cuvântul familie, oamenii îşi spun automat: „E-n
regulă, nu-i nici un pericol“. Dar câteodată este.

60
 Poate că sursa cea mai relevantă de informaţii într-o situaţie de urgenţă este comportamentul celorlalţi.
Surprins de un eveniment brusc, neaşteptat şi potenţial primejdios, fiecare martor priveşte imediat în jur,
să vadă ce fac ceilalţi. În vreme ce fiecare speră să afle de la ceilalţi un indiciu de cum trebuie să
reacţioneze, întregul grup este paralizat de indecizie. Când se petrece acest fenomen, persoana ce are
nevoie de ajutor este victima ignoranţei pluraliste. În această stare de ignoranţă, fiecare individ crede că
are idei şi sentimente diferite faţă de ceilalţi, chiar dacă toţi se comportă la fel. Fiecare trecător sau martor
gândeşte că ceilalţi nu reacţionează fiindcă, dintr-un motiv sau altul, ştiu că nu este un caz de urgenţă. În
consecinţă, fiecare este derutat şi ezitant; dar, atribuind celorlalţi o mai bună înţelegere a situaţiei, fiecare
martor trage concluzia că nu este nevoie de nici o intervenţie.
Ignoranţa pluralistă nu apare doar în situaţii de urgenţă. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă simţiţi cu
totul rătăciţi în timpul unui curs sau seminar, având impresia că nu înţelegeţi nimic? Aţi vrea să puneţi o
întrebare, dar vă este jenă să o faceţi. Nimeni nu spune nimic, astfel încât aveţi impresia că celorlalţi
colegi totul li se pare cât se poate de limpede. În cele din urmă, vă luaţi inima în dinţi şi cereţi o explicaţie
suplimentară. Şi deodată, o mulţime de mâini se ridică în aer şi urmează o avalanşă de întrebări pentru
profesor. Nimeni nu pricepuse mare lucru, dar toţi au presupus că ceilalţi înţeleg totul de minune. În clasă,
ignoranţa pluralistă tulbură procesul de învăţare. În situaţii de urgenţă, poate duce la dezastre – afară de
cazul în care cineva iese din rând şi cutează să intervină. După aceea, este probabil ca şi alţii să i se
alăture.

Asumarea responsabilităţii
Sesizarea unei victime şi identificarea unei urgenţe sunt paşi cruciali, însă realizarea lor nu garantează
intervenţia martorului. Rămâne deschisă problema responsabilităţii. Atunci când e nevoie de ajutor, cine
trebuie să îl acorde? Dacă un individ ştie că mai sunt şi alţii de faţă, îi este foarte uşor să arunce
responsabilitatea asupra lor. Oamenii ezită de multe ori să vină în ajutorul cuiva datorită unui fenomen
numit dispersarea responsabilităţii – credinţa că alţii vor interveni sau ar trebui să o facă. Difuziunea
responsabilităţii nu se poate produce dacă un individ este convins de faptul că este singura persoană care a
sesizat un caz de urgenţă.
De obicei, dispersarea responsabilităţii are loc la adăpostul anonimatului. Este foarte probabil ca
trecătorii care nu cunosc victima să îi considere pe alţii responsabili de ajutorarea ei. În măsura în care se
reduce distanţa psihologică dintre martor şi victimă difuziunea responsabilităţii se reduce iar şansele de
ajutorare cresc. De asemenea, reducerea distanţei psihologice dintre martori poate să contracareze dis-
persarea. Grupurile structurate, ai căror membri se cunosc între ei sunt, de obicei, mai săritoare decât grupurile
întâmplătoare de necunoscuţi.

61
 În plus, dispersarea responsabilităţii poate fi eliminată de rolul unei persoane. Un lider, chiar dacă
şi-a dobândit poziţia de puţină vreme, este mai înclinat să dea ajutor decât unul dintre ceilalţi membri ai
grupului. De asemenea, anumite roluri profesionale sporesc probabilitatea intervenţiei. Personalul
medical, de exemplu, nu îşi declină răspunderea în cazurile de urgenţe medicale. Chiar dacă nu există o
relaţie directă între profesia cuiva şi tipul de asistenţă de care este nevoie, obligaţiile de serviciu pot să
influenţeze comportamentul prosocial

Decizia privind modul de acţiune

Odată ce şi-a asumat responsabilitatea intervenţiei, martorul trebuie să decidă cum trebuie să acţioneze
pentru a oferi o asistenţă eficientă. Sunt şanse sporite ca un ins să intervină dacă se consideră competent
în execuţia actelor necesare. De exemplu, indivizii care au făcut instructaje de acordare a primului-ajutor
se implică mai des în cazuri de urgenţă medicală decât aceia care nu au primit nici un fel de instruire în
acest domeniu.
Dar oamenii care nu posedă abilităţile necesare pentru a interveni direct au, cel puţin câteodată, o
alternativă deschisă. Ei pot decide să ajute indirect, solicitând asistenţa altcuiva. În multe situaţii, ajutorul
indirect este de departe cea mai inteligentă opţiune. A-i chema pe alţii în ajutor este un act sigur, simplu şi
eficace.

Ajutorarea

Ultimul pas în procesul de intervenţie este acţiunea de ajutorare. Şi în acest moment prezenţa celorlalţi
poate să creeze obstacole. Latané şi Darley precizează că uneori oamenii se jenează să ajute pe cineva în
public. Atunci când nu intervin într-o situaţie de urgenţă de teamă să nu facă o impresie proastă, martorii
resimt fenomenul de inhibiţie a spectatorilor. Preocuparea faţă de felul în care suntem priviţi de către
ceilalţi nu duce însă totdeauna la pasivitate. Atunci când oamenii cred că vor fi blamaţi şi dispreţuiţi dacă
nu intervin, prezenţa spectatorilor îi stimulează să acţioneze.
Aceste constatări ne pun pe gânduri; pare greu de crezut că oricare potenţial „salvator“ este o persoană
rece şi calculată, care acţionează în funcţie de impresia –favorabilă sau nefavorabilă – pe care o poate face
în ochii celor din jur. Şi totuşi, Jane Piliavin şi colegii săi consideră că de regulă oamenii iau în calcul
costurile şi recompensele atunci când se decid dacă e cazul sau nu să ajute pe cineva. Modelul excitaţie:
cost-recompensă susţine că intervenţia sau pasivitatea martorilor sunt determinate de factori emoţionali şi
cognitivi. Din punct de vedere emoţional, martorii sunt şocaţi şi alarmaţi de suferinţa victimei, ceea ce îi
tulbură şi îi indispune; această stare neplăcută de excitaţie îi motivează să facă ceva pentru eliminarea ei.
Dar ceea ce fac realmente depinde de „calculul martorului“ – estimarea costurilor şi a beneficiilor pe care
le presupune intervenţia. Atunci când beneficiile (pentru sine şi pentru victimă) sunt mai mari decât
62
costurile potenţiale (de asemenea pentru ambele părţi), martorii vor interveni. Atunci când costurile cresc,
iar beneficiile se reduc, victima are toate şansele de a fi nevoită să se descurce cum poate, pe cont propriu.

Locul în care trăim

Având în vedere faptul că prezenţa celorlalţi adesea inhibă comportamentul prosocial, nu e de mirare
că şansele individului de a primi ajutor în caz de nevoie sunt mai reduse într-o mare aglomerare urbană
decât într-un mic orăşel sau în mediul rural. De ce?
Chiar dacă mediul de rezidenţă pare să nu afecteze prea mult într-ajutorarea persoanelor aflate în
relaţii apropiate, marile oraşe posedă anumite caracteristici ce pot face mai dificilă şi mai atipică
ajutorarea persoanelor necunoscute. De pildă, aşa cum s-a arătat mai devreme în contextul discuţiei despre
sesizarea unei situaţii de urgenţă, Stanley Milgram arată că oraşele mari produc o suprastimulare a locui-
torilor lor. Bombardaţi de imagini şi sunete, aceştia ajung să poarte o armură de nonreceptivitate, fără de
care ar fi copleşiţi de torentul stimulilor ce se revarsă fără încetare asupra lor. În 1976, Claude Fisher
observă că rezidenţii marilor oraşe sunt foarte eterogeni sub numeroase aspecte. Această mare diversitate
poate diminua sentimentul de similaritate cu ceilalţi, ceea ce atenuează grija empatică şi, implicit,
disponibilitatea de a-i ajuta pe ceilalţi. Totodată, oamenii se simt mai anonimi şi mai puţin responsabili
pentru actele lor în marile oraşe decât în micile comunităţi, în care locuitorii se cunosc între ei.

Presiunea timpului

Atunci când ne grăbim ori avem multe treburi pe cap, putem fi atât de absorbiţi încât nu îi mai
remarcăm pe cei ce au nevoie de ajutor, suntem mai puţin dispuşi să acceptăm responsabilitatea
intervenţiei sau putem aprecia că, din cauza timpului pierdut, costurile ajutorării sunt prea ridicate. Atunci
când avem de rezolvat nişte sarcini foarte importante pentru noi, a-i ajuta pe alţii poate să pară un lux pe
care nu ni-l putem permite. Morala este aceea că uneori oamenii cu statut inferior sunt mai virtuoşi decât
cei care se bucură de putere şi prestigiu. Poate că măcar în parte datorită faptului că oamenii de rang înalt
sunt, de regulă, persoane ocupate, adâncite în propriile preocupări şi mai mereu grăbite să aducă la
îndeplinire misiuni importante. Aceste trăsături îi pot împiedica să îi bage de seamă ori să se decidă să îi
ajute pe cei ce au nevoie de sprijin.

63
 FACTORI EMOŢIONALI IMPLICAŢI ÎN COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

Buna dispoziţie – stimulent al generozităţii

Vremea însorită şi comportamentul prosocial par să fie mână în mână, dar ce legătură are una cu
celălalt? E vorba, probabil, de dispoziţia noastră, ştiut fiind faptul că soarele ne bine dispune, pe când
zilele înnorate ne fac să fim ceva mai morocănoşi.
Când soarele nu străluceşte, multă lume se duce la cumpărături. Una dintre cele mai puternice
senzaţii plăcute pe care le poţi avea cutreierând un magazin universal este mirosul de pâine caldă, cel de
cafea proaspăt râşnită sau bogăţia de miresme din raionul de patiserie. Fireşte că vremea însorită şi
aromele plăcute nu sunt singurele stimulente ale bunei dispoziţii şi ale comportamentului prosocial. De
fapt, disponibilitatea de ajutorare este amplificată de orice experienţă de natură să ne ridice moralul, cum
ar fi succesul într-o competiţie sau în rezolvarea unor sarcini mai dificile, o lectură plăcută şi tonică,
primirea unui cadou, un film amuzant etc. La serviciu, buna dispoziţie pare a fi determinanta majoră a unui
întreg spectru de comportamente pozitive: o mai bună cooperare cu colegii, propunerea de sugestii
constructive, manifestări de bunăvoinţă etc., care îmbunătăţesc calitatea locului de muncă şi sporesc
eficienţa organizaţională. Când suntem fericiţi, suntem şi săritori – o asociere cunoscută ca efect al bunei
dispoziţii.
O explicaţie alternativă ar fi aceea că oamenii bine dispuşi pot fi mai săritori deoarece gândesc
pozitiv. Când suntem veseli, suntem mai conştienţi de recompensele ajutorării şi ne aşteptăm ca ajutorarea
să fie o experienţă plăcută. Totodată, o stare de bună dispoziţie induce gânduri pozitive despre ceilalţi şi,
cu cât cineva ne place mai mult, cu atât suntem mai dornici să-i venim în ajutor. Sau poate că buna
dispoziţie stimulează ajutorarea prin intermediul unor idei pozitive privind natura recompensatoare a
activităţilor sociale. Există suficiente probe care demonstrează că indivizii bine dispuşi se angajează în
mai multe activităţi sociale. Ideile pozitive despre interacţiunea cu ceilalţi în cadrul unor activităţi sociale
promovează, la rândul lor, interacţiunile prosociale, printre care şi ajutorarea.
Indiferent de cauzele sale, efectul bunei dispoziţii are două trăsături esenţiale:
- în primul rând, nu e de durată. În mod tipic, amplificarea disponibilităţii de ajutorare produsă de
buna dispoziţie dispare în scurt timp.
- în al doilea rând, efectul se manifestă de la o vârstă foarte fragedă: şi la copiii mici se observă o
mai mare disponibilitate de comportament prosocial atunci când sunt veseli.

64
 Emoţiile negative

Dacă buna dispoziţie stimulează comportamentul prosocial ne putem aştepta ca o stare de spirit mai
mohorâtă să aibă efectul contrar? Nu neapărat. În multe situaţii, sentimentele negative pot să determine o
atitudine pozitivă faţă de ceilalţi. Una din circumstanţele de acest gen este vina, culpabilitatea. Ne simţim
vinovaţi atunci când credem că ne-am încălcat propriul cod de conduită sau atunci când ne temem ca nu
cumva ceilalţi să ne judece aspru. Vi s-a întâmplat vreodată să credeţi că v-aţi încins mai mult decât era
cazul într-o controversă cu un prieten, legată de o cauză minoră? Nu aţi folosit apoi primul prilej să faceţi
un gest în favoarea acelui prieten? În astfel de cazuri, ajutorarea restabileşte o relaţie anterioară pe care o
preţuim.
Deşi câteodată sentimentele negative stimulează ajutorarea, această corelaţie suportă numeroase limitări. O
variabilă importantă este acceptarea de către individ a responsabilităţii pentru starea de indispoziţie. Stările negative
duc mai rar la stimularea comportamentului prosocial dacă sunt puse pe seama altora (să spunem, atunci când
suntem furioşi pe cineva) decât dacă socotim că ni se datorează exclusiv nouă (de exemplu, atunci când regretăm o
decizie eronată). În plus, stările negative nu încurajează ajutorarea celorlalţi dacă sunt autofocalizante – de exemplu,
atunci când trăim o durere sufletească intensă ori suntem adânciţi în propriile noastre griji şi preocupări. Se produce
însă efectul contrar în situaţiile în care stările de spirit negative ne orientează către ceilalţi – de exemplu, dacă
suntem trişti după ce am vizionat un material video despre violenţa domestică ori consumul de droguri şi copiii
străzii.

FACTORI PERSONALI ÎN COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

PERSONALITATEA, MORALITATEA, EMPATIA

Descoperirea trăsăturilor definitorii ale personalităţii altruiste s-a dovedit a nu fi câtuşi de puţin o sarcină
uşoară. Mare parte din cercetările întreprinse de-a lungul timpului nu au reuşit să descopere trăsături de
personalitate coerente, care să ofere o bază solidă pentru predicţia comportamentului prosocial în diferite situaţii.
Variabilele situaţionale la care ne-am referit în secţiunea precedentă au stat la baza unor predicţii mult mai des
confirmate decât variabilele de personalitate. Cercetări mai recente au modificat natura căutărilor întreprinse,
concentrându-se mai degrabă asupra variabilelor de personalitate care fac posibilă predicţia comportamentului de
ajutorare în anumite situaţii concrete decât în orice tip de situaţie; aceste cercetări s -au dovedit ceva mai fructuoase.
În 1994, George Knight a sugerat că un întreg „conglomerat“ de trăsături dispoziţionale interactive influenţează
comportamentul prosocial şi că trăsăturile care intră în joc depind de situaţie. De exemplu, în cazurile de urgenţă
periculoase, înclinaţia de a interveni se manifestă cel mai frecvent la persoanele care au o mare încredere de sine şi
care sunt foarte independente; acest tip de personalitate este însă mult mai puţin înclinat să răspundă favorabil unor
cereri de a dona bani în scopuri caritabile.

65
 Variabilele de personalitate care au fost asociate cu o mai mare disponibilitate de comportament prosocial în
anumite contexte sunt următoarele:
- un grad ridicat de empatie faţă de ceilalţi;
- tendinţa de a atribui cauzele evenimentelor mai degrabă acţiunii voluntare decât împrejurărilor
exterioare;
- o orientare mai curând colectivistă decât una individualistă;
- în general, sunt implicate persoane extravertite, mai receptive faţă de experienţă şi mai agreabile.
Şi indiferent dacă au sau nu trăsăturile asociate comportamentului prosocial, dacă pot fi convinşi sau motivaţi să
creadă că sunt altruişti, oamenii vor acţiona ca atare. De exemplu, etichetarea cuiva ca persoană săritoare sporeşte
probabilitatea intervenţiei sale în situaţii de urgenţă.
Deocamdată, studiile indică două calităţi ce par esenţiale pentru o astfel de personalitate: empatia şi reflecţia
morală de rang superior.
Indiferent de natura motivaţiei de ajutorare, este însă limpede că empatia constituie un important factor de
predicţie a comportamentului prosocial. Indivizii empatici, în prezenţa unor persoane în suferinţă, le împărtăşesc
suferinţa, simţind simpatie şi compasiune faţă de ele. Capacitatea de adopţie a perspectivei celuilalt şi de
experienţă empatică se asociază pozitiv cu ajutorarea şi cu alte forme de comportament prosocial, atât la copii, cât şi
la adulţi.
Pe lângă empatie, o a doua caracteristică asociată cu ajutorarea este reflecţia morală. Copiii şi adulţii care
interiorizează şi manifestă un nivel ridicat de judecată morală se comportă mai altruist decât ceilalţi. Acest nivel de
reflecţie morală implică aderarea la standardele morale independent de controlul social extern şi luarea în
consideraţie a nevoilor celorlalţi în deciziile etice. Dimpotrivă, persoanele a căror reflecţie se concentrează asupra
propriilor nevoi sau asupra consecinţelor concrete, care îi privesc direct, ale actelor lor se angajează mult mai rar în
acţiuni de ajutorare a celorlalţi.
În vreme ce capacităţile empatice sunt în mare măsură legate de factori nativi, judecata şi rigoarea morală sunt
condiţionate mai ales de mediul social în care se formează şi la care aderă o personalitate, de nivelul său de
instrucţie şi educaţie sau de modelele cu care se identifică.
Combinaţia de empatie şi reflecţie morală avansată poate sta la baza unor predicţii ferme ale tendinţelor de
comportament prosocial.

REACŢII FAŢĂ DE COMPORTAMNTUL PROSOCIAL

CERERE DE AJUTOR, ÎNCURAJARE, AMENINŢARE

A fi ajutat este adeseori o experienţă pozitivă, dar câteodată primitorul are de suferit. Există costuri ale
ajutorării, pe care le suportă atât cel care dă, cât şi cel care primeşte.

66
1. Susţinere şi ameninţare

Jeffrey Fisher şi Arie Nadler au cercetat în profunzime reacţiile oamenilor care sunt ajutaţi, elaborând
modelul ameninţării respectului de sine. Potrivit acestuia, a fi ajutat reprezintă o experienţă de susţinere a
Eului atunci când receptorul se simte apreciat şi important pentru persoana care îi vine în ajutor, dar este o
experienţă de ameninţare a Eului atunci când receptorul se simte inferior şi dependent faţă de cel care îl
ajută. Dacă receptorii se simt susţinuţi de ajutorul primit, reacţionează pozitiv: acceptă cu bucurie sprijinul
acordat şi sunt recunoscători celui care i-a ajutat. Dar dacă receptorii se simt ameninţaţi, au o reacţie
emoţională negativă, evaluând nefavorabil atât ajutorul primit, cât şi pe cel ce i-a ajutat.
Trei sunt condiţiile în care faptul de a fi ajutat are cele mai mari şanse de a fi perceput ca o
ameninţare. În primul rând, indivizii cu respect de sine ridicat tind să reacţioneze mai negativ atunci când
sunt ajutaţi decât cei cu respect de sine scăzut. E de presupus că oamenii care se consideră foarte capabili
sunt foarte sensibili faţă de posibilitatea de a părea că nu-şi pot purta singuri de grijă. În al doilea rând, a fi
ajutat de către o persoană cu statut similar scoate în evidenţă contrastul dintre nevoia de asistenţă a celui
ajutat şi generozitatea celui ce ajută. Această diferenţă între doi oameni, altminteri egali în celelalte
privinţe, poate să implice inferioritatea receptorului. Cea de a treia condiţie în care a fi ajutat poate fi o
ameninţare a Eului ţine de natura relaţiei dintre cel ce ajută şi cel ce este ajutat, precum şi de domeniul
de activitate în care se oferă sprijin. După cum rezultă din modelul lui Tesser de menţinere a
autoevaluării, a fi ajutat de către o persoană importantă pentru noi sau în îndeplinirea unei sarcini
relevante pentru propria imagine poate fi o ameninţare a respectului de sine.
Cu toate acestea, de regulă ajutorul primit din partea persoanelor apropiate este privit ca încurajator.
Indivizii cu respect de sine înalt nu par să reacţioneze negativ dacă sunt ajutaţi de către un frate sau o soră.
Iar efectele negative ale similarităţii nu se aplică, probabil, în cadrul relaţiilor apropiate, în care
similaritatea este dorită şi aşteptată. Chiar şi ajutorul în chestiuni relevante pentru Eu poate stârni reacţii
mai degrabă pozitive decât negative atunci când este oferit de către partenerii unei relaţii interactive. În
astfel de relaţii, sentimentul de inferioritate este mai puţin probabil să apară, întrucât fiecare persoană
câteodată ajută, alteori primeşte ajutor. De asemenea, reciprocitatea reduce şansele ca ajutorul să fie o
ameninţare la adresa Eului. Acelaşi lucru se poate spune şi despre diferenţa de vârstă. Deoarece depen-
denţa este mai uşor acceptabilă pentru copii decât pentru adolescenţi şi adulţi, copiii reacţionează mai rar
negativ atunci când sunt ajutaţi.
Persoanele stigmatizate ca ţinte ale stereotipurilor negative, care se simt devalorizate social, se
confruntă adesea cu o dilemă de atribuire atunci când primesc un ajutor din partea membrilor grupurilor
nestigmatizate

67
 Aşadar se evidenţiază o dilemă cu care se poate confrunta potenţialul ofertant de ajutor atunci când
interacţionează cu un membru al unui grup stereotipizat sau stigmatizat. Pe de o parte, dacă ajutorul va fi
privit ca o dovadă de atitudine dominantă sau ameninţătoare, ar fi mai bine să stea deoparte. Pe de altă
parte, a nu interveni poate fi în detrimentul cuiva care are într-adevăr nevoie de ajutor. În orice caz,
potenţialul ofertant de asistenţă are motive să se teamă că motivele sale vor fi puse sub semnul întrebării.
Mai mult decât atât, dacă oferta de ajutor este respinsă, respectul de sine al celui ce vrea să ajute va fi
ameninţat.

2.Cererea de ajutor

Cererea de ajutor poate fi un comportament foarte constructiv, prin care şoferii rătăciţi ajung la
destinaţie, studenţii învaţă mai bine, iar cuplurile cu probleme pot depăşi perioadele de criză.
Comportamentul celor care solicită să fie ajutaţi este influenţat de natura reacţiilor faţă de ajutorul
primit anterior. Dacă au avut reacţii pozitive, se simt încurajaţi să ceară ajutor şi altă dată, la nevoie. Dar
dacă experienţele din trecut au fost negative, eforturile ulterioare de a obţine ajutor din partea celorlalţi
depind de modul în care individul percepe posibilităţile sale de a controla evoluţia evenimentelor
viitoare. În general, indivizii cu grad ridicat de dependenţă cer să fie ajutaţi mult mai des decât o fac
persoanele mai puţin dependente. Un individ care a primit ajutoare de natură să-i slăbească respectul de
sine, dar care este optimist în ceea ce priveşte posibilităţile lui de control asupra evenimentelor viitoare, va
cere mai greu ajutorul, preferând să se bazez pe eforturile proprii.
Şi genul influenţează dorinţa de a fi ajutat. Cel puţin în probleme minore, bărbaţii cer mai rar decât
femeile să fie ajutaţi. Mai puţin onorabilă pentru bărbaţi, cererea de ajutor reprezintă o ameninţare mai
serioasă pentru respectul lor de sine.
Se poate discerne o mare ironie în refuzul de a cere ajutor pentru a-ţi proteja respectul de sine. Dacă
succesul într-o anumită direcţie depinde de obţinerea unor informaţii şi a ajutorului din partea cuiva,
atunci evitarea asistenţei sporeşte şansele de eşec şi, implicit, subminează respectul de sine. Leacul acestui
paradox autodistructiv este recunoaşterea utilitaţii modestiei. Atunci când succesul este într-adevăr
important, oamenii îşi pot călca mândria, cerând ajutorul altora.

68
 AGRESIVITATEA

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în

sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte.
Comportamentul prosocial este opusul agresivităţii, iar el presupune cooperare, toleranţă şi echilibru.
Delincvenţa şi infracţionalitatea sunt formele „de vârf” ale manifestării agresivităţii, iar statisticile
arată o creştere îngrijorătoare a acestor forme de agresivitate.
Potrivit lui Kimble (1990) „agresivitatea este orice act făcut cu intenţia de a răni o altă
persoană, fie în sens fizic, fie în sens psihologic”.
Psihologii sociali în încercarea de a defini agresivitatea au formulat definiţii care au ca element
central intenţia de a face rău altora. De exemplu, un părinte poate manifesta agresivitate faţă de copil, dar
cu intenţia clară de a „face om din el”.
Privite din perspectiva scopului urmărit, unele conduite agresive sunt orientate în direcţia
producerii „unui rău”altei persoane, în timp ce altele sunt orientate în direcţia demonstrării „puterii”
agresorului sau a masculinităţii acestuia. Din această perspectivă, David G. Myers face o distincţie clară
între comportamentul de tip cooperant-suportiv şi cel agresiv. Cel din urmă poate fi considerat ca fiind
comportamentul fizic sau verbal orientat cu intenţie spre a răni pe cineva.
Nicolae Mitrofan consideră că agresivitatea nu trebuie confundată cu un comportament antisocial, ca
delincvenţa şi infracţionalitatea. Boxerul nu are o conduită antisocială şi, cu cât este mai agresiv, cu atât
obţine performanţe mai crescute. Dar mai apare şi aspectul invers respectiv, nu orice comportament
antisocial, inclusiv infracţional, poate fi caracterizat prin agresivitate.
Deseori agresivitatea este asociată şi chiar confundată cu violenţa. Este cunoscut faptul că, de cele
mai multe ori, comportamentul agresiv este şi violent, dar sunt şi conduite agresive care sunt non-violente
(de exemplu, otrăvirea lentă a unei persoane este o conduită agresivă, dar non-violentă).
Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului, ci şi asupra sinelui. Dar trebuie
diferenţiate şi aici comportamentele autodistructive, forma cea mai gravă fiind sinuciderea, şi actele
comportamentale care pot periclita sănătatea şi echilibrul organismului (fumat, alcool, droguri). Elementul
esenţial de diferenţiere îl constituie prezenţa intenţiei autodistructive.
69
 Concluzionând, putem spune că agresivitatea este orice formă de conduită orientată cu intenţie
către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri,
distrugeri şi daune (Mitrofan, 2003).

FORME ALE AGRESIVITĂŢII

Din coordonatele de definire ale agresivităţii reies următoarele criterii de clasificare şi în funcţie de
acestea formele agresivităţii, astfel:
1. În funcţie de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă:
- agresivitatea tânărului şi agresivitatea adultului;
- agresivitatea masculină şi agresivitatea feminină;
- agresivitatea individuală şi agresivitatea colectivă;
- agresivitatea spontană şi agresivitatea premeditată.
2. În funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive:
- agresivitatea fizică şi agresivitatea verbală;
- agresivitatea directă, cu efecte directe asupra victimei, şi agresivitatea indirectă, între
agresor şi victimă existând intermediari;
3. În funcţie de obiectivele urmărite:
- agresivitatea care urmăreşte obţinerea unor beneficii, a unui câştig material;
- agresivitatea care urmăreşte predominant rănirea şi chiar distrugerea victimei.
Privitor la această clasificare trebuie făcută distincţia între agresivitatea datorată supărării sau
mâniei şi agresivitatea instrumentală. Diferenţa dintre cele două forme constă în faptul că prima apare ca
urmare a supărării sau ostilităţii, în timp ce a doua este orientată în direcţia obţinerii unui câştig material
(bani, obiecte etc.), iar actul agresiv apare ca mijloc de obţinere a unor asemenea achiziţii. O formă
particulară de agresivitate instrumentală o constituie conflictul realistic de grup. Caracteristic pentru acest
tip de conflict este faptul că anumite grupuri de dimensiuni diferite intră în raporturi competitive pentru o
resursă de existenţă limitată (terenuri, locuri de muncă etc.).
4. În funcţie de forma de manifestare a agresivităţii:
- agresivitatea violentă şi agresivitatea non-violentă;
- agresivitatea latentă şi agresivitatea manifestă.
Agresivitatea manifestată la nivel interpersonal este, prin excelenţă, un fenomen psihosocial şi, ca
atare, ridică problema „coparticipării” celor doi membri ai relaţiei conflictului: agresor-agresat. Un
exemplu tipic îl constituie cuplul penologic infractor-victimă. Infractorul este persoana care comite o
70
agresiune (loveşte, atacă, ucide, violează etc.) asupra altei persoane (victima), care suportă consecinţele.
Vina celor doi membri ai diadei penologice este foarte clară: primul – vinovat şi al doilea – complet
nevinovat. Dar, realitatea demonstrează că lucrurile nu stau întotdeauna aşa, deoarece, în multe cazuri,
„vina se împarte între cei doi”, culminând cu situaţia în care victima poate să fie mai „vinovată” chiar
decât infractorul.
Victimele pot fi clasificate în (Bogdan şi Sîntea, 1988):
- victime provocatoare, care anterior victimizării au comis, conştient sau inconştient,
anumite acte faţă de infractor (de exemplu, victima se comportă arogant faţă de viitorul
infractor, sau nu+şi ţine o promisiune făcută solemn etc.);
- victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorilor (persoanele, care prin conduita
lor, influenţează rău făcătorii în a comite infracţiuni, deşi între ei nu a existat niciodată vreo
legătură).
De multe ori, comportamentul agresiv este stimulat, provocat, declanşat, întreţinut de conduita
partenerului relaţiei interpersonale ce suportă consecinţele agresiunii.

TEORII PRIVIND ORIGINEA AGRESIVITĂŢII

Teoria instinctuală a agresivităţii

În legătură cu agresivitatea, se ridică întrebarea dacă este înnăscută sau dobândită? Ca trăsătură de
personalitate, specialiştii s-au întrebat de-a lungul timpului dacă agresivitatea este sau nu înnăscută. Există
câteva răspunsuri la această întrebare.
Sigmund Freud şi Konrad Lorentz au susţinut că agresivitatea este înnăscută. În viziunea lui Freud
(1927) agresivitatea este un instinct. Oamenii se nasc cu instinctul de a agresa şi de a fi violenţi.
Lorentz – câştigător al Premiului Nobel în 1968 – după publicarea lucrării On Aggression (1966),
accentuează natura biologic-instinctuală a comportamentului agresiv, pe care-l regăsim şi la nivel
infrauman. În timp ce la Freud agresivitatea apărea ca fiind predominant distructivă, la Lorentz
agresivitatea interspecii are o valoare adaptativă şi este esenţială pentru supravieţuire. Datorită faptului că
cel puternic şi viguros îl învinge pe cel slab şi neputincios, se produce o selecţie naturală a celor cu un
bun potenţial genetic ce va permite, o dată cu transmiterea lui către urmaşi, reproducerea agresivităţii.
Punctul de vedere al lui Freud şi cel al lui Lorentz pot fi incluse în teoria instinctuală a
agresivităţii, deoarece la primul este vorba de dorinţa de moarte (thanatos) ca sursă a agresivităţii, iar la
al doilea, instinctul de luptă (fighting instinct).
71
 Teorii sociobiologice ale agresivităţii

La multe specii de animale se întâlneşte comportamentul agresiv ritualizat, ce constă în faptul că, în
desfăşurarea unei lupte dintre doi masculi, atunci când „şansele” de câştig ale unuia sunt evidente, cel
învins dă semne că se retrage şi părăseşte scena de luptă, iar învingătorul se opreşte şi el şi nu-şi mai
continuă atacul până la distrugerea totală a adversarului.
Dacă respingem natura instinctuală a agresivităţii, nu putem ignora influenţele biologice asupra ei:
- influenţele neuronale – există zone corticale, care stimulate electric, facilitează adoptarea
de către individ a comportamentului agresiv;
- influenţele hormonale – masculii sunt mai agresivi decât femelele datorită diferenţelor de
natură hormonală;
- influenţele biochimice – creşterea alcoolului în sânge, scăderea glicemiei pot intensifica
agresivitatea.
Sociobiologii susţin că deoarece fiinţele umane evoluează într-un context al selecţiei naturale,
datorită necesităţii de supravieţuire şi de înmulţire, această selecţie va favoriza alegerea exemplarelor cu
agresivitate crescută.
1. Agresivitatea este un răspuns la frustrare – agresivitatea este determinată de condiţiile externe.
Cea mai populară şi cea mai cunoscută teorie a agresivităţii din această perspectivă este teoria
frustrare-agresivitate, formulată de Dollard şi alţi colegi ai săi de la Yale University. În lucrarea
lor, Frustration and Aggression (1939) apar două postulate:
- agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării;
- frustrarea conduce întotdeauna către o anumită formă de agresivitate.
Blocarea căii de atingere a unui scop creează frustrări care, la rândul lor, se constituie în sursă de
manifestare a agresivităţii. De multe ori, agresivitatea nu este îndreptată asupra sursei stării de frustrare, ci
este reorientată, redirecţionată către o ţintă mai sigură, în sensul că este foarte puţin probabil ca ea să se
răzbune.
2. Agresivitatea este o reacţie la evenimentele aversive. Potrivit punctului de vedere cognitiv
neoasociaţionist, există o relaţie între afectele negative şi agresivitatea deschisă.
Această teorie sugerează faptul că expunerea la evenimente aversive generează afecte negative
(sentimente neplăcute), care la rândul lor activează automat tendinţele către agresivitate şi luptă.
3. Agresivitatea este un comportament social învăţat – Albert Bandura (1986) formulează teoria
învăţării sociale a agresivităţii, potrivit căreia comportamentul agresiv se învaţă prin mai multe
modalităţi, cum ar fi:
72
 - prin învăţare directă (recompensarea sau pedepsirea unor comportamente);
- prin observarea şi imitarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulţilor.
După opinia lui Bandura, cele mai frecvente modele de conduită agresivă pot fi întâlnite în: familie,
mediul social şi mass-media.

FACTORI CE INFLUENŢEAZĂ AGRESIVITATEA

Există extrem de multe surse ce creează probleme sociale pentru a căror rezolvare este nevoie de
uriaşe investiţii materiale şi eforturi socio-profesionale. Aceste surse pot fi împărţite în trei categorii:
- surse ce ţin de individ, de conduita şi de reactivitatea lui comportamentală;
- surse ale agresivităţii în cadrul familiei;
- surse ce ţin de mijloacele de informare a maselor.
În prima categorie putem include:
- tipul de personalitate – tipul A (extrem de competitiv, grăbit, iritabil şi agresiv). Acest tip
este complet opus tipului B. Tipul A este în mod real ostil şi este mult mai implicat în
acţiunea de a provoca durere şi suferinţă victimelor decât tipul B. La locul său de muncă, el
creează şi întreţine conflicte cu alţii.
- tendinţe atribuţionale ostile – există diferenţe individuale legate de tendinţele atribuţionale
ostile care afectează intensitatea agresivităţii reactive (agresivitatea ca răspuns la
provocarea anterioară). Dar există şi o agresivitate suprareactivă vizând tendinţele de
angajare în relaţii puternic conflictuale ca răspuns la o provocare uşoară.
- diferenţele de sex – bărbaţii sunt ceva mai agresivi decât femeile, iar ambele sexe se
adresează mult mai agresiv împotriva ţintelor masculine decât împotriva celor feminine.
Factori de accentuare a agresivităţii:
- frustrarea
- atacul sau provocarea directă, fizică sau verbală;
- durerea fizică şi morală
- căldura
- aglomeraţia
- alcoolul şi drogurile
- materialul sexy şi pornografic (poze din reviste, filme, reviste, cărţi).
Din a doua categorie, surse ale agresivităţii în cadrul familiei, cele mai grave forme de manifestare
ale agresivităţii sunt bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra dezvoltării şi

73
maturizării psihocomportamentale a copilului. În ceea ce priveşte bătaia, specialiştii spun că ea are dublă
valoare:
- retroactivă – durere fizică şi morală resimţită pentru o conduită greşită;
- proactivă – inhibarea pe viitor a conduitelor greşite.
Din cea de-a treia categorie se distinge în special violenţa expusă prin intermediul televiziunii şi
presei. Există studii care au încercat scoaterea în evidenţă a proceselor care explică modul în care violenţa
expusă de mass-media stimulează creşterea agresivităţii. Aceste principii ar fi următoarele:
- expunerea la violenţă prin mass-media slăbeşte inhibiţiile spectatorilor privind angajarea în
asemenea comportamente;
- expunerea la violenţă oferă privitorilor noi tehnici de a-i ataca şi vătăma pe alţii;
- urmărirea altor persoane, angajate în acţiuni agresive poate influenţa cogniţiile privitorilor
în câteva moduri:
a. asemenea materiale pot activa gândurile şi imaginile agresive;
b. expunerea la filme şi emisiuni agresive pot întări şi activa scenariile referitoare la agresivitate;
- expunerea continuă la violenţă prin mass-media poate reduce sensibilitatea emoţională la
violenţă şi la consecinţele sale. După vizionarea unor nenumărate crime, lupte şi asalturi,
privitorii pot deveni desensibilizaţi la asemenea materiale, adoptând reacţii emoţionale
diminuate faţă de ele. Ei pot apoi să găsească agresivitatea în viaţa reală ca fiind mai puţin
descurajantă, manifestând o empatie redusă faţă de victimele lor, chiar şi atunci când
acestea dau semne de durere şi suferinţă considerabile.
Ca o concluzie, se poate afirma că vizionarea scenelor şi imaginilor cu violenţă este asociată cu
comportamentul agresiv.

74
 MATERIAL SUPLIMENTAR
GRUPURILE SOCIALE

Atât sociologia, cât şi psihologia socială, politologia şi antropologia se preocupă de identificarea şi

cercetarea componentelor societăţii umane şi a relaţiilor dintre acestea.
Societatea globală se compune dintr-un ansamblu de formaţiuni sociale, înţelese ca reţele de indivizi
care au în comun modele culturale sau subculturale, pe baza cărora se dezvoltă procese de relativă
uniformizare, de distribuire de statute, roluri şi funcţii, precum şi orientarea selectivă în raport cu
problemele generale ale societăţii.
Principalele tipuri de formaţiuni sociale sunt: grupurile, colectivităţile şi organizaţiile .
Grupurile sunt formaţiuni sociale în care indivizii interacţionează direct, pe baza unor reguli
acceptate şi se recunosc ca membri ai unor entităţi distincte, într-un anumit moment şi loc.
Colectivităţile au la bază, de asemenea, recunoaşterea unor norme şi principii comune, dar nu
presupun interacţiuni directe între membri (de exemplu, etniile, credincioşii de un anumit rit religios).
Organizaţiile sunt formaţiuni deliberat constituite în vederea atingerii unui anumit scop, prin
folosirea explicită a unor strategii de decizie şi control.
În calitatea lor de cadre naturale ale formării şi manifestării fiinţei umane, grupurile constituie
verigile esenţiale ale sistemului social global, realizând legătura necesară între individual şi social, adică
dintre planul existenţei psihoindividuale şi cel al existenţei macrosociale.
Oamenii nu pot să trăiască izolaţi unii de ceilalţi, chiar realitatea socială se prezintă ca un un sistem
complex de grupuri. Aristotel afirma în antichitate că omul este o „fiinţă socială” (zoon politikon).
Grupul social este un ansamblu mai mult sau mai puţin numeros de persoane. Putem vorbi de
existenţa unui grup doar în cazul în care persoanele interacţionează şi au în acelaşi timp sentimentul de
apartenenţă la grup, aşa-numitul „sentiment de noi” (Chelcea, 2008).
Termenul grup provine din limba italiană (groppo sau gruppo), fiind utilizat pentru prima dată în
bele-arte, desemnând mai mulţi indivizi, pictaţi sau sculptaţi, ce formează un subiect. În literatură, a fost
folosit pentru prima oară de către Molière, într-un text puţin cunoscut, Poème du Val-de -Grâce. Termenul
de grup este regăsit ca reuniune de persoane încă din secolul al-XVIII-lea. Cuvântul a pătruns târziu în
limba română, din franceză, dar el a circulat şi înainte de acest moment însemnând ceată, trupă, ortăcie,
75
echipă. Încă de la apariţie, verbul a grupa a însemnat acţiunea de a pune în ansamblu un set de elemente
distincte, de a le lega unele de altele, într-o solidaritate mai mult sau mai puţin accentuată (Neculau,
2007).

Definiţie, caracteristici, tipuri, funcţii

În sens larg, grupurile sociale sunt ansambluri de persoane, diferite ca mărime, care au un grad mai
înalt sau mai redus de structurare şi o durată mai mare sau mai mică a interacţiunii şi influenţei
interpersonale.
Grupul constă din două sau mai multe persoane care interacţionează şi urmăresc scopuri comune,
au relaţii stabile sunt oarecum interdependente şi îşi dau seama că sunt în fapt parte a grupului (Baron şi
Byrne, 2001).
Această definiţie prezintă doar o parte din notele definitorii ale grupului, şi anume: interacţiuni
structurate, interdependenţă, relaţii stabile, scopuri comune, conştiinţa apartenenţei la grup, care nu pot fi
aplicate tuturor grupurilor (grupuri secundare). Dar, grupul social se referă la o gamă mult mai extinsă de
fenomene sociale, cum ar fi: cuplurile maritale, diadele formate din două persoane între care s-au stabilit
relaţii de prietenie sau de iubire, dar şi comunităţile urbane sau rurale, confesiunile religioase, clasele
sociale sau naţiunile în întregul lor.

Caracteristicile generale ale grupurilor

Există o gamă largă de caracteristici prin care grupurile pot fi particularizate:
 Tipul grupului – ţine de modul de formare, numărul de membri, relaţiile dintre aceştia, natura
activităţii desfăşurate etc.
 Mărimea grupului – cuprinde numărul de membri care compun grupul, acest parametru
influenţând alţi indicatori care ţin de performanţă, creativitate, intimitatea relaţiilor interpersonale
etc.
 Compoziţia – reflectă caracteristicile psihosociale ale membrilor grupului sub aspectul vârstei,
sexului, etniei, nivelului de instrucţie, stării civile, statutului profesional etc.
 Structura – reprezintă modul de configurare a relaţiilor interpersonale dintre membrii (relaţiile
socioafective, de comunicare, influenţă, coordonare, control etc) şi distribuţia rolului şi funcţiilor
în cadrul grupului.
 Sarcina grupului – constă în obiectivul care trebuie realizat în urma activităţii comune a
membrilor, obiectiv care are atât o componentă obiectivă, cât şi una subiectivă.

76
  Coeziunea – este dată de ansamblul forţelor care menţin unitatea grupului şi circumscrierea
limitelor sale, fiind o rezultantă a relaţiilor intra şi extragrupale, caracteristicile psihosociale ale
membrilor, natura sarcinii, contextul în care se desfăşoară activitatea de grup etc.
 Nivelul de integrare – reprezintă expresia gradului de maturizare a relaţiilor psihosociale din
cadrul grupului, a gradului de elaborare a normelor şi valorilor comune care structurează viaţa de
grup, a măsurii identificării membrilor cu grupul din care fac parte, a participării la viaţa colectivă,
a conştiinţei de grup (colective).
 Vechimea grupului – este dată de timpul scurs din momentul constituirii sale. Corelată cu nivelul
de integrare şi performanţă rezultă un nou parametru , care exprimă viteza de maturizare şi
structurare a grupului.
 Eficienţa – exprimă parametrii calitativi şi cantitativi de realizare a sarcinii, dar şi pe cei de
menţinere a grupului şi de satisfacerea trebuinţelor membrilor săi.

Tipuri de grupuri
Existenţa unei diversităţi tipologice a grupurilor face dificilă identificarea criteriilor de clasificare a
acestora. Totuşi, literatura de specialitate a sintetizat diferite modalităţi de clasificare a grupurilor, şi
anume:
 În funcţie de caracteristicile relaţiilor dintre membri:
 Grupuri primare (de contact „faţă în faţă”) – prototipul grupului primar este familia, dar
din această categorie mai fac parte şi grupurile de prieteni, de colegi de clasă, precum şi
echipele formate la locul de muncă;
 Grupuri secundare (predomină relaţiile indirecte, prin „releu”) – este alcătuit dintr-un
număr mare de persoane, relaţiile dintre membri sunt indirecte, iar sentimentul apartenenţei
la grup este mai slab (lucrătorii dintr-un atelier formează un grup primar, în timp ce
colectivul unei întregi secţii, care este alcătuită din mai multe ateliere, formează un grup
secundar).
 După modul de formare a grupului:
 Grupuri naturale – se nasc spontan, datorită condiţiilor ce determină dezvoltarea unor
relaţii stabile între viitorii membri. Cooley distinge patru categorii de grupuri primare
naturale: familia, grupul de joc al copiilor, grupul de vecinătate şi comunitatea de bătrâni.
 Grupuri artificiale – se formează în urma unui proiect ştiinţific, organizatoric sau de
utilitate practică (grupurile de laborator, cele care formează o organizaţie sau instituţie,

77
 grupurile de decizie, de dezbatere a unei probleme, de rezolvare a unei sarcini, terapeutice
etc.).
 În funcţie de natura activităţii (tipul sarcinii): grupuri şcolare, de muncă, de creaţie, militare,
sportive, de petrecere a timpului liber, de discuţie etc.
 În funcţie de existenţa cadrului instituţional-normativ care le reglementează existenţa:
 Grupuri formale (instituţionale) – cadrul instituţional este cel care le fixează principalele
coordonate structurale şi funcţionale;
 Grupuri informale (spontane) – dinamica proceselor interrelaţionale este determinată de
factori socioafectivi spontani.
 În funcţie de raporturile existente între membri şi grupuri:
 Grupuri de apartenenţă – sunt grupurile cărora membri le aparţin la un moment dat, în
mod natural sau prin activitatea pe care o desfăşoară în mod curent. Ele sunt grupurile cu
care ne identificăm şi care ne influenţează modul de a gândi, simţi şi acţiona. Apartenenţa
la un grup poate fi, uneori, fictivă,când cineva îşi imaginează că aparţine unui grup, fără ca
acest lucru să fie real.
 Grupuri de referinţă – sunt acele grupuri de la care se împrumută valorile, normele şi
atitudinile considerate de referinţă prin prestigiul de care se bucură. Este grupul din care
aspirăm să facem parte. Merton face distincţie între „grupurile de referinţă pozitive”, ale
căror norme şi valori sunt preluate de alte grupuri sau persoane, şi „grupurile de referinţă
negative”, ale căror norme şi valori sunt respinse.
 Grupuri de presiune – sun acele grupuri care au capacitatea de a exercita o influenţă
semnificativă asupra unor persoane, grupuri sau instituţii, datorită poziţiei, prestigiului sau
puterii pe care o deţin, în virtutea resurselor de care dispun (informaţionale, economice,
politice, profesionale, ideologice sau religioase etc.).
Mai există şi alte tipuri de grupuri umane, Anzieu şi Martin diferenţiind aceste grupuri după numărul
de membrii, tipul de relaţii, stabilitatea relaţiilor interpersonale, durata de existenţă a grupului, obiectivele
explicite sau implicite:
 Mulţimea – este caracterizată prin număr mare de membri, relaţii interindividuale foarte slabe,
instabilă şi predispusă la contagiune afectivă, cu o durată redusă de existenţă, dominată de pulsiuni
latente, fără o conştiinţă clară a scopurilor.
 Banda – este caracterizată de un număr mic de membri, grad redus de structurare, durată relativ
scurtă de existenţă, susţinere reciprocă a membrilor pentru atingerea unor scopuri conjuncturale, cu
mijloace para sau antisociale.

78
  Gruparea – este caracterizată de un număr mijlociu sau mare de membri, cu un grad mediu de
structurare, relaţii umane superficiale. Este un suport pentru ideile, atitudinile sau convingerile
individuale, pe fondul unei rezistenţe pasive sau a unor acţiuni limitate.
 Grupul primar – număr redus de membri, grad înalt de structurare, relaţii interpersonale intime şi
o consistenţă clară a scopurilor, durată mare de existenţă, influenţă mare asupra membrilor pe
fondul acţiunii comune sistematice.
 Grupul secundar – număr mijlociu sau mare de membri, cu un grad foarte înalt de structurare, o
durată medie sau mare de existenţă, pe fondul unei activităţi organizate, relaţiile dintre membri au
caracter funcţional, conştiinţă relativ clară a scopurilor şi mijloacelor de realizare a acestora.
Identificarea corectă a tipului de grup are importanţă operaţională deosebită pentru că multe
particularităţi structurale, funcţionale şi de dinamică depind direct de acest parametru.

Funcţiile grupului
Aebischer şi Oberlé (Universitatea Paris X, 1998) au descris câteva funcţii pe care orice grup le
îndeplineşte:
- funcţia de integrare socială a individului, a nevoilor şi aspiraţiilor sale – orice membru al grupului
năzuieşte să se încadreze în viaţa de grup şi să se articuleze normelor pe care acesta le presupune. El
suportă întâi influenţele normative şi referenţiale ale sistemului-grup, începând cu grupul familial,
continuând apoi cu cel educativ. În aceste medii el deprinde anumite valori, i se dezvoltă potenţele
intelectuale, afective, morale, aici exersează roluri şi posibilităţi de a interacţiona.
- funcţia de diferenţiere – se manifestă prin oportunitatea ce-o oferă grupul membrilor de a beneficia
de „imaginea sa de marcă”, dar şi de a se afirma personal. Fiecare membru al grupului are tendinţa de
a se compara cu ceilalţi, de a pretinde recunoaştere. Strategia creării unei stări de confruntare (chiar a
conflictului) oferă posibilitatea unor minoritari din grup să propună noi norme şi să se afirme prin
comparaţie cu majoritarii.
- funcţia de schimbare – grupul se prezintă ca un mijloc şi loc al schimbării. Lewin prezintă grupul ca
un câmp dinamic în care persoana, prin interacţiune, dobândeşte experienţe, intervine asupra
evenimentelor, îşi reprezintă anticipat efectele acţiunilor sale, îşi proiectează viitorul. În grup,
schimbarea poate fi opera unor actori sociali minoritari. Un grup minoritar, adesea lipsit de resurse,
putere, legitimitate etc. poate angaja o şi de dezvoltare individuală. mişcare (istorică, culturală,
ideologică) impunând un nou mod de a gândi şi a acţiona, antrenând o spargere a vechilor stereotipuri
şi o schimbare către propriile convingeri.
- funcţia de producere a ideilor – interacţiunile dintre membri, conversaţiile interioare stimulează
emergenţa ideilor noi, elaborarea unei anumite „gândiri sociale”. Grupul este contextul care stimulează
79
 căutarea soluţiilor, produce conflict sociocognitiv, facilitează cunoaşterea unor cadre de referinţă
alternative. Cu alte cuvinte, propune noi practici cognitive.

Structuri şi procese psihosociale de grup

Cercetările psihologice, teoretice şi experimentale evidenţiază existenţa a patru categorii principale

de structuri (procese) psihosociale de grup:
- structura socioafectivă (procesele preferenţiale);
- structura comunicaţiei (procesele de comunicaţie);
- structura puterii (procesele de influenţă);
- structura activităţii (procesele de realizare a sarcinii).
La aceste structuri se mai adaugă alte două categorii care au o importanţă majoră asupra formării şi
evoluţiei grupului ca sistem social:
- structura motivaţional-atitudinală
- structura participativ axiologică.

Structura socioafectivă a grupului

Relaţiile socioafective reprezintă unul dintre cei mai importanţi factori ai dinamicii de grup.
Structurile afective sau „Matricea sociometrică” (Moreno) reprezintă elementul de fond în funcţie de care
se vor dezvolta şi manifesta toate celelalte structuri. Raporturile afective constituie un factor dinamogen
de integrare în viaţa de grup. Din acest punct de vedere, grupul poate fi considerat un sistem generator de
relaţii, dar şi cadrul de dezvoltare emoţională, cognitivă şi relaţională a membrilor săi, ca o condiţie a
propriei sale maturizări, funcţionări şi supravieţuiri sociale.
În microgrupul social, structurarea relaţiilor afective se realizează în două planuri principale, fiecare
implicând două forme relativ distincte de manifestare:
 în plan intragrupal – procesele afective îmbracă două forme:
- relaţiile preferenţiale interpersonale – îşi găseşte expresia în matricea sociometrică a grupului;
- trăirile afective faţă de grup ca întreg – îşi găseşte expresia la nivelul coeziunii, climatului psihosocial
şi performanţei.
 în plan extragrupal – procesele afective se structurează în raport cu:
- alte grupuri cu care se află în raport de conexitate;
- mediul social constituit din organizaţiile, instituţiile şi condiţiile sociale generale care au incidenţă
asupra vieţii de grup.

80
 Structura socioafectivă a grupului constă în modul de configurare a relaţiilor preferenţiale dintre
membri la un moment dat, relaţii care pot îmbrăca forma atracţiei, respingerii sau indiferenţei
sociometrice

Factorii care condiţionează alegerile sociometrice

Identificarea factorilor care intervin în structurarea relaţiilor socioafective este o acţiune deosebit de
dificilă datorită complexităţii relaţiilor dintre aceştia.
A. Mihu susţine că alegerea sociometrică este fundamental condiţionată de conţinutul axiologic al
relaţiilor interpersonale. Din această perspectivă, orice „întâlnire” socială are un caracter evaluator şi
valorizator, cea care condiţionează apariţia „afinităţilor” fiind grila de valori individuale, grupale şi
culturale. Aceste grile sunt la rândul lor condiţionate de o serie de factori motivaţionali, cognitivi şi
conjuncturali-existenţiali.
Cercetările au evidenţiat o strânsă legătură între alegerile sociometrice şi efortul unui anumit
membru pentru consolidarea şi afirmarea grupului. În acest context, efortul de consolidare a grupului
corelează cu o serie de factori motivaţionali individuali şi colectivi.
Cei mai importanţi factori care condiţionează formarea şi structurarea relaţiilor preferenţiale în
cadrul grupurilor sunt consideraţi: inteligenţa socială, capacitatea de comunicare interpersonală,
farmecul personal, prestigiul intra- şi extragrupal, altruismul şi disponibilitatea de întrajutorare,
competenţa şi implicarea în rezolvarea problemelor cu care se confruntă grupul, statutul recunoscut în
plan formal şi informal.
În funcţie de natura şi compoziţia grupului, tipul sarcinii ce urmează a fi realizată şi contextul
sociocultural general în care funcţionează grupul, configuraţia factorilor care mediază raporturile
preferenţiale variază, dar întotdeauna se va găsi un factor-cheie, strict afectiv, care contează mai mult în
opţiunea sociometrică.

Structura comunicaţiei
Omul psihologiei sociale este un om relaţional, care face schimb de mesaje cu ceilalţi şi se găseşte
într-o continuă interacţiune cu alţii. El trăieşte într-o societate pe care o putem numi a comunicării.
Un grup social nu există ca grup decât în măsura în care membrii săi intră în relaţii de comunicare
între ei. Toate interacţiunile în grup au loc pe fondul unui proces continuu de comunicare interpersonală.
Din perspectivă psihologică, comunicarea articulează trei niveluri:
- al subiectului – motivaţii, funcţionare cognitivă şi afectivă;
- al interacţiunii şi dinamicii relaţionale
- al contextului social – norme, roluri, ritualuri;
81
 Perspectiva psihosociologică asupra comunicării are mai multe mize: cea identitară, cea teritorială,
relaţională şi conativă (în sensul de influenţare a celuilalt).
Caracteristica identitară a comunicării legată de rol, statut şi apartenenţă se referă la importanţa
„locului”, a situaţiei în care subiectul este plasat, a continuităţii; cea teritorială se referă atât la prezentarea
unui „spaţiu personal”, delimitat de frontiere invizibile, a unui teritoriu fizic şi psihic care se închide ca o
redută şi se apără de intruşi, cât şi la păstrarea unei „distanţe interpersonale” şi la presiunea de a trece sau
nu dincolo de o barieră. Miza relaţională pune în joc motivaţiile relaţiile cu altul şi face trimitere la
riscurile psihosociale ale interacţiunii. Cercetarea influenţei relevă importanţa unor strategii de
persuasiune, atragere, presiune, intimidare, seducţie, asimilare. Toate interacţiunile sunt la rândul lor,
influenţate de contextul desfăşurării acestora.
Clasificarea formelor de comunicare se face după mai multe criterii:
1. în funcţie de direcţia pe care se realizează comunicarea:
- pe orizontală – între membrii aflaţi pe acelaşi nivel structural formal;
- pe verticală – între membrii aflaţi pe paliere diferite.
2. după modul de implicare a participanţilor la actul comunicării:
- comunicarea unilaterală sursă receptor
- comunicarea bilaterală sursă receptor
3. în funcţie de obiectivele propuse şi de modul de utilizare a informaţiei:
- comunicarea instrumentală – când informaţia este destinată desfăşurării şi coordonării actelor de
grup;
- comunicare de consum – comunicarea interpersonală spontană, realizând contactul interpersonal între
membri, fără o finalitate explicită.
4. după numărul persoanelor implicate:
- convorbire biunivocă – între doi membri;
- convorbire multiunivocă – în grup, cvasi-simultan între mai mulţi membri.
5. după modalităţile folosite pentru codificarea şi transmiterea informaţiei:
- convorbire verbală – orală sau scrisă;
- convorbire nonverbală – semne, gesturi, mimică, postură etc.
În cadrul unor grupuri superior structurate şi în urma unei tradiţii consolidate în timp, comunicarea
capătă deseori forme şi modalităţi specifice de desfăşurare, prin simplificare, abreviere, folosirea unor
semne particular, limbaje specifice (jargoane). Limbajul nonverbal poate căpăta funcţii importante.
Analiza psihologică şi semantică a acestor limbaje oferă o cale eficientă de pătrundere în intimitatea vieţii
de grup şi a universului simbolic care fundamentează existenţa şi manifestarea particulară a grupurilor.

82
 Reţelele de comunicare
Totalitatea legăturilor stabile prin intermediul cărora se transmit informaţiile între membri definesc
reţeaua de comunicare a unui grup. Ea poate avea caracter formal sau informal, permanent sau temporar,
activ sau lent. Există o relaţie puternică între tipul reţelelor de comunicare şi performanţă grupală,
satisfacţia membrilor, creativitate, eficienţa leadership-ului şi climatul psihosocial al grupului.
În funcţie de numărul de membri, reţelele de comunicare sunt variate, dar pot fi reduse la câteva
tipuri generale: lanţ, cerc, stea, ramificată, mixtă sau completă.

Structura autorităţii
Membrii unui grup se diferenţiază şi după capacitatea de a influenţa activitatea colectivă şi
comportamentul celorlalţi membri. Structura autorităţii exprimă ierarhizarea formală sau informală a
membrilor unui grup în funcţie de această capacitate, care este condiţionată de o serie complexă de factori
psiho-individuali, psiho-sociali şi situaţionali.
Structura autorităţii formale (a puterii instituţionale) corespunde organigramei instituţiei. Trebuie
făcută distincţie aici între putere şi autoritate: puterea reprezintă accesul persoanei la mijloacele de control
şi determinare a comportamentului subordonaţilor; autoritatea reprezintă recunoaşterea ascendenţei unei
persoane într-o colectivitate, bazată pe calităţi personale care valorizează o poziţie socială în consens cu
aspiraţiile celor asupra cărora se exercită.
Cei mai importanţi factori psiho-sociali care determină gradul de autoritate al unui membru sunt:
 statutul sociometric – raportul dintre alegerile şi respingerile socio-afective pe care le realizează
în grup
 competenţa profesională
 poziţia formală în ierarhia grupului
 statutul socio-economic extragrupal
 nivelul de cultură generală
 accesul la informaţie

Structura sarcinii
Sarcina este definită ca un ansamblu obiectiv de cerinţe, condiţii şi modele acţionale elaborate şi
validate social, impuse din exterior sau adoptate prin consimţământ.
Prin structura sarcinii se înţelege totalitatea relaţiilor funcţionale dintre membrii grupului, relaţii
impuse de desfăşurarea optimă a activităţii de realizare a obiectivului propus. Configuraţia tipică a
relaţiilor funcţionale va desemna tipul sarcinii: aditivă, complementară, convergentă, conjunctivă,
disjunctivă şi compensatorie.
83
 Pe lângă dimensiunea tipologică, sarcina mai poate fi caracterizată prin:
 gradul de structurare (exprimă existenţa modelelor, informaţiilor şi strategiilor explicite de realizare
practică)
 modul de conexare cu sarcinile altor grupuri
 complexitate, durata de realizare integrală etc.
Aceştia sunt principalii factori care vor regla interacţiunile de bază ale membrilor grupului. De
aceea, analiza celorlalte structuri (comunicaţionale, socio-afective şi de influenţă) va necesita o raportare
continuă la structura sarcinii. Împreună vor creşte performanţele grupului, pe fondul pozitivării climatului
şi relaţiilor interpersonale.
Analiza structurii sarcinii reprezintă o etapă importantă în activitatea psiho-sociologului de
proiectare a grupurilor, ca şi în cea de diagnoză, prognoză şi optimizare a dinamicii.

Alte categorii de structuri psihosociale ale grupului

Structura motivaţional-atitudinală – începe să se manifeste încă din faza iniţială a constituirii
grupului şi evoluează foarte rapid. Orice membru al grupului are o anumită configuraţie a factorilor
motivaţionali şi atitudinali care, în contextul interacţiunilor din grupul în formare, se vor influenţa şi ajusta
reciproc, rezultând în final o structură motivaţională de grup. Înţelegerea modului de funcţionare a
grupului nu este posibilă fără considerarea factorilor motivaţionali şi atitudinali individuali, în condiţiile în
care grupul îndeplineşte funcţia numită satisfacerea trebuinţelor membrilor săi. Se vor manifesta şi
atitudinile interpersonale, precum şi atitudinile membrilor faţă de elementele semnificative ale ambianţei
fizice şi sociale, faţă de sarcina de îndeplinit, şi faţă de grup ca întreg. În faza de maturizare a grupului se
poate vorbi de o structură motivaţional-atitudinală stabilă şi coerentă, care va reflecta şi relaţiile subtile
dintre membri, dar şi relaţiile prin intermediul cărora îşi împlinesc aspiraţiile şi trebuinţele. Este structura
care reflectă cel mai bine fondul şi potenţialul energetico-dinamogen al grupului.
Structura normativ-axiologică. În grup apare şi se dezvoltă o serie de procese cognitiv-axiologice
prin care membrii grupului evaluează, ierarhizează şi valorizează elementele şi aspectele esenţiale ale
vieţii de grup. Mai ales la început, când membrii grupului iau contact reciproc, procesele de percepţie,
cunoaştere şi evaluare interpersonală ocupă o pondere aparte, prevalând asupra celorlalte categorii de
procese psihosociale. Acestea vizează: sarcina şi condiţiile realizării sale, coordonatele organizaţional-
formale ale grupului, relaţiile dintre membri şi dintre aceştia şi lider, influenţele externe, condiţiile de
mediu în care se desfăşoară activitatea.
Procesele cognitiv-evaluative care conduc la formarea structurii valorilor şi normelor de grup nu se
limitează în timp numai la faza de constituire a colectivului, ci se implică în dinamica grupului pe tot
parcursul funcţionării acestuia, realizând coordonarea reciprocă dintre membri.
84
.

85
LEADERSHIP-UL

Înseamnă ansamblul relaţiilor intra- şi intergrupale, prin intermediul cărora o persoană sau
un grup de persoane influenţează comportamentul de grup, dirijează, supraveghează şi controlează
activităţile, asigurând menţinerea grupului ca sistem organizat. Implicit, leadership-ul vizează
procesele şi fenomenele psihosociale legate de exercitarea funcţiei de conducere şi control în
microgrupurile sociale, acestea având trei aspecte esenţiale:
- aspectul funcţional – referitor la rolul actului conducerii în desfăşurarea activităţilor, realizarea
sarcinii şi menţinerea grupului ca sistem, precum şi la condiţiile în care această funcţie se poate
realiza, ca urmare a unui ansamblu structurat de influenţe psihosociale interne şi externe;
- aspectul relaţional – evidenţiază raporturile interindividuale dintre lider şi ceilalţi membri ai grupului,
în contextul exercitării funcţiei de conducere şi control;
- aspectul aptitudinal – referitor la calităţile şi capacităţile psihoindividuale ale celor implicaţi în
conducere, coordonare şi control, atât în realizarea sarcinii cât şi în alte activităţi, precum: menţinerea
echilibrului interior, rezolvarea conflictelor, asigurarea coeziunii grupului, dezvoltarea relaţiilor cu alte
grupuri, rezolvarea problemelor membrilor.
Elementul central al leadership-ului este „persoana centrală” definită de Freud ca „individ în jurul
căruia un grup se cristalizează şi cu care ceilalţi membri se identifică”. De cele mai multe ori persoana
centrală se identifică cu liderul, dar există şi situaţii în care se găsesc doi lideri complementari, unul
tehnic, de realizare a sarcinii şi unul în problemele socioafective. Alteori există un „nucleu de influenţă şi
control” în care mai multe persoane centrale exercită conducerea şi controlul acţiunilor de grup. În
grupurile formale, se întâlneşte fenomenul dedublării structurii de influenţă centrală în două componente:
una preponderent formală şi cealaltă preponderent informală, ducând adesea la apariţia concurenţei,
complementarităţii sau conflictului între ele.
Problematica liderului prezintă o triplă perspectivă:
- statutul formal şi informal pe care îl deţine în grup;
- liderul ca persoană – având o anumită personalitate, un set de aptitudini psihosociale, intelectuale şi
profesionale;
- stilul de conducere – înţeles ca o structură relaţională specifică de coordonare şi control în grup.

86
 Tipul organizării structurii sale ierarhice, modul de exercitare a autorităţii, natura mecanismelor de
delegare a puterii influenţează comportamentul real al liderului în situaţia de conducere.
Aşadar, stilul liderului reflectă sintetic atât determinările de ordin exterior, cât şi particularităţile
personalităţii liderului şi cele ale structurii grupului ca atare.
Stilul de conducere – reprezintă sintetic modul relativ stabil şi specific al unui lider de a-şi
exercita atribuţiile de organizare, coordonare şi control a activităţii interne, a celor de reprezentare a
grupului în exterior, precum şi modalităţile caracteristice de raportare la diferite aspecte ale vieţii de grup.
Stilul se structurează la intersecţia mai multor categorii de factori: socioculturali, organizaţionali,
psihosociali de grup, psihoindividuali şi circumstanţiali – situaţionali.
Există diferite concepţii privind natura dimensiunilor care definesc şi structurează stilul de
conducere. Astfel, Lewin şi White disting trei tipuri de stiluri: autoritar, democrat şi permisiv, după
criteriul unic al concentrării puterii de decizie şi de exercitare a autorităţii. Acest fapt reduce relevanţa
corelării între stilul de conducere şi eficienţa activităţii, ceea ce înseamnă că ar trebui să existe şi alte
criterii.
Stilul autoritar – concentrează puterea de decizie şi de control în mâna liderului. Decide,
recompensează şi sancţionează fără să se consulte şi fără să ţină cont de alte păreri. Climatul – apăsător şi
tensionat; conflicte latente; performanţe mediocre; unele sarcini bine îndeplinite; relaţiile cu grupul sunt
tensionate, neobiectivate în conflicte deschise, de teama repercusiunilor.
Stilul democrat – raporturi de colaborare şi încredere între lider şi membrii grupului. Liderul ia
decizii în urma consultărilor cu unii membri, dar îşi asumă conducerea şi responsabilităţile ce derivă.
Climat tonic şi destins, relaţii cordiale, dar nu intime. Performanţă superioară, conflicte reduse, ce se
rezolvă uşor, prin comunicare interpersonală directă şi liberă.
Stilul permisiv – liderul îşi abandonează mai mult sau mai puţin responsabilităţile şi funcţiile,
lăsând ca acţiunile grupului să se desfăşoare de la sine. Performanţe scăzute, climat nefavorabil,
numeroase conflicte. Liderul este făcut responsabil de eşecuri, pentru lipsa de coordonare şi derobare de
răspundere.
De cele mai multe ori în situaţii concrete, stilurile nu sunt în stare pură, ci profiluri mixte.
Korman (Abraham) consideră că dimensiunile de bază ale stilului de conducere sunt:
- consideraţia – încrederea reciprocă;
- structura iniţiativei – posibilitatea liderului de a delimita şi structura rolul propriu şi al
subordonaţilor.
Fieller – criteriul directivităţii
conducere directivă – liderul împarte precis sarcinile, urmărind realizarea lor şi intervenind activ în
desfăşurarea activităţii;
87
conducere nondirectivă – liderul acordă o largă autonomie subalternilor, cu care împarte planificarea şi
controlul sarcinilor.
Fiecare dintre stilurile amintite relevă trei dimensiuni:
- relaţia dintre conducător şi membrii grupului
- tipul sarcinii
- autoritatea cu care este investit statutul liderului
Stilurile se structurează diferit, în funcţie de aceste variabile. Exemplu: sarcinile nestructurate fac
dificil actul conducerii, pentru că nici liderul, nici subordonaţii nu ştiu ce trebuie să facă. De asemenea, o
poziţie puternică are alte valenţe de coordonare şi control decât una cu autoritate redusă.
Un grup de cercetători români a evidenţiat 13 variabile ale stilului de conducere: stilul de decizie;
capacitatea profesională a liderului; orientarea spre interesele personale, ale colaboratorilor sau ale
organizaţiei; încrederea subalternilor în lider; tipuri de sancţiuni sau stimulente; gradul de autonomie
acordat subalternilor; gradul perceput de adecvare a deciziilor; tehnici psihologice de conducere etc.
C. Zamfir – prin teoria analizei factoriale evidenţiază 10 factori: capacitate profesională; exigenţa în
muncă; capacitate organizatorică; exemplaritatea în muncă; ajutorarea în activitate; aprecierea muncii;
receptivitatea la opiniile altora; stimularea schimbului de opinii; încurajarea discuţiilor; centrarea pe
om. Aceşti factori realizează un profil psihoindividual al conducătorului, mai puţin o imagine sintetică a
stilului de conducere.
Concluzii – studii numeroase → mare heterogenitate a factorilor evidenţiaţi, a determinanţilor şi
slaba corelare cu mediul social exterior şi natura acţiunilor desfăşurate.

Modelul general, care ţine seama şi de aceste aspecte:

LEADERSHIP

88
 Dimensiunile factorilor Efectele stilului de
determinanţi ai stilului Dimensiunile conducere asupra
de conducere: factorilor stilului de grupului:
- microsociali conducere
- organizaţionali - descriu - performanţa
- intrinseci sarcinii comportamentul - atitudinea faţă de
- factori de grup (interni) specific al liderului lider
- personalitatea liderului - efecte nespecifice

Un alt model, dovedit eficient în microgrupuri:

factori determinanţi ai stilului de conducere
- extragrupali – modelele socioculturale, investirea liderului cu autoritate, autonomia acestuia etc.
- referitori la sarcină – importanţa socială, gradul de structurare, ponderea în organizaţie etc.
- intragrupali – natura grupului, personalitatea liderului, competenţa profesională a liderului şi a
membrilor etc.
factori caracteristici ai stilului de conducere: autoritarismul, directivitatea, relaţiile lider-membri,
orientarea în raport cu problemele grupului, teoriile personale de conducere
factorii perceperii subiective a stilului de conducere de către membrii grupului: statutul sociometric al
liderului, gradul de încredere în lider.
Se pare că acest model are cel mai înalt grad de operaţionalitate şi relevanţă pentru majoritatea situaţiilor
reale.

Funcţiile liderului – se manifestă pe două direcţii principale, indiferent de tipul grupului:

- direcţia socio-operatorie – ce asigură coordonarea tehnică de realizare a sarcinii şi obiectivelor conexe
- direcţia socio-afectivă – menţinerea relaţiilor interpersonale pozitive, crearea climatului psihosocial
favorabil, motivarea membrilor pentru obţinerea unor performanţe superioare, rezolvarea problemelor
personale etc.

89
 Climatul psihosocial de grup
Reflectă şi sintetizează aspectele esenţiale ale vieţii de grup, înglobând ansamblul trăirilor subiective
ale membrilor şi având funcţii reglatorii complexe. Are o semnificaţie destul de vagă, neexplicită şi o
puternică încărcătură intuitivă. Are chiar şi mai mulţi termeni: climat, atmosferă şi moralul grupului, ceea
ce măreşte ambiguitatea conceptuală şi metodologică. Totuşi, aceşti termeni sunt distincţi, reflectând
aspecte psihosociale diferite ale vieţii de grup, dar puternic legate între ele.
Caracteristicile climatului psihosocial:
a. caracterul sintetic → rezultantă a unui ansamblu de factori interni şi externi, obiectivi şi subiectivi. Nu
s-a putut identifica un criteriu general după care să se poată stabili dacă un factor este sau nu generator al
climatului într-un grup, dar se poate considera că dintre toţi factorii, numai aceia care au semnificaţie
pentru grupul în cauză devin determinanţi ai climatului, cei neutri neintrând în această categorie;
b. stabilitate relativă şi independenţă în raport cu factorii care l-au generat. Un tip de climat nu se
dezvoltă imediat după acţiunea unor factori determinanţi, nici nu se modifică uşor în cazul variaţiei sau
dispariţiei temporare a acestora. Climatul are deci o anumită inerţie, ceea ce explică funcţia sa reglatorie şi
compensatorie în dinamica grupului;
c. caracter generalizat – chiar dacă atitudinea unora dintre membrii grupului faţă de unele aspecte ale
vieţii de grup este diferită. Deci climatul este mai degrabă o dispoziţie sau o stare psihică colectivă decât o
atitudine colectivă.
Sintetizând, climatul psiho-social este un nivel superior de integrare a factorilor interni şi externi,
obiectivi şi subiectivi, care au semnificaţie pentru grup şi care generează o dispoziţie psihică relativ stabilă
şi generalizată la nivelul membrilor grupului.
Factorii care contribuie la formarea climatului psiho-social pot fi:
- fizico-materiali
- psihici
- sociali
- psiho-sociali
dar întotdeauna să aibă semnificaţie pentru grup şi să prezinte relativă stabilitate.
Atmosfera psihosocială – reprezintă aspectele tranzitorii ale climatului, nuanţele dispoziţiilor
afective ale membrilor în anumite circumstanţe sau evenimente aleatorii ale vieţii de grup şi care dispar
odată cu acestea. Persistenţa factorilor disfuncţionali ce generează atmosferă nefavorabilă poate conduce
la modificarea climatului de grup.
Moralul – exprimă încrederea membrilor în capacitatea grupului de a rezolva la un anumit
standard sarcinile şi problemele, de a depăşi greutăţile. Are o importantă componentă cognitivă şi de
90
experienţă consumată, pe lângă componenta afectivă, derivată a coeziunii grupale, a climatului psihosocial
şi a relaţiilor lider-membri.

Conflictele de grup
Sunt frecvente în contextul activităţii de realizare a sarcinii şi a relaţiilor intra- şi intergrupale.
Conflict – o formă de opoziţie dintre persoane sau grupuri, derivată din incompatibilitatea reală sau
percepută dintre scopurile, valorile, normele sau motivaţiile părţilor.
Situaţia conflictuală – acel context interpersonal grupal organizat sau sociocultural, în care se
produce opoziţia dintre două sau mai multe părţi. Ea poate fi potenţială, când se resimte tensiunea
generată de incompatibilităţile percepute, fără obiectivare într-o formă specifică de comportament sau
conflict deschis, acţional, părţile disputându-şi activ interesele.
În funcţie de cauzele generatoare şi sensul evoluţiei lor:
- conflicte constructive – conduc la clarificări, la eliminarea dificultăţilor de cunoaştere, comunicare sau
interpretare (grupul câştigă coerenţă şi echilibru, capacitate rezolutivă şi adaptativă)
- conflicte destructive – incompatibilităţile sunt ireductibile sau nu se găsesc soluţiile de compromis –
rezultă deteriorarea climatului, crearea de noi disfuncţionalităţi, chiar dezintegrare.
Cauzele cele mai frecvente ale conflictelor se grupează în categorii:
 conflicte de interese – când atingerea scopului unei părţi afectează realizarea scopului altei părţi
 competiţii pentru ocuparea diferitelor poziţii în grup, pentru atribuţii au privilegii statutare
 disfuncţionalităţi organizatorice sau tehnice în activitate
 disfuncţionalităţi sau blocaje de comunicare
 incompatibilităţi personale: temperamentale, caracteriale sau aptitudinale
 acţiuni, decizii sau influenţe inadecvate ale liderilor sau altor membri semnificativi
incompatibilităţi în planul valorilor şi convingerilor ideologice, politice, religioase sau morale

Performanţa grupului
Este legată de realizarea sarcinii, principala funcţie constitutivă a microgrupurilor, reprezentând nu
numai un factor de eficienţă socială a grupului , ci şi un parametru obiectiv al proceselor psihosociale
desfăşurate în grup, al grupului de integrare a membrilor şi de racordare a grupului la exigenţele mediului
social.
Performanţa este în funcţie de o serie de factori: participările psiho-fizice ale membrilor, nivelul or
de pregătire profesională şi experienţă, calitatea leadership-ului, climatul psiho-social, gradul de
congruenţă a structurilor psihosociale de grup, natura sarcinii ţi gradul ei de structurare, experienţa socială

91
în domeniu, mijloacele materiale şi tehnice ale grupului, relaţiile intergrupale şi extragrupale, controlul şi
recompensele sociale etc.
Performanţa se referă şi la capacitatea grupului de a-şi rezolva problemele tehnice şi socio-umane,
dar şi nivelul de creativitate al grupului ca întreg.
Indicatori de performanţă:
 eficacitatea – grupul de îndeplinire a sarcinii (necondiţionat)
 eficienţa – indicator mai fin – exprimă raportul dintre eficacitate şi costuri (alegerea căii optime de
rezolvare)
 productivitatea – eficacitatea raportării la unitatea de timp (timpul cheltuit pentru realizarea
sarcinii)
 performanţa – rezultatele activităţii raportate la un etalon (media rezultatelor grupurilor care
desfăşoară activităţi similare sau rezultatele aceluiaşi grup la momente diferite ale evoluţiei)

92