PERFORMANŢA ÎN CONDIŢIILE

GRUPALE ŞI LENEVIREA
SOCIALĂ
Elaborat: Lazari Diana
Coordonator: Elena Rusu
 “Cine se
codeşte atunci
când are de
Performanța – acțiune care depășește nivelul comun făcut o treabă
Performanța - realizare deosebită într-un anumit ce trebuie
domeniul de activitate îndeplinită
Performanța- cel mai bun rezultat obținut de un sistem iute,
tehnic pe acela se
Grupal , care aparține unui grup, care este așezat în mânie zeul şi-i
grupuri pune piedici în
Lenevire – complăcere în activitate înfăptuirea ei”
(Panchatantra)
 Creşterea performanţelor în prezenţa altora a fost evidenţiată în lucrările lui F. Allport în anii 1926.
Numeroase alte cercetări au confirmat acest lucru prin efectul de facilitare socială. Cantitatea şi calitatea
argumentelor creşte în prezenţa celor care participă ca simpli audienţi sau coactanţi. Persoanele sunt
impresionate de prezenţa altora, iar conduita unui individ introdus într-o anumită societate este alta decât cea
obişnuită. Astfel, comportamentul copiilor devine vulcanic atunci când au acasă musafiri şi este extrem de
reţinut atunci când sunt „în vizită”.

Creşterea performanţelor individuale prin efectul de facilitare socială este insinuată şi prin expresii de
genul „mă plictiseam, bine că aţi venit!” sau „singur n-am niciun chef”.
 ◦Conform teoriei răspunsului dominant (Baron, 1998), prezenţa altor persoane provoacă o activare nervoasă şi
determină răspunsurile cele mai probabile pentru sarcina respectivă (răspuns dominant). Dacă răspunsul este
adecvat sarcinii, prezenţa celorlalţi este benefică, iar dacă răspunsul este incorect, atunci performanţa se
diminuează în prezenţa altora. Interesantă şi demnă de remarcat este influenţa publicului asupra manifestărilor
individuale din cadrul grupului. S-a constatat faptul că ştiindu-se evaluaţi de către un public tăcut sau unul
aprobativ, subiecţii sunt mult mai interesaţi de managementul imaginii de sine. Conştiinţa aprecierii din partea
publicului, spectator la etapele pregătitoare, determină subiecţii la prestaţii superioare. Iată de ce se practică acest
lucru în sport, muzică, teatru, sub forma repetiţiilor sau antrenamentelor cu public.
◦ Respectarea îndatoririlor, acordarea recompenselor sau aplicarea sancţiunilor au menirea de a stimula
performanţa. Legile şi regulamentele mai sus amintite au ca scop direcţionarea şi însumarea eforturilor grupului
spre performanţă.
 S-au conturat şi alte soluţii în vederea preîntâmpinării
sau micşorării efectului de trândăveală, lenevire socială
(Baron, 1998):
◦- cea mai eficientă tactică este de a face cât mai identificabilă fiecare contribuţie individuală;

◦- inducerea membrilor grupului a ideii că rezultatul ce se va obţine este foarte valoros;

◦- convingerea membrilor că efortul lor participativ are un înalt caracter de unicitate şi nu este ceva
redundant;

◦- creşterea coeziunii grupului, ataşamentului reciproc şi spiritului colectiv.

◦ Tactici generale, împreună cu unele specifice, pot anihila tendinţa de eschivare, sau să-i reducă magnitudinea. În
situaţiile reale existenţiale, conduita umană este surprinsă pe o paletă largă de manifestări de la lenevire socială
până la polul opus de implicare exacerbată
 Fenomenul de lenevire socială (social loafing)
◦În viaţa de toate zilele se manifestă însă şi un fenomen, am putea să-l apreciem ca negativ, care constă în eschivarea
individului de la efort în cadrul efortului colectiv numit fenomenul de lenevire socială sau „social loafing”. Manifestarea
acestui comportament la nivelul unuia sau a mai multor membri diminuează performanţele de ansamblu ale grupului. S-au
făcut cercetări la nivelul multor tipuri de grupuri şi la toate categoriile populaţionale şi s-a constatat că există permanent şi
peste tot indivizi predispuşi să „tragă chiulul”, să facă „blatul”. Expresia „social loafing” sau „free rider” corespunde, în
româneşte, termenului de „blatist”.

◦ Tot sub forma lenevirii sociale am putea include şi chiulul social. Chiulul social este definit ca fiind tendinţa de evitare a
efortului fizic sau intelectual, atunci când trebuie să se realizeze o sarcină de grup. Această tendinţă este mai pronunţată în
individualismul din America de Nord decât în culturile mai colectiviste şi orientate spre grup. Chiulul social poate îmbrăca
două forme:

◦- “efectul blatistului” - oamenii reducându-şi efortul pentru a călători pe gratis, pe cheltuiala colegilor lor;
◦ - “efectul fraieritului (sau păcălitului)” - oamenii reducându-şi efortul ca urmare a sentimentului că alţii chiulesc
 ◦ Pentru explicarea efectului de eschivare se recurge la teoria “responsabilităţii difuze” (Latané, 1981) care face asumpţia că pe măsură ce
numărul membrilor creşte, descreşte responsabilitatea faţă de îndeplinirea sarcinii. Fiecare participant îşi imaginează că celălalt se va implica mai
tare (Taylor et al, 1994).

◦ Interesant este însă modelul efortului colectiv, care spune că indivizii vor depune un effort mai mare în realizarea unei sarcini numai dacă se
satisfac concomitent trei condiţii:

◦ – ei sunt convinşi că muncind din greu vor obţine rezultate mai bune (espectaţia);

◦ – rezultatele mai bune vor fi recunoscute şi răsplătite (instrumentalitatea);

◦ – răsplata oferită va fi cea preţuită şi dorită de ei (valenţa). (Baron, 1998)

◦ “Efectul Ringelmann” sau “lenea socială“ (social loafing), cum l-au numit mai târziu psihologii sociali se referă, aşadar, la reducerea efortului
individual ca urmare a creşterii numerice a grupului. Cercetătorii contemporani au reluat această concluzie şi au sugerat că efectul Ringelmann are
două explicaţii posibile:

◦ 1. Lipsa de coordonare - în condiţia de grup, subiecţii se pot încurca unii pe alţii trăgând de aceeaşi funie. Ei nu pot, din cauza celorlalţi, să
tragă la fel de tare ca atunci când realizează singuri sarcina.

◦ 2. Pierderea motivaţiei - evident, explicaţia aceasta implică mecanisme psihologice. Potrivit ei, subiecţii sunt mai puţin motivaţi să tragă cât
de tare pot de funie în situaţia de grup - pur şi simplu, ei nu încearcă să tragă mai tare. Din cauze care rămân a fi elucidate, grupul determină o
diminuare a motivaţiei.
 Reducerea
Lenea socială ar fi, deci, o reducere a efortului individual atunci când se lucrează în grup şi
eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi, în comparaţie cu situaţia când individul
motivației în
lucrează singur. Remarcăm de la început că ea nu apare decât în cazul anumitor sarcini
colective (trăsătura principală pare să fie imposibilitatea stabilirii exacte a contribuţiilor
grup
individuale).
În general, se consideră că mărimea grupului afectează performanţa atunci când grupul
conţine de la 2 la 8 membri. Russell Geen, un cercetător cunoscut din domeniul agresivităţii şi
al facilitării sociale, a propus în 1991 trei explicaţii pentru fenomenul de lene socială: echitatea
rezultatelor, frica de evaluare şi apropierea de standard
 Echitatea rezultatelor
◦ Subiecţii îşi ajustează eforturile la ceea ce ei percep a fi nivelul eforturilor altora în grup şi încearcă să atingă un nivel de
echitate. Această explicaţie se bazează pe presupunerea că subiecţii se aşteaptă ca partenerii lor să lenevească şi ca atare
lenevesc şi ei mai curând decât să depună un efort mai mare decât al celorlalţi. Rezultatele unui experiment al lui Jackson şi
Harkins (1985) demonstrează acest efect. Subiecţii manifestă lene socială strigând mai tare singuri decât în grup, când nu au
informaţii despre nivelul de efort pe care intenţionează să-l atingă partenerul. Când sunt informaţi că celălalt intenţionează să
depună un efort intens, ei înşişi strigă mai tare. La fel, efortul lor scade în cazul în care deţin informaţii că celălalt va striga mai
slab. Rezultatele acestui experiment probează că ne aflăm într-o situaţie de comparaţie socială: partenerul, prin
comportamentul lui oferă informaţii despre nivelul de efort normal în acest context marcat de ambiguitate. Pe de altă parte,
aceleaşi rezultate atestă existenţa aşa-numitului “efect al fraierului” (sucker effect): subiectul poate să creadă că se păcăleşte
depunând un efort considerabil, în timp ce celălalt “leneveşte”. “Sucker effect” operează în mai toate dilemele sociale şi
explică, de exemplu, de ce patronii români nu-şi plătesc impozitele: de obicei ei cred că ceilalţi nu le achită, iar dacă ei ar face-
o, ar fi “fraieri” într-o lume de “deştepţi” care nu-şi plătesc impozitele către stat.
 Frica de evaluare
◦ O altă explicaţie a lenei sociale este aceea că dorinţa de a lenevi reprezintă un răspuns în faţa unor sarcini neinteresante, plictisitoare, care nu determină
implicarea subiectului. În acest caz, lenea socială va apărea dacă nu vor exista constrângeri sociale. Prezenţa celorlalţi membri ai grupului oferă acoperirea
anonimatului pentru individul nemotivat. De aceea, orice tratament ce îndepărtează anonimatul şi face performanţa individului observabilă, reduce lenea
socială. Willliams şi colaboratorii săi, într-un experiment din 1981, au testat aceste idei. Ei i-au făcut pe unii subiecţi să creadă că răspunsurile lor, atât cele
din condiţia de grup, cât şi cele din condiţia individuală, pot fi măsurate foarte precis. În raport cu cei ce nu aveau această informaţie, subiecţii care se
simţeau reperaţi în situaţia de grup au strigat la fel de tare în cele două condiţii. A face răspunsurile subiecţilor identificabile, creează posibilitatea ca aceste
răspunsuri să fie evaluate. Identificabilitatea determină evaluarea. Harkins şi Jackson (1985) au arătat că indivizii lenevesc în grup chiar şi atunci când
contribuţia lor poate fi stabilită cu precizie, dacă au impresia că nimeni nu le evaluează performanţa. Designul celor doi psihologi sociali este foarte ingenios,
căci ei reuşesc să separe identificabilitatea de posibilitatea evaluării. Sarcina a fost o sarcină de creativitate obişnuită: a găsi cât mai multe utilizări pentru un
obiect. Subiecţii lucrau fie în grupuri de patru, fie singuri - în felul acesta se manipula faptul de a fi sau nu identificat. În condiţiile experimentale în care se
urmărea ca subiecţii să creadă că nu pot fi evaluaţi, obiectul pentru care li se cerea să genereze cât mai multe utilizări era diferit de cel al celorlalţi membri ai
grupului. În felul acesta, evaluarea devenea imposibilă, căci subiecţii înţelegeau că nu pot fi comparate liste cu utilizări ale unor obiecte diferite. Dimpotrivă,
când trebuiau să găsească utilizări posibile pentru acelaşi obiect ca şi ceilalţi, ei simţeau că performanţa lor poate fi nu numai identificată, dar şi comparată cu
a celorlalţi. Rezultatele au arătat că subiecţii care lucrau la aceeaşi sarcină ca şi ceilalţi şi a căror performanţă nu putea fi stabilită cu precizie, au furnizat mai
multe utilizări decât subiecţii din celelalte condiţii. Aşadar, condiţia în care se provoca teama de evaluare facilita emisia de răspunsuri în contextul de grup.
 Apropiere de standart
◦ Cea mai recentă explicaţie asupra lenei sociale face apel la conceptul de standard: lenea socială intervine când standardul de performanţă este necunoscut
subiecţilor. Invocarea unui standard de comparaţie poate elimina acest fenomen. Szymanski şi Harkins (1987) au realizat un experiment ce probează efectele
cunoaşterii standardului de către subiecţi. Sarcina acestora era de a găsi cât mai multe utilizări ale unor obiecte. Ei lucrau în grup ori singuri. Jumătate din
subiecţi au fost informaţi asupra numărului mediu de utilizări generate de studenţii dintr-o cercetare anterioară. Chiar şi atunci când contribuţia lor nu putea fi
distinsă de aceea a grupului în ansamblu, subiecţii cărora le fusese adus la cunoştinţă un standard de performanţă nu au “lenevit”, furnizând în medie tot atâtea
utilizări cât subiecţii ale căror răspunsuri individuale puteau fi măsurate.

◦ A furniza indivizilor un standard bazat pe performanţa trecută a altora induce două motivaţii diferite:

◦ 1. dorinţa de a afla ce rezultat pot obţine (cât de bine pot realiza sarcina) - în acest caz, comportamentul este declanşat de motivaţia de auto-cunoaştere;

◦ 2. dorinţa de a obţine un rezultat mai bun decât au obţinut alţii în sarcina respectivă - acest motiv se numeşte autovalidare.

◦ În experimentul citat, subiecţii sunt animaţi de ambele motive. Dar comparaţiile şi apropierea de standard se pot produce nu numai la nivel individual, ci şi la
nivel de grup. Teoria identităţii sociale a lui Tajfel şi Turner arată că grupurile care câştigă în competiţia socială simbolică, deci grupurile mai bune decât alte
grupuri într-o anumită privinţă, conferă membrilor lor o identitate socială pozitivă. Indivizii sunt motivaţi să caute informaţii despre performanţa grupului
tocmai pentru a stabili dacă grupul lor este superior altor grupuri, superioritate ce le-ar aduce o identitate socială pozitivă. Aşadar, formularea explicită a unui
standard de performanţă poate elimina lenea socială. Este aceasta o concluzie importantă pentru proiectarea strategiilor de combatere a fenomenului ce
afectează atât de grav performanţa de grup.
 Marginalizarea lenei sociale

◦ Împrejurările în care participanţii cred că performanţa individuală poate fi stabilită cu precizie nu sunt propice pentru
dezvoltarea lenei sociale. Un alt factor care dizolvă lenea socială este atractivitatea sarcinii pentru individ. Sarcinile de
grup pot prezenta interes pentru subiecţi, ori pot fi plictisitoare şi descurajatoare. Din acest punct de vedere, o ipoteză
validă ar putea fi aceea că lenea socială dispare când indivizii manifestă interes pentru sarcină, fiind motivaţi intrinsec.
Brickner şi colaboratorii săi (1986) au găsit suport empiric pentru această concluzie. Subiecţii erau elevi de liceu şi au fost
rugaţi să includă într-o listă tot ceea ce gândesc despre un nou sistem de bacalaureat. În condiţia de implicare intensă,
subiecţilor li s-a spus că acest sistem va fi implementat la şcoala lor şi că ei înşişi vor susţine astfel bacalaureatul. Alţi
subiecţi au fost făcuţi să creadă că sistemul de bacalaureat aflat în proiect va fi implementat peste 10 ani şi numai în licee
de un tip diferit în raport cu liceul lor. Designul cuprindea condiţii de grup şi individuale. Autorii au constatat, aşa cum
anticipaseră, fenomenul de lene socială în condiţia în care existau instrucţiuni non-implicante iar răspunsurile individuale
nu puteau fi diferenţiate. Dimpotrivă, posibilitatea diferenţierii nu introduce diferenţe de performanţă între condiţia de
grup şi cea individuală atunci când sarcina este implicantă. Lenea socială poate fi eliminată prin introducerea unor sarcini
atractive ori implicante
Lenea
socială la
români
 Acest individualism nu este însă unul partenerial, articulat într-o competiţie deschisă cu
„celălalt”, vegheat de o regulă a jocului social respectată transindividual (ca în versiunea sa nord-
americană), ci unul în care „celălalt” se transformă din competitor în „duşman”, pe care „trebuie să-l
dobor” pentru a reuşi, într-o lume în care, dacă mi se oferă oportunitatea, „trebuie să apuc acum şi aici”,
cât pot de mult, căci „nu se ştie ce va fi mâine”, şi în care regulile sociale sunt cel mai adesea
interindividuale, negociabile.
Aşadar, experienţa, precum şi rememorarea unor raporturi dezechilibrate şi inegale cu „celălalt
instituţional” (de la funcţionar până la dascăl) modelează distinct specia individualismului românesc,
convertindu-l într-un profil identitar autist („întors cu spatele istoriei”). Un asemenea portret – sociologic
majoritar, dacă ar fi să parcurgem dominantele sale în cadrul barometrelor de opinie publică din ultimii
zece ani – ar predispune la o lene socială şi mai pronunţată căci, în egală măsură, reuşita individuală „în
faţa celorlalţi”, precum şi „izbânda grupului” nu sunt recompensate decât arbitrar.
Şi, peste toate, rămâne o ţara de oameni singuri, în care „fiecare e cu lumea lui” şi în care „fiecare
se descurcă cum poate”. Această atomizare a societăţii e cel mai solid temei al manipulării şi supunerii
colective. Nefiind o comunitate, nemaifiind capabili să ne adunăm în jurul niciunui ideal, ne răsucim în
jurul micilor noastre sforţări biografice de „a o scoate la capat”. Şi când obosim – şi asta se întâmplă mai
devreme sau mai târziu - „chiulim”. De la propria noastră viaţă.
Vă mulțumesc pentru atenție!