SUBIECTE SOCIALA

1. Facilitarea sociala - definitie, descrierea teoriei lui Zajong

- facilitarea socială, care se referă la ameliorarea performanţei subiectului atunci
când ceilalţi sunt de faţă în raport cu situaţia în care subiectul se află singur.
- teoria lui Zajong
Zajonc susţine că prezenţa celorlalţi influenţează performanţa la capătul unui proces în trei
etape.
Prezenţa celorlalţi reprezintă o excitaţie fiziologică, de natură să energizeze comportamentul.

O excitaţie sporită amplifică tendinţa indivizilor de a da, prin comportamentul lor, răspunsul
dominant – reacţia cea mai rapidă şi cel mai uşor de efectuat la un anumit stimul.

Calitatea performanţei unui individ variază în funcţie de natura sarcinii de îndeplinit.

Atunci când sarcina este uşoară (întrucât presupune operaţii simple şi bine învăţate),
răspunsul dominant este, de regulă, îndeplinirea sarcinii cu succes. Dar dacă sarcina este
dificilă (deoarece implică operaţii complexe, cu care subiectul nu este pe deplin familiarizat),
răspunsul dominant este, cel mai adesea, incorect, ducând la un eşec parţial sau total.

Important de reţinut este faptul că prezenţa celorlalţi facilitează răspunsul dominant, nu

îndeplinirea sarcinii ca atare. Facilitarea răspunsului dominant uşurează îndeplinirea
sarcinilor uşoare, dar face ca sarcinile dificile să fie şi mai dificile.

Potrivit teoriei lui, facilitarea socială, deci ameliorarea performanţei subiectului în

sarcinile simple şi deteriorarea performanţei lui în sarcinile complexe are la baza
simpla prezenţă a celorlalţi – ceea ce implică un public total inactiv, ce nu oferă nici un
feedback. Zajong susţine că fenomenul de facilitare socială are loc indiferent de ceea ce fac
membrii publicului şi indiferent de ceea ce gândeşte subiectul despre prezenţa lor.

 2. Lenevirea sociala - definitie, caracterizarea fenomenului

Lenevirea socială este o reducere a efortului individual atunci când se lucrează în grup
şi eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi, comparativ cu situaţia când
individul lucrează singur.
- Caracterizarea fenomenului
 Lenevirea socială este un fenomen răspândit în multe forme de activitate, în toate ţările
lumii.
-Ringelmann a comparat forța dezvoltata de un grup de muncitori agricoli puși să tragă de
funie şi forţa dezvoltată de indivizii ce evoluau singuri în aceeaşi sarcină. El a constatat că
indivizii trag mai tare de funie când li se cere să facă asta singuri şi că forţa exercitată de o
persoană în grup descreşte pe măsură ce grupul creşte ca număr de membri. „Efectul
Ringelmann” sau „lenea socială” se referă la reducerea efortului individual ca urmare a
creşterii numerice a grupului.

-Alan Ingham a folosit o instalaţie de tras frânghia, care permitea măsurarea efortului, dar
participanţii erau legaţi la ochi. În prima condiţie, li s-a spus participanţilor că trag de
frânghie împreună cu alţii; în cealaltă condiţie, participanţilor li s-a spus că acţionează
individual (ceea ce, de fapt, s-a întâmplat în ambele situaţii). Participanţilor li s-a cerut, de
fiecare dată, să tragă de frânghie cât pot de tare. Prin măsurători precise, Ingham a constatat
că participanţii au depus un efort cu 20% mai mare atunci când credeau că acţionează
independent faţă de situaţia în care au crezut că acţionează împreună cu alţii
Totuși fenomenul nu este inevitabil. O serie de factori pot diminua fenomenul de chiul în
colectiv. Lenevirea socială e mai puţin probabilă în următoarele condiţii:

Oamenii cred că performanţele lor individuale pot fi identificate şi evaluate, fie de către ei
înşişi, fie de către alţii.


Sarcina este importantă pentru cei care încearcă să o ducă la îndeplinire.

Oamenii consideră că eforturile proprii sunt necesare pentru reuşita acţiunii colective la care
participă.

Grupul se aşteaptă să fie sancţionat pentru o performanţă slabă.

Grupul este restrâns.

Grupul are o coeziune ridicată – cu alte cuvinte, apartenenţa la grup este importantă şi
preţuită de către membrii lui, care se simpatizează reciproc.

  3. Teoria unificata privind facilitarea si lenevirea sociala – descriere

Teoria unificată se bazează pe următoarele principii:

Atunci când contribuţiile individuale pot fi uşor identificate (facilitare socială), prezenţa
celorlalţi sporeşte starea de excitaţie şi posibilitatea de evaluare: individul este sub lumina
reflectoarelor.


Atunci când contribuţiile individuale se însumează (lenevire socială), prezenţa celorlalţi
diminuează starea de excitaţie şi posibilitatea de evaluare: performanţa fiecărui individ este
 înghiţită de rezultatul colectiv, iar individul se poate relaxa, pierdut în mulţime.

Afectarea performanţei de stimulare psihofizică şi posibilitatea evaluării depinde de

dificultatea sarcinii de îndeplinit. Pe baza acestor aspecte se pot face următoarele patru
predicţii:
Atunci când prezenţa celorlalţi măreşte posibilitatea de evaluare a activităţii unui individ:
- Îndeplinirea sarcinilor uşoare se face la parametri superiori, deoarece individul este mai
motivat. Aceasta este facilitarea socială de tip I.

- Îndeplinirea sarcinilor dificile este perturbată de presiunea exercitată de ceilalţi asupra

individului. Aceasta este facilitarea socială de tip II.


Atunci când prezenţa celorlalţi scade posibilitatea de evaluare a activităţii unui individ:
- Îndeplinirea sarcinilor uşoare este perturbată de faptul că individul nu este inspirat şi
stimulat. Aceasta este lenevirea socială.

- Îndeplinirea sarcinilor dificile se face la parametri superiori, deoarece – pierdut în mulţime

– individul este eliberat de anxietate. Nu există o denumire consacrată pentru acest efect,
căruia i s-ar spune „securitate socială“.

4. Responsabilitatea si atentia - factori de mediu ce influenteaza

deindividualizarea

Deindividualizarea reprezintă o stare caracterizată prin scăderea activităţii de autoevaluare şi

diminuarea fricii de evaluare, stare psihologică ce produce comportamente antinormative şi
dezinhibate.
- factorii de mediu care accentuează comportamentul deviant sunt responsabilitatea şi atenţia.
Atunci când responsabilitatea este scăzută, aceia care comit acte deviante au şanse mai
reduse de a fi prinşi şi pedepsiţi, astfel încât oamenii pot alege în mod deliberat să adopte un
comportament care le face plăcere, dar care, în condiţii normale, este inhibat de conştiinţa lor
normativă

Cercetările asupra comportamentelor reale susţin cu probe solide efectele anonimatului

În comparaţie cu grupurile de control – ai căror membri îşi păstrează individualitatea –
subiecţii anonimi sunt mai agresivi, mai ales atunci când, fără să ştie, li s-a indus în prealabil
o stare de agitaţie fiziologică.
- bărbaţii s-au comportat mai agresiv decât femeile atunci când persoanele puteau fi
identificate. La adăpostul anonimatului însă, femeile s-au dovedit la fel de agresive ca şi
bărbaţii.
Parametrii atenţiei reprezintă un al doilea factor de mediu care poate spori devianţa.
Individul uită de sine şi îşi concentrează întreaga atenţie în altă direcţie. Atunci când se
diminuează autosupravegherea, are loc o modificare a stării de conştiinţă. În această „stare de
depersonalizare“, individul e mai puţin constrâns de normele sale interne de conduită,
reacţionează mai direct faţă de situaţia imediată în care se găseşte şi e mai puţin sensibil faţă
de consecinţele pe termen lung ale actelor sale. Comportamentul scapă din frânele con-
trolului cognitiv, iar oamenii acţionează impulsiv.

În studiile de laborator, grupurile de participanţi situaţi într-un mediu extrem de agresiv

asupra simţurilor (muzică rock sau heavy metal la maximă intensitate, jocuri video şi de
lumini năucitoare) s-au dovedit mult mai agresivi, dezinhibaţi şi extremişti în actele lor.

5. Deindividualizarea - multimile si identitatea individuala

- influenţa colectivă poate fi o forţă literalmente magnetică sau hipnotică, târâţi de torentul
mulţimii, oamenii se transformă în automate fără chip şi individualitate sau, mai rău, în
gloate incontrolabile.
O serie de factori stimulează, în egală măsură, atât agresivitatea individuală, cât şi pe cea
colectivă: imitaţia unor modele agresive, o intensă frustrare, temperaturi înalte, consumul de
alcool, prezenţa vizibilă sau accesibilitatea armelor, care declanşează gânduri şi acţiuni
agresive. Mai există însă un fenomen care face ca o mulţime dezordonată să devină violentă
– deindividualizarea.

Deindividualizarea reprezintă o stare caracterizată prin scăderea activităţii de

autoevaluare şi diminuarea fricii de evaluare, stare psihologică ce produce
comportamente antinormative şi dezinhibate
A-ţi pierde autocontrolul este un caz de diminuare a capacităţilor mintale. Faptul de a face
parte dintr-o mulţime numeroasă, de exemplu, poate să accentueze anonimatul şi, totodată, să
diminueze autocontrolul. Probabil că acest dublu impact explică de ce cu cât grupurile sunt
mai numeroase, cu atât violenţa lor creşte.

În pofida asocierii dintre mulţimi şi violenţă, pierderea identităţii personale nu conduce

întotdeauna la un comportament antisocial. Uneori, scăderea responsabilităţii ori a
autocontrolului ne face mai sensibili şi mai receptivi faţă de nevoile celorlalţi. Dacă
dezindividualizarea îi afectează pe oameni în bine sau în rău pare să reflecte caracteristicile
grupului.
 În măsura în care se diminuează identitatea personală şi autocontrolul, identitatea
socială şi normele sociale se amplifică. Dacă un grup se autodefineşte (ca noi) prin ură şi
prejudecăţi faţă de un alt grup (ei), dezindividualizarea poate să declanşeze o explozie de
violenţă. Dar dacă un grup se autodefineşte prin grija faţă de ceilalţi, dezindividualizarea
poate să declanşeze un acces de bunătate şi compasiune. Consecinţele pierderii identităţii
personale depind de ceea ce îi face pe indivizi să şi-o piardă.

6. Conditiile de aderare la grup

Câteodată, apartenenţa individului la un anumit grup este involuntară. De exemplu, nu
îţi poţi alege familia. Dar de cele mai multe ori, apartenenţa la un grup este voluntară.
Individul decide să se alăture unui grup ori să se asocieze cu alţii pentru formarea unui grup
nou.

- La un nivel foarte profund, s-ar putea ca oamenii să posede o nevoie înnăscută de

apartenenţă la un grup, izvorâtă din presiunea procesului de evoluţie, în care grupul oferea
şanse sporite de supravieţuire şi reproducere decât traiul în izolare.

- oamenii se alătură unor grupuri ca să poată realiza lucruri ce nu pot fi obţinute pe cont
propriu. - oamenii mai doresc apartenenţa la diferite grupuri datorită statutului şi identităţii
sociale pe care le conferă acestea. Potrivit teoriei identităţii sociale, con-ştiinţa valorii
proprii a indivizilor se bazează în mare măsură pe identificarea lor cu anumite grupuri. Chiar
şi un grup de prestigiu scăzut în societate poate fi o sursă de mândrie pentru indivizii care se
bucură de respect în cadrul grupului; - oamenii pot să adere la grupuri pur şi simplu fiindcă
le plac membrii lor şi doresc să aibă ocazia să interacţioneze cu ei.

- oamenii privesc, de regulă, cu optimism experienţa lor viitoare în cadrul grupului,

aşteptându-se ca aceasta să le ofere prilejuri de satisfacţii.

- respingerea de către un grup este una din cele mai dureroase experienţe de viaţă.

 7. Stadiile de evolutie a grupului - enumerare, descriere

 Evoluţia grupurilor poate parcurge mai multe etape. În primul rând, membrii grupului se
evaluează unii pe ceilalţi şi grupul în ansamblu. În măsura în care ei se acceptă reciproc
şi grupul ca atare, devotamentul lor faţă de grup se accentuează. Mai devreme sau mai târziu,
însă, unii indivizii încep să aibă divergenţe faţă de grup, iar acesta încearcă să îi
resocializeze. Dacă resocializarea dă greş, aceşti indivizi pot părăsi grupul sau grupul se
poate destrăma.

Formare: Membrii încearcă să se orienteze către grup. Se comportă, cel mai adesea,
politicos unii faţă de ceilalţi, tatonându-se reciproc.

Tulburare: Membrii încearcă să influenţeze grupul, astfel încât acesta să corespundă cât mai
fidel nevoilor lor. Ei devin mai asertivi faţă de orientarea grupului şi în ceea ce priveşte
rolurile pe care ar dori să le joace în cadrul său. Se pot ivi conflicte deschise şi multă
ostilitate, odată cu surescitarea produsă de miza pusă în joc şi de câştigurile posibile ale unor
poziţii superioare în ierarhia grupului.

Normare: Membrii încearcă să aplaneze conflictele din etapa precedentă, definind şi
adoptând o serie de ţeluri comune. Ei stabilesc norme şi roluri şi încep să fie devotaţi grupului

Performare: Membrii încearcă să-şi îndeplinească sarcinile şi să maximalizeze
performanţele grupului. Ei îşi exercită rolurile în cadrul grupului şi se străduiesc să
soluţioneze problemele apărute, spre a-şi vedea realizate ţelurile comune.

Plecare: Membrii se detaşează de grup, se distanţează de ceilalţi membri şi îşi reduc

activitatea în cadrul grupului. Acest fapt se produce întrucât membrii apreciază că beneficiile
rămânerii lor în cadrul grupului nu mai depăşesc sensibil costurile.

Potrivit acestui model, grupurile progresează treptat de la o perioadă iniţială de tatonare şi

orientare, urmată de perioade de conflict, de compromis şi de acţiune, care se încheie cu
retragerea membrilor, pe măsură ce grupul le satisface nevoile în tot mai mică măsura.

8. Rolurile si normele - componente esentiale in grup

Rolurile indivizilor în cadrul grupului constau într-un set de comportamente care se aşteaptă
din partea lor.
Rolurile formale sunt desemnate prin anumite titluri: profesor sau student la facultate,
vicepreşedinte sau şef contabil într-o firmă, general sau caporal, antrenor, impresar sau
sportiv etc. Rolurile informale sunt mai puţin evidente, însă destul de puternice.

- indiferent de titlurile indivizilor, în grupurile de lungă durată iau fiinţă două tipuri
fundamentale de roluri: cele instrumentale permit grupului să îşi atingă scopurile, pe când
rolurile expresive oferă suport emoţional şi menţin moralul grupului. Aceeaşi persoană poate
juca ambele tipuri de roluri, însă de regulă fiecare tip este asumat de indivizi diferiţi.

Existenţa unui set de roluri clar conturate poate fi benefică pentru grup. Atunci când rolul
cuiva într-un grup este ambiguu, când acesta vine în conflict cu alte roluri ale individului în
cadrul grupului (ca atunci când un membru trebuie să fie autoritar şi totodată să ofere
celorlalţi un suport emoţional) sau dacă un rol trebuie să se schimbe după un anumit timp,
este probabil să apară fenomene de stress şi de scădere a productivităţii.

norme – reguli de conduită ale membrilor lor. Ca şi rolurile, normele pot fi formale sau
informale. Instituţiile militare, administrative sau şcolare, de exemplu,

Instituţiile militare, administrative sau şcolare, de exemplu, formulează reguli scrise de

comportament, care este aşteptat din partea membrilor ce intră în componenţa lor.

Normele informale sunt mai subtile. Sesizarea regulilor nescrise ale unui grup poate fi o
misiune care solicită mult timp şi care, câteodată, dă naştere la anxietate.

 9. Coeziunea grupului - definitie, caracterizare

- coeziunea, se referă la „forţele“ care îi fac pe membrii lor să se simtă legaţi unii de alţii
şi să rămână împreună.
Astfel de forţe pot fi pozitive (recompense obţinute în cadrul grupului) sau negative (costuri
presupuse de părăsirea grupului).

La întărirea coeziunii grupului contribuie diferiţi factori, printre care:

- evotamentul faţă de scopurile comune,

- atracţia dintre membri,

- mândria de grup,

- frecvenţa şi intensitatea interacţiunilor dintre membrii grupului.

- forţe exterioare care afectează coeziunea:

1.grupurile aflate în primejdie sau într-un mediu neobişnuit, ca şi cele ameninţate de alte
grupuri devin de obicei mai coezive, dacă membrii lor consideră că se pot adapta mai bine
acestor condiţii nefavorabile acţionând uniţi.

- Performanţa grupului poate influenţa coeziunea lui şi invers

- relaţia pozitivă dintre coeziune şi performanţa grupului este mai puternică în
grupurile restrânse, comparativ cu cele numeroase.
- relaţia pozitivă dintre coeziune şi performanţă este mult mai puternică în cazul
sarcinilor care presupun interdependenţa membrilor grupului, comparativ cu sarcinile
care nu solicită interdependenţă.

- deoarece sporeşte conformismul, coeziunea ar trebui să contribuie la performanţa grupului

în situaţiile în care devianţa şi lipsa de coordonare poate pune grupul în pericol (din nou
putem să ne referim la operaţiile militare); ea poate stânjeni însă performanţa în situaţiile în
care este nevoie de idei novatoare şi de comportamente creatoare (aşa cum se întâmplă în
conceperea unei campanii publicitare pentru un produs care nu se vinde prea bine).

- efectul coeziunii asupra performanţei grupului depinde şi de normele stabilite în cadrul

grupului. Dacă normele sunt pozitive şi consistente cu ţelurile unei organizaţii, atunci
coeziunea ar trebui să sporească performanţa grupului. Dacă însă un grup instituie norme
negative şi contraproductive, atunci o coeziune prea puternică ar fi de natură să ducă la
performanţe slabe.
De exemplu, un grup de muncitori ar putea stabili ca normă un standard calitativ scăzut în
activitatea lor. Dacă grupul este coeziv, membrii săi ar putea să-i ameninţe ori să-i excludă
socialmente pe acei membri care deviază de la normă, muncind cu râvnă şi cu pricepere; în
acest fel, coeziunea afectează performanţa. Dimpotrivă, alte grupuri îşi fixează nişte ţeluri
foarte ambiţioase şi instituie norme pozitive; cu cât sunt mai coezive, cu atât creşte
probabilitatea ca aceste grupuri să atingă performanţe ridicate.

10.Performanta de grup si natura sarcinii grupului

- performanţa unui grup şi performanţele aceluiaşi număr de oameni lucrând

individual depinde de natura activităţii.

1. În cazul unei sarcini aditive, produsul grupului este suma contribuţiilor individuale.
Donaţiile de caritate reprezintă o sarcină aditivă; la fel gălăgia de la o petrecere. După cum
am văzut, oamenii se complac adesea în lene socială atunci când au de îndeplinit sarcini
aditive, totusi grupurile realizează o perfor-manţă superioară celei accesibile unui singur
individ.
2. În cazul sarcinilor conjunctive, produsul grupului este determinat de ceea ce
realizează individul cu performanţa cea mai slabă. Echipele de alpinişti se găsesc în astfel
de situaţii: veriga cea mai slabă determină succesul ori eşecul ascensiunii.
3. In cazul sarcinilor disjunctive, produsul grupului este (sau poate fi) determinat
de rezultatele individului cu cea mai bună performanţă. Rezolvarea unei probleme sau
conceperea unei strategii sunt activităţi disjunctive. Ceea ce îi trebuie grupului este o singură
idee reuşită, indiferent cât de multe altele ar fi lipsite de valoare.

- dinamica grupului poate să influenţeze negativ elaborarea ideilor creatoare şi

acceptarea lor fenomen pe care Steiner îl numeşte process loss – irosirea resurselor de
creativitate ale grupului.

Procesul de irosire a resurselor poate rezulta si din:

- lipsa de motivaţie, aşa cum se întâmplă cu lenea socială în cazul sarcinilor aditive.
- lipsa de coordonare poate cauza de asemenea process loss, aşa cum se întâmplă când
grupul este tras înapoi de membrii cei mai puţin performanţi, în cazul sarcinilor conjunctive.
- dacă avem de-a face cu sarcini disjunctive, grupul poate să nu îşi dea seama care
dintre membrii săi au ideile cele mai bune sau care dintre ei sunt cei mai competenţi.

- grupurile pot înregistra performanţe inferioare şi datorită faptului că nu îşi fixează

nişte obiective suficient de ambiţioase.

Grupurile cu grad înalt de eficienţă – credinţa că pot fi eficiente în rezolvarea unor

sarcini – îşi propun ţeluri mai înalte şi obţin performanţe superioare. Chiar dacă
urmăresc obiective mai puţin ambiţioase decât indivizii, grupurile care îşi definesc clar
nişte obiective au, de regulă, performanţe mult mai bune decât grupurile care nu ştiu ce
urmăresc.

- deficienţe de coordonare şi comunicare pot reduce, la rândul lor, nivelul de performanţă

al grupului.

11. Nevoia de afiliere - factor de interactiune sociala - definitie,

caracterizare, mecanisme cauzale

nevoia de afiliere: dorinţa de a stabili contacte sociale cu ceilalţi.

 Indivizii diferă în ceea ce priveşte intensitatea nevoii lor de afiliere, fiecare este motivat să
stabilească şi să păstreze un nivel optim de interacţiune socială – alternând clipele şi situaţiile
în care doresc prezenţa celorlalţi şi momentele în care doresc să fie singuri.

Oamenii diferea în ceea ce priveşte nevoile lor de afiliere, dar există momente în care cu toţii
doresc compania semenilor. Cele mai vizibile sunt fie clipele de intensă euforie colectivă, fie
momentele de pericol şi restrişte.

Mecanisme cauzale
1.Teama, îngrijorarea, condiţiile stresante de orice fel constituie factori de natură să
provoace şi să amplifice nevoia de afiliere, un pericol extern stârneşte frica, ceea ce
motivează subiectul să caute şi să agreeze compania altor oameni, ameninţaţi de acelaşi
pericol.

S-au emis două ipoteze:

- prezenţa altcuiva ar distrage atenţia persoanei speriate de la stimulul provocator

de anxietate, aşadar oricine ar fi o companie dezirabilă;

- nevoia de comparaţie socială – se caută în cealaltă persoană o sursă de informaţii

şi un etalon cu care să îşi evalueze propriile reacţii, dezirabilă ar fi numai compania unei alte
persoane aflate în aceeaşi situaţie.

- preferinţa pentru a fi în compania cuiva în situaţii de teamă nu se explică prin dorinţa de

distragere a atenţiei, ci prin nevoia de comparaţie socială, demonstrând că nu orice companie
poate fi de folos în astfel de situaţii. (am prefera să fim alături de alte persoane apăsate de
aceleaşi temeri şi de aceleaşi griji)

2. Jena ( stanjeneala) - când stresul se manifestă ca jenă şi nu ca frică, dorinţa

subiecţilor de a-şi împărtăşi starea de stânjeneală cu alţii a înregistrat frecvenţe minime; deci,
stressul amplifică dorinţa de afiliere numai atunci când compania altcuiva este de natură să
atenueze impactul situaţiei stresante.

3. Situaţii care provoacă emoţii negative foarte puternice; în astfel de cazuri, oamenii
preferă singurătatea. S-ar putea ca atunci când sunt profund nenorociţi, oamenii să simtă că
nefericirea lor va fi sporită de prezenţa altora ori să le fie jenă de exprimarea necenzurată a
stării lor afective.

Pe scurt, nevoia de afiliere poate fi afectată de stări şi situaţii temporare, când nu ne

dorim să fim alături de oricine, ci numai de anumiţi indivizi, aflaţi în aceeaşi situaţie; alteori,
ne dorim mai degrabă singurătatea. Atenuarea anxietăţii este doar una din condiţiile care
invocă procesul de comparaţie socială.

12. Singuratatea - particularitate a interactiunii sociale - definitie, forme,

mecanisme de diminuare.

Singurătatea este însoţită de tristeţe şi durere, fiind considerată una din cele mai neplăcute
experienţe.

- singurătatea - o discrepanţă între nivelul contactelor sociale pe care le realizează o

persoană şi nivelul celor dorite; altfel spus, cu cât cineva are mai puţine contacte sociale,
cu atât se simte mai apăsat de singurătate.

- Atunci când vorbim de singurătate ne referim la o stare subiectivă. Un ins poate fi lipsit de
prezenţa altora, fără să aibă sentimentul de singurătate; numai atunci când lipsa contactelor
sociale este resimţită negativ avem de-a face cu solitudinea.

- există cel puţin două forme de singurătate:

1.izolarea emoţională, caracterizată prin lipsa ataşamentului afectiv profund faţă de alte
persoane,

2. izolarea socială, care constă în lipsa prietenilor, asociaţilor sau rudelor.

- numeroase studii atestă faptul că în societatea occidentală cei mai afectaţi de singurătate
sunt adolescenţii şi tinerii, cu vârste între 18 şi 30 de ani.

- singurătatea pare să descrească în anii de maturitate, cel puţin până în momentul în care
problemele de sănătate ale senectuţii încep să limiteze contactele sociale.
 Diminuarea efectelor singurătăţii.

Strategiile comportamentale împotriva singurătăţii:

- oamenii se străduiesc să fie mai prietenoşi faţă de ceilalţi;

- ignoră problema citind sau privind la televizor;

- depun eforturi sporite pentru a reuşi în alte aspecte din vieţile lor;

- încearcă să îşi ocupe timpul alergând, mergând la cumpărături, spălând maşina ori cu alte
ocupaţii de acest gen.

- încearcă să descopere noi modalităţi de a-şi face cunoştinţe,

- s-au străduit să îşi amelioreze înfăţişarea fizică;

- au purtat discuţii despre problemele lor cu un prieten, cu o rudă sau cu un psiholog.

- mai puţin numeroşi, au mărturisit că se simt atât de disperaţi, încât beau sau consumă
droguri pentru a-şi alunga din suflet sentimentul de singurătate.
13. Influenţe situaţionale asupra atracţiei interpersonale – proximitatea

Una dintre primele demonstraţii ale importanţei proximităţii în determinarea atracţiei

interpersonale aparţine lui Festinger şi colaboratorilor săi. În 1950, ei au studiat
dezvoltarea relaţiilor de prietenie în căminele pentru studenţi căsătoriţi de la MIT

- Au constatat că exista o strânsă asociere între alegerea prietenilor şi proximitatea

apartamentelor.

- Cuplurile ce locuiau în garsoniere cu uşi alăturate erau mai frecvent prieteni decât
acelea despărţite de două uşi

- De asemenea, studenţii care locuiau în apropierea cutiilor poştale sau a scărilor aveau
mai mulţi prieteni în clădire decât aceia care locuiau mai departe de aceste facilităţi

- . Cei care locuiau în apropierea unor puncte de trafic mai intens se bucurau de cea mai
mare popularitate.

Proximitatea nu duce invariabil la atracţie interpersonală.

- de multe ori spargerile şi agresiunile fizice au drept victime cunoştinţe sau rude ale
infractorilor, iar circa o treime din numărul crimelor se produc în urma unor certuri în
familie, în anumite condiţii, proximitatea duce la ostilitate.

- Cu toate acestea, în mod obişnuit, proximitatea favorizează atracţia interpersonală.

- O explicaţie a ar putea fi aceea că oamenii pot obţine beneficii (companie, aprobare

socială, ajutor etc.) din partea celor aflaţi în apropiere cu costuri relativ mai scăzute
decât în cazul altora a căror prezenţă s-ar putea dobândi cu eforturi sporite din cauza
depărtării.

În plus, avem mai multe informaţii despre cei aflaţi în imediata vecinătate.

- Newcomb sugerează că volumul de informaţii plăcute tinde să fie mai mare decât
cantitatea de informaţii neplăcute; dacă ipoteza lui este corectă, atunci creşte
probabilitatea de a ne simţi atraşi de către aceia despre care deţinem mai multe
informaţii.
 14.Influenţe situaţionale asupra atracţiei interpersonale- efectul simplei expuneri

Simpla expunere la orice stimul, indiferent de modul în care ne-ar afecta şi de informaţia
pe care o furnizează, este de natură să amplifice atractivitatea stimulului respectiv.

- Experimentul a fost realizat de către Rick Crandell în 1972, care a demonstrat existenţa
efectuuil simplei expuneri.

- expunerea repetată la orice fel de stimul este suficientă pentru a intensifica reacţia
pozitivă faţă de stimul.

Fenomenul a fost verificat şi confirmat experimental în domenii variate ( evaluarea unor

cuvinte, piese muzicale sau imagini plastice, a unor persoane)

- când frecvenţa expunerii este manipulată experimental un stimul fiind prezentat mai
frecvent, cu atât el place mai mult şi mai multor participanţi (chiar dacă percepţia lui
anterioară nu a fost prezentă) deci efectul simplei prezenţe ne poate influenţa chiar şi
inconştient; de fapt, efectul este mai puternic în atari condiţii.

- efectul simplei expuneri se produce şi în cazul atracţiei interpersonale: cu cât o persoană

este întâlnită mai frecvent de către cineva, cu atât acea persoană este mai atrăgătoare.

Familiaritatea poate să influenţeze până şi auto-evaluările noastre.

Ex. - o fotografie care vă reprezintă în două ipostaze: aşa cum apăreţi în faţa obiectivului
şi imaginea simetrică în oglindă - in urma unui experiment cu un grup de studente s-a
constatat că majoritatea au preferat imaginea în oglindă, în vreme ce colegele lor au
preferat fotografiile normale. În ambele cazuri, a fost preferată imaginea cea mai
familiară.

Efectul simplei expuneri are anumite limite:

- atunci când ceva sau cineva îţi displace de la început, repetiţia expunerii poate înrăutăţi
lucrurile, generând dezgust în loc de atracţie;

- frecvenţa expunerii: un stimul frecvent prezentat îşi pierde impactul dacă este
„supraexpus“ – mai ales în

cazul indivizilor care se plictisesc repede.

 15.Atractivitatea fizică – cauze, efecte, avantaje şi dezavantaje;

- adulţi fiind, reacţionăm mult mai favorabil faţă de indivizii cu fizic atrăgător decât faţă de
cei mai puţin arătoşi.

- persoanele fizic atrăgătoare sunt angajate mai uşor, câştigă mai bine şi promovează mai
repede decât alte persoane, cu nimic inferioare în alte privinţe, exceptând aspectul mai
puţin cuceritor.

- atractivitatea fizică este mai uşor de identificat şi mai importantă la femei decât la
bărbaţi.

- frumuseţea ambelor sexe este legată în primul rând de trăsăturile faciale, (femeile
considerate printre cele mai atrăgătoare sunt acelea cu ochii mari, pomeţii proeminenţi,
nasul mic şi un zâmbet larg, în vreme ce bărbaţii arătoşi au o bărbie proeminentă)

- psihologii evoluţionişti au emis speculaţia potrivit căreia simetria facială este asociată cu
sănătatea, robusteţea şi fertilitatea – calităţi dezirabile la un partener sexual.

- alţi cercetători susţin că frumuseţea este relativă şi apreciată după criterii subiective,
influenţate de specificul cultural, de epoca istorică şi de condiţiile particulare ale
percepţiei noastre, oamenii din culturi diferite îşi subliniază frumuseţea prin: pictarea sau
tatuarea feţei; machiaj; chirurgie plastică; brăzdarea unor cicatrici pe frunte sau pe obraji;
coafură; deformarea oaselor faciale; pilirea dinţilor; găurirea urechilor, a nasului sau a
buzelor etc.

- ceea ce în unele părţi ale lumii trece drept frumos, este respingător pentru oamenii de
prin alte părţi.

-femeile corpolente sunt considerate mai atrăgătoare decât cele slabe în acele zone
sărace ale lumii unde hrana se procură cu mare dificultate.

-Cercetările au evidenţiat faptul că :

1.unii indivizi ni se par mai atrăgători după ce am ajuns să-i cunoaştem mai bine şi ne-au
devenit simpatici.
2.cu cât iubim mai intens pe cineva, cu atât alte persoane de sex opus ni se par mai puţin
atrăgătoare.

- după ce au contemplat în extaz nudurile din reviste precum Playboy sau Penthouse,
bărbaţii acordă calificative mai puţin generoase femeilor cu înfăţişare comună, inclusiv
propriilor neveste – nefericită consecinţă a efectului de contrast.

- de regulă oamenii se simt mai puţin atrăgători după ce s-au aflat în prezenţa unor
persoane de acelaşi sex deosebit de arătoase.

- după ce-au admirat persoane de sex opus foarte atrăgătoare, oamenii se simt cât se
poate de bine; în schimb, contactul cu exemplare splendide de acelaşi sex are exact
efectul opus.

Atracţia faţă de frumuseţe s-ar putea explica şi prin aceea că oamenii asociază
atractivitatea fizică cu alte calităţi dezirabile – fenomen denumit de psihosociologi
stereotipul „ce-i-frumos-este-şi-bun“.

Studiile arată că persoanele atrăgătoare sunt apreciate ca fiind totodată şi inteligente,

fericite, adaptabile, bine-crescute, având încredere în propriile forţe şi succes în viaţă –
dar, ce-i drept, destul de înfumurate şi arogante, pe de altă parte.

Acest stereotip este conform realităţii doar în mică măsură, oamenii arătoşi au într-adevăr
mai mulţi prieteni, ştiu să se descurce mai bine în relaţiile sociale şi se bucură de o viaţă
sexuală mai activă dar frumuseţea nu este corelată cu măsurătorile obiective ale
inteligenţei, personalităţii, adaptabilităţii sau ale respectului de sine.

Stereotipul atractivităţii fizice rezistă pentru că fiecare dintre noi îl întărim prin
mecanismul profeţiei care se autorealizează.

-persoanele fizic atrăgătoare deţin un avantaj social important, dar frumuseţea ca atare
nu garantează succesul în viaţă, sănătatea, fericirea şi un solid respect de sine.

O problemă cu care se confruntă persoanele atrăgătoare este aceea că nu-şi pot da

întotdeauna seama dacă atenţia şi aprecierea de care se bucură din partea celorlalţi se
datorează talentului şi abilităţii lor sau numai faptului că arată bine.
- pentru persoanele foarte atrăgătoare, feedback-ul pozitiv din partea celorlalţi poate fi
uneori greu de interpretat.

Un alt neajuns al atractivităţii fizice ca avantaj social este grija celor arătoşi de a-şi păstra
aspectul plăcut.

– cu unele efecte benefice, dacă ne gândim la exerciţiul fizic şi la alimentaţia sănătoasă.

În unele cazuri, însă, grija devine obsesie, cu efecte maladive

- comparatie gradele de atractivitate fizică a mai multor studente cu reuşita lor în viaţă la
vârsta maturităţii = slabe legături între înfăţişarea lor la tinereţe şi fericirea de care au
avut parte mai târziu. Cele mai drăguţe în anii de facultate au avut cele mai mari şanse de
măritiş, dar nu erau mai mulţumite în căsătorie sau în viaţă decât celelalte. Frumuseţea
poate fi un avantaj, dar nu un destin.

16. Factori relaţionali ai atracţiei interpersonale- similaritatea

- oamenii au tendinţa să se asocieze cu cei care le sunt asemănători.

Similarităţi demografice-precum vârsta, educaţia, rasa, religia, înălţimea, nivelul de inteligenţă şi

statutul socioeconomic.

- exp. = dormitor studențesc =studenţii asemănători în antecedentele lor demografice s-au

împrietenit cu cei asemenea lor, neavând relaţii apropiate cu cei foarte diferiţi.

Similaritatea axiologică şi atitudinală- Ceilalţi ne pot atrage şi datorită faptului că susţin şi

împărtăşesc cu noi aceleaşi opinii, valori şi atitudini faţă de anumite persoane, lucruri sau situaţii.

Milton Rosenbaum a considerat că psihosociologii au exagerat importanţa similarităţii

atitudinale. În opinia lui, asemănarea nu stârneşte atracţia, ci mai degrabă neasemănarea
provoacă repulsie.

- oamenii se aşteaptă ca, în marea lor majoritate, ceilalţi să le fie asemănători, motiv
pentru care o diferenţă accentuată atrage imediat atenţia, generând sentimente mai
negative.
- evităm asocierea cu persoanele foarte diferite; apoi, dintre cei rămaşi, ne atrag cel mai
mult persoanele cele mai asemănătoare cu noi(model în doi timpi)

Potrivire şi complementaritate- funcţionează în relaţiile romantice

- oamenii se feresc de întâlniri romantice cu altcineva care „nu-i de nasul lor“.

- ipoteza potrivirii, potrivit căreia oamenii au tendinţa de a se implica efectiv în relaţii

romantice cu acele persoane care le sunt egale în ceea ce priveşte frumuseţea fizică.

- cu cât doi parteneri sunt mai apropiaţi sub aspectul atractivităţii lor fizice, cu atât este
mai probabilă dorinţa lor de a se reîntâlni şi cresc şansele de formare a unor cupluri
stabile.

În economia „pieţii sociale“, potrivirea fizică pare să se producă în mod automat, odată ce
oamenii caută ce este mai bun, dar se opresc la ceea ce pot obţine.

- o teorie a complementarităţii nevoilor, pornind de la ipoteza că noi căutăm acele

persoane care ne pot satisface nevoile în cel mai înalt grad.

În anumite cazuri, aceasta presupune coexistenţa unor personalităţi complementare şi

chiar opuse – de exemplu, o femeie autoritară şi dominatoare are nevoie de un soţ
ascultător şi supus. Cercerări ulterioare au infirmat ipoteza=de cele mai multe ori,
cuplurile reuşite, echilibrate şi durabile sunt formate din personalităţi asemănătoare.

- similaritatea, sub diferitele ei aspecte, este corelată cu atracţia interpersonală.

- similaritatea poate fi ca atare un factor de autocondiţionare

- altcineva cu atitudini sau trăsături asemănătoare cu ale noastre ne poate întări

sentimentul de încredere în propria noastră persoană

- odată ce cunoaştem atitudinile şi valorile pe care le susţine o anumită persoană,

putem să ne formăm o impresie despre trăsăturile sale

- similaritatea ne face să presupunem că şi ei ne plac la rândul lor.

 17. Factori relaţionali ai atracţiei interpersonale- reciprocitatea

- principiul reciprocităţii: ne sunt, de regulă, simpatici aceia care ne simpatizează şi ne

displac cei cărora le suntem, la rândul nostru, antipatici.

Nu toţi oamenii reacţionează la fel în privinţa reciprocităţii diferă nivelul de autoapreciere

sau respectul de sine al fiecărui individ.

Efectele reciprocităţii pot să interacţioneze cu natura situaţiei.

- preţuirea ca recompensă socială=preţuirea care vine din partea unui linguşitor nu are
valoare și nu-i vom răspunde prin a-l simpatiza pe cel care ne flatează, aceeaşi dovadă de
preţuire are o valoare redusă când vine din partea unui prieten decât atunci când o
primim din partea unui necunoscut, deoarece ne aşteptăm ca prietenii să ne aprecieze.

- gain-loss hypothesis = avem tendinţa să ne placă mai mult indivizii care iniţial ne-au
tratat cu răceală, devenind ulterior mai amabili; și îi detestăm pe indivizii care au fost la
început foarte atenţi cu noi, sfârşind prin a ne întoarce spatele.

Fenomenul contrazice teoria behavioristă: cel constant lăudat primeşte tot mai multe
recompense, dar îl simpatizează pe lăudător din ce în mai puţin.

Există două explicaţii posibile. Prima se bazează pe reducerea anxietăţii. Respingerea de

către un grup sau o persoană este o experienţă dureroasă, generatoare de anxietate;
când respingerea este urmată de acceptare anxietatea se reduce, astfel încât resimţim
plăcerea de a fi simpatizaţi.

Cea de-a doua explicaţie ar putea fi următoarea: indivizii care ne simpatizează de la

început pot să ni se pară lipsiţi de discernământ, ceea ce diminuează valoarea preţuirii lor.
În schimb, cei care ne consideră la început antipatici şi care, abia după ce ajung să ne
cunoască mai bine, încep să ne simpatizeze, par oameni cu judecată, astfel încât preţuirea
lor valorează mai mult.
18. Factori relaţionali ai atracţiei interpersonale- accesibilitatea

Studiile sugerează că ne plac oamenii pretenţioşi faţă de ceilalţi - ţintele greu de atins
sunt cele mai râvnite.

În realitate, cel mai adesea, persoanele care ne resping – fie pentru că sunt deja implicate
în alte relaţii, fie pentru că nu le stârnim interesul – nu devin câtuşi de puţin mai atractive;
dimpotrivă. Studiile şi observaţiile arată că, de regulă, îi preferăm pe indivizii cu o
selectivitate socială moderată atât celor neselectivi (care nu au gust) cât şi celor prea
pretenţioşi (care sunt aroganţi şi sclifosiţi).

Ce se întâmplă atunci când o persoană care ne stârneşte interesul este greu de atins
datorită unor piedici exterioare? :

- opoziţia părinţilor

- o catastrofă iminentă

- depărtarea, lipsa de timp, bariere sociale etc.

Teoria reactanţei psihologice = oamenii sunt puternic motivaţi să-şi apere libertatea de
alegere şi de acţiune, oamenii reacţionează şi încearcă să contracareze pericolul, şi
datorită faptului că un comportament la care am putea fi nevoiţi să renunţăm ni se pare
mult mai atrăgător – precum proverbialul fruct oprit.

- reactanţa poate fi declanşată de factorul timp: pe măsură ce şansele de a intra într-o

relaţie cu cineva scad odată cu timpul rămas la dispoziţie, persoana– tot mai greu
accesibilă – devine din ce în ce mai atrăgătoare. Reactanţa se poate produce, mărind forţa
atracţiei, şi în cazul unor relaţii ascunse, tăinuite,complice.

În anumite situaţii, reactanţa poate să diminueze atracţia interpersonală. Aţi încercat

vreodată pe diferite căi, să convingeţi două persoane apropiate să formeze un cuplu?
Atenţie: efectul poate fi contrar. Decişi să îşi păstreze libertatea de alegere în viaţa
erotică, cele două persoane ar putea ajunge să nu se placă, ba chiar să se deteste din
cauza insistenţelor voastre de a-i vedea împreună.

19. Stiluri de ataşament

Philip Shaver, Cindy Hazan şi colegii lor afirmă că, aşa cum bebeluşii manifestă diferite
tipuri de ataşament faţă de părinţii lor, şi adulţii prezintă stiluri specifice de ataşament în
relaţiile lor de prietenie sau în cele amoroase.

Cercetările de psihologie a copilului au scos în evidenţă faptul că bebeluşii dezvoltă

legături puternice şi exclusive cu primele persoane care se ocupă de îngrijirea
lor(mamele). Aceștia reacţionează reacționeazâ diferit la despărţirea de mama lor, cât şi
la reapariţia ei, cercetătorii remarcând că există diferite stiluri de ataşament infantil.

Copiii cu ataşament solid plâng zgomotos atunci când îşi văd mama plecând de lângă ei,
iar când aceasta se reîntoarce gînguresc şi surâd cu evidentă încântare.

Copiii cu ataşament fragil se încadrează în două tipuri de comportament. Cei anxioşi

plâng şi se agită când sunt părăsiţi de mama lor, dar o întâmpină fie mânioşi, fie apatici
atunci când se reîntoarce. Alţi copii sunt mult mai detaşaţi, adoptând un comportament
retractil, de eschivare sau neimplicare emoţională, cu reacţii temperate în ambele
situaţii.

- Unii cercetători sugerează că ataşamentul din primul an de viaţă oferă un fundament al

relaţiilor apropiate de mai târziu.

Hazan şi Shaverau - constatat că oamenii cu stil de ataşament solid raportează că au

relaţii satisfăcătoare, pe care le descriu drept fericite, amicale, bazate pe încredere
reciprocă şi durabile. Cognitiv, au tendinţa de a-i vedea pe ceilalţi ca fiind bine intenţionaţi
şi cred în posibilitatea iubirii adevărate.

- îndrăgostiţii retractili se tem de intimitate şi cred că iubirea este sortită să se ofilească;

- îndrăgostiţii anxioşi descriu o viaţă amoroasă plină de exaltări şi căderi emoţionale, de
frământări obsesionale, o mai mare dorinţă de angajare pe termen lung, atracţie sexuală
şi gelozie duse la extrem.

- bărbaţii cu ataşament fragil-retractil se dovedesc în cea mai mică măsură calzi şi

încurajatori, femeile cu stil fragil-anxios s-au arătat posomorâte şi negativiste.

- Important e faptul că, deşi stilurile de ataşament sunt oarecum stabile de-a lungul vieţii
– poate ca nişte moşteniri din prima copilărie – ele nu sunt totuşi definitiv trasate, o dată
pentru totdeauna.

- Lee Kirkpatrick şi Cindy Hazan au urmărit participanţii la un studiu şi, după patru ani, au
descoperit că 30% dintre ei şi-au modificat stilul de ataşament.

- Conform psihologiei sociale, oamenii sunt profund influenţaţi de situaţiile în care se află,
deci indivizii îşi pot revizui continuu stilul de ataşament în urma succesiunii experienţelor
lor de viaţă.

20.Tipuri de iubire: iubirea pasională

Iubirea pasională este o stare intens emoţională de absorbţie de către o altă persoană.
Pendulând între culmi extatice şi abisuri de tortură sufletească, iubirea pasională oferă
materia primă dulce-amară a poeziei şi romanelor de dragoste.

- elementul-cheie în înţelegerea iubirii pasionale este tratarea ei ca un gen specific de

emoţie.

- iubirea pasională necesită două ingrediente esenţiale: (1) o stare intensă de excitaţie
fiziologică şi (2) credinţa că excitaţia este stârnită de către persoana iubită.

Uneori conexiunea dintre excitaţie şi iubire este evidentă (în prezenţa partenerului de
amor). În alte situaţii, totuşi, simptomele de excitaţie – precum accelerarea bătăilor de
inimă, umezirea palmelor sau înmuierea genunchilor – sunt mai greu de interpretat și pot
fi atribuite corect sau eronat iubirii pasionale în prezența persoanei trăgătoare -acest
proces îl numim transfer de excitaţie.
- iubirea pasională presupune, ca notă caracteristică dominantă şi esenţială, o intensă
atracţie sexuală

- „a iubi“ şi „a fi îndrăgostit“ nu înseamnă acelaşi lucru.

- Chiar dacă cei mai mulţi dintre noi sunt de acord că dorinţa sexuală este aceea care dă
nota pasională a iubirii, nu toată lumea vede o legătură necesară între dorinţă şi
căsătorie.

- Disponibilitatea de-a accepta căsătoria fără dragoste diferă şi în funcţie de specificul

cultural.

- oamenii se îndoiesc de rezistenţa în timp a iubirii pasionale.

- Cercetătorii preocupaţi de „chimia iubirii“ cred că pasiunea intensă pe care o simt

„arzând“ cei proaspăt-îndrăgostiţi este produsă de anumite stimulente organice – a căror
eficienţă scade în mod firesc odată cu trecerea timpului.

21. Tipuri de iubire: iubirea companională

Iubirea companională este o formă de afecţiune care poate exista atât în relaţii de
prietenie, cât şi în relaţii de amor, bazându-se pe încredere reciprocă, respect, preocupare
faţă de celălalt şi angajament de lungă durată.

- iubirea companională este mai puţin intensă emoţional dar, în anumite privinţe, mai
profundă şi mai rezistentă.

- Iubirea companională se caracterizează printr-un grad înalt de auto-dezvăluire

- Cercetările arată că cu cât sunt mai ataşaţi de un prieten sau cu cât sunt mai satisfăcuţi
în căsnicie, cu atât oamenii îşi deschid mai adânc ascunzişurile sufletului.

- exiztă trei cauze posibile ale acestei corelaţii:

(1) ne deschidem sufletul faţă de cei care ne plac;

(2) ne plac oamenii care ni se destăinuie;

(3) ne plac oamenii cărora ne-am destăinuit.

- cercetătorii au făcut trei observaţii privind modelele de auto-dezvăluire în relaţiile

apropiate:

1. partenerii se destăinuie tot mai mult unul celuilalt pe măsură ce relaţia lor se dezvoltă
în timp.

2. modelele de auto-dezvăluire tind să se modifice în funcţie de stadiul unei relaţii. La

prima întâlnire şi în faza incipentă a unei noi legături, oamenii obişnuiesc să răspundă
auto-dezvăluirii celorlalţi la acelaşi nivel de intimitate.

- În cuplurile cu probleme sunt două modele diferite de auto-dezvăluire. În unele cazuri,

se reduc atât lărgimea cât şi adâncimea deschiderii către celălalt, întrucât ambii parteneri
se retrag fiecare în propria carapace şi încetează să mai comunice. În alte cazuri, lărgimea
dezvăluirii de sine se restrânge, dar creşte adâncimea ei, odată ce partenerii încep să se
rănească reciproc cu destăinuiri şi aprecieri dureroase pentru celălalt.

3. indivizii diferă în ceea ce priveşte tendinţa de a-şi destăinui altora gândurile şi

sentimentele private, în medie, femeile sunt mai deschise decât bărbaţii, precum şi faptul
că oamenii în general se destăinuie mai degrabă femeilor decât bărbaţilor.

22. Comportamentul prosocial – definiţii, conţinut;

- comportamentul prosocial se referă la actele evaluate pozitiv în societate.

- comportamentul prosocial drept acel comportament cu consecinţe sociale pozitive,

care contribuie la bunăstarea fizică şi psihică a unei alte persoane.

Eisenberg precizează că este vorba de comiterea unor acte voluntare, cu intenţia de a

face un bine altei persoane- includ altruismul, ajutorarea, atracţia, intervenţia trecătorului
(ajutorul oferit unui necunoscut aflat în dificultate), actele de caritate, cooperarea,
prietenia, salvarea, sacrificiul, simpatia şi încrederea.
- Este important să avem în vedere că factorul determinant este perspectiva socială.

Comportamentul de întrajutorare este un termen folosit cel mai adesea în literatura

psihosociologică pentru a desemna o subcategorie de comportamente prosociale, ce
urmăresc în mod voluntar să facă un bine unei alte persoane sau grup.

- Altruismul este o subcategorie a comportamentului de într-ajutorare, referitoare la

actele motivate numai de dorinţa de a le fi de folos altora.

- Unii autori consideră că un comportament prosocial este însoţit de anumite recompense

private, precum sentimentul plăcut de a fi virtuos.

23. Factori motivaţionali ai comportamentului prosocial: factori evoluţionişti –

enumerare, descriere;

O parte din răspunsul la întrebarea: „de ce unii oameni îşi oferă ajutorul?” poate
fi oferită de evoluţia speciilor

„Gena egoistă“
- evoluţionismul actual, care completează teoria darwinistă cu descoperirile geneticii,
pune accentul nu pe supravieţuirea indivizilor cel mai bine adaptaţi, ci pe
supravieţuirea genelor din care sunt alcătuiţi indivizii.

- comportamentul social – animal sau uman – trebuie analizat în funcţie de

contribuţia sa la succesul reproductiv: procrearea, naşterea şi supravieţuirea
urmaşilor. Dacă un anumit comportament social sporeşte şansele de succes
reproductiv, atunci e foarte probabil ca fundamentul genetic al comportamentului
respectiv să fie trecut generaţiilor următoare, putând să devină, prin procesul de
selecţie, o parte din moştenirea comună a speciilor.

- individului. îşi poate prezerva genele contribuind la supravieţuirea acelor indivizi

care au aceeaşi alcătuire genetică, chiar dacă, prin aceasta, el se pierde prin efortul de
într-ajutorare a lor.
- tendinţa de ajutorare a celor înrudiţi genetic, numită de către biologi kinship
selection, poate să devină o caracteristică înnăscută – cu alte cuvinte, o trăsătură ce
nu este accidentală sau dobândită prin învăţare, deşi poate fi influenţată de educaţie,
cultură şi de alţi factori.
- in urma unor experimente făcute pentru a testa mai multe predicţii ce decurg
din principiile teoriei evoluţioniste. participanţii au declarat că mai degrabă ar ajuta:

1. o rudă apropiată (fraţi, surori sau părinţi) decât o rudă mai îndepărtată (unchi,
mătuşi, bunici sau veri);

2. în situaţii de viaţă şi de moarte

3. rudele tinere decât pe cei mai în vârstă şi mai degrabă pe cei sănătoşi decât pe cei
bolnavi.

4. majoritatea copiilor de clasa a patra, a şasea şi a opta au declarat că, într-o situaţie
periculoasă, şi-ar ajuta mai degrabă fraţii şi surorile decât prietenii.

Altruismul reciproc

- Rudele nu se ajută întotdeauna între ele.

- majoritatea oamenilor îi ajută şi pe cei cu care nu se înrudesc.

- Prin altruism reciproc, ajutorul acordat altei persoane poate fi în interesul tău
deoarece sporeşte şansele ca acea persoană să te ajute la rândul ei atunci când vei avea
nevoie.

Grupul cooperativ

- selecţia în cadrul grupului

- Kinship selection este o formă a selecţiei grupale, ce are loc numai în cadrul
grupurilor de indivizi înrudiţi genetic.

- selecţia grupală poate să opereze şi în cadrul unor grupuri de indivizi care nu au

legături de sânge, încurajând un comportament de într-ajutorare bazat mai curând pe
legături sociale decât pe înrudirea genetică.

Cooperarea şi într-ajutorarea dintre membrii unui grup social (mai ales atunci când
grupul se confruntă cu o ameninţare din exterior) pot fi tendinţe înnăscute, universal
umane.

- oamenii cooperează mai mult cu aceia pe care îi consideră ca făcând parte din
ingrupul lor, fiind mult mai dispuşi să îi ajute. Acelaşi lucru se întâmplă şi în lumea
animală.
24. Factori motivationali ai comportamentului prosocial – recompense și excese

Recompensele întrajutorării

motiv important - întrajutorarea oferă adesea anumite satisfacţii. ( nişte eroi,

aclamaţi de semenii noştri după ce am salvat pe cineva dintr-un mare pericol)

- Cel ce ajută pe altul se ajută şi pe sine e mult mai probabil ca oamenii să vină în
ajutorul altora atunci când recompensele potenţiale ale actului de într-ajutorare
par să fie relativ mari în raport cu potenţialele costuri.

- Cercetările sugerează că indivizii raportează costurile şi beneficiile şi în cazul unor

decizii bruşte, spontane de a interveni într-o situaţie de urgenţă. Procesul nu este
neapărat unul conştient, deşi poate fi câteodată.

- Copiii învaţă că ajutorarea celorlalţi este recompensată. Cei mici au în vedere

mai ales recompensele primite din partea părinţilor sau a celor din anturaj.

- a-i ajuta pe ceilalţi implica şi nişte costuri. Mulţi dintre aceia care i-au ajutat
pe evrei să scape de holocaust – au fost întemniţaţi sau ucişi.

Pentru majoritatea oamenilor, atunci când costurile potenţiale ale ajutorării

depăşesc recompensele probabile, impulsul de a sări în ajutor este puternic
inhibat.

Cruzimea excesului de amabilitate

Atunci când un copil se simte ameninţat de atenţia mai mare ce i se acordă unui
frate (surori) mai mici, se poate vedea cum, încercând să îşi „ajute“ rivalul să se
ridice în două picioruşe, îl izbeşte de pământ sau îl aşează atât de bine în
cărucior încât acesta se răstoarnă. „Vai de mine!“, exclamă fratele mai mare;
„eu n-am vrut decât să îl ajut!“
- Adulţii pot fi mai subtili, deşi mânaţi de aceeaşi motivaţie: dorinţa de a răni pe
cineva, dând impresia că vor să-l ajute. -
- ipoteza : uneori oamenii oferă altora un ajutor de care aceştia nu au nevoie sau
îi ajută mai mult decât ar fi necesar, pentru a crea suspiciuni faţă de capacităţile
de performanţă ale celor ajutaţi.
 25. Factori motivationali ai comportamentului prosocial: altruism și egoism

Se pune întrebarea dacă oamenii sunt vreodată cu adevărat altruişti sau ajutorul
pe care-l oferim celorlalţi este întotdeauna egoist motivat exclusiv de propriile
interese ori de conformism social?

Unii cercetători consideră că unele acte de într-ajutorare sunt cu adevărat

altruiste, ceea ce contează este natura motivelor celui care ajută. atâta timp cât motivul
tău primordial este acela de a sări în ajutorul cuiva, comportamentul tău este unul
altruist.

IPOTEZA ALTRUISMULUI EMPATIC

- empatia un fenomen pluridimensional, având atât componente cognitive, cât şi

emoţionale.

Latura cognitivă majoră a empatiei este modificarea perspectivei: folosirea

imaginaţiei pentru a privi lumea din unghiul de vedere al celuilalt.

Există şi două componente emoţionale de bază:

- tulburarea personală: reacţii orientate către sine în prezenţa unei persoane aflate în
dificultate – stări de alarmă, de iritare, de jenă sau de durere sufletească.

- grija empatică declanşează sentimente orientate către celălalt – simpatie, compasiune

şi afecţiune.

Potrivit lui Batson, schimbarea de perspectivă este primul pas către altruism.

- atunci cand vezi pe cineva aflat în dificultate şi îţi imaginezi ce simte acea persoană,
se declanseaza empatia și actionezi altruist pentru a diminua suferinţa celuilalt.

- dacă te concentrezi asupra propriilor tale sentimente sau îţi imaginezi ce ai simţi tu
dacă ai fi în pielea celuilalt, schimbarea de perspectivă nu se produce; mai degrabă vei
avea un sentiment de neplăcere şi tulburare lăuntrică, din care se naşte motivaţia de a-
ţi diminua propria suferinţă psihică.

-cum putem sesiza diferenţa dintre motivele egoiste şi cele altruiste?

1. când grija empatică este redusă, oamenii își diminuiaza propriul disconfort psihic
ajutând persoana ce are nevoie sau evadând din situaţia stresantă în care altul suferă.
Ceea ce nu vezi, nu te tulbură .

2. când grija empatică este majoră, motivaţia de a diminua suferinţa victimei nu poate
fi satisfăcută decât ajutându-l pe cel în suferinţă.

Alternative egoiste

În modelul eliberării de stări negative, se susţine că, dat fiind efectul pozitiv al
ajutorării altora, oamenii prost-dispuşi pot fi înclinaţi să vină în ajutorul celorlalţi
tocmai pentru a se bine-dispune.

- empatia stimulează comportamentul prosocial în următorul fel: grija empatică

faţă de cineva în dificultate amplifică sentimentul de tristeţe, ceea ce intensifică
nevoia de remontare a stării de spirit, care se poate obţine ajutând pe cel în suferinţă.

- grija empatică amplifică sensibilitatea celui ce ajută faţă de sentimentele de

bucurie ale celui ajutat, astfel încât primul este răsplătit printr-o bucurie empatică. Cu
alte cuvinte, îi ajutăm pe cei faţă de care suntem empatici deoarece, ajutându-i, ne
simţim şi noi foarte bine, contaminaţi de bucuria lor.

26. Influențe situaționale ale comportamentului prosocial: timpul, oamenii,

locul

- In Urma unor cercetări s-a contureat o idee surprinzătoare: dacă cineva

are nevoie de ajutor într-o situaţie de urgenţă, are mai multe şanse de a fi
scos de la ananghie atunci când e de faţă un singur martor decât atunci
când sunt mai mulţi.

- Aceasta ideea s-a dsprins în urma unor întâmplări şocante în care o persoană
era agresată sau chiar ucisă în prezenţa unei mulţimi de martori, care însă nu au
intervenit pentru a o salva.

- s-a demonstrat că reacţiile participanţilor au fost puternic influenţate de

mărimea grupurilor din care făceau parte. Toţi participanţii care credeau că
numai ei ştiu despre incident au încercat să sară în ajutorul celui suferind. Cei
care credeau că fac parte dintr-un grup, însă, n-au intervenit de loc ori au făcut-
o după îndelungi ezitări.
- în concluzie : cu cât mai mulţi trecători (sau martori), cu atât mai puţine şanse
ca victimei să i se acorde ajutor. Acesta este efectul trecătorului (bystander
effect): prezenţa celorlalţi nu stimulează ci, dimpotrivă, inhibă comportamentul
 prosocial.

- s-au identificati cinci paşi a procesului decizional ce are loc în acele situaţii
care solicită o intervenţie urgentă:
- sesizarea unui fapt neobişnuit,
- interpretarea lui ca situaţie de urgenţă,
- asumarea responsabilităţii ajutorării celui aflat în dificultate,
- decizia privind modul de a veni în ajutor
- acordarea asistenţei.

Locul în care trăim

- şansele individului de a primi ajutor în caz de nevoie sunt mai reduse

într-o mare aglomerare urbană decât într-un mic orăşel sau în mediul
rural. De ce?

- oraşele mari produc o suprastimulare a locuitorilor lor.

Bombardaţi de imagini şi sunete, aceştia ajung să poarte o armură de
nonreceptivitate,
- rezidenţii marilor oraşe sunt foarte eterogeni sub numeroase aspecte ,se poate
diminua sentimentul de similaritate cu ceilalţi, ceea ce atenuează grija empatică
şi, implicit, disponibilitatea de a-i ajuta pe ceilalţi.
- oamenii se simt mai anonimi şi mai puţin responsabili pentru actele lor în
marile oraşe decât în micile comunităţi, în care locuitorii se cunosc între ei.

Presiunea timpului

- când ne grăbim ori avem multe treburi pe cap se intapla urmatoarele:

1. suntem absorbiţi încât nu îi mai remarcăm pe cei ce au nevoie de ajutor,
2. din cauza timpului pierdut, costurile ajutorării sunt prea ridicate.
3. când avem de rezolvat nişte sarcini foarte importante pentru noi, nu ne
putem permite sa-i ajutam pe alţii
4. uneori oamenii cu statut inferior sunt mai virtuoşi decât cei care se bucură de
putere şi prestigiu.
 27. Factori emotionali ai comportamentului prosocial: descriere rol

Buna dispoziţie – stimulent al generozităţii

Buna dispoziție este data de vreme: soarele ne bine dispune, pe când zilele
înnorate ne fac să fim ceva mai morocănoşi

La serviciu, buna dispoziţie îmbunătăţeste calitatea locului de muncă şi

sporesc eficienţa organizaţională și este determinanta de:
- o mai bună cooperare cu colegii,
- propunerea de sugestii constructive,
-manifestări de bunăvoinţă etc.,
Când suntem fericiţi, suntem şi săritori – o asociere cunoscută ca efect al
bunei dispoziţii.
- oamenii bine dispuşi pot fi mai săritori deoarece gândesc pozitiv. Când
suntem veseli, suntem mai conştienţi de recompensele ajutorării şi ne
aşteptăm ca ajutorarea să fie o experienţă plăcută.
- o stare de bună dispoziţie induce gânduri pozitive despre ceilalţi şi, cu cât
cineva ne place mai mult, cu atât suntem mai dornici să-i venim în ajutor.
Efectul bunei dispoziţii are două trăsături esenţiale:
- în primul rând, nu e de durată, disponibilitatea de ajutorare produsă de buna
dispoziţie dispare în scurt timp.
- în al doilea rând, efectul se manifestă de la o vârstă foarte fragedă: şi la copiii
mici se observă o mai mare disponibilitate de comportament prosocial atunci
când sunt veseli.

Emoţiile negative

Și sentimentele negative pot să determine o atitudine pozitivă faţă de

ceilalţi. Una din circumstanţele de acest gen este vina, culpabilitatea.
Ne simţim vinovaţi atunci când credem că ne-am încălcat propriul cod de
conduită sau atunci când ne temem ca nu cumva ceilalţi să ne judece aspru.
- în unele cazuri, ajutorarea restabileşte o relaţie anterioară pe care o
preţuim.
- stările negative nu încurajează ajutorarea celorlalţi dacă sunt autofocalizante –
de exemplu, atunci când trăim o durere sufletească intensă ori suntem adânciţi
în propriile noastre griji şi preocupări.
- Se produce însă efectul contrar în situaţiile în care stările de spirit negative ne
orientează către ceilalţi – de exemplu, dacă suntem trişti după ce am vizionat un
material video despre violenţa domestică ori consumul de droguri şi copiii
străzii.
 28. Factori personali ai comportamentului prosocial: personalitatea,
moralitatea empatia

Variabilele de personalitate care au fost asociate cu o mai mare disponibilitate

de comportament prosocial în anumite contexte sunt următoarele:
- un grad ridicat de empatie faţă de ceilalţi;
- tendinţa de a atribui cauzele evenimentelor mai degrabă acţiunii voluntare
decât împrejurărilor exterioare;
- o orientare mai curând colectivistă decât una individualistă;
- în general, sunt implicate persoane extravertite, mai receptive faţă de
experienţă şi mai agreabile.

Studiile indică două calităţi ce par esenţiale pentru o astfel de

personalitate: empatia şi reflecţia morală de rang superior
Indivizii empatici, în prezenţa unor persoane în suferinţă, le împărtăşesc
suferinţa, simţind simpatie şi compasiune faţă de ele.
- o a doua caracteristică asociată cu ajutorarea este reflecţia morală. Copiii şi
adulţii care interiorizează şi manifestă un nivel ridicat de judecată morală se
comportă mai altruist decât ceilalţi.

- reflecţie morală implică aderarea la standardele morale independent de

controlul social extern şi luarea în consideraţie a nevoilor celorlalţi în
deciziile etice.
- judecata şi rigoarea morală sunt condiţionate de mediul social în care se
formează şi la care aderă o personalitate, de nivelul său de instrucţie şi educaţie
sau de modelele cu care se identifică.
Combinaţia de empatie şi reflecţie morală avansată poate sta la baza unor
predicţii ferme ale tendinţelor de comportament prosocial.

29. Reactii fata de comportamentului prosocial: cerere de ajutor,

incurajare, amenințare

Cei au cercetat în profunzime reacţiile oamenilor au elaborat modelul

ameninţării respectului de sine.
Potrivit acestui model a fi ajutat reprezintă:
- o experienţă de susţinere a Eului atunci când receptorul se simte apreciat
şi important pentru persoana care îi vine în ajutor, reacţionează pozitiv:
acceptă cu bucurie sprijinul acordat şi sunt recunoscători celui care i-a
ajutat.

- o experienţă de ameninţare a Eului atunci când receptorul se simte

inferior şi dependent faţă de cel care îl ajută. au o reacţie emoţională
negativă, evaluând nefavorabil atât ajutorul primit, cât şi pe cel ce i-a
ajutat.

Trei sunt condiţiile în care faptul de a fi ajutat are cele mai mari şanse de a
fi perceput ca o ameninţare.
- indivizii cu respect de sine ridicat tind să reacţioneze mai negativ atunci
când sunt ajutaţi decât cei cu respect de sine scăzut.
- a fi ajutat de către o persoană cu statut similar scoate în evidenţă
contrastul dintre nevoia de asistenţă a celui ajutat şi generozitate acelui ce ajută.
- natura relaţiei dintre cel ce ajută şi cel ce este ajutat, precum şi de
domeniul de activitate în care se oferă sprijin
- reciprocitatea reduce şansele ca ajutorul să fie o ameninţare la adresa
Eului
- diferenţa de vârstă- copiii reacţionează mai rar negativ atunci când sunt
ajutaţi

Cererea de ajutor

Comportamentul celor care solicită să fie ajutaţi este influenţat de natura

reacţiilor faţă de ajutorul primit anterior.
- în cazul reacţiilor pozitive, se simt încurajaţi să ceară ajutor şi altă dată, la
nevoie.
- în cazul reactiilor negative, a cere ajutorul depinde de modul în care
individul percepe posibilităţile sale de a controla evoluţia evenimentelor
viitoare.
- dependenţii cer să fie ajutaţi mult mai des decât o fac persoanele mai puţin
depen-dente.
- cei cu respect de sine crescut și care sunt optimisti în ceea ce priveşte
viitoarul, va cere mai greu ajutorul, preferând să se bazez pe eforturile proprii.
- bărbaţii cer mai rar decât femeile să fie ajutaţi.
- pentru bărbaţi, cererea de ajutor reprezintă o ameninţare mai serioasă pentru
respectul lor de sine.
 - recunoaşterea utilitaţii modestiei - când succesul este într-adevăr important,
oamenii îşi pot călca mândria, cerând ajutorul altora.

30. Definirea reprezentarilor sociale

Reprezentarea este socială pentru că individul însufleţeşte realitatea

obiectivă, o reconstituie, o integrează organizării sale cognitive, sistemului
său de valori, istoriei sale, contextului său social şi ideologic.

- reprezentarea socială este o dimensiune a grupurilor sociale. Ea nu poate exista

în afara grupului.
- reprezentarea socială este produsă, generată colectiv;
- printre funcţiile îndeplinite de reprezentările sociale există aceea de
formare a conduitelor şi de orientare a comunicărilor sociale.
Moscovici defineşte reprezentarea socială ca fiind un ansamblu structurat
de valori, noţiuni şi
practici relative la obiect, aspecte sau dimensiuni ale mediului social, un
sistem socio-cognitiv ce permite supravieţuirea individului în societate,
direcţionarea comportamentelor şi comunicărilor, precum şi selecţia
răspunsurilor la stimulii de mediu.
Pascal Moliner - reprezentările sociale sunt metasisteme suprapuse sistemelor
de cunoştinţe omeneşti, elaborate social, menite să ofere grile de lectură a
realităţii.
- sunt modalităţi de integrare comunitară a indivizilor, posibilităţi de a acţiona
în lumea socială.
Jean-Claude Abric - reprezentarea socială este o viziune funcţională a
lumii ce permite individului sau grupului să dea un sens conduitelor , să
înţeleagă realitatea prin propriul sistem de referinţe, deci să se adapteze,
să-şi definească locul.
- Reprezentările sociale au scopul : integrarea individului în ambianţa sa
naturală.

31. Procese fundamentale ale reprezentărilor sociale: obiectificarea şi ancorarea;

Obiectificarea - reprezintă procesul cognitiv prin care individul sau grupul transformă
conceptele, noţiunile abstracte în imagini familiare.
Funcţia de bază a obiectificării este aceea de a simplifica informaţiile privitoare la un obiect
Moscovici consideră că societatea preia o idee a ştiinţei şi o transformă într-un nod figurativ,
încercând să o facă banală, accesibilă, construind în jurul ei, ataşându-i sensuri familiare,
imagini comune.
Ancorarea
- „ancorare” are o origine gestaltistă - situarea a ceva nou într-un cadru de referinţă vechi, în
scopul facilitării interpretării acestuia.
Moscovici defineşte „ancorarea”ca fiind procesul prin care se transferă ceva străin şi
perturbator în sistemul nostru particular de categorii, comparând acest nou element ca
paradigma unei categorii considerate potrivită. Procesul seamănă cu ancorarea unei bărci
la mal.
Proces de adaptare a unor cognitii (informatii noi, date, idei) la ansamblul cunoştinţelor deja
existente acestea se reduc la imagini obişnuite care sunt ancorate apoi în gândirea
individului.
A ancora înseamnă „a clasifica şi numi ceva”, a eticheta un obiect sau fenomen pentru a
putea opera cu el.

32. Formele de manifestare a reprezentarilor sociale

Difuzarea - transmiterea unor informaţii răspunzând interesului public prin

întreţinerea atenţiei asupra unui subiect. Ea se realizează de regulă spontan şi
sunt exprimate o mulţime de puncte de vedere.
Rezultatul este un fel de impregnare a opiniei publice cu o nouă temă de
conversaţie la dispoziţia tuturor.
Propagarea - presupune răspândirea unei viziuni bine organizate asupra lumii
sau asupra unei credinţe în vederea racolării de noi adepţi. Ea conduce la o
anumita atitudine, structurează un răspuns consistent la opiniile publicului,
educă publicul în spiritul unei coerenţe. Propagarea propune şi nu impune o
variantă coerentă. ( ex. broşurile de popularizare ştiinţifică )
Propaganda constă într-un refuz global al concepţiei alternative. Ea reprezintă
o luptă pentru instituire, pentru încremenire şi are un caracter stereotip şi rigid.
-simplifică realitatea, o reduce la câţiva stimuli şi se caracterizează printr-o
reacţie imediată, de acceptare sau respingere a unui grup sau a unei persoane.
Se impune prin repetiţie persuadantă, orientarea polarizată (ex. ideologia
statelor totalitariste).
 32 . Functiile reprezentarilor sociale;

reprezentările sociale îndeplinesc următoarele funcţii:

- funcţia de cunoaştere – reprezentările permit înţelegerea şi interpretarea
realităţii (cunoaşterea celorlalţi şi comunicarea)
- funcţia identitară – definesc identitatea şi permit salvgardarea specificităţii
grupurilor.
- funcţia de orientare – presupune orientarea, ghidarea comportamentelor,
practicilor.
- funcţia justificativă – reprezentările sociale permit a posteriori să se justifice
luările de poziţie şi comportamentele.