Pantilie Ionut

Anul I
Psihologie sociala

Obedienta

Definirea Obedientei
Fiind o forma de conformism, fenomenul obedientei este definit prin reactia de
"supunere" a individului la presiunea exercitata de o autoritate. Apare insotita de un sentiment de
neputinta, de incapacitate de refuz a solicitarii cuiva cu autoritate. Poate fi interpretata si ca
teama de a fi supus chiar individul acestor consecinte neplacute, ducandu-ne mai departe cu
gandul la instinctul de supravietuire.
Nu se face insa distinctie intre posibile multiple nivele ale acestei trasaturi umane, chiar
daca este evident un interval relativ de timp de la primirea solicitarilor din partea celuilalt, pana
la indeplinirea acestora. In situatia in care individul este nemultumit de solicitarea care i s-a
adresat, cu atat mai mult cu cat este sub forma unei constrangeri de rol, si afiseaza ezitare sau
tendinta de a refuza, si totusi o indeplineste in cele din urma, el este descris tot ca obedient, la fel
ca si cel care indeplineste sarcina fara a comenta.
Obedienţa mai poate fi denumita ca o formă de influenţă socială în care comportamentul
cuiva este modificat ca urmare a unui ordin primit din partea unei persoane înzestrate cu
autoritate. Cu cît este mai mare diferenţa de statut dintre cele două persoane, cu atît influenţa va
fi mai puternică. Spre deosebire de influenţa de grup care apare în conformism, nu este atît de
important numărul celor care exercită influenţa. Mai important este statutul lor . O altă deosebire
ţine de faptul că în obedienţă persoana care dă ordine doreşte în mod conştient să influenţeze
comportamentul celor care primesc ordinele şi de obicei se asigură că ordinul este dus la
îndeplinire.

Introducere în experimentele lui Milgram

La fel ca si colegul sau, Solomon Asch, Stanley Milgram a studiat tendinta oamenilor de
a se comporta sub influenta grupului, a imaginii de sine sau a nevoilor de moment. A continuat
ideea conformismului si a dezvoltat-o, desfasurand experimente si despre comportament, nu doar
despre judecati. Astfel, a vrut sa cerceteze si daca oamenii si reactioneaza in fata presiunii
grupului, nu doar verbal.
In viata de zi-cu-zi, oamenii declara verbal o serie de intentii ale lor, insa foart putini sunt cei
care, pusi in fata faptului, si fac ceea ce au spus. Nu este vorba neaparat de rea-vointa, ci pur-si-
simplu de dorinta de pastrare a imaginii de sine in acelasi timp cu aparitia fricii de necunoscut
sau de consecinte neplacute.
Experimentele pe care le-a desfasurat Milgram au urmarit sa scoata in evidenta modul in care
reactioneaza oamenii la presiunea grupului, atunci cand sunt fortati de context sa raspunda
dilemei : "principiile morale sunt mai presus de asteptarile si cerintele celorlalti?".
Intr-o prima situatie experimentala, subiectii credeau ca participa la un experiment despre
memorie, in care vor trebui sa evalueze capacitatea de memorare a altei persoane, aplicand in
acelasi timp si sanctiuni pentru esecul memorarii. Milgram a desfasurat experimentul in doua
variante, una in care subiectul facea parte dintr-un grup de monitori, care il influenteaza in
evaluarea si aplicarea sanctiunilor sub forma de socuri electrice, dar nu pot sa ii impuna
intensitatea socruilor; si o varianta in care subiectul este monitorul unic, fiind neinfluentat in
aplicarea sanctiunii. In acest mod, Milgram a stabilit grupul experimental cu monitori multipli, si
grupul de control cu monitor unic.
S-a constatat ca in situatia grupului de monitori, subiectii au ajuns sa aplice socuri
electrice de 225 volti, iar in situatia de monitor unic, media a fost de 82 volti. Oamenii se lasa
influentati atunci cand sunt implicati in activitati de grup, cu atat mai mult cu cat
responsabulitatea se imparte. Cu toate acestea, atunci cand actioneaza singuri, tind sa se ghideze
dupa moralutate, si nu dupa posibilitatea de a profita de agresivitatea naturala pe care o au in ei.
In cel de-al doilea experiment, subiectii au fost pusi in fata unei reguli stricte de crestere
treptata a intensitatii socurilor electrice, in loc de un grup fara autoritate. In aceasta situatie
experimentatorul este prezent in sala, pentru a exercita o presiune explicita sub forma de
comenzi, daca subiectul ar fi tentat sa se lase condus de propriul sau sistem moral.
In aceasta a doua situatie, subiectii au atins pragul maxim al intensitatii socurilor electrice
intr-o proportie mult mai mare, sub pretextul obedientei.
Factorii care influenteaza fenomenul Obedientei
Milgram a continuat seria experimentelor, modificand conditiile si variabilele, pentru a
scoate in evidenta factorii care influenteaza manifestarea obedientei. Intr-o situatie experimentala
similara cu cele dinainte, Milgram a realizat patru tipuri de contexte :

o unul in care monitorul si elevul sau sunt in camere separate, nu se aud, dar monitorul
poate vedea reactiile elevului pe un monitor
o unul in care ei sunt in camere separate, nu se vad, dar monitorul aude reactiile elevului
o unul in care ambii se afla in aceeasi camera, se vad si se aud
o unul extrem, in care, aflandu-se in aceeasi camera, monitorul poate utiliza forta fizica
pentru indeplunirea scopului.
S-a constatat ca atunci cand, desi pus in fata autoritatii' monitorul poate vedea, auzi si simti
reactiile elevului, primul ezita sa fie obedient, crescand astfel foarte mult nivelul de empatie.

În alte experimente Milgram a încercat să stabilească ce anume influenţează nivelul de

obedienţă al subiecţilor.
Astfel, a descoperit că este foarte importantă prezenţa fizică a persoanei care reprezintă
autoritatea. În cazul în care ordinele erau transmise prin telefon numărul subiecţilor obedienţi
scade la 20,5%.
Cadrul în care este organizat experimentul este şi el important. Primul experiment a fost
organizat în incinta universităţii Yale. În cazul în care locul de desfăşurare este un birou dintr-un
orăşel procentul obedienţilor scade la 48%.
Dacă ordinele primite sunt contradictorii subiecţii devin mai independenţi. În cazul în care există
2 experimentatori dintre care unul solicită ca experimentul să fie oprit la 150 de volţi iar celălalt
cere să se contionue obedienţa scade la 20%.
În situaţia în care experimentatorul se aşează în locul „elevului”, după ce „elevul” încetează să
mai răspundă, subiecţii abandonează foarte repede: nu îndrăznesc să agreseze persoana care
reprezintă autoritatea.
Rezultatele lui Milgram au fost verificate atât în Statele Unite ale Americii, cât și în țările
europene, africane și asiatice. Subiecții au fost selectați din toate categoriile sociale și, totuși,
nivelul de complianță a rămas constant indiferent de zona geografică sau de particularitățile lor
culturale (Blass, 1991, 1992, 2004). Chiar dacă experimentul a urmărit un singur aspect esențial,
anume prezența sau absența obedienței, rezultatele trebuie plasate în perspectivă. Spre exemplu,
fiecare participant la cercetare a adus o contribuție individuală contextului creat, precum emoțiile
și atitudinile sale, cât și stilul personal de adaptare la o situație inedită. Aceste variabile nu pot fi
controlate în laborator. Spre exemplu, un individ putea fi un zidar needucat, timid și ușor
impresionabil în prezența unui om de știință, pe când un altul putea fi un om de afaceri sigur pe
sine și cu o atitudine de superioritate față de experimentator.

Lecții din studiile asupra obedienței

Prin același proces prin care influenţa socială poate duce la obedienţă în faţa autorităţii,
aceasta poate încuraja revolta. De exemplu, prezenţa unor modele care sfidează majoritatea
unanimă, oferă indivizilor curajul de care au nevoie pentru a rezista conformismului și
complianței. Trebuie să menţionăm, însă, că grupul nu este întotdeauna un antidot împotriva
obedienţei distructive. Discipolii lui Jim Jones au fost în grup când i-au urmat ordinele, şi totuși
s-au sinucis. Există putere în numere, dar această putere poate fi atât constructivă, cât şi
distructivă. Deseori, însă, prezenţa şi încurajarea celor din jur ne oferă acel dram de curaj în plus
care ne ajută să rezistăm presiunilor sociale.
Influenţa socială asupra comportamentului parcurge mai multe nivele, de la presiunea
implicită a normelor sociale la capcanele plasate prin cerinţe succesive, şi până la ordinele date
de cei în autoritate. În fiecare caz, oamenii aleg să răspundă prin conformism sau independenţă,
complezenţă sau asertivitate, obedienţă sau revoltă.
Bibb Latané a observat că există o corelație între diversele procese implicate în influenţa
socială. Latané (1981) a propus o teorie a impactului social, care susţine că orice influenţă
socială, definită ca impact total pe care ceilalţi îl exercită asupra unei persoane-ţintă, depinde de
putere, proximitate şi număr.

Puterea sursei este determinată de statutul ei, abilitatea şi relaţia pe care o are cu ţinta.
Astfel, cu cât este mai puternică sursa, cu atât este mai mare influenţa. Proximitatea se referă la
apropierea în timp şi spaţiu a sursei de ţintă, de aceea cu cât este mai aproape sursa, cu atât este
mai mare impactul. În ultimul rând, cu cât numărul surselor creşte, cu atât creşte şi influenţa lor
asupra ţintei cel puţin până la un nivel. Teoria impactului social arată condițiile în care oamenii
rezistă presiunilor sociale, anume: (1) rezistenţa maximă este atunci când impactul social este
împărţit între mai multe ţinte îndepărtate şi puternice; (2) impactul este mai mic dacă ţinta este
puternică şi la distanţă mare, și (3) impactul este mai mare dacă ţinta este aproape şi slabă.

Concluzii
 Spre deosebire de conformism, fenomenul obedientei se produce fara ca individul sa
insiste asupra rationalizarii deciziei, deoarece se bazeaza pe influenta autoritatii celuilalt, si ca nu
vor fi judecati pentru aceasta.
Oamenii se simt mai confortabil psihic atunci cand sunt obedienti decat atunci cand se
conformeaza, deoarece in primul caz se atribuie si prezumtia de nevinovatie.
Trasatura obedientei este dezvoltata si in decursul cresterii si educarii, parintii incercand sa ii
determine pe copii sa "faca dupa cum li se spune". Inclusiv la scoala, educatorii si profesorii le
repeta continuu elevilor ca trebuie sa se supuna regulilor fara sa le conteste. Si atfel, oamenii
devin obedienti, de foarte multe ori, fara sa obtina un avantaj de pe urma acestei trasaturi. In
acelasi timp, copiii invata sa devina constienti de natura si urmarile comportamentului lor, sa
puna la indoiala ceea ce li se cere fara sa li se explice, sa isi formeze propriul sistem de principii
si valori morale. Cu toate acestea, experienta sociala ne invata ca desi oamenii aleg sa se ghideze
dupa anumite norme sociale, cand au de facut o alegere, prefera sa nu isi asume consecintele
propriilor actiuni, si sa lase obedienta sa sufere pentru ei.
Atunci cand intram in contact cu cei care ar putea fi victimele autoritatii si abuzurilor,
devenim mai repede constienti de consecintele actiunilor noastre, refuzand sa ne aratam
obedienti.
Este scoasa in evidenta foarte clar si distanta fata de autoritate, si faptul ca atunci cand aceasta
nu poate actiona direct, scade nivelul obedientei, si ca el este maxim cand ii este simtita prezenta.

Manipularea

Cu toţii putem fi subiecţi ai manipulării, oricât de vigilenţi ne pretindem în faţa

fenomenului; supunerea în faţa unei autorităţi sau în faţa vreunui manipulator oarecare se
dovedeşte a fi universală, trecând graniţe sau culturi4 . Tot ce putem face este să devenim mai
puternici din punct de vedere intelectual, să ne consolidăm spiritul critic, conştientizând
amploarea fenomenului şi cunoscând manevrele psihologice sau argumentative folosite de toţi
cei care vor ceva de la noi.

Două definiţii ale manipulării:

-O manevră mai mult sau mai puţin deliberată ce vizează să obţină o schimbare de judecată sau
de comportament din partea persoanei manipulate fără ca aceasta să aibă conştiinţa acestei
manevre.
-În termenii psihologiei sociale, putem vorbi de manipulare atunci când o anume situaţie socială
este creată premeditat pentru a influenţa reacţiile şi comportamentul manipulaţilor în sensul dorit
de manipulator.

Manipularea poate fi de două tipuri:

-manipulare cognitivă (care este o înşelătorie argumentativă)
-manipulare afectivă (care este o „condiţionare psihologică a relaţiei dintre orator şi auditoriu)

Cu toţii putem fi subiecţi ai manipulării, oricât de vigilenţi ne pretindem în faţa

fenomenului; supunerea în faţa unei autorităţi sau în faţa vreunui manipulator oarecare se
dovedeşte a fi universală, trecând graniţe sau culturi4 . Tot ce putem face este să devenim mai
puternici din punct de vedere intelectual, să ne consolidăm spiritul critic, conştientizând
amploarea fenomenului şi cunoscând manevrele psihologice sau argumentative folosite de toţi
cei care vor ceva de la noi.
Dar de ce suntem manipulabili? Punctul de plecare ar fi biologica : în calitate de
mamifere, am avut nevoie, copii fiind, de protecţia şi ajutorul altor mamifere adulte. Rămâne
amintirea acestor fiinţe adulte care ne hrăneau şi ne protejau şi, în anumite momente ale vieţii
noastre, simţim nevoia să regăsim protecţia trăită în copilărie; căutăm deci la alţii protecţie sau
dominare, refacem anumite raporturi de dependenţă. Deci, suntem obişnuiţi a asculta de alţii, a
ne supune în faţa altora.
Dar de ce unii sunt mai vulnerabili ca alţii? Două motive psihologice: „lipsa încrederii
în sine sau teama de a pierde dragostea cuiva (aceasta se întâmplă deseori cu părinţi indiferenţi
sau, dimpotrivă, prea iubitori). Şi unul sociologic: majoritatea marilor instituţii sociale (familie,
şcoală, serviciu, religie) ne încurajează să fim dependenti.
Mecanismul psihologic folosit în tehnicile de manipulare ar fi simplu şi binecunoscut:
„Este vorba de a include numele şi reprezentarea produsului într-un mesaj extrem de seducător
pentru auditoriu, care îl farmecă sau îl şochează pozitiv. Nu e necesar ca acest mesaj să fie în
raport cu produsul, deoarece se joacă aici pe un mecanism tipic pavlovian, care constă în a
transfera plăcerea resimţită prin mesajul fermecător pe imaginea produsului şi a-l face astfel mai
atractiv”
Merită menţionată în continuare şi o altă abordare care rezumă „miile de modalităţi de
persuasiune” la şase categorii de bază, fiecare „guvernată de un principiu psihologic fundamental
care dictează comportamentul uman”: reciprocitatea, consecvenţa, verificarea, legătura,
autoritatea şi reţinerea.
Reciprocitatea, menţionată în treacăt şi puţin mai sus, este „una dintre cele mai
puternice arme” folosite în operaţiunile de persuadare. Ea speculează regula reciprocităţii, o
regulă preţuită şi răspândită la nivel social, care spune că „trebuie, cu toată bunăvoinţa, să
răsplătim ceea ce am primit de la o altă persoană”; este o regulă care, odată impusă în evoluţia
societăţii, a permis mecanisme de ajutorare, schimb, dăruire, apărare, toate cu „beneficii uriaşe”
În manipulare, regula reciprocităţii favorizează schimburi inechitabile, deşi, la bază, ea
pretindea ca schimbul să fie similar. Psihologic, disconfortul şi ruşinea de a nu răsplăti pe cineva
după ce ne-a făcut „un cadou” ne obligă să dăm mai mult decât am primit.
Consecvenţa (angajamentul) este o altă importantă armă în arsenalul influenţatorilor:
„Din momentul în care am optat pentru ceva sau am optat pentru o atitudine, vom avea de-a face
cu diverse presiuni de ordin personal şi interpersonal menite a ne determina să urmăm respectiva
opţiune”. A fi consecvent înseamnă a merge pe linia convingerilor tale anterioare, astfel că în
anumite situaţii, vom lua decizii conform unor norme morale sau dispoziţii psihice pe care le
avem înrădăcinate în noi. Specularea acestei tendinţe de a fi consecvent este o altă oportunitate
pentru manipulator.
Validarea publică presupune că „determinăm corectitudinea unei acţiuni prin
intermediul părerii altora”, mai precis, „într-o situaţie dată, considerăm corect acel comportament
care prevalează la ceilalţi”. De cele mai multe ori, ceea ce fac ceilalţi oameni se dovedeşte a fi
corect, însă sunt situaţii în care „profitorii” speculează comportamentul altora în interese
meschine. Astfel, teledonurile afişează mii de donatori (unii inexistenţi în realitate, desigur)
pentru a sugera că este o acţiune de masă, chelnerii încarcă dimineaţa bolul de bacşişuri cu
câteva bancnote pentru a convinge clienţii că aceasta este o practică răspândită, în publicitate se
folosesc expresii precum „cel mai vândut”, „cel mai răspândit” sau se induce ideea că toţi
„oamenii obişnuiţi” cumpără acelaşi lucru etc. Este speculată deci „tendinţa de a presupune că,
dacă mulţi oameni fac acelaşi lucru, probabil că ei ştiu mai bine decât noi despre ce e vorba”,
mai ales în situaţiile în care nu suntem siguri de ceva. Eroarea se poate produce astfel atunci când
dorim o validare publică, când observăm şi decidem pe baza a ceea ce cred sau fac ceilalţi.

Autoritatea. Societatea umană organizată ierarhic, bazată pe autoritate, nu este un rău în

sine, dacă luăm în calcul alternativa, adică dezorganizarea, anarhia. Astfel, învăţăm de copii că
supunerea faţă de autoritatea legală sau faţă de autoritatea competentă este o atitudine corectă ce
poate aduce beneficii, încadrarea firească în societate. Simularea autorităţii de către maeştrii
persuasiunii devine de fapt o problemă. De exemplu: falsa autoritate a doctorului din reclame
(interpretat de un actor) care ne recomandă un anume medicament; oameni îmbrăcaţi bine cu
titluri importante (avocaţi, profesori, doctori) care ne cer donaţii pentru te miri ce.

Limitarea. Principiul limitării spune că oportunităţile ne par mai valoroase decât par
dacă sunt mai puţin disponibile; mai pe înţelesul nostru, al profanilor, dacă un produs ne
interesează şi aflăm că este disponibil într-un număr limitat, devenim foarte interesaţi. Culmea
aici este că suntem mai preocupaţi de lucrurile pe care le-am putea pierde decât de cele pe care
le-am putea câştiga.

BIBLIOGRAFIE
1.Salomea Popoviciu- Psihologie Sociala. O abordare contextuala a individului ca actor
social

2. https://www.infopsihologia.ro/2011/12/fenomenul-obedientei/

3. Boncu Ştefan- Psihologia influenţei sociale

4. Marius Dobre- Conceptul de manipulare in abordare psihologica