AUTONOMIA SI INDEPENDENTA IN INVATARE

P.H. Winne, de la Universitatea Simon Fraser, Canada, observa ca in ultimii ani invatarea
autonoma (Self-Regulated Learning) a devenit un construct central in abordarile contemporane
ale eficientei invatarii scolare.

„Modelul invatarii autonome descrie elevul care isi cauta informatia la biblioteca, isi activeaza o
serie de deprinderi pe parcursul activitatilor de studiu prin care realizeaza achizitii () care este
constient de cat stie, cat crede ca stie si de diferenta dintre cat crede ca stie si cat stie in fapt. El
isi intelege mai bine propria motivatie, este constient de propriile afecte, se organizeaza. El
deliberaza asupra celor mai fine tactici si a strategiilor globale, le selecteaza in baza predictiei cu
privire la felul in care fiecare dintre ele poate sa-l sustina in atingerea scopului'( Winne, 1995,
p.173).

Modelul invatarii autonome aduce in atentia teoreticienilor si practicienilor educatiei conceptele

de autoreglare si automonitorizare.

D.H.Schunk pornind de la propriile cercetari si de la citarea cercetarilor lui Bandura (1986)

descria autoreglarea (self-regulation) ca implicand auto-observatie, auto-judecare, auto-reactie.

Auto-observarea se refera la atentia dirijata voluntar asupra aspectelor propriului comportament,

asupra determinantilor si efectelor propriului comportament.

Auto-judecata include compararea unui singur nivel (prezent) de performanta cu un singur scop
pentru a determina progresul.

Auto-reactia (Self-reaction) se refera la evaluarea propriei performante in termenii: acceptabila,

nesatisfacatoare ' (Schunk, 1996, p.360).

Acestea sunt implicate in perceptia propriei eficiente si in structurarea convingerii personale

referitoare la capacitatea de a invata.

Ca atribute ale autoreglarii Winne mentioneaza: abilitatea de a stabili scopuri realiste pentru
actiuni, de a selecta, modifica si implementa strategic sau tactici de actiune, de a intelege
motivatia implicarii intr-o sarcina.

Ca atribute ale monitorizarii sunt numite: recunoasterea nivelului de intelegere a informatiei,

determinarea nivelului intelegerii §i nvatarii la care daca scopul nu a fost atins se simte golul sau
se pot face remedii.

Inca din 1975, Kenfer descria autoreglarea ca implicand trei faze:

automonitorizarea;

autoevaluarea si
autointarirea, pozitiva sau negativa (O'Neil, 1987, p.72).

Prin autoevaluare individul compara informatia primita prin feed-back de la mediu, cu propriul
comportament, prin automonitorizare isi identifica erorile, isi reaminteste traseele corecte care au
dus la progres intr-o sarcina anterioara, identifica supraincarcarea si evalueaza performantele
actiunii. In stadiul initial al invatarii elevul inca depinde de monitorizarea externa, nu are
suficiente deprinderi de automonitorizare.

Autoreglarea presupune abilitati de formulare independenta, autonoma a scopurilor, de

autoevaluare a performantelor si de auto-intarire a raspunsurilor valabile. Profesorul trebuie, si
poate, sa ajute elevii sa identifice si sa utilizeze standarde evaluative interne, sa-si fixeze seturile
proprii de scopuri, proximale, specifice si stimulatoare (sa diferentieze intre scopuri care sunt
usor de atins si scopuri care sunt greu de atins), sa-si evalueze progresul, sa se compare cu
nivelul performantei anterioare.

Autointarirea se invata prin constientizarea relatiei dintre efort si succes in atingerea unor scopuri
realiste. Prin implicarea elevilor in sarcini concrete (de la usor la dificil) pe care sa le rezolve (cu
suport si fara) independent, ei pot fi invatati sa aiba incredere in propria lor competenta.
(Hamilton, Ghatala,1994). Daca sunt indrumati explicit, ei invata sa fie sensibili la cat de bine au
rezolvat o sarcina si la modalitatile eficiente de rezolvare folosite. De asemenea pot invata sa-si
autoevalueze progresul in achizitia unor deprinderi cum sunt cele de scriere corecta si inteligibila
sau de gestionare a timpului de lucru. (Woolfolk, 1995, Bandura, 1986, Schunk, 1991).

Formarea deprinderii elevilor de a-si aprecia eficienta, de a-si intari increderea in propria
capacitate de a invata (cu judecati de genul „ e greu dar pot; acest lucru nu pot inca sa-l fac dar
incerc'), de a se simti eficienti, de a persista atunci cand intalnesc obstacole, de a aprecia cand
comportamentul lor este insuficient pentru a raspunde sarcinii, implica si formarea deprinderilor
de autoobservare, concentrare a atentiei voluntare asupra aspectelor propriului comportament,
asupra determinantilor si efectelor propriului comportament.

Sistemul instructional trebuie proiectat astfel incat sa asiste elevul in a progresa cat mai repede
posibil de la stadiul de dependenta, de controlul extern la stadiul autoinstruirii si
automonitorizarii deoarece, asa cum afirma foarte multi specialisti in psihologia educatiei,
conducerea elevului spre stadiul invatarii autonome este un obiectiv major al invatarii scolare:

„Noi credem ca unul dintre lucrurile cele mai utile pe care un profesor poate sa le faca pentru
elevii sai este sa-i inarmeze cu instrumentele necesare invatarii independente. In lumea de astazi,
informatiile se invechesc in 10 ani sau mai repede, dar abilitatile de invatare se folosesc intreaga
viata () strategicile predariii sunt eficiente doar daca ii abiliteaza pe elevi sa-si asume propriul
mod de a invata' (Hamilton, Ghatala, 1994, p. 137).