Învăţarea interactiv-creativă

Grădiniţa cu P.P. „Elena Farago” – Craiova

Prof.Tehei Carmen Nicoleta

„Omul viitorului trebuie să fie un

constructor de probleme şi de sisteme ideative necesare
rezolvării lor, transpunerii lor în plan ideativ şi
practic, găsind soluţii optime şi eficiente. El este omul
faptelor pentru că ele conving, deci omul creator; este omul
pentru care fapta, nu vorba, este maxima conducătoare
în viaţă”
(Oprea, C.,Curriculm pedagogic, 2008, pag. 407)

Societatea umană, în continuă transformare, impune schimbarea atitudinii cadrului

didactic in fata problemelor instruirii şi invăţării. Caracteristica de bază a învăţării trebuie să
fie eficienţa, condiţionată însă de o participare activă, creativă atât din partea cadrului
didactic cât şi din partea copiilor.
Punctul de plecare al învăţării interactiv-creative îl constituie “receptivitatea faţă de
experienţele noi, căutate şi rezolvate prin explorare, deducţie, analiză, sinteză, generalizare,
abstractizare, concretizare, punând accentul pe realizarea conexiunilor între sensuri si
solicitând o profundă implicare intelectuală, psihomotorie, activă şi voliţională” (Oprea C.
L., 2003, pag. 56)
În cadrul învăţării interactiv-creative copilul descoperă, interrelaţionează,
construieşte, imaginează, filtrând informaţia prin prisma propriei personalităţi solicitând
gândirea şi creaţia. Învăţarea interactivă presupune apariţia de noi semnificaţii legate de noua
informaţie, folosind însă şi cunoştinţele anterioare - copilul dobândeşte o experienţă nouă
prin propriile puteri, descoperind-o şi exersând-o.
Factorii implicaţi în învăţarea interactiv-creativă sunt educatorul si educatul –
primul având rol de ghid iar al doilea îşi asumă rolul de subiect, de agent al propriei formări.
Individul postmodern este „relaxat si flexibil, orientat spre emoţii, trăiri şi simţiri interioare,
manifestând o atitudine de „fii tu însuţi” (Roseneau, 1992). Dezvoltând acest tip de învăţare,
cadrele didactice stimulează elevii să devină capabili să elaboreze proiecte personalizate de
învăţare, să-şi asume responsabilitatea desfăşurării învăţării, conştientizând, (auto)evaluând,
gestionând si dobândind progresiv autonomie în propria formare (Bocoş, M. 2002, pag. 218).
Învăţarea interactivă nu se opune învăţării tradiţionale, ci este o nouă calitate a
acesteia, pune accentul pe învăţarea prin cercetare-descoperire pe învăţarea prin efort popriu
independent sau dirijat. Copilul cercetează ideile cu care vine în contact, se poate îndoi de
justeţea lor, dar dacă le consideră corecte aderă la ele. Făcând apel la gândire şi imaginaţie
creatoare, cunoştinţele dobândite sunt mult mai active şi trainice, asimilarea este atractivă şi
cu valoare formativă mai mare favorizând dezvoltarea atitudinilor şi spiritului investigativ şi
inventiv, flexibilitatea şi productivitatea gândirii.
Paul Popescu Neveanu (1990) consideră că orice nouă creaţie artistică, orice
teorie, pleacă de la datele existente pe care individul creativ le asociază în moduri în care
nimeni altul nu se gândise până atunci.
Dillon, J.T. (1988, pag. 12) apreciază că specific procesului activ-creator nu este
rezolvarea de probleme (problem solving) ci găsirea, descoperirea lor (problem finding).
Termenul de „problem finding” devin în acest context sinonim cu cel de problematizare,
acesta fiind esenţa procesului de creaţie.
Gagne, R (1975) consideră creaţia tipul superior de învăţare care constă în
combinarea a două sau mai multor reguli însusite anterior pentru a produce o nouă capacitate.
Creaţia presupune „un salt calitativ, o combinare a ideilor din sisteme de cunoaştere mult
diferite, o folosire îndrăzneaţă a analogiei ce depăşeşte ceea ce se înţelege, de regulă prin
generalizarea în interiorul unei clase de situaţii problematice”
Metodologia educaţiei interactive este axată pe aspectul util, funcţional al
cunoaşterii. Copilul învaţă nu doar pentru „a şti”şi a stoca o serie de informaţii din diferite
domenii, el trebuie să aibă capacitatea de „a folosi”, „a aplica”, ceea ce a acumulat în folosul
lui şi al celorlalţi.
De aceea „a şti ce să faci cu ceea ce ai învăţat” este dezideratul major al educaţiei
postmoderniste. Individul se apropie de lumea reală „cu contradicţiile şi complexitatea ei, cu
disfuncţiile, dezechilibrele ei pentru a găsi soluţiile de contestare şi de recladire optime”
(Elena Joiţa, 2002).
Annette Gough (2001) consideră că avem nevoie de o ştiinţă modernă a educaţiei,
una care este democratică şi recunoaşte constructele sociale şi natura multiculturală a ştiinţei
în contextul său global. Este nevoie de o pedagogie nouă, care atrage atenţia asupra
procesului direct în care cunoaşterea este produsă şi recunoscută, în care agenţii cunoaşterii
sunt concreţi, vizibili şi amplasaţi social.
În pedagogia postmodernistă, interactivă, cunoaşterea se realizează pentru că este
utilă. Relaţiile educator-educat sunt deschise, bazate pe sprijin reciproc, pe dialog constructiv
şi pe cooperare. În relaţia educator-educat apare dialogul. Educatul intervine permanent în
deciziile privind ce vrea să înveţe, cum va folosi ceea ce a dobândit.
Se pune accent pe caracterul formativ-educativ al învăţării, favorizând legăturile şi
abordările transdisciplinare, pluridisciplinare.
Orientarea postmodernistă a pedagogiei propune schimbări care vizează toate
aspecte procesului didactic (conţinut, strategii didactice, evaluare).
Astfel, demersul didactic este un proces dinamic, se adaptează după specificul,
nevoile şi preferinţele copilului devenind individualizat. De asemenea sunt respectate valorile
culturii fiecărui copil, luptând împotriva fenomenului de aculturaţie. Valori importante sunt
considerate a fi: toleranţa, lupta pentru diversitate şi libertate, promovarea creativităţii şi
accentul pe emoţie, pe intuiţie.
Se acceptă existenţa diferenţelor de perspectivă, de idei şi concepţii concretizate în
moduri diferite de a vedea, a simţi şi a trăi.
Procesul intstructiv-educativ modern elimină barierele sălii de clasă, informaţia vine
din mediul concret pe căi formale, nonformale şi informale (excursii, vizite, prezenţa unor
invitaţi în grupa din cadrul comunităţii, parinţilor, vizionarea de filme, piese de teatru). Copii
cooperează cu cadrul didactic care are rol de animator, moderator.
De asemenea, evaluarea se realizează în comun, stabilindu-se efectele reale ale
formării.
Peter Appelbaun (2001) apreciază că socialul are un efect benefic asupra învăţării.
În viziunea lui clasele de elevi sunt adevărate „comunităţi de cercetare”, aici scopul nu este
acela de a-i antrena pe copii să dea răspunsuri la problemele enunţate ci mai mult de a-i ajuta
să descopere căile de a pune întrebări şi de a critica problemele.
Particularităţile individuale şi motivaţionale sunt respectate şi valorificate pe baza
lor construindu-se alternative educaţionale. Metodele didactice utilizează exprimarea
personală, atitudinea reflexivă şi critică, autonomia individului dar şi a grupului, stimulând
învăţarea prin cooperare pentru a induce dezvoltarea personală prin acţiuni de
autoconştientizare in cadrul grupurilor mici. Capacitatea de invăţare a copilului devine activă
în perioada preşcolară, fiind exprimată prin joc. Invăţarea este încarcată de caracteristici
active de manipulare a experienţei de viaţă, a observaţiilor, a emoţiilor, a acţiunilor. Pe baza
experienţei acumulate copilul are capacitatea de a crea verbal şi comportamental roluri în
special prin imitare.
Învăţarea la copilul preşcolar presupune numeroase elemente de joc, care vor stimula
dezvoltarea multilaterala a personalitatii acestuia.
În şcoală, orientarea postmodernistă impune nu numai acumularea unui sistem de
cunoştinte de către elevi ci şi îndrumarea şi stimularea lor în direcţia dezvoltării cognitive,
afective, sociale, a exersării abilităţilor în contexte variate, în vederea pregătirii acestora
pentru viaţa.

BIBLIOGRAFIE

 Cerghit, Ioan, (1997), Metode de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti;
 Cozma, Teodor, (1997), Educaţia formală, nonformală şi informală, în
Psihopedagogie, Editura Spiru Haret, Iaşi;
 Cocoş, Constantin; “Pedagogie”, Editura Polirom; Iaşi, 1996.
 Giurgea, Luminiţa, (1971), Didactica generală, Bucureşti, Curs litografiat, C.M.U.B.
 Joiţa Elena, Curs de pedagogie şcolară, Reprografia univ. din Craiova, Craiova, 2001.
 Neacşu, Ioan, (1990), Metode şi tehnici de învăţare eficiente, Editura Militară,
Bucureşti;
 Nicola, Ioan, Pedagogie, 1994, Editura Didactică şi pedagogică , Bucureşti;
 Stoica, Marin, (1996), Psihopedagogia personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;.