10.

Reforma curriculum-ului
A. Inovaţii reprezentative: interdisciplinaritate, modularitate

Reforma conţinuturilor învăţământului reprezintă un aspect important al transformărilor

care au loc la nivelul curriculum-ului.
Conţinuturile reprezintă componenta dinamică şi flexibilă a curriculum-ului. În
selecţionarea şi organizarea conţinuturilor învăţământului s-au conturat mai multe modalităţi, dintre
care: perspectiva interdisciplinară, viziunea modulară, integrarea curriculară, curriculum diferenţiat
şi personalizat, conţinuturile alternative etc.
Multiplicarea surselor învăţământului şi acumulările cognitive din diferite domenii ale
cunoaşterii impun noi strategii pentru dimensionarea şi structurarea conţinuturilor. Eficienţa acestor
conţinuturi este asigurată nu numai de modalitatea de slecţie a informaţiilor, pentru a li se asigura
echilibrul, ci şi de strategiile de ierarhizare şi organizare, de compunerea şi articularea acestora în
complexe cât mai apropiate de realitatea descrisă şi de obiectivele educaţionale privind realizarea
unei viziuni integrative, holistice la elevi.
Organizarea interdisciplinară a apărut ca o reacţie la dezintegrarea spaţiului intelectual
modern, având ca scop păstrarea caracterului global al intelectului. Principiul interdisciplinarităţii
poate să fie sesizat sub două aspecte: conceperea conţinuturilor în perspectivă interdisciplinară;
proiectarea şi organizarea proceselor didactice în viziune interdisciplinară.
Interdisciplinaritatea presupune dezvoltarea unui sistem de cunoştinţe aflate la intersecţia
mai multor domenii de cunoaştere şi a competenţelor de utilizare a acestor cunoştinţe pentru
achiziţii noi, pentru soluţionarea unor situaţii-problemă complexe.
Interdisciplinaritatea reprezintă o modalitate de organizare a conţinuturilor învăţării, cu
implicaţii asupra întregii strategii de proiectare a curriculum-ului, care oferă o imagine unitară
asupra fenomenelor şi proceselor studiate în cadrul unor discipline școlare diferite şi care facilitează
contextualizarea şi aplicarea cunoştinţelor şcolare în diferite situaţii de viaţă.
Corelarea cunoştinţelor de la diferite discipline școlare contribuie substanţial la realizarea
educaţiei elevilor; la formarea şi dezvoltarea flexibilităţii gândirii, a capacitaţii lor de a aplica
cunoştinţele în practică; la fixarea şi sistematizarea cunoştinţelor, prin faptul că o disciplină școlară
o ajută pe cealaltă să fie mai bine însuşită.
Interdisciplinaritatea este o modalitate care se bazează pe integrarea organică a elementelor
din două sau mai multe discipline școlare, evidenţiind simultan aspecte şi relaţii mai complexe
decât cele desprinse din studiul separat al fiecărei discipline școlare. Ea presupune o intersectare a
diferitelor arii curriculare prin ignorarea limitelor stricte ale disciplinelor școlare.
1
 Interdisciplinaritatea se referă la abordarea conţinuturilor educaționale complexe, având ca
scop formarea unei imagini unitare asupra unei anumite problematici. Ea vizează relaţiile, în special
de metodologie, care se stabilesc între discipline școlare diferite, adică transferul metodelor dintr-o
disciplină școlară în alta.
Organizarea modulară conduce la eliminarea barierelor artificiale dintre cicluri şi nivele
de învăţământ; dintre educaţia formală şi cea informală. Astfel, fiecare individ poate să-şi aleagă
propriul său parcurs şi ritm de instruire.
Învăţământul modular constă în structurarea conţinuturilor prin moduli didactici, aceştia
incluzând seturi de cunoştinţe, situaţii didactice, activităţi şi mijloace de învăţământ determinate,
menite a se plia pe cerinţele şi posibilităţile unor grupe sau clase de elevi, studenţi sau alte categorii
de cursanţi. De altfel, unul dintre scopurile învăţământului modular se referă la creşterea
flexibilităţii conţinuturilor în funcţie de interesele şi capacităţile elevilor, de particularităţile lor
psihice.
Modulul pedagogic trebuie să răspundă la patru criterii fundamentale: să definească un
ansamblu de situaţii de învăţare; să vizeze obiective bine definite; să propună probe de verificare a
celui care învaţă, pentru a realiza feed-back-ul; să se integreze în contexte variate ale învăţării.
Modulul cuprinde trei părţi: sistemul de intrare, corpul modulului şi sistemul de ieşire.
Sistemul de intrare vizează diagnosticul cunoştinţelor şi lacunelor iniţiale, prezentarea obiectivelor
şi a conţinuturilor. Corpul modulului conţine mai multe submodule ce corespund unor capitole sau
unor obiective. Sistemul de ieşire conţine proba finală, propuneri de îmbunătăţire a cunoaşterii şi
sugestii pentru alegerea modulului următor.
Durata parcurgerii unui modul este dependentă de mărimea modulului; ea poate varia de la
câteva ore până la câteva luni. Modulul poate să fie conceput prin activităţi didactice desfăşurate în
clasă sau şi prin completarea acestora cu următoarele: aplicaţii practice în afara clasei; sarcini de
documentare individuală la bibliotecă sau pe teren; şedinţe de instruire în alte domenii desfăşurate
cu profesori diferiţi.
Una dintre caracteristicile cele mai importante ale modulului didactic este personalizarea
acestuia. Un modul didactic este centrat pe nevoile şi posibilităţile individuale ale cursantului;
adaptat intereselor sale cognitive, ritmului său de lucru şi stilului de învăţare personal. Modulul nu
se elaborează pe materii de studiu, ci pe activităţi de învăţare.
Cursurile modulare sunt atât structuri organizatorice, cât şi de conţinut, care presupun
acţiuni de selecţie a participanților la modul sau sunt frecventate în urma opţiunilor libere ale
acestora.
Învăţământul modular nu se dispensează de programul comun, constituit dintr-un număr de
discipline fundamentale, obligatorii pentru toţi. Simultan cu frecventarea cursurilor comune, în

2
vederea realizării unei diferenţieri, cursanții sau elevii pot urma anumiţi moduli, în acord cu
dorinţele şi aptitudinile lor.
Temeiul filosofic al structurării modulare a conţinutului îl constituie holismul, adică
încercarea de a concepe o totalitate informaţională ca unitate integrată de elemente altfel disparate.
Modulii, ca variante de conţinut, pot să fie diferiţi în ceea ce priveşte dificultatea, nivelul şi
ritmul de lucru. Astfel, se pot structura moduli de recuperare pentru elevii cu dificultăţi sau moduli
de explicaţii suplimentare, pentru categorii de elevi buni sau foarte buni. Elevul optează sau i se
sugerează urmarea unui modul pe care îl parcurge cu ajutorul profesorului, efectuându-se apoi
evaluarea rezultatelor. În caz de nereuşită se recomandă un modul inferior sau complementar.
Structurarea modulară facilitează cuprinderea cunoştinţelor speciale, în ansambluri logice
care depăşesc cantitativ şi calitativ caracteristicile unităţilor curriculare. Mai mulţi moduli pot forma
un lanţ modular sau o suită de moduli care vor fi oferiţi elevilor în funcţie de obiectivele
educaționale sau în raport cu interesele şi aptitudinile acestora. Plecând de la natura conţinutului
circumscris de modul, acesta poate fi centrat pe informaţii, metode, acţiuni, operaţii de asimilat sau,
cel mai adesea, pe combinaţii ale acestora.
Învăţarea modulară nu se poate extinde total. De regulă, disciplinele de bază sunt predate în
perspectivă monodisciplinară. Dimensionarea modulară a conţinuturilor se face pentru un grup de
discipline; modulii nu se suprapun peste obiectele clasice de învăţământ, ci reprezintă sinteze
inedite, perspective epistemice noi, cumul de cunoştinţe integrate etc. care urmăresc diferenţieri
chiar în vederea orientării profesionale a elevilor.