Pastean Patriciu

Performanta sportica Anul I

TEMA:CULTIVAREA
CREATIVITÃŢII
ÎN ŞCOALÃ
 În general psihologii susţin cã a fi creativ înseamnã a crea ceva nou, original şi
adecvat realitãţii. A crea înseamnã a face sã existe, a adduce la viaţã, a cauza, a genera, a
produce, a fi primul care interpreteazã rolul şi dã viaţã unui ppersonaj, a compune repede,
a zãmisli etc.
Dupã unii autori “creativitatea este aptitudinea sau capacitatea de a produce ceva
nou şi de valoare”, iar dupã alţii ea constituie un process prin care se realizeazã un produs
(Al. Roşca, 1981, p. 16 ).
Dupã P.Popescu-Neveanu “creativitatea presupune o dispoziţie generalã a personalitãţii
spre nou, o anumitã organizare (stilisticã) a proceselor psihice în system de
personalitate.” (P.Popescu-Neveanu, 1987, p.52)
Creativitatea, ca formaţiune psihicã deosebit de complexã, se caracterizeazã
printr-o multitudine de sensuri: productivitate, utilitate, eficienţã, valoare, ingeniozitate,
noutate, originalitate.
Nevoia de a face faţã problemelor complexe , precum şi schimbãrilor din diferite
sectoare de activitate, la care se adaugã exigenţele vieţii contemporane, au transformat
problema creativitãţii într-o prioritate.
Un obiectiv general al educaţiei îl constituie depistarea şi stimularea creativitãţii la toate
vârstele, mai cu seamã la vârsta copilãriei şi adolescenţei.
Mult timp, creativitatea a fost considerate un har divin, pe care îl aveau puţini oameni.
A fost depãşitã concepţia, conform cãreia talentele şi geniile sunt înnãscute. Existã însã
discuţii cu privire la cãile concrete de interecţiune dintre influenţa mediului şi a ereditãţii,
dintre învãţare, maturizare şi dezvoltare. Din punct de vedere ştiinţific, corect ar fi sã se
caute şi sã gãseascã modalitãţi prin care toţi factorii interacţioneazã, contribuie la
formarea comportamentului creator, întrucât numai în interacţiune pot avea eficienţa
aşteptatã.
“Aşadar, rolul şcolii la formarea comportamentului creator este foarte important,
deoarece rãmâne principalul instrument pe care societatea îl foloseşte pentru cultivarea
creativitãţii la membrii ei tineri, de vârstã şcolarã.” (F şi A. Turcu, 1999)
 Comportamentul creator presupune o dezvoltare intelectualã armonioasã a
elevilor. Dezvoltarea imaginaţiei elevilor are o contribuţie de seamã la formarea
comportamentului creator.
Cosmovici (1998) aratã cã “funcţia esenţialã a procesului de creaţie originalã o
constituie imaginaţia.” În procesul instructive-educativ trebuie descãtuşatã fantezia
elevilor, cultivatã imaginaţia prin lecţii practice de abilitãţi practice, desen, muzicã,
literature, geografie etc.
Pentru a forma şi dezvolta comportamentul creativ al elevilor se poate acţiona din
punct de vedere educaţional pe numeroase cãi. În acest sens, pentru a dezvolta
capacitãţile creatoare ale elevilor, cadrele didactice trebuie sã cunoascã în primul rând
trãsãturile comportamentului creativ, care se referã la :
 nivelul de inteligenţã generalã
 gândirea divergentã
 fluenţa gândirii
 receptivitatea
 spirit de observare
 imaginaţie creatoare
 originalitate
 perseverenţa, iniţiativã
 nonconformismul în idei
Un prim accent trebuie pus pe formularea obiectivelor instructiv-educative.
Cultivarea imaginaţiei ar fi bine sã figureze alãturi de educarea gândirii. Obiectivele se
reflectã în conţinutul învãţãmântului, în planurile şi programele de învãţãmânt.
Necesitatea culturii generale trebuie sã fie susţinutã de pedagogie, iar programele sã
prevadã şi lecţii speciale în vederea ingenioziţãţii.
De o importanţã majorã este atitudinea profesorului, relaţia sa cu elevii. Poziţia
autoritarã, despoticã nu este indicatã, deoarece creeazã blocaje creative. Astfel copiii nu
îndrãznesc sã punã întrebãri, se tem de eşec, de ironii. E nevoie de un climat democratic,
destins, prietenos. Ceea ce scoate în evidenţã autoritatea profesorului nu este frica sau
constrângerea, ci competenţa sa profesionalã, obiectivitatea şi ţinuta sa ireproşabilã. El
trebuie sã fie apropiat de elevi, îngãduitor şi sã încurajeze imaginaţia, sugestiile mai
deosebite, astefel încât elevii sã-şi poatã manifesta în voie curiozitatea, spontaneitatea.
Rolul profesorului este, însã sã depisteze şcolarii cu potenţialitãţi creative superioare,
cãrora sã li se asigure posibilitãţi speciale de dezvoltare a capacitãţilor lor.
Existã , în acest sens teste speciale, dar cei deosebiţi vor fi repede remarcaţi prin felul
de a rezolva probleme neobişnuite sau prin întrebãrile neaşteptate pe care le pun.
Îndatorirea profesorului este de a cultiva disponibilitãţile imaginative ale întregii clase,
prin folosirea unor metode corespunzãtoare acestui obiectiv major.
Pentru dezvoltarea creativitãţii existã mijloace nespecifice, fãrã o anumitã relaţie cu
un anume obiect de învãţãmânt, şi metode specifice în raport cu o anume materie, în
funcţie de conţinutul ei.
Pentru prima categorie, Adriana Onofrei şi Maria Gârboveanu, în lucrarea coordonatã
de Gr. Nicola, disting trei categorii de probe: de tip “iamginativ-inventiv”, când li se cere
copiilor sã elaboreze o compunere având în centru un obiect foarte simplu: o frunzã, un
nasture sau un gard de nuiele. Cea de-a doua categorie sunt cele de tip “ problematic”.
Elevii vor fi solicitaţi sã formuleze cât mai multe întrebãri în legãturã cu obiecte
cunoscute: “piatrã”, “foc”, “aer”, “stele” etc. A treia categorie este de tip “combinat”, în
care trebuie sã realizeze mici compuneri pe marginea unor tablouri înfãţişând diverse
scene sau sã formuleze morala ce se poate degaja dintr-o asemenea imagine.
Lucrând doi ani cu copiii din clasele primare şi cele gimnaziale, autoarele au obţinut cel
mai evident progres în lotul gimnazial.
Aceste metode nespecifice sunt importante deoarece creeazã ceea ce se numeşte o
“atitudine creativã” şi mai ales “atitudinea de a cãuta şi a gãsi probleme”, aspecte
necesare în asimilarea temeinicã a oricãrei ştiinţe.
Progresul creativitãţii şi cu evidente beneficii de oridn instructive se realizeazã şi prin
metode şi procedee specifice. Gr. Nicola dã exemple de chestiuni care au fost prezente
pentru stimularea gândirii divergente (p 103): “cum explicaţi?”, “ce relaţie este între?”,
“cum s-ar putea obţine?”, “ce se întâmplã dacã?”. Aceste întrebãri fac apel la creativitate,
numai dacã vor fi puse la o lecţie nouã.
Cultivarea creativitãţii nu constã numai în stimularea elevilor pentru a pune întrebãri.
Un rol important îl ocupã metodele active, cum ar fi problematizarea sau învãţarea prin
descoperire. Este necesar, ca elevii, la cerinţa profesorului sã precizeze o problemã şi sã o
resolve singuri, fie printr-un studiu individual în clasã, fie mai bine într-o activitate pe
grupe.
I. Mânzat, considerã cã, cea mai accesibilã metodã este metoda descoperirii dirijate.
Atunci când problema este dificilã, elevii nu o pot rezolva singuri, fiind necesarã
intervenţia profesorului cu diverse întrebãri sau indicaţii ajutãtoare. El trebuie sã se
gândeascã la acestea înainte de lecţie, pentru a nu simplifica prea mult strãdania copiilor
sau sã nu o complice mai tare.
La toate disciplinele poate fi utilizatã aceastã metodã. Astfel, la matematicã elevii pot
fi stimulaţi sã-şi imagineze probleme cu mai multe soluţii. La geografie mult mai
interesante sunt “cãlãtoriile pe hartã”, atunci când elevul pornind dintr-un punct şi
avansând spre un altul, descrie peisajul, bogãţiile naturale, localitãţile întâlnite cu
specificul lor şi multe alte frumuseţi. Li se poate cere elevilor sã explice prin argumente
care sunt cauzele dezvoltãrii unei metropole.
La istorie, în lecţia de predare elevii pot cãuta în unele documente cauzele declanşãrii
unui rãzboi sau ale decãderii unui stat. La literature, liceeeni pot avea catemã continuarea
unei nuvele, folosind personajele şi stilul autorului. Alteori pot fi puşi în situaţia
regizorului.
Un astfel de învãţãmânt vine cu cerinţe noi pentru cadrele didactice. Problemele
eventuale, soluţiile şi modul de intervenţie necesar trebuie gândite dinainte de profesor.
Pentru cultivarea imaginaţiei, creativitãţii, activitatea în afara clasei şi extraşcolarã au
rol deosebit în acest sens. În cercurile de elevi, fiind o activitate liberã, se pot exersa
diferite metode de stimulare a imaginaţiei, cum ar fi brainstorming-ul. Dirigintele poate
organiza întâlniri cu oameni de ştiinţã sau de artã, care vorbind despre munca lor, despre
dificultãţi şi satisfacţii, poate sã le trezeascã elevilor vii interese pentru Problemele ce-I
preocupã.
Vizitarea expoziţiilor, muzeelor, excursiile lãrgesc orizontul, câmpul fanteziei
copiilor, fiind surse inepuizabile de întrebãri.
Preocuparea pentru formarea independenţei în gândire şi exprimare necesitã o bunã
legãturã cu familia, mai ales în cazul acelor pãrinţi care îşi dãdãcesc copiii prea mult. Ei
trebuie convinşi cã, tutelarea excesivã împiedicã dezvoltarea intelectului manifestarea
independentã a gândirii şi fanteziei lui, factori necesari în dobândirea viitoare a unei
autentice competenţe profesionale.
Aşadar, se pot realiza foarte multe pentru educarea spiritului creativ în şcoalã.

BIBLIOGRAFIE

1. Bejat, M. (1973), “Geneza psihologiei în România ca ştiinţă experimentală “,Ed.

Academiei, Bucureşti
2. Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminiţa (1998), ‘Psihologie şcolarã, Polirom’, Iaşi: 
3. Nicola, Gr (1981), “Stimularea creativităţii elevilor în procesul de învăţământ”, E.D.P.,
Bucureşti
4. Roco, Mihaela (2004), ‘Creativitate şi inteligenţã emoţionalã’, Polirom, Iaşi
5. Roşca, Al. (1981), “Creativitatea generală şi specifică, Editura Academiei Române”,
Bucureşti
6. Popescu-Neveanu, P. (1987), “Psihologie şcolarã”, Bucuresti, Tipografia Universitãţii
Bucureşti
7.Turcu, F., Turcu, A, (1999), ‘Fundamente ale psihologiei şcolare’, Editura All,
Bucureşti