Universitatea Spiru Haret

Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic (D.P.P.D.)

Psihologia educației
Băjan Dragoș

Importanța creativității în învățarea școlară

2019
 Importanța creativității în învățarea școlară

„Este vina societăţii şi a familiei, a pedagogiei şi a şcolii că cei creativi nu evoluează spre
destinul lor natural şi că atât de des ajung nişte epave ale societăţii, în loc să constituie stelele.”
Ştefan Odobleja

1. Creativitatea - o rezultantă a funcționării optime a întregii personalități

Creativitatea este adesea privită ca un proces misterios ce caracterizează un număr restrâns
de artiști și de inventatori geniali în marile lor momente de inspirație. În realitate, toți suntem
prezumtivi creativi. În ipostaza în care reușim să rezolvăm o problemă într-o manieră inedită sau
descoperim o nouă utilitate a unui obiect comun este solicitată, într-un grad mai mare sau mai
mic, capacitatea noastră creativă. Astfel, creativitatea sintetizează factori de natură intelectuală,
motivaționala, emoțională și atitudinală, fiind o rezultantă a funcționării optime a întregii
personalități.
Creativitatea reprezintă capacitatea individului de a concepe și de realiza produse cât mai
diferite față de cele deja existente.
Unul dintre motivele principale ale explorării creativității în cadrul orelor de consiliere
școlară îl constituie identificarea unor modalități diverse de stimulare și recompensare a
comportamentului creativ al copiilor/ elevilor în cadrul școlii. De asemenea, putem anticipa
faptul că finalitatea unor astfel de metode se va concretiza și în domenii ce presupun rezolvarea
anumitor sarcini extrașcolare (de exemplu, cele profesionale).
2. Dimensiunile creativității. Procesul de creație.
O analiză a conceptului de creativitate scoate în evidență mai multe dimensiuni ale acestui
concept: procesul creativ, produsul creativ și personalitatea creatoare.
2.1. Procesul creativ
Un element primordial înainte de studiul produsului final al creativității este reprezentat de
procesul prin care se dezvoltă ideea creativă.
Potrivit Wallas (1926), numărul de stadii ale creativității științifice poate fi redus la patru:
stadiul pregătitor, stadiul incubației, stadiul iluminării și stadiul verificării.
Procesul de creație nu urmează, în general, un tipar unic. Modalitățile de realizare ale unui
produs nou și valoros sunt variate, purtând amprenta personalității fiecărei persoane.
 2.2. Produsul creativ
Transformarea potențialului creativ într-un produs este esențială. Produsul creativ
reprezintă modalitatea palpabilă de apreciere a creativității. Produsul rezultat ca urmare a
parcurgerii procesului creativ trebuie să fie nou, original sau să prezinte valoare socială.
2.2.1. Criterii de apreciere a produsului creativ
Un produs este considerat creativ dacă întrunește două criterii: criteriul originalității și
criteriul conexiunilor. Conform Guilford, 1967, elementele definitorii ale creativității
sunt: fluența, flexibilitatea, originalitatea.
Fluența ideilor este sinonimă cu abilitatea de a genera cât mai multe răspunsuri la o
problemă dată, într-un timp limitat/ nelimitat. Productia de idei se poate realiza prin diferte
metode: construirea de propoziții cu sens, formate din două sau mai multe cuvinte, pentru care se
pot oferi silabele inițiale ale cuvintelor (de exemplu, se pot da silabele „ti” și „stri”; jocul de
cuvinte presupune găsirea cat mai multor perechi de cuvinte ce rimează, cuvinte care au un final
sau un început dat (enumerea a 30 de cuvinte ce încep cu „ra”, 30 de nume de flori etc.); o
succesiune de expresii sau propozitii scurte ce pot fi generate pornind de la o anumită temă. De
exemplu, putem solicita elevilor să listeze toate lucrurile care le vin în minte si care au anumite
proprietăți: sunt solide, flexibile și au unghiuri.
Elevu/ copilul reușește să identifice relațiile dintre anumite concepte, să gaseasca cuvinte
cu sens similar sau opus, să extindă sensul anumitor cuvinte, să selecteze cuvintele care sunt
irelevante și să inventeze cuvinte noi.
Un alt tip de fluență îl reprezintă asa numita „fluența asociativa”. Elevilor li se poate
sugera să numească cinci cuvinte cu sens opus sau parțial opus cuvântului „previzibil” sau să
enumere asemănări între conceptele „uragan” și „spirală”.
Gândirea asociativă reprezintă un alt tip de gândire ce facilitează creativitatea. Aceasta
presupune producerea de idei și de soluții noi plecând de la asocierea anumitor imagini sau
concepte aparent independente. Totodată, se poate recurge la asociații. Acestea pot fi de două
tipuri: asociații lingvistice și asociații imagistice. În general, asociațiile prin imagini se aplică în
situatia în care mai multe grupe de elevi lucrează în paralel. Astfel, fiecare grupă primește
sarcina de a schița un desen abstract al succesiunii unor idei pe care le generează la un moment
dat. Apoi, vor fi prezentate desenele, fără necesitatea de a fi explicate și/ sau motivate. Fiecare
membru al grupului va da un titlu desenului. Titlurile pot fi descrieri abstracte pline de fantezie și
de simț creativ (de exemplu: „harta cu telecomandă”, „mașina care se poate împacheta”.
Flexibilitatea vizează capacitatea subiectului de a-și modifica rapid fluxul ideativ în scopul
găsirii unor utilizări noi ale unor produse banale. Distingem doua tipuri de flexibilitate:
flexibilitatea spontană bazată pe inițiativa persoanei și flexibilitatea adaptativă ce e dirijată din
exterior. În scopul dezvoltării flexibilității, putem accesa anumite sarcini: identificarea de către
elevi a unor soluții la o anumită problemă, solicitarea de finaluri cât mai variate la fabule sau
relatări neterminate (finaluri umoristice, moralizatoare, triste etc.), oferirea de episoade
contorsionate din istoria omenirii, solicitând elevilor să descrie consecințele posibile pe care le-ar
fi produs.
Originalitatea reprezintă aptitudinea subiectului de a oferi răspunsuri neuzuale la
problemele discutate.
3. Factori facilitatori/ inhibitori ai creativității în cadrul scolii
Copiii, prin natura umană, sunt creativi, prezentând o imaginație bogată, învățând prin
explorare, risc, manipulare, testare și modificare. Odată ce accesează sistemul de învățământ
scolar, gândirea lor divergentă se transformă insidios în contrariul ei, și anume într-o gândire de
tip convergent. Un răspuns de tip convergent inhibă, adesea, căutările în direcții multiple și
încercările de găsire a unor conexiuni. De asemenea, creează un sentiment de nesiguranță și
transmit elevului ideea că trebuie să caute întotdeauna o singură variantă (cea asteptată de
profesor) ca răspuns la problemele ce li se pun, potrivit Stoica, 1983.
Prin prisma faptului că solicită răspunsuri predictibile, gândirea convergentă are ca efect
declinul curiozității și al cautărilor creative.
Pentru a dezvolta gândirea creativă este esențial să stârnim curiozitatea elevilor. Cadrele
didactice ar putea să îi încurajeze să formuleze întrebarea „De ce?” decât să spună acel submisiv
„Da, am înțeles”.
Sistemul educațional, respectiv școala, nu trebuie să se limiteze la a transmite cunoștinte și
informații teoretice, ci este necesar să îi facă pe elevi să evite eșecul școlar, ba mai mult, trebuie
să își asume rolul de a-i ajuta pe elevi să-și descopere propriile potențialități.
Într-o cercetare de amploare realizată în cadrul mai multor școli din Statele Unite au fost
intervievați profesori și elevi din clase diferite în legatură cu factorii care facilitează
comportamentul creativ. Rezultatele au aratat faptul că atât profesorii, cât și elevii consideră că
într-un mediu școlar în care este stimulată creativitatea, profesorul:
(a) este deschis în a accepta sugestiile elevilor privind unele activități care pot fi
desfășurate în timpul orelor
(b) acceptă idei inedite, uneori bizare, privind rezolvarea unor sarcini școlare
(c) stimulează încrederea în sine a elevilor
(d) se centrează pe aspectele pozitive și pe interesele elevilor.
Într-un mediu în care este inhibată creativitatea, profesorul:
(a) ignoră ideile elevilor
(b) încercă să controleze totul
(c) își structurează orele într-o manieră extrem de rigidă.
Sistemul educațional autohton frecvent nu numai că nu încurajează, ci uneori chiar inhibă
activitățile creatoare ale elevilor în clasă, prin cultivarea unui comportament stereotip. Elevii
creativi sunt deseori considerați de către cadrele didactice ca fiind o sursă de indisciplină în
cadrul instituției de învățământ. Astfel, unii profesori au tendința de a aprecia elevii „creativi” ca
fiind mai putin simpatici decât media elevilor. Totodată, au fost identificați o serie de factori cu
efect inhibitor asupra comportamentului creativ al elevilor. Acești factori inhibitori pot lua forma
unor blocaje de natură emoțională, de natura culturală și perceptivă.
Profesorul se află într-o pozitie cheie în ceea ce privește facilitarea comportamentului
creativ al elevilor. Astfel, profesorul poate încuraja sau, dimpotrivă, poate descuraja
manifestările creative prin acceptarea sau respingerea a ceea ce este neuzual sau imaginativ.
Modalitățile prin care profesorul poate stimula creativitatea în clasă sunt numeroase:
(a) aceptarea și încurajarea gândirii de tip divergent
(b) tolerarea opiniilor nonconformiste
(c) incurajarea elevilor de a avea încredere în propriile lor judecăți
(d) sublinierea faptului că oricine este capabil să realizeze activități creative într-o anumită
formă.
Este de evitat descrierea marilor artiști sau inventatori prin trăsături specifice unor
supraoameni. Cadrele didactice trebuie să aprecieze eforturile creative din cadrul fiecărei
activități a elevilor.
 4. Climatul creativ
Există câteva principii de recompensare a comportamentului creativ în cadrul școlii. Este
surprinzător faptul că aceste principii nu sunt utilizate de către majoritatea cadrelor didactice.
Respectarea acestor principii reprezintă premisele instaurării unui climat creativ la nivelul clasei.
Acestea sunt:
1. Respectarea întrebărilor neuzuale
2. Respectarea imaginației și ideilor inedite
3. Sublinierea valorii ideilor pe care le emit elevii
4. Oferirea de oportunități de exprimare sau de lucru în absența unor evaluări imediate.
5. Învățarea școlară. Importanța creativității în învățarea școlară
Învățarea școlară stă la baza procesului instructiv-educativ. Este activitatea destinată
achiziționării unei experiente noi, formării unor capacități și deprinderi care să permită elevului
rezolvarea unor situații problematice, înainte inaccesibile, sau optimizarea relațiilor sale cu
lumea înconjurătoare. Rezultatele sau performanțele obținute de un elev nu pot fi reduse numai
la volumul cunoștințelor, informațiilor asimilate, ci mai ales la efectele lor formative, psihologice
privind valoarea operațională a noilor structuri și procese cognitive, afectiv - motivaționale,
volitive și atitudinal-comportamentale elaborate. Asimilarea reală a cunoștințelor și a modelelor
socio-culturale presupune cu necesitate acțiune fizică și mentală, acțiune obiectuală și
intelectuală din partea subiecților educației.
Sub aspect psihologic, învățarea școlară se manifestă fie ca o secvență de acțiuni în
elaborarea operațiilor intelectuale (Piaget, J., 1965 apud Cucos, C., 2006), fie ca proces de
interiorizare a actelor materiale sau materializate (Galperin, P., 1975). De asemenea, învățarea
este considerata că: achiziție de operații mintale, însușiri de semne și simboluri, rezolvare de
probleme, preluare de roluri și de organizare a unor atitudini; asimilare a unor norme, principii,
valori și modele socio - comportamentale în vederea adaptării inteligente a individului uman la
condițiiie de mediu aflate în permanentă schimbare (Bruner,- J. S.,1970, Gagne,R., 1975; Stones,
E., 1972; Davitz, J. R., 1978; Allport, G, W, 1981; Golu, P.,1985).
Învățarea creatoare este un tip de învățare care aduce în câmpul analizei alte mecanisme pe
care le implică procesul învățării. Definitoriu este faptul că învățarea se exprimă printr-un
comportament creator. Pornind de la definiția învățării ca fiind o modificare de cunoaștere și
comportament, se poate accepta, într-o primă afirmație, caracterul original al comportamentului
în cadrul acestui tip de învățare.
Învațarea creatoare presupune descoperirea unei soluții originale pentru rezolvarea
situațiilor problematice. Ea intervine atunci când simpla aplicare a unor răspunsuri automatizate
sau algoritmi nu este suficienăa pentru descoperirea soluțiilor.
Progresul omenirii nu este posibil fără activitatea creatoare, teoretică și practică, a
oamenilor. Putem afirma faptul că această activitate creatoare este forma cea mai înaltă a
activității omenești.
Copiii cu tendința spre pasivitate, care nu sunt obișnuiți cu efortul intelectual, își eliberează
treptat energiile latente, prin dorința de autoafirmare. Elevii din primele două clase ale ciclului
primar manifestă fantezii mai reduse în execuții de desene, picturi, modelaje, colaje etc. După 8-
9 ani, fantezia lor începe să găseasca noi domenii de exercitare. Se formează treptat capacitatea
de a compune, crește capacitatea de a povesti și de a crea povestiri. Spre 9-10 ani, desenul devine
încărcat de „atmosfera”. Astfel, încep să se manifeste stilurile și aptitudinile creatoare pe aceste
planuri. Serbările școlare, cercurile de creație de diferite tipuri sau participarea la concursuri de
creație devin preocupari de actualitate în rândul elevilor.
Terenul pe care se dezvoltă creativitatea este impregnat de ghicitori, jocuri de istețime,
construcții de probleme etc. (E. de Bono oferea încă din anul 1970 un program de antrenament
complex al creativității pe care o denumea „gandire laterală”; animat de idei asemănătoare,
marele psiholog clujean, B. Zorgo, recomanda cercetătorilor să nu poarte „ochelari de cal”, să nu
vadă doar „inainte”).
Un alt „teren” de dezvoltare a creativității este constituit de activitățile practice. După
vârsta de 9 ani, copilul este dornic, dar și capabil să-și construiască mici ambarcațiuni cu
motoare sau cu vele, elicoptere, mașini etc. Pătratul magic și Origami sunt tehnici deosebit de
atractive și stimulative pentru creativitate și imaginația elevilor. Jocurile incorporeaza forme noi
de fantezii și incită la creativitatea instrumentală pentru joc. Școlarii se joacă în pauză, fugind,
strigând, ca un soi de eliberare de sedentarismul lecțiilor. Dispoziția de a crea se exprimă ca o
tendință firească de autorealizare prin: fabulație, jocuri, desene, creatții literare ale școlarilor
mici. Compunerea versurilor și a prozei este o activitate complexă întrucât implică numeroase
cunoștințe (printre altele, de limbă și literatură), deprinderi și aptitudini speciale, emoții și
sentimente, imaginație creatoare etc.
 Dezvoltarea și cultivarea creativității se pot înfăptui la toate disciplinele de învățământ.
Creativitatea are o deosebită importanță în învățarea școlară, antrenând elevii în activitatea de
învățare, în însuși procesul descoperirii noilor cunoștinte. De altfel, stabilirea domeniilor de
aplicare în practică a cunoștințelor dobândite prin efort propriu constituie un foarte bun mijloc de
stimulare a creativității.
În concluzie, creativitatea nu trebuie asimilată unei caracteristici specifice unor indivizi
izolați, ci să rezulte dintr-o interacțiune optimă între sistemul cognitiv al unei persoane și
contextul sociocultural în care se dezvoltă. Un mediu armonios care stimulează exprimarea liberă
poate contribui la dezvoltarea potențialului creativ al elevului. Un astfel de mediu se
caracterizează prin următoarele componente esențiale: alocarea de către profesor a unor resurse
substanțiale de timp în vederea dezvoltării gândirii creative a elevilor, recompensarea ideilor și
aprecierea produselor creative, încurajarea riscului de a oferi răspunsuri inedite, inclusiv
tolerarea unor răspunsuri greșite sau spontane și neașteptate, imaginarea unor alte puncte de
vedere, explorarea mediului, generarea de ipoteze multiple, alocarea unui timp în cadrul
procesului gândirii.
 Bibliografie:
1. Baban, A. (2001). Consiliere școlară. Ed. Psinet, Cluj-Napoca.
2. Cosmovici, (1998). Psihologie școlară. Ed. Polirom. Iași
3. Jurcau, N. (1999). Psihologie școlară. Ed. U.T. Press, Cluj- Napoca
4. Miclea, M. (1999). Psihologie cognitivă. Ed. Polirom. Iași.
5. Radu, I. (2000). Strategii metagognitive în procesul învățării la elevi, în „Studii de didactică
aplicata”, (coord. I. Radu, M.Ionescu, D. Salade) Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană.
6. Schaffer, H. R. ((2005). Introducere în psihologia copilului. Ed ASCR, Cluj-Napoca.
7. Slavin, R. E. și colab (2002). Educational Psychology. Prentice Hall, New Jersey.