TEMA 4

CLASIFICAREA ȘI VARSTELE JOCURILOR

A. CLASIFICAREA JOCURILOR

Pedagogia modernă nu atribuie jocului doar o semnificaţie funcţională, de simplu

exerciţiu pregătitor şi util dezvoltării fizice, ci una de asimilare a realului prin activitatea proprie
a copilului, motiv pentru care acesta a devenit astăzi una din principalele metode active, atractive
şi eficace în munca instructiv-educativă. Referitor la acest aspect, J. Piaget arăta că “toate
metodele active de educaţie a copiilor mici cer să li se furnizeze acestora un material
corespunzător pentru ca, jucându-se, ei să reuşească să asimileze cunoştinţe care, fără acestea,
rămân exerioare inteligenţei copilului”. Aşa s-au dezvoltat diferitele jocuri didactice sau
educative, care asigură îmbinarea elementelor distractive cu cele de muncă (instructive), în ideea
că, treptat, va avea câştig de cauză, în cele din urmă, efortul de studii cu seriozitate dus la bun
sfârşit. În consecinţă, utilizarea prea abundentă a jocurilor prezintă riscul de a transforma
procesul de instruire în joc şi prin aceasta de a da o notă artificială şi ruptă de realitatea activităţii
şcolare.
În practică se disting o mulţime de asemenea jocuri simple şi uşoare, organizate în
maniere noi, puţin pretenţioase, cu puţine reguli, multe dintre ele concepute după modelul
adulţilor (ca jocul de-a vânătoarea, de-a medicul etc.). În acest fel, jocul dobândeşte o funcţie
oarecum de ucenicie, căci prin ele copilul imaginează, rejoacă o lume reală în scopul de a
cunoaşte mai bine, de a-şi lărgi orizontul de cunoaştere, de a-şi preciza şi consolida unele
cunoştinţe, de a-şi forma anumite deprinderi.
Fiecare etapă de creştere şi dezvoltare a fiinţei umane este marcată de jocuri specifice. A
le enumera sau a le plasa pe un atlas nu este posibil; a face o clasificare, o sistematizare,
reprezintă un demers extrem de anevoios. Drept urmare, în cele ce urmează vom schiţa doar
unele puncte de vedere din care a fost privită diversitatea jocurilor, pentru o mai concretă
raportare a conduitei specifice ludice a copilului la tipul de joc în care este angajat.
Printre primele clasificări cuprinzătoare se află şi cea realizată de Querat, care împarte
jocurile în trei grupe:
 jocul cu caracter ereditar (luptă, urmărire, vânîtoare),
 jocuri de imitaţie, bazate pe activităţi umane generale şi cotidiene,
 jocuri de imaginaţie.
Gross stabileşte următoarele categorii de jocuri:
 jocuri experimentale,
 jocuri ale funcţiilor generale
 jocuri ale funcţiilor speciale.
Ed. Claparède porneşte de la funcţiile generale şi speciale formulate de Gross,
nominalizând subgrupe diferite:
 Jocurile funcţiilor generale sunt jocuri senzoriale (cu trâmbiţe, fluiere, caleidoscoape,
mâzgăleală cu creioane sau cu vopsea), jocuri motorii (de îndemânare, coordonarea
mişcărilor, agilitate, cu mingea, praştia, exerciţii de gimnastică) şi jocuri psihice
(intelectuale – pentru gândire, imaginaţie, curiozitate; afective – care provoacă
durere, teamă sau emoţii estetice; volitive – care pun la încercare capacitatea de
inhibiţie).
 Jocurile funcţiilor speciale sunt: jocuri de luptă (corporale, tachinare), jocuri de
 vânătoare (urmărire, colecţionare), jocuri sociale (de camaraderie, plimbări colective,
de imitaţie a vieţii sociale)şi jocurile de imitaţie (jocul maimuţei, pieile roşii).
O altă clasificare ne-o oferă J. Piaget care împarte jocurile în trei grupe:
Jocurile exerciţiu, care reprezintă forma primitivă şi singura prezentă la nivelul senzorio-
motor, dar care se păstrează parţial şi mai târziu, constând din repetarea (pentru plăcere) a
activităţilor însuşite de copil în scopul adaptării. Din această categorie fac parte jocurile
senzorio-motorii (de mânuire-manipulare).
Jocul simbolic sau de ficţiune porneşte de la imitaţie dar cu obiective devenite simbolice
şi care reprezintă “apogeul jocului infantil”, îndeplinind funcţia principală a jocului în viaţa
copilului între 2 şi 7-8 ani – şi anume asimilarea realului la eu şi la dorinţele proprii. Simbolistica
poate fi conştientă, legată de aspectele vieţii care se asimilează, sau inconştiente, provenită din
dorinţele şi năzuinţele copilului, din stările conflictuale, frica de risc sau de competiţie.
Jocurile cu reguli dobândesc calitatea instituţională socială, având o permanenţă
asigurată de transmiterile de la o generaţie la alta. Ele sunt relativ independente de voinţa
indivizilor, care le acceptă. Jocurile cu reguli pot fi senzoriale (şi de mişcare în acelaşi timp) sau
intelectuale, cu caracter de întrecere şi de codificare riguroasă. Copii de 7 ani sunt capabili să
respecte regulile stabilite. În schimb, copiii mai mici preiau unele reguli complicate, pe care nu le
înţeleg deplin, ci reţin numai ce pot şi se joacă aşa cum înţeleg ei, fără să se preocupe prea mult
de ceilalţi. În final câştigă toţi, scopul fiind acela de amuzament.
Jean Chateau analizează evoluţia ontogenetică a jocurilor şi le clasifică după gradul de
complexitate pe care-l prezintă în raport cu particularităţile psihice ale copiilor.
O primă categorie o constituie jocurile fără reguli, începând cu cele de imitaţie şi
construcţie – fabricaţie, terminând cu cele cu reguli arbitrare şi cu jocurile sociale, de grup, în
care sunt cuprinse şi cele de performanţă-competiţie.
Jocurile didactice sunt jocuri cu reguli, create de pedagogi, care urmăresc dezvoltarea
capacităţii de cunoaştere a copiilor preşcolari şi şcolari mici. În aceste jocuri copii învaţă să
perceapă forma, mărimea, culoarea, aşezarea obiectelor în spaţiu. Astfel, jocul le dezvoltă
acestora spiritul de observaţie, atenţia, memoria, gândirea, deprinderile de a număra, de a socoti,
capacitatea de a se exprima. În acelaşi timp, jocurile contribuie la dezvoltarea voinţei, a spiritului
de colaborare. Jucăriile didactice sunt foarte diferite: loto, mozaic, ilustraţii, cuburi, piese de
îmbinare, etc., ca şi materialele diferite ca pietricele, argila, nasturi, castane etc. Tot în rândul
jocurilor didactice sunt incluse şi ghicitorile, jocurile de cuvinte.
Gama foarte variată a jucărilor, materialelor şi temelor face ca numărul jocurilor să fie
nelimitat, iar influenţele formative asupra phihicului copiilor multiple.
Jocurile de mişcare – denumite în unele lucrări şi jocuri dinamice – fac parte tot din
jocurile cu reguli şi au drept caracteristică folosirea exerciţiilor corporale, fiind principalul mijloc
de dezvoltare şi educaţie fizică a copiilor. Jocurile de mişcare, însoţite de acompaniament
muzical, educă în acelaşi timp simţul ritmului şi sentimentele estetice ale copiilor.
Jocurile de mişcare se bazează pe trebuinţa de activitate a fiinţei vii, organizarea şi
conducerea lor de către adult dirijând atât dezvoltarea motrică, cât şi formarea volitivă a copiilor.
Ele au proprietatea de a crea bună dispoziţie şi entuziasm în grupul copiilor care îl practică şi se
străduiesc să respecte regulile, ceea ce contribuie la formarea capacităţii de abţinere, stăpânire de
sine. Rezolvarea situaţiilor de joc educă prezenţa de spirit, isteţimea, viteza, îndemânarea,
corectitudinea, iniţiativa şi spiritul de grup, de echipă. Acţiunile motrice din aceste jocuri au
caracter activ, sunt subsumate unei teme şi sunt parţial îngrădite de reguli. Ele urmăresc
învingerea unor dificultăţi sau obstacole în condiţiile mereu schimbătoare ale mediului şi cuprind
părţi de alergare, acţiuni de “ viteză” şi îndemânare, de trecere a obstacolelor prin mişcări de
forţă şi rezistenţă.
Ca mijloc al educaţiei fizice, jocurile de mişcare urmăresc ca, prin depunerea unui efort
plăcut şi accesibil, să perfecţioneze deprinderile motrice de bază şi aplicativ-utilitare, să conducă
la formarea şi însuşirea deprinderilor specifice unor ramuri sportive, să dezvolte calităţile
motrice de viteză, îndemânare, rezistenţă şi forţă, să contribuie la educarea psihomotrică prin
formarea sensibilităţii motrice, a simţului ritmului şi echilibrului, a orientării spaţiale ş.a.m.d.
Specific vârstei preşcolare şi copiilor mici, jocurile dinamice pregătesc copii pentru
jocurile sportive-competiţionale practicate după reguli complexe la vârsta preadolescenţei,
adolescenţei şi tinereţii.
Sfera largă a acestor jocuri a condus, firesc, la clasificarea lor după anumite criterii, cum
ar fi: numărul participanţilor, relaţiile dintre ei, materialele folosite, scopul propus ş.a.
Clasificarea propusă de Valentina Epuran are la bază criteriul sarcinilor de rezolvat, la care se
adaugă cel organizatoric şi de ambianţă.
În cadrul primului criteriu, jocurile de mişcare sunt clasificate în:
 Jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ-utilitare:
alergare, săritura, căţărare, târâre, escaladare etc., ca de exemplu “şoarecele şi pisica”,
“şarpele îşi prinde coada”, “lupta cocoşilor”, “cursa pe numere cu căţărare”, “trecerea prin
tunel”.
 Jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice specifice ramurilor sportive
(fotbal, handbal, baschet, gimnastică, atletism) cum sunt: “mingea alergătoare”, “huştiuluc”,
“fereşte capul”, “cuşca leilor”, “lăcusta” ş. a.
 Jocuri pentru educarea sensibilităţii motrice şi a calităţilor motrice de bază, ca de exemplu:
“găseşte-ţi perechea”, “labirintul”, “cursa pe numere”, “cursa cu saci “, “împinge-l în cerc”,
ş. a.
 Jocuri pentru educarea unor funcţii şi procese psihice (atenţia, memoria mişcărilor, gândirea
tactică), cum sunt: “buchetele”, “crabii şi creveţii”, “hip-hop”, etc.
Exemplele amintite fac parte din jocurile de mişcare, activităţi preferate ale copiilor. Ele
pot fi organizate sub forme variate în vederea realizării obiectivelor şi conţinuturilor educaţiei
fizice şi sportive, atât vara cât şi iarna. Cele mai apreciate de copii sunt jocurile de pândă şi
urmărire, jocurile de observaţie, cele tehnice, jocurile de forţă şi luptă şi, în general, toate cele cu
caracter de întrecere. În culegerile de jocuri apărute în ultimii ani se pot găsi numeroase exemple
de jocuri sistematizate după cele mai diferite criterii.

B. VÂRSTELE JOCURILOR

Jocurile şi, împreună cu ele, activităţile recreative şi sportive au o evoluţie în timp care
însoţesc şi caracterizează fiecare vârstă a creşterii şi dezvoltării umane. Plecând de la faptul că
jocul este o activitate specifică vârstei de creştere, atunci se poate afirma că treptele manifestării
lui vor marca cele mai importante momente ale tranziţiei de la o perioadă la alta pe calea
adaptării la condiţiile realităţii, în vederea formării personalităţii şi integrării sociale a
individului.
Luând în calcul relaţia dintre joc şi muncă, Ed. Claparėde remarca faptul că jocul ca şi
munca sunt terminaţiile unei linii a cărei parcurgere este firească, lipsită de eforturi suplimentare,
drumul pe care l-a croit natura pentru evoluţia copilului.
 Etapele pe care le traversează individul în acest sens sunt denumite, de Claparėde: jocul
primitiv-jocul pseudoscop-joc ocupaţie-joc activitate cu scop ludic-joc superior-muncă
superioară, urmate, în accepţiunea autorului, de diferite forme de muncă (cu mobiluri intrinseci
şi extrinseci, munca corvoadă şi munca silnică).
Observaţiile făcute asupra jocurilor copiilor i-au condus pe mulţi cercetători la ideea
evoluţiei, idee existentă şi în unele teorii prezentate mai înainte, revenind ca exemplu, în acest
sens, la clasificarea lui Piaget, pentru care jocurile prezintă progresiv funcţii mai evoluate,
corespunzătoare dezvoltării intelectuale a copilului: jocuri–exerciţii (funcţionale simple,
senzorio-motorii), jocuri simbolice (cu o mare varietate de scheme de operare cu simboluri) şi
jocuri cu reguli (reguli spontane, reguli transmise, jocuri senzoriale, intelectuale, de
compensaţie).
Încheierea vârstei copilăriei nu înseamnă totodată abandonarea jocurilor, acestea
prelungindu-şi rolul şi existenţa în etapele de creştere şi dezvoltare ulterioară, sub forme
caracteristice nivelului, trebuinţelor şi aspiraţiilor acestora.
Drept urmare, unele vor evolua spre activităţi distractive şi recreative ale vârstelor mai
mari, dublate uneori de activităţi cu specific propriu, la care se adaugă, pentru un anumit
segment, ramurile sau probele sportive, în vederea obţinerii unor performanţe deosebite, ca
expresie a vieţii moderne şi a trebuinţei umane de autodepăşire şi în acest domeniu.
Primul an de viaţă este marcat de apariţia la copil a jocului infantil, a conduitei ludice,
care va constitui promotorul principal al dezvoltării psihice, de care depinde în acelaşi timp.
După primele trei luni de viaţă, copilul este amuzat de obiectele pe care le contemplă,
manifestând un oarecare interes faţă de ele. Apucarea şi prinderea jucăriilor, sub formă de joc,
devine un scop care generează efecte proprii. După vârsta de 5-6 luni, copilul devine capabil să-
şi “descopere” mâinile, iar peste circa o lună picioarele devin obiecte de amuzament, ca de altfel
şi celelalte lucruri supuse atenţiei, pe care le mânuieşte din ce în ce mai divers. Atitudinea ludică
a copilului este stimulată de prezenţa adulţilor, fiind capabil la 7 luni de viaţă de relaţii mai
directe cu aceştia. Formarea reprezentării obiectelor conduce la căutarea jucăriilor şi la
manifestarea mimicii de aşteptare a acestora sau a momentului de joc. Dezvoltarea motricităţii
permite ca fiecare obiect să devină jucărie în mâinile copilului. La 7-8 luni copilul utilizează
ambele mâini, putând ţine în fiecare dintre ele câte un obiect, reacţionând faţă de nou, ceea ce îl
determină să lase jucăriile iniţiale şi să ia alta.
La vârsta de un an, copilul poartă un dialog foarte afectiv cu adultul, pe care-l imită în
atitudine şi acţiuni. Aproximativ la un an şi jumătate, la copil apare, în diferite jocuri
caracterizate de ficţiune, tendinţa de a simboliza, aceasta raportându-se la “a se face” că bea,
doarme, telefonează tatălui etc.
Antepreşcolarul, abia ieşit din faza “bebeluş”, însuşindu-şi de puţin timp poziţia
verticală, mai este încă răsfăţat, dar se poate dovedi înzestrat deja cu o anumită personalitate,
care face din el, în cadrul unui grup, o individualitate. Este stângaci, dar atracţia primordială a sa
sunt jucăriile, cu ajutorul cărora îşi ocupă mai tot timpul, mânuindu-le, adunându-le, deplasându-
le. Între 16-20 luni este pasionat de deplasarea jucăriilor, pe care le târăşte în diferite direcţii,
“pipăind spaţiul”, în care se mişcă cu relativă uşurinţă. Strângerea la un loc a jucăriilor, urmată
de regruparea lor, este considerată de unii autori forma primară, activă a acţiunii de a număra.
La doi ani copilul este pasionat de piesele şi jucăriile de construcţii, apoi de jocul cu
plastilina, jocurile muzicale, de mişcare şi jocurile-distracţie. La această vârstă copilul nu ştie şi
nici nu poate să se joace cu alţi copii, neputând corela acţiunile proprii cu ale altora. Ceea ce era
pentru Piaget egocentrism în comportamentul ludic al copilului, se explică prin îngustimea
acţiunilor şi percepţiilor acestuia, fapt ce duce la joc fără parteneri.
Corpul şi motricitatea reprezintă mijloacele de exprimare a copilului în perioada
fundamentală, care durează de la naştere până la trei ani. Cu alte cuvinte, copilul nu “are” un
corp, ci el “este” un corp şi toată “deşteptarea” sa la viaţă trece prin acest corp.
Interesul mai susţinut pentru joc se remarcă începând cu vârsta de 3 ani, deoarece jocul
este mai divers şi complex, fapt datorat influenţei reprezentărilor şi spiritului imitativ dezvoltat.
Contactul cu alţi copii crează eivdeţierea unor manifestări şi reacţii de multe ori negative, de tip
abuziv şi agresiv (furtul jucăriei, cearta şi bătaia pentru obţinerea jucăriei), dublată de apariţia
rugăminţii şi înţelegerii, care nu sunt altceva decât semne ale unei maturizări afective care va
permite practicarea jocurilor în grup.
În consecinţă, mai puţine scaune, mai puţine mese sau spaţii mari pentru plimbare, jocuri
cu dominantă motrică sau senzorială, dar şi suprafeţe amenajate în diferite feluri, colţuri în care
să se poată odihni trebuie să constituie preocupări ale adulţilor în vederea satisfacerii eficiente a
trebuinţelor specifice acestei vârste. Este de dorit ca, în situaţii de lucru colectiv, să fie reuniţi
copiii de aceeaşi vârstă, chiar dacă ocazional se amestecă cu cei mai mari, pentru ca experienţele
trăite de acest grup să respecte atât ritmul de viaţă, cât şi cerinţele proprii acestei vârste.
În tabelul următor sunt prezentate câteva sugestii referitoare la conţinutul instruirii la
această vârstă, prin joc.

Trebuinţele Obiectivele activităţilor motrice Mijloace şi metode

copilului
Nevoia de mişcare, Favorizarea dezvoltării fizice a copilului, prin: Jocuri care:
care presupune: - stimularea marilor funcţii ale organismului; - să amplifice situaţiile cu caracter
- să meargă; - dezvoltarea capacităţilor coordinative motivaţional;
- să se caţere; (echilibru, orientare spaţială, perfecţionarea - să fructifice varietatea mediului de
- să se gesturilor şi a comportamentelor, dezvoltarea acţiune a copilului;
rostogolească; posibilităţilor senzorio-motorii); - buna organizare a spaţiului unde va
- să se târască; - o mai bună cunoaştere a propriului corp. urma să-şi desfăşoare activităţile
- să care; copilul, în vederea favorizării
- să-şi exerseze acestora.
echilibrul;
- să alerge;
- să împingă şi să
tragă;
- să arunce şi
- să sară.
Nevoia de a se Favorizarea dezvoltării cognitive, prin - Jocuri al căror conţinut trebuie să
juca: stimularea dezvoltării reprezentării mentale, aibă caracter simbolic, prin punerea la
- pentru explorare; care vizează: dispoziţia copilului a materialelor
- prin imitaţie; - consolidarea funcţiei simbolice; adaptate trebuinţelor sale;
- pentru şi prin - limbaj explicit, ca mijloc de comunicare; - jocuri pentru determinarea
dezvoltarea - acţiunea spontană să devină acţiune voită; exprimării verbale a copilui, limbajul
imaginaţiei; - adaptarea la mediul înconjurător. devenind suport al acţiunii;
- pentru a se juca - sprijinirea copilului pentru adaptarea
pur şi simplu. la mediul ambiant.
Nevoia de odihnă, Favorizarea echilibrului psihic: - Jocuri în care copilul să aibă timp
prin: - respectarea ritmului de viaţă al fiecărui copil; suficient să acţioneze şi să
- alternarea - formarea noţiunilor temporale. experimenteze;
activităţilor; - alternarea momentelor dinamice cu
 Trebuinţele Obiectivele activităţilor motrice Mijloace şi metode
copilului
- somn. cele de relaxare;
- sistematizarea conţinutului
activităţilor pe parcursul unei zile.

Asigurarea Dezvoltarea personalităţii copilului: - Aprecieri pozitive, fără a scoate în

siguranţei afective: - creşterea încrederii în forţele proprii; evidenţă acţiuni nereuşite;
- calm; - învingerea neliniştii şi a nesiguranţei - reuşita sau eşecul copilului într-o
- încredere; (autodepăşire fizică şi afectivă); acţiune nu trebuie comparate cu ale
- semne de - trăirea momentului acţiunii. celorlalţi;
afecţiune. - evidenţierea caracterului ludic al
acţiunii.
Nevoia de Favorizarea integrării sociale (sociabilitate): - Jocuri cu mai mulţi parteneri;
colaborare - copilul trebuie să ajungă să se cunoască pe - nu se va interveni sistematic în
sine în raport cu ceilalţi, pe ceilalţi, regulile desfăşurarea şi rezolvarea conflictelor;
necesare convieţuirii. - copilul va fi pus în situaţii care să-l
conducă la descoperirea plăcerii pe
care i-o pot conferi constrângerii.
Nevoia de Copilul trebuie să devină autonom - Luarea în considerare a stadiului de
individualizare dezvoltare, a oportunităţilor pe plan
cognitiv, psihic şi social ale copilului.

În concluzie, luând în considerare trebuinţele copiilor între 2-3 ani, trebuie să se acorde
prioritate activităţilor motrice şi senzoriale în care jocul să fie primordial în toate mediile
ambientale, în vederea dezvoltării fizice, afective, sociale şi cognitive. Pentru aceasta, adultul
trebuie să respecte ritmul şi posibilităţile fiecărui copil în parte, jucându-se cu el, împărţind cu
acesta plăcerea pe care o resimte.
Pentru copilul preşcolar jocul reprezintă totul. Astfel, pentru acesta, diversitatea jocurilor
este expresia acţiunilor sale, găsindu-l preocupat de la jocurile de manipulare, la cele de
construcţii, de la cele cu subiect, la cele cu reguli, la cele de mişcare, acestora adăugându-li-se
jocurile didactice, ale căror scopuri şi conţinuturi sunt propuse, de regulă, de adulţi.
Recunoscută ca fiind o perioadă a inetereselor dezvoltării în plan psihic, vârsta preşcolară
face din joc principalul mijloc şi formă de activitate, cu importante influenţe asupra psihicului şi
personalităţii copilului preşcolar. Totodată, jocul, în această etapă de existenţă, va stimula
socializarea copilului, care va găsi în forma colectivă a acestuia maximul de satisfacţie şi de
amuzament. Trăirile anterioare îi permit preşcolarului să participe şi să practice jocuri cu subiect
pe teme alese din viaţa de familie, grădiniţă sau din societatea diversificată.
Pus în faţa unei condiţii noi, insitituţionalizate - grădiniţa, preşcolarul mic se joacă fără
un anume scop. El trece uşor de la un subiect la altul, nedorind să aibă roluri pasive (de exemplu
să facă pe bolnavul). Pe parcursul integrării în acest sistem (grupa mijlocie, grupa mare),
preşcolarii joacă cu pasiune diferite roluri în care îşi pun în valoare o fantezie bogată, dublată de
o exteriorizare vie în gestică, mimică şi limbaj.
Sunt atraşi de jocurile de mişcare, în mod deosebit, fie că sunt cu reguli sau fără
(avioanele, şotronul, mingea la perete, de-a v-aţi ascunselea ş.a.). În alegerea jocurilor de
mişcare, în special, trebuie să se ţină cont de următoarele particularităţi în plan motric specifice
vârstei:
 Mişcările care cer precizie se execută cu un consum mare de energie, deoarece muşchii scurţi
 sunt încă slab dezvoltaţi. Nesiguranţa în efectuarea mişcărilor se constată mai ales între 3 şi 5
ani, când posibilităţile de coordonare sunt limitate, iar percepţiile spaţiale sunt slab
dezvoltate. După vârsta de 5 ani se înregistrează o îmbunătăţire a coordonării mişcărilor,
acestea devenind mai sigure (cu excepţia celor care angrenează muşchii mici ai mâinilor şi
degetelor). De aici oportunitatea învăţării scrisului, dar şi dificultăţile pe care le comportă
aceasta.
 Mersul, mai ales la 3-4 ani, este legănat, cu ritm inegal, păstrându-se greu direcţia: tot la
această vârstă, în alergare, faza de zbor nu este clară, mulţi copii “târşind” picioarele; la
vârsta de 5-7 ani mersul devine mai corect, mai suplu, iar în alergare începe să se remarce
faza de zbor; totodată se îmbunătăţeşte şi ritmul.
 Săritura, în toate variantele sale, nu se execută corect la această vârstă. Copiii îşi ameliorează
în această etapă săriturile de stâng-drept, drept-stâng şi alergările.
 Deprinderile de aruncare şi prindere sunt încă într-o fază incipientă, de formare. Se poate remarca,
însă, că aruncarea cu un braţ de deasupra umărului este caracterizată de o amplitudine crescută,
însoţită de o rotaţie a centurii scapulare în plan orizontal. În timpul aruncării, poziţia corpului este
în continuare statică, dar mişcarea devine biarticulară. Între 5-6 ani, forţa de aruncare creşte prin
implicarea mişcării trunchiului, care însoţeşte acţiunea şi se finalizează printr-o mişcare de flexie la
nivelul bazinului.
 Acţiunea de lovire a mingei cu piciorul de către preşcolari are drept rezultat trimiterea
acesteia la o înălţime de 3 m, la 5 ani, ajungând la 6 m, la vârsta de 6 ani. Caracteristicile
acestei deprinderi sunt: mişcarea pregătitoare a piciorului care loveşte, ce are loc la nivelul
genunchiului; elanul poate fi de unul sau doi paşi; piciorul care execută mişcarea rămâne
flexat în timpul acţiunii.
 Din punct de vedere al aprecierii distanţei şi direcţiei de aruncare sau deplasare, se constată
neconcordanţe.
 Între vârsta de 5 şi 7 ani cresc evident tonusul muscular şi capacitatea de rezistenţă la eforturi
mai mari şi mai prelungite, crescând receptivitatea pentru educarea motrică.
În concluzie, modelul de dezvoltare somatică a preşcolarului are la bază formarea
aptitudinilor motrice care constituie fundamentul principalelor categorii de mişcare. Educaţia
motrică vizează realizarea principalelor achiziţii psiho-motorii fundamentale, şi anume: mersul,
echilibrul, alergarea, aruncarea-prinderea şi coordonările vizual-motrice. Acestea marchează
dezvoltarea somatică a copilului de vârstă preşcolară şi constituie premise pentru formarea unor
noi trăsături în etapa următoare.
Şcolarul mic îşi dedică timpul de care dispune învăţăturii şi jocului, în funcţie de
programul şcolar şi de pregătirea lecţiilor. În manifestarea atitudinii şcolarului mic faţă de joc şi
de jucării, se constată anumite schimbări, determinate de dezvoltarea psihică aflată sub influenţa
conţinutului activităţii de învăţare. Evoluat din punct de vedere al sociabilităţii, preşcolarul mic
participă la jocuri în grup, se manifestă zgomotos, tinde la regulile întrecerii pentru care discută
mult şi bătăios.
Sfârşitul perioadei şcolare mici produce şi separarea băieţilor de fete, jocurile dobândind
caracteristici mai bărbăteşti sau mai feminine. Caracterul relativ dezordonat, zgomotos şi
tensionat al jocurilor se atenuează, acestea devenind mai echilibrate şi mai liniştite. Jocurile
specifice vârstei sunt foarte variate şi mai bogate în conţinut datorită experienţei şi informaţiilor
mai largi ale copilului dar şi prin formele de organizare superioară pe care le stimulează. Jocurile
cu subiect şi roluri concurează cu cele de mişcare sau cu jocurile sportive, în care apare
competiţia şi ierarhizarea valorilor. Şcolarii mici ştiu să-şi subordoneze acţiunile individuale
scopului propus, se cunosc destul de bine pentru a-şi putea alege conducătorul sau
“comandantul”, au un dezvoltat simţ al onoarei grupului. În jocurile didactice, de mânuire, de
dramatizare, de construcţie şi mecanice se evidenţiază multitudinea intereselor copiilor pentru tot
ce-i înconjoară, pentru diferitele aspecte ale realităţii sociale, ca şi dorinţa lor de activitate ludică
pentru satisfacerea nevoii de afirmare a personalităţii aflate în plin proces evolutiv.
Pe fondul particularităţilor menţionate, schimbările care se produc în planul motricităţii
au o semnificaţie şi o importanţă deosebită pentru educaţia fizică a copilului de vârstă şcolară
mică. Din acest punct de vedere, în această perioadă se constată indici superiori ai capacităţii de
învăţare motrică, dar posibilităţile de fixare a mişcărilor nou-învăţate sunt reduse. Ca urmare,
devine necesară repetarea sistematică a mişcărilor, pentru stabilizarea şi fixarea lor în repertoriul
motric al copiilor.
În ce priveşte manifestarea calităţilor motrice de bază, se poate aprecia că prezintă
următoarele particularităţi:
 Viteza la 9-10 ani, perioada latentă a reacţiei motrice, se îmbunătăţeşte evident, devenind mai
rapidă la mişcarea mâinilor şi mai lentă la mişcarea trunchiului; viteza mişcării se
îmbunătăţeşte uşor, cu diferenţe nesemnificative între flexori şi extensori; viteza de alergare
pe distanţe scurte se îmbunătăţeşte evident spre 10 ani; capacitatea de a efectua mişcări de
viteză în regim de forţă creşte lent şi treptat. De aici rezultă că se poate acţiona pentru
dezvoltarea tuturor formelor vitezei, dar în special pentru viteza de reacţie şi viteza de
execuţie.
 În ceea ce priveşte îndemânarea, şcolarul mic apreciază mai greu corelaţiile spaţiale;
orientarea spre repere situate în apropiere este bună pe toată perioada de vârstă. Capacitatea
de apreciere a mărimilor spaţiale este destul de slabă, dar se poate ameliora; dezvoltarea
aprecierii distanţelor şi a preciziei este mai accentuată până la vârsta de 8 ani şi mai lentă
între 9-10 ani. Se constată şi deosebiri între sexe, de exemplu în ceea ce priveşte cordonarea
mişcărilor, mai ales în aruncări, fetele sunt mai slabe decât băieţii.
 Rezistenţa: se poate constata o capacitate apreciabilă de rezistenţă, şcolarul mic suportând
bine excitantul de lungă durată. Posibilităţile de rezistenţă în alergarea continuă (apreciate de
Manfred Reiss după formula “aleargă cât poţi”) sunt de: 7 minute la vârsta de 7 ani şi de 15
minute - băieţii şi 12 minute - fetele, la vârsta de 10-11 ani; între 7 şi 10 ani copilul este apt
de efort continuu 2-6 minute
Rezistenţa statică, însă, mai ales a muşchilor extensori ai coloanei vertebrale, este relativ
mică; datorită inhibării de protecţie, oboseala se instalează rapid la eforturi statice de lungă
durată. Acest lucru este foarte important pentru desfăşurarea activităţilor de educaţie fizică cu
şcolarii mici. Este necesar să cuprindă mai multe forme de mişcare şi să evite pe cât posibil
stările de aşteptare, întrucât acestea sunt relativ mai greu suportate de copii decât mişcarea
continuă de intensitate mică.
 Forţa: nu este prea mare la 7-8 ani; de la 8 ani creşte moderat forţa tuturor grupelor
musculare, dar mai ales a extensorilor membrelor inferioare, flexorilor plantari şi redresorilor
trunchiului; la membrele superioare forţa flexorilor este mai mare ca a extensorilor; forţa
explozivă la nivelul membrelor inferioare, apreciată prin săritura în lungime, se
îmbunătăţeşte de la an la an, curba fiind mai atenuată la fete; oboseala apare repede la
eforturile statice; de aceea devine necesar să se pună accent pe dezvoltarea forţei
musculatorii de postură şi a forţei dinamice la nivelul membrelor superioare şi inferioare.
 Deprinderile motrice de bază se pot supune unui proces de consolidare şi perfecţionare, ele
prezentând următoarele caracteristici:
  Alergarea - se efectuează cu multe greşeli, unele întâlnite şi la perioadele de vârstă
ulterioare: alergare “îngenunchiată” (cu faza de sprijin mai lungă decât cea de zbor); alergare
“tropotită”, aşezarea picioarelor pe călcâie, încrucişarea picioarelor, răsucirea în afară a labei
piciorului şi orientarea spre exterior a genunchiului în momentul sprijinului pe sol; oscilaţii ale
trunchiului în plan lateral etc. Se apreciază că alergarea trebuie formată corect până la 9-10 ani,
când se desfăşoară ultima etapă de dezvoltare a coordonării actelor locomotorii.
 Săritura - se efectuează cu următoarele greşeli frecvente: aterizare dură, fără suficientă
amortizare; realizarea unui zbor mai mult razant, din cauza insuficientei forţe de desprindere;
lipsa coordonării braţelor şi picioarelor în executarea pasului săltat şi pasului sărit; lipsa unui
ritm adecvat în alergarea de elan etc. Se apreciază că sunt permise, la această vârstă, pentru
formarea corectă a săriturii, ca deprindere motrică de bază.
 Aruncarea - se efectuează, frecvent, cu următoarele greşeli: pauză prea mare între elan
şi aruncarea propriu-zisă; poziţie frontală incorectă, nefolosindu-se forţa de propulsie a bazinului
şi picioarelor; aruncarea cu braţul întins prin lateral sau cu braţul îndoit, dar mişcarea pornind din
dreptul umărului sau chiar din faţa acestuia; extensia exagerată a braţului înapoi (pe spate) etc.
Este necesar să se pună accent pe însuşirea aruncării la distanţă şi ţintă fixă, cu un braţ de
deasupra umărului (tip azvârlire), de pe loc şi din mers; aceasta oferă posibilitatea de corectare a
unora din greşelile menţionate.
 Prinderea obiectelor - se realizează cu braţele semiflexate, picioarele depărtate, poziţia
de aşteptare fiind una mult mai suplă. La începutul vârstei de 7 ani copilul prezintă unele
dificultăţi de plasare în spaţiu în raport cu traiectoria obiectelor. Între 9-11 ani, deplasările către
locul de prindere a obiectelor sunt mult mai sigure, fiind susţinute de menţinerea stabilităţii
verticale.
Jocurile preadolescenţilor sunt influenţate de particularităţile psihice ale acestora,
caracterizate prin dezvoltarea conştiinţei de sine şi a noii atitudini faţă de colectivitate, precum şi
de tendinţa spre independenţă şi manifestări nonconformiste. Jocurile zgomotoase practicate la
începutul perioadei caracterizează grupuri sudate de reguli.
Competitivitatea constituie caracteristica principală a majorităţii jocurilor, băieţii fiind
preocupaţi de încercarea forţei, vitezei, îndemânării, în întreceri de tip sportiv, cu mingea,
bicicleta, patinele cu rotile, sărituri simple sau aruncarea pietrei. În schimb, fetele se manifestă
mai potolit, fiind interesate de jocuri care, prin conţinutul lor, exprimă diferite îndeletniciri, sau
de cele în care prezenţa păpuşilor, pe care le îmbracă cu rochiţe confecţionate de ele, creează o
atracţie şi o plăcere deosebite.
La 11 ani, jocurile preadolescenţilor prezintă forme variate, fiind agreate noi jocuri ca
şahul, ţintarul şi cele de societate. A doua parte a perioadei preadolescenţei este caracterizată de
o conduită mai echilibrată; erotizarea conduitei se va resimţi şi în unele jocuri în special în cele
cu caracter de loisir, în dansuri şi jocuri de societate, în care anumite sentimente se pot exprima
mai uşor trecând bariera pe care o ridică timiditatea.
Dezvoltarea intelectuală a puberilor, curiozitatea, ca şi spiritul critic vor marca jocurile cu
abilităţi intelectuale, jocurile-îndeletniciri, de colecţionare, de perspicacitate, jocurile tehnice.
Totodată, jocurile cu caracter sportiv continuă să atragă atenţia lor, preocupându-i succesul şi
manifestând o mare exigenţă în privinţa respectării regulilor.
Principalele caracteristici ale motricităţii la vârsta preadolescenţei sunt de felul următor:
 În ceea ce priveşte calitatea de viteză, rezultate foarte bune se obţin la 12 ani pentru fete
şi la 13 ani pentru băieţi; la 12 ani, viteza de deplasare a fetelor este mai bună decât a băieţilor,
urmând ca aceştia să le depăşească progresiv.
  Se remarcă o “stângăcie” în efectuarea actelor şi acţiunilor motrice, datorită şi
disproporţiei dintre segmentele corpului. Totuşi, această perioadă mai este cunoscută şi ca etapă
a “îndemânării”, deoarece se pot obţine succese remarcabile în dezvoltarea ei (orientarea
spaţială, ca un element component al îndemânării, poate să se apropie la 12-13 ani de nivelul
atins de adulţi!). Această caracteristică a favorizat însuşirea la această vârstă a celor mai multe
meserii, dominante cu câteva zeci de ani în urmă. Suficient să amintim că, până în anii ’50
(veacul trecut) formarea profesională pentru practicarea multor meserii se realiza la vârsta de 11-
14/15 ani.
 Eforturile de rezistenţă aerobă, cu o intensitate moderată (dacă frecvenţa cardiacă nu
depăşeşte 120-130 pulsaţii pe minut), sunt bine suportate. Elevii pot parcurge, prin alergare, într-
un tempo convenabil, distanţe de 3000-5000 m.
 Se recomandă un accent deosebit pe dezvoltarea forţei musculaturii extensoare,
deoarece studiile făcute au evidenţiat că indicii de forţă relativă se află într-un proces de stagnare
sau chiar de regres în privinţa muşchilor extensori. De aceea, este contraindicat lucrul cu greutăţi
mari, care suprasolicită muşchii, articulaţiile, tendoanele şi ligamentele, încă insuficient
consolidate la această vârstă.
 Mobilitatea activă şi pasivă a coloanei vertebrale se îmbunătăţeşte mai mult la fete, dar
nu în mod suficient; în discordanţă cu celelalte calităţi motrice, mobilitatea are cele mai scăzute
valori la 12-13 ani pentru fete şi la 13-14 ani pentru băieţi, cu implicaţii evidente pe planul
amplitudinii actelor şi acţiunilor motrice.
 Pe ansamblul calităţilor motrice nu se manifestă diferenţieri de esenţă între băieţi şi
fete. La fete, începând cu vârsta de 13-14 ani, se manifestă tendinţa de încetinire a funcţiei
motrice, în timp ce la băieţi apar înclinaţii către exerciţiile de forţă, mai ales de tip “împingere”,
pe care le execută uneori la repezeală, dar precis. Fetele preferă mişcările expresive, mai ales
când se efectuează pe fond muzical, fiind caracterizate uneori de lipsă de economicitate, dar cu
tendinţă spre acurateţe tehnică.
 Alergarea este deprinderea motrică de bază cel mai mult folosită în lecţia de educaţie
fizică şi în timpul liber al şcolarilor. Cu toate acestea volumul alergării scade de la un an la altul,
în execuţie păstrându-se unele greşeli instalate în perioada de vârstă anterioară, cum ar fi:
insuficienţa fazei de zbor, oscilaţii ale trunchiului în plan lateral, contact pe suprafaţa de sprijin
cu toată talpa piciorului etc.
 Săritura nu este executată corect şi datorită particularităţilor de dezvoltare somatică,
mai ales privind proporţia între segmente. Bătaia, ca fază a săriturii, de regulă este puternică, dar
zborul nu este pe măsura acesteia. Săritura cu bătaie pe un picior se efectuează mai bine decât
cea cu bătaie pe ambele picioare, iar cea în lungime este executată mai uşor ca cea în înălţime.
 Aruncarea este accesibilă mai ales băieţilor, care spre 14-15 ani îşi însuşesc corect
mişcarea de azvârlire, în timp fetele execută această deprindere de bază şi utilitar-aplicativă mai
mult prin mişcarea de împingere.
În consecinţă, deprinderile şi priceperile motrice specifice fiecărei ramuri sportive au un
nivel de execuţie determinat nu numai de caracteristicile de vârstă, ci depind şi de
profesionalismul şi competenţele fiecărui cadru didactic care predă educaţia fizică în
învăţământul gimnazial.
Adolescentul este preocupat de jocurile copilăriei, pe care le şi repetă, dar la alt nivel,
înlocuind banalele obiecte şi jucării cu altele mai complexe, ca biciclete, aparate radio, acvarii,
calculatoare, maşini teleghidate etc. Jocurile în care mânuirea obiectelor este primordială constau
în montarea şi demontarea pieselor cu caracter tehnic; jocurile ocupaţionale de tipul elaborării
unor albume foto sau al colecţiilor cuprinzând afişe, insigne sau timbre. Jocurile care solicită
abilităţile intelectuale sunt dominante mai ales când adolescentul îşi petrece timpul în casă,
alături de prieteni, parteneri uneori şi de diferite discuţii.
Activităţile cu caracter competiţional şi recreativ primesc accente sportive de loisir,
adolescentul dorindu-şi succesul şi afirmarea prin obţinerea unor performanţe deosebite. Atras de
anumite ramuri sau probe sportive, acesta îşi manifestă dorinţa de cunoaştere dincolo de simpla
lor practicare. Preocupările principale, în cazul activităţilor de loisir sunt cele de a dansa,
plimbările cu prietenii sau discuţiile şi vizionarea de filme.
Adolescenţa, prin dinamica sa, conduce la conturarea trăsăturilor fundamentale ale
personalităţii tânărului, la explicarea multiplelor direcţii în care tind să evolueze jocurile la
această vârstă, care în forme uşor modificate faţă de cele ale copilăriei, fac trecerea la jocurile,
distracţiile şi activităţile recreative ale perioadelor ulterioare.