Curs 2.

MEMC2-DIDFC

Tema III. Principiile educaţiei morale

1. Conceptul de principiu al educaţiei
2. Principiile educaţiei morale
2.1. Caracterul multidimensional al educaţiei morale
2.2. Caracterul activ al educaţiei morale
2.3. Grupul - cadrul psihosocial al educaţiei morale
2.4. Sprijinirea pe elementele pozitive ale personalităţii copilului în vederea prevenirii şi corectării
celor negative
2.5. Îmbinarea exigenţei cu respectul faţă de copii
2.6. Respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale
2.7. Unitatea, continuitatea si consecvenţa în educaţia morală

Tema IV. Conţinuturile educaţiei morale

1. Educaţia în spiritul valorilor socio - umaniste
2. Educaţia relaţiilor interumane
3. Educaţia în spiritul valorilor patriotice
4. Educaţia conduitei cooperante şi coparticipative
5 Educația valorilor conduitei disciplinate; autodisciplina în spaţiul valorilor morale
6. Educația pentru învăţare şi atitudine proactivă
7. Civismul - componentă fundamental - activă a personalităţii morale

Principiile educaţiei morale

1. Conceptul de principiu al educaţiei
Principiile (lat. principium = normă, lege) educaţiei şi culturii morale se caracterizează prin următoarele
elemente esenţiale:

- sunt norme pedagogice cu valoare operaţională, teze călăuzitoare în activitatea didactică, prescripţii,
recomandări, cerinţe generale, imperative axiomatice pentru acţiune, linii conducătoare ale
comportamentului pedagogic, puncte de reper orientative şi normative, adevăruri fundamentale, de
maximă generalitate pentru acţiunea corelată a tuturor componentelor procesului de învăţământ;

- concentrează cerinţe, reguli, prescripţii, previziuni şi comandamente, interdicţii de natură pragmatica,

morală şi tehnică, reunite într-un ansamblu şi exprimate ipotetic şi categoric sub forma unor propoziţii de
sinteză raportabile la scara întregii problematici educaţionale;

- anticipează eficienţa activităţii de predare-învăţare-evaluare, proiectată, ordonată şi realizată în condiţii

pedagogice şi sociale concrete şi imprimă un sens funcţional procesului de învăţământ (Cristea, 1997, 38-
42).
Principiile educaţiei vizează optimizarea întregului proces de învăţământ în vederea eficientizării
activităţii didactice proiectate şi realizate la nivelul corelaţiei educator-elev, prin acţiuni de predare -
învăţare - evaluare. „În cadrul procesului de învăţământ, principiile au un rol determinant în raport cu
celelalte componente ale actului educativ” (Babanski,1979,30).

Principalele caracteristici ale principiilor sunt:

- caracterul obiectiv - întrucât ele reflectă realitatea didactică în sine, sunt întemeiate pe concretul
educaţional, sunt rezultat al experienţei educative concrete;

- caracterul sistemic - exprimă unitatea procesului didactic, proces bazat pe interrelaţiile stabilite între
dimensiunile structurale, factorii educaţionali, conţinuturile învăţării, strategiile didactice, resursele
umane, procedurale şi materiale implicate, etapele de desfăşurare şi formele lui;

- caracterul global - dat de valoarea lor strategică şi acţională, ca teze călăuzitoare, ca direcţii generale de
evoluţie şi perfecţionare a demersurilor de proiectare şi realizare a activităţii didactice.

Principiile educaţiei morale sunt construcţii teoretice rezultate din fapte observate şi trăite, exprimate sub
formă de enunţuri cu valoare certă sau ipotetică; ele fundamentează şi direcţionează procesul formării
conştiinţei şi conduitei morale.

2. Principiile educaţiei morale

Principiile educaţiei morale sunt teze normative care orientează şi direcţionează activitatea educatorului
în vederea realizării obiectivului fundamental al educaţiei morale: formarea profilului moral al
personalităţii copiilor în concordanţă cu cerinţele idealului educaţiei.

Principiile educaţiei morale sunt generalizări ale practicii de îndrumare şi formare a conştiinţei şi
conduitei morale, de creare a mediului favorabil formării şi autoformării morale. Sunt teze care
fundamentează recomandări, permisiuni şi interdicţii, care direcţionează formarea şi exprimarea
comportamentului moral, aprecierea şi recunoaşterea social a conduitei morale

Valenţele formative ale acestor principii sunt potenţate de respectarea principiilor generale ale procesului
de învăţământ, ca fundament normativ care asigură eficienţa tuturor dimensiunilor educaţiei.

Aceste principii formează un sistem în cadrul căruia fiecare se delimitează prin anumite cerinţe, aflându-
se în acelaşi timp într-o dependenţă funcţională cu toate celelalte. Sistemul de principii se referă la
educaţia morală în ansamblul său (conţinut, mijloace, forme etc.), însă, diferenţiat, în funcţie de diferite
situaţii educative concrete

2.1. Caracterul multidimensional al educaţiei morale

Conştiinţa şi conduita morală modelează relaţiile cu semenii, cu comunitatea şi cu sine în toate mediile de
viaţă: familială, şcolară, profesională, civică şi politică, religioasă etc. Fiecare dintre aceste medii se
caracterizează printr-un ethos propriu, alcătuit din permisiuni şi interdicţii, din drepturi şi obligaţii,
din reguli şi norme etc. La nivelul acestor medii se dezvoltă o reţea complexă şi dinamică de relaţii
interpersonale, în care fiecare participă cu propriul sistem de valori, atitudini şi conduite
(intelectuale, morale, estetice). În funcţie de acestea, la nivelul diferitelor grupuri din care fac parte,
elevii sunt acceptaţi, valorizaţi sau admonestaţi, se integrează, participă, comunică. Se creează, astfel,
climatul psihomoral al acestor medii, cu caracteristici care reflectă sensul şi dinamica valorilor,
conduitelor, atitudinilor, şi care îşi pune amprenta asupra personalităţii membrilor săi.

În copilăria timpurie mediul familial are rolul fundamental în formarea profilului moral al
copilului, de aceea, experienţele, modelele, relaţiile pe care membrii familiei le oferă şi le dezvoltă între
ei şi cu copiii au o semnificaţie majoră. Mai apoi, copilul devine parte a mediului social al
comunităţii, al covârstnicilor, a celui instituţionalizat al grădiniţei şi al şcolii. Fiecare dintre aceste
medii îşi pune amprenta asupra personalităţii copilului, cu atât mai puternic cu cât, prin specificul etapei
de dezvoltare în care se află, receptivitatea copilului este foarte mare.

Formarea şi dezvoltarea personalităţii morale are un caracter multidimensional, atingând toate planurile
vieţii psihice (cognitiv, afectiv, motivaţional, voliţional, caracterial etc.). În planul intervenţiei
educaţionale acest principiu ne deschide către valorificarea diversităţii situaţiilor şi conţinuturilor
curriculare şi extracurriculare, spre crearea acelor experienţe pe care copiii şi elevii să le trăiască
reflectiv.

2.2. Caracterul activ al educaţiei morale

În procesul de formare, acţiunile şi influenţele educative trec prin filtrul personalităţii celui asupra căruia
se exercită, efectul acestora depinzând de amploarea şi profunzimea cu care reuşesc să pătrundă în
structurile personalităţii. De aceea, în cadrul educaţiei morale, trebuie să valorificăm experienţa de viaţă a
copilului şi în acelaşi timp să-i oferim posibilităţi pentru îmbogăţirea ei prin antrenarea în diferite acţiuni
practice. Cea mai eficientă cale de interiorizare a normelor morale o reprezintă activitatea concretă, care
oferă condiţii prielnice de exersare comportamentală prin formarea de priceperi şi deprinderi, prin
stabilizarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi de caracter .

De aceea, educatorul va trebui să urmărească îmbogăţirea experienţei morale a copiilor şi elevilor prin
implicarea lor în trăirea unor experienţe şi participarea la situaţii de viaţă bogate în semnificaţii şi
manifestări morale.

2.3. Grupul - cadrul psihosocial al educaţiei morale

Clasa de elevi/grupa de preşcolari reprezintă un grup primar, instituţionalizat, care are un rol important în
socializarea copiilor/elevilor. Numai inserat în asemenea colectivităţi copilul se poate dezvolta normal,
datorită efectului socializator al acestora.

Educatorul organizează şi conduce activitatea de învăţare realizată cu grupuri /clase de copii/elevi,

insistând asupra dezvoltării relaţiilor interpersonale în cadrul acestui colectiv. Ca membru al relaţiilor de
cooperare, întrajutorare, competiţie care se dezvolta în activităţile cu caracter educativ (formale,
nonformale, informale), copilul devine implicit subiect moral, influenţând şi fiind influenţat de ceilalţi.
Din această simbioză de relaţii interpersonale cu încărcătura morală rezultă climatul psihosocial, propriu
fiecărei clase de elevi, cu puternice valenţe educative pentru membrii săi. Grupul şcolar este nu numai un
cadru al vieţii copilului, ci şi un catalizator al întregii sale activităţi.

Învăţând şi trăind împreună viaţa şcolară, copiii vor ajunge să înţeleagă dinamica relaţiei dintre dorinţele
personale şi exigenţele grupului din care fac parte, să trăiască sentimentul de responsabilitate pentru
ceilalţi, să se identifice cu năzuinţele, perspectivele şi bucuriile colective. Aceste experienţe şi sentimente
sunt liantul care dezvoltă relaţiile dintre elevi în cadrul grupului şcolar, conferindu-i acestuia o
dimensiune socială, cu rol coercitiv intrinsec asupra lor.

2.4. Sprijinirea pe elementele pozitive ale personalităţii copilului în vederea prevenirii şi

corectării celor negative
Sensul acestui principiu rezultă din postularea existenţei la nivelul fiecărei personalităţi umane a unor
componente, trăsături sau însuşiri pozitive de ordin intelectual, afectiv, moral, aptitudinal etc. Acest
principiu se manifestă în relaţia profesorului cu elevii săi, prin cuantumul anticipat de încredere pe care o
manifestă faţă de posibilităţile de dezvoltare, dar şi de corectare a acestora. Ca expresie a optimismului
pedagogic, încrederea trebuie să aibă baze reale şi concrete, ceea ce solicită din partea profesorului
cunoaşterea şi diferenţierea calitativă a multitudinii influenţelor ce se exercită asupra copiilor şi elevilor,
precum şi a profilului psihologic individual al acestora. Personalitatea elevilor trebuie înţeleasă din
perspectiva dinamismului dezvoltării psihice şi a mecanismelor care o generează, ceea ce îi dă
profesorului posibilitatea să intervină din perspectiva rolului pe care îl are în cadrul acestor factori.

Pornind de la acestea şi bazându-se pe ele, profesorul poate să explice unele insuccese, abateri,
manifestări contradictorii şi să intervină pentru înlăturarea unor trăsături şi manifestări negative din
conduita morală a copiilor. Experienţa demonstrează că insistenţa directă şi permanentă asupra unor
aspecte negative, în loc să contribuie la înlăturarea lor, le fixează mai tare sau generează alte manifestări
negative.

Educatorul trebuie să cunoască bine personalitatea copilului pentru a distinge între ceea ce este pozitiv,
chiar dacă se află în stare potenţială şi ceea ce este negativ, în stare latentă sau manifestă, putând astfel să
proiecteze şi să aplice programe diferenţiate şi personalizate de dezvoltare, prevenire sau corectare.

2.5. Îmbinarea exigenţei cu respectul faţă de copii

Prin intermediul acestui principiu se exprimă una din trăsăturile definitorii ale educaţiei în general, al
celei morale, în special. Educaţia este o acţiune, presupune, deci, intervenţie; ea se exercită asupra unei
fiinţe umane în devenire, presupune, de asemenea, grijă faţă de această fiinţă. Între cele două aspecte se
stabileşte o anumită relaţie potrivit căreia, cu cât pretindem mai mult din partea copilului cu atât ne
exprimăm o încredere mai mare în posibilităţile şi resursele sale morale, şi cu cât îl respectăm mai mult
cu atât considerăm că este în stare să răspundă unor exigenţe mai mari.

Respectarea acestui principiu impune educatorului o preocupare permanentă pentru dozarea sistemului de
cerinţe concomitent cu eliminarea oricăror manifestări de bănuială, neîncredere, suspiciune, subapreciere
etc.
Cerinţele formulate trebuie să fie raţionale, în concordanţă cu posibilităţile copiilor, să aibă un caracter
concret şi să exprime încredere faţă de ei. Asigurarea unui echilibru între exigenţă şi încredere, în fiecare
situaţie concretă, este în acelaşi timp şi o expresie a tactului pedagogic.

2.6. Respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale

Potrivit acestui principiu procesul instructiv-educativ trebuie să se desfăşoare în concordanţă cu profilul
psihologic al vârstei şi cu profilul psihologic individual. În educaţia morală acest principiu presupune
asigurarea unei corespondenţe între conţinutul, metodele şi procedeele folosite, profilul psihologic al
vârstei, si cel individual al copilului. Diferitele cerinţe educative trebuie să se formuleze în funcţie de
experienţa morală a copiilor, de posibilităţile lor de înţelegere, de trăsăturile lor temperamentale, fiind
totodată si stimulative. Ritmul dezvoltării personalităţii morale are un specific al său şi nu poate fi
accelerat decât în cadrul unor anumite limite. Cunoaşterea profilului psihologic al vârstei şi a celui
individual este indispensabilă pentru tot ceea ce întreprinde educatorul în cadrul educaţiei morale:
formularea cerinţelor, alegerea metodelor şi procedeelor, organizarea diferitelor acţiuni cu caracter
educativ, imprimarea unui stil relaţiei educative, folosirea diverselor procedee ale aprobării şi
dezaprobării etc.

2.7. Unitatea, continuitatea si consecvenţa în educaţia morală

Acest principiu indică necesitatea de a urmări în timp şi de a adopta o atitudine consecventă în
exercitarea acţiunilor educative, pe fondul realizării unui consens între diferiţi factori educativi.

Continuitatea în educaţia morală este cerută, pe de o parte, de însăşi evoluţia psihică şi morală a copilului,
si de particularităţile pedagogice ale formării conştiinţei şi conduitei morale, pe de altă parte.
Continuitatea se asigură prin formularea progresivă de cerinţe, prin urmărirea respectării lor, prin
organizarea unor acţiuni adecvate de la o etapă la alta. Totodată, educatorul trebuie să stabilească anumite
legături între acţiunile educative astfel încât ele să asigure un ritm potrivit situaţiei şi cazului concret.
Succesiunea şi gradarea sunt indispensabile în acest proces.

Consecvenţa în educaţia morală înseamnă fermitate pe linia îndeplinirii cerinţelor formulate, a realizării
unei concordanţe între cerinţă şi faptă, între acţiune şi aprecierea ei.

Deosebit de important este consensul între acţiunea tuturor factorilor educativi (grădiniţă, şcoală,
familie), conjugarea acţiunii diferiţilor agenţi care acţionează în interiorul acestor factori (corpul didactic,
părinţii, grupul, colectivul de elevi etc.). Cooperarea dintre grădiniţă şi şcoală are un rol hotărâtor în
asigurarea convergenţei tuturor influenţelor educative. Profesorul este cel care asigură conducerea şi
coordonarea tuturor acţiunilor care se întreprind la acest nivel.
 Tema2. Conţinuturile educaţiei morale
1. Educaţia în spiritul valorilor socio - umaniste
Umanismul este o valoare etică, un ideal. În sens restrâns, umanismul s-a manifestat ca o mişcare
culturală şi orientare a gândirii social - politice şi filosofice din epoca Renaşterii, care plasează în centrul
preocupărilor culturale OMUL, cu trebuinţele sale materiale şi spirituale.

Procesul educării conduitei umaniste are ca nucleu respectul şi grija pentru om; în jurul acestora
gravitează valori cum sunt: omenia, echilibrul, bunăstarea, egalitatea, echitatea, libertatea, solidaritatea,
prietenia, onestitatea, onoarea, modestia, iubirea, compasiunea etc. Ca opus al acestor valori putem
identifica: dispreţul faţă de om, egoismul, umilirea, înjosirea, cinismul, indiferenţa, dispreţul, abuzul,
ipocrizia, făţărnicia, nepăsarea, lenea, înşelăciunea, necinstea, violenţa spontană sau organizată.

Pornind de la aceste considerente, „educaţia în spirit umanist are ca scop formarea reprezentărilor,
noţiunilor şi ideilor, sentimentelor, convingerilor şi atitudinilor raportate la om şi condiţia umană”
(Macavei,2002,264).
Principalele obiective ale educaţiei în spirit umanist sunt:
- cunoaşterea, respectarea şi satisfacerea trebuinţelor materiale şi spirituale ale omului;
- solidarizarea cu nevoile şi suferinţele omului;
- cultivarea sentimentului demnităţii umane;
- cultivarea sentimentului de respect faţă de semeni;
- cunoaşterea şi respectarea valorilor cunoaşterii umane;
- dragostea faţă de semeni;
- încrederea în forţele fizice şi spirituale umane;
- respingerea violenţei, apărarea de violenţă;
- respingerea umilinţelor, a practicilor ce duc la degradarea fiinţei umane;
- toleranţa faţă de ideile şi opiniile altora; intoleranţa faţă de xenofobie, rasism;
- încrederea în posibilităţile de desăvârşire a capacităţilor umane;
- răspunderea faţă de descoperirile ştiinţifice şi invenţiile tehnice;
- dobândirea libertății de gândire, simţire şi acţiune. (Macavei,2002,265)
Cele mai importante componente ale spiritului umanist sunt:

Drepturile omului
Drepturile omului s-au înscris ca o preocupare a filozofilor, juriştilor şi a altor categorii de gânditori de a
înţelege „ Ce este omul? Cum să trăiască? Cum să fie ocrotit?” Abordarea pe plan internaţional a
problematicii drepturilor omului s-a produs în strânsă legătură cu procesul general de cristalizare şi
definire a idealurilor social-umanitare fundamentale.

În mod inevitabil, drepturile omului trebuie să facă parte din cultura generală a fiecărui om, deoarece
există o multitudine de culturi, iar neacceptarea acestei diversităţi poate avea efecte devastatoare în orice
comunitate. Cu cât elevii vor înţelege mai corect relaţiile dintre culturi şi rase, precum şi problematica
relaţiilor dintre acestea din perspectiva nediscriminării, cu atât vor fi capabili să recunoască importanţa
legilor care protejează oamenii şi vor căuta să evite un comportament discriminatoriu într-o situaţie reală.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost proclamată într-o rezoluţie a Adunării Generale a
Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, ca un „ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi
naţiunile” privind respectul drepturilor omului. Ea cuprinde drepturi civile, politice, economice, culturale
şi sociale la care oamenii din întreaga lume sunt îndreptăţiţi. Faptul că a fost acceptată de atât de multe
state îi dă o considerabilă valoare morală.

Drepturile omului pot fi definite, în general, ca acele drepturi care sunt inerente naturii noastre, fără de
care nu putem trăi ca fiinţe umane. Drepturile omului şi libertăţile fundamentale ne permit să ne
dezvoltăm şi să utilizăm deplin calităţile noastre umane, inteligenţa, talentul şi conştiinţa, şi să ne
satisfacem nevoile spirituale. Ele sunt bazate pe dorinţa omului de a trăi într-o lume în care demnitatea şi
bunăstarea fiecărei persoane umane vor căpăta respect şi protecţie.

Drepturile copilului

Interesul pentru drepturile copilului a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a luat naştere
prima mişcare preocupată de aspecte referitoare la dezvoltarea copilului, care pleda pentru protecţia
copilului împotriva neglijării, exploatării şi violenţei. În Europa, această perioadă s-a caracterizat prin
deschiderea unui număr considerabil de instituţii publice de ocrotire, şcoli şi instituţii separate pentru
copiii delincvenţi, precum şi a unor tribunale pentru minori.

După Primul Război Mondial, ideea drepturilor copilului a intrat pentru prima dată atenţia lumii. În 1924,
Liga Naţiunilor a adoptat Declaraţia de la Geneva. În 1959, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat
Declaraţia drepturilor copilului.

Spre sfârşitul anilor ‘60, s-a pus accentul pe ideea drepturilor de participare ale copilului. Mai mulţi lideri
de opinie au susţinut că şi copiii au competenţele necesare pentru a lua decizii în privinţa problemelor
importante din viaţa lor şi că ar trebui lăsaţi să participe la luarea acestor decizii.

Pe 20 noiembrie 1989, s-a adoptat Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului. Aceasta a intrat în
vigoare în septembrie 1991 şi a fost ratificată de majoritatea ţărilor din lume.

2. Educaţia relaţiilor interumane

În procesul construcţiei personalităţii, relaţiile interpersonale de influenţare intelectuală şi afectivă, în
special, conferă fiinţei umane echilibru interior, ca rezultat al comuniunii afective şi intelectuale cu
celălalt/ceilalţi. Relaţiile interpersonale sunt de natură psihologică şi socio-culturală, fiind o expresie a
nevoii de celălalt, ca trăsătură fundamentală a fiinţei umane, din care decurge umanismul, ca expresie a
respectului, grijei şi dragostei faţă de om.

În relaţiile interumane accentul cade nu pe obligativitate, ci pe reciprocitatea responsabilităţii. Este o

responsabilitate implicativă în plan afectiv şi cognitiv, în care celălalt joacă în raport cu eul nostru rol de
stimulator al afirmării propriilor trebuinţe, al nevoii de a înţelege ce se întâmplă cu cei din jurul nostru şi
de a crea un mediu favorabil comunicării şi dezvoltării fiecăruia.

Orice relaţie umană implică o anume sensibilitate, o anume stare de disponibilitate, de receptivitate opusă
indiferenţei, nondisponibilităţii. Bazate pe stimă, preţuire şi respect reciproc, pe sinceritate şi deschidere
în relaţia cu celălalt/ceilalţi, simpatia, empatia, prietenia şi dragostea devin premise valorice ale
civilizaţiei umane.

a. Simpatia

Simpatia reprezintă o dimensiune fundamentală a vieţii psihice, cu adânci semnificaţii etice şi estetice. Ea
include pe lângă reprezentarea situaţiei celuilalt şi modul în care eul nostru participă la situaţia aceluia,
dar şi capacitatea de răspuns şi trăire a celuilalt la situaţia pe care o va socoti ca fiindu-i proprie.

b. Empatia

Comportamentul şi personalitatea fiecăruia dintre noi n-ar putea fi integrate eficient în discuţia cu privire
la potenţializarea relaţiilor interumane în planul civilizaţiei comportamentului cotidian dacă n-am lua în
atenţie un fenomen, o stare de mare valoare în câmpul socioafectiv al personalităţii, şi anume empatia.
Empatia este unul dintre cele mai frumoase daruri morale care ar putea caracteriza personalitatea oricărui
om, şi cu deosebire a unui profesor.

O definiţie unanim acceptată a empatiei este departe de a fi posibilă. Vom încerca însă să sintetizăm
câteva dintre notele ei caracteristice. Astfel, empatia (grec. patheia - pathos = ceea ce simţi, încerci) a fost
înţeleasă drept: „formă de cunoaştere a altuia, în special a eului social sau a ceva, apropiat de intuiţie;
interpretare a eului altora, după propriul nostru eu” (Dicţionar de neologisme, ed. a II-a); „o stare mintală
prin care un individ se identifică cu o altă persoană sau grup, ori simte starea acestora” (H.O. Warren);
„fenomen de înţelegere a comportamentului altuia pe baza experienţei propriului comportament” (J.
Gould şi W. Kolb); „fenomen de rezonanţă psihică, de comunicare afectivă cu altul” (H. Sillamy);
„proces de simbioză mentală cu alţi oameni, de înţelegere a modului de gândire şi simţire a altor oameni”
(A. Koestler). Sensul de bază al empatiei rămâne ”a cunoaşte pe altul, a te substitui rămânând tu
însuţi”( Neacşu, 2002,87).

Prin valoarea ei modelatoare şi de influenţare a celuilalt, prin potenţialul civilizator, empatia are o mare
importanţă în activitatea educaţională, oricare ar fi conţinutul acesteia, cu deosebire în cultivarea relaţiilor
interumane armonioase la nivelul grupurilor şcolare formale sau a celor informale. Ea devine o trăsătură
esenţială a personalităţii, un factor stabil, implicat în manifestările comportamentului civilizat.

c. Prietenia

Prietenia se înscrie în sfera înaltelor valori sociomorale ale civilizaţiei şi vieţii umane. Prietenia este o
relaţie afectivă de simpatie şi încredere, de ataşament şi cooperare între două sau mai multe persoane,
fiind susţinută de afinităţi în planul valorilor personale. Ea apare şi se dezvoltă în contextul relaţiilor
interpersonale, pe fondul deschiderii afectiv-simpatetice şi de comunicare către/cu celălalt/ceilalţi.
Prietenia înseamnă un complex de sentimente de simpatie, respect, afinitate reciprocă ce leagă două ființe
umane şi presupune atitudini de bunăvoinţă şi suport reciproc la nevoie sau în situaţii de criză, loialitate,
bună-credinţă, altruism. Relaţia de prietenie se bazează pe încredere reciprocă. Pentru a urmări
semnificaţiile termenului, prezentăm câteva formulări, esenţe de experienţă şi înţelepciune, moralitate şi
civilizaţie: „Prietenia este pentru viaţă lucrul cel mai necesar. Fără prietenie n-ar dori nimeni să trăiască,
chiar dacă ar avea toate celelalte bunuri. Ea este nu numai necesară, ci şi frumoasă şi bună din punct de
vedere moral” (Aristotel); „Ce este mai dulce decât să ai un prieten căruia să-i poţi spune toate, ca ţie
însuţi” (Cicero); „Dojana de prieten, cea mai bună povaţă” (proverb popular); „Prietenia este firul de aur
care leagă inima întregii lumi”( J.Evelyn); “...acel minunat privilegiu al sufletului în care adevărul se
poate odihni”( Dan Puric).

Prietenia este manifestată prin oricare din calităţile următoare: dorinţa de bine pentru cealaltă persoană;
simpatie şi empatie; onestitate, chiar şi în situaţii în care alţii s-ar feri să spună adevărul; înţelegere
reciprocă; compasiune mutuală; încredere reciprocă; putinţa indivizilor de a se adresa unul altuia pentru
suport, ajutor în situaţii de cumpănă; bucurie de prezenţa celeilalte persoane; putinţa de a face confesiuni
celuilalt, fără teamă de reprobare.

Bogăția de valenţe spirituale şi morale ale prieteniei, valoarea ei în viaţa fiecăruia dintre noi, efectele
pozitive asupra comportamentului, fac din educarea copiilor şi tinerilor in spiritul şi practica relaţiilor
autentice de prietenie unul din obiectivele fundamentale ale educaţiei.

3. Educaţia în spiritul valorilor patriotice

Patria este locul geografic şi mediul social, politic şi cultural în care trăieşte un popor. Identitatea lui se
exprimă prin tradiţiile vieţii economice şi culturale, prin realizările şi proiectele de viitor. Participarea la
viaţa colectivităţii, la tradiţiile şi obiceiurile sale, înţelegerea valorilor culturii naţionale şi a modului în
care ele au fost create, dragostea şi consideraţia faţă de personalitățile care le-au creat, cunoaşterea şi
împărtăşirea idealurilor de luptă pentru libertate, vibraţia la frumuseţile naturii patriei, dezvoltă în fiecare
cetăţean emoţii, sentimente, atitudini şi conduite, ca stări şi fapte de conştiinţă şi conduită care se
circumscriu patriotismului ca valoare morală.

Ca fenomen psihosocial, patriotismul constituie mobilul actelor de eroism, al muncii şi creaţiei, al

dragostei şi ataşamentului faţă de patrie şi popor. Conduita patriotică se evidenţiază în fapte, în munca
dăruită spre binele poporului, în exercitarea obligaţiilor şi a datoriilor, în apărarea ţării atunci când este
nevoie.

Din perspectivă psihologică patriotismul este considerat ca o trăsătură a personalităţii ce se cristalizează

de la cea mai fragedă vârstă şi dobândeşte noi dimensiuni pe tot parcursul existenţei umane
Caracteristicile intrinseci ale patriotismului sunt ataşamentul faţă de pământul natal, identificarea deplină
cu poporul din care faci parte, aprecierea şi respectarea tradiţiilor acumulate de-a lungul istoriei, a limbii
şi culturii, lupta şi spiritul de sacrificiu pentru apărarea independenţei şi libertăţii patriei, încrederea în
viitorul şi prosperitatea ei, cultul eroilor care s-au jertfit pentru binele patriei etc.

Sarcinile şi metodica educării patriotice a copiilor. Scopul fundamental al educaţiei patriotice este
interiorizarea conţinutului şi notelor definitorii ale dragostei de patrie, transformarea lor în mobiluri
interne şi manifestări comportamentale ale copilului în relaţiile sale cu mediul geografic, economic şi
spiritual al patriei sale.

Realizarea primei sarcini, formarea conştiinţei patriotice, presupune asimilarea unui volum de informaţii
care reflectă multiplele aspecte ale patriei, declanşarea unor trăiri afective şi consolidarea unor convingeri
patriotice.

În activităţile şcolare şi extraşcolare copiii sunt familiarizaţi cu frumuseţile acestui pământ, cu trecutul
său istoric, cu jertfele care s-au adus pentru apărarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale, cu tezaurul
cultural şi artistic al poporului, dar şi cu valorile materiale şi spirituale ale celorlalte popoare şi naţiuni.

Pentru ca aceste informaţii să se transforme în convingeri este necesară asocierea lor cu trăiri afective
corespunzătoare. Acestea constituie latura dinamică a patriotismului care alimentează din interior
funcţionarea sa, imprimând relaţiilor dintre copil şi patria din care face parte o nuanţă de adeziune.
Asemenea trăiri pot fi declanşate numai în contextul unor situaţii în care copiii sunt subiecţi ai acţiunii.
Toate aceste stări şi trăiri afective sunt incluse şi constituie sentimentul dragostei faţă de patrie, care se
ramifică în stări şi trăiri afective particulare cum ar fi: admiraţia faţă de locul natal, faţă de bogăţiile şi
frumuseţile patriei, identificarea emoţională cu viaţa poporului, mândria şi admiraţia pentru de
înţelepciunea şi talentul neamului nostru, pentru obiceiuri şi tradiţii, limbă, istorie, creaţii ştiinţifice,
tehnice, artistice, sportive, respectul pentru valorile materiale şi spirituale create de popor, prietenia cu
celelalte popoare şi naţiuni etc.

Între componenta cognitivă şi cea afectivă există o strânsă interdependenţă. Ca sentiment, dragostea de
patrie se elaborează pe măsura îmbogăţirii cunoştinţelor elevilor (reprezentări şi noţiuni) despre patrie,
dar nu se reduce la acestea. Sentimentul presupune adeziune şi vibraţie interioară, care se declanşează şi
se menţin nu în virtutea unei „comenzi” exterioare, ci a unei experienţe pe care copilul o trăieşte în plan
cognitiv şi afectiv.

În ceea ce priveşte formarea conduitei patriotice, ea include atât deprinderi şi obişnuinţe de comportare
în spiritul cerinţelor patriotismului, cât şi anumite trăsături pozitive de caracter implicate pe plan
comportamental.
Conduita patriotică nu trebuie să se manifeste doar în împrejurări excepţionale, ci să fie evidentă în tot
ceea ce întreprinde copilul pentru binele patriei sale.

Conduita patriotică presupune, totodată, formarea unor trăsături de voinţă şi caracter. Dintre aceste
trăsături putem menţiona: curajul, spiritul de sacrificiu, perseverenţa, abnegaţia, dragostea faţade muncă
etc. Un bun patriot trebuie să dispună de un caracter puternic.

Pentru realizarea sarcinilor prezentate mai sus pot fi folosite diferite forme, metode şi mijloace dintre care
amintim:

- conţinutul activităţilor din grădiniţă şi din şcoală care oferă multiple posibilităţi de cunoaştere a patriei
şi de declanşare a unor trăiri afective intense.

- activităţile extracurriculare, care adâncesc şi întregesc efectele obţinute în procesul de învăţământ;

dintre aceste activităţi putem menţiona: vizitele, excursiile şi drumeţiile, activităţile culturale-artistice,
lectura literară, serbările şcolare.

Metodele şi mijloacele generale de educare a patriotismului trebuie să asigure un echilibru între

abordările informative şi cele preponderent formative. Convingerile şi conduita patriotică nu se transmit,
ci se elaborează şi se dezvoltă prin educaţie formală, nonformală şi informală. Componenta cognitivă este
necesară, dar nu şi suficientă. Ca atare, aprecierea rezultatelor doar după ceea ce ştiu elevii despre patrie
este unilaterală şi insuficientă.

4. Educaţia conduitei cooperante şi coparticipative

Prin esenţa sa omul este o fiinţă socială. Trebuinţa de comunitate este intrinsecă naturii umane. Ea se
manifestă ca un impuls profund care mobilizează şi sensibilizează fiinţa umană pentru a stabili şi întreţine
relaţii cu ceilalţi. Pe plan psihologic ea se exprimă prin sentimentul de apartenenţă, ca vibraţie interioară
care-l face pe om să se simtă ataşat de alte fiinţe umane, acestea oferindu-i la rândul lor o anume ocrotire
psihologică. Cum este şi firesc, cadrul iniţial în care se manifestă trebuinţa de comunitate este grupul
familial, căruia i se adaugă pe parcurs grupurile spontane şi grupurile educaţionale.

Grupul de copii şi elevi reprezintă un mediu favorabil care satisface trebuinţa de comunitate şi de trăire a
sentimentului de apartenenţă. Aici fiecare se află în compania celorlalţi, lucrează, se joacă, învaţă şi
comunică, trăind emoţii şi sentimente legate de realizarea în comun a activităților specifice vârstei. Toate
aceste stări afective intensifică relaţiile dintre membrii grupului, conferindu-i o dimensiune socială.

Cunoaşterea, dirijarea şi formarea colectivului de elevi constituie premise pedagogice indispensabile în

vederea formarii spiritului cooperant, coparticipativ. Conţinutul său se îmbogăţeşte continuu pe măsură
ce copilul îşi extinde cercul persoanelor cu care intră în contact şi al valorilor la care se raportează.

În privinţa sarcinilor, educarea elevilor în spiritul cooperării presupune formarea conştiinţei şi a conduitei
cooperante, coparticipative. Astfel, copiii trebuie să cunoască şi să înţeleagă ce importanţă are grupul din
care face parte, care sunt rolurile sale în grup, ce înseamnă forţa şi puterea unui colectiv unit în
îndeplinirea unor sarcini, faptul că întotdeauna un colectiv este mai puternic decât indivizii din care este
format, care sunt obligaţiile pe care ei le au faţă de ceilalți, în ce sens şi cum urmărirea unor scopuri
colective este şi în interesul lor etc. Declanşarea unor trăiri afective legate de toate acestea este posibilă
numai pe fondul multiplelor relaţii interpersonale realizate de acţiuni şi activităţi desfăşurate în colectiv.
Deoarece copilul simte nevoia de a stabili relaţii cu ceilalţi, este important să orientăm aceste relaţii în
spiritul cooperării. Adeziunea va fi cu atât mai puternică cu cât vor fi declanşate sentimente pozitive de
simpatie, prietenie, compasiune, solidaritate, modestie, ajutor reciproc etc. şi înăbuşite cele negative, cum
ar fi egoismul, invidia, dorinţa exagerată de autoafirmare, îngâmfarea, subaprecierea celorlalţi elevi.

Conduita cooperantă şi coparticipativă presupune atât formarea unor deprinderi şi obişnuinţe de

convieţuire în colectiv, cât şi a unor trăsături pozitive de caracter: deprinderea de a stabili uşor relaţii cu
ceilalţi, de acomodare la roluri diferite şi opuse (conducător-condus; ordonare-ascultare etc.), deprinderi
de comunicare, de rezolvare prin cooperare a unor sarcini de grup, de consultare, de ascultare a
celuilalt/celorlalţi, de toleranţă faţă de alte puncte de vedere, deprinderi ale conduitei disciplinate în
grupul clasă, operativitate în îndeplinirea sarcinilor, deprinderi organizatorice etc.

Formele de activitate corelate cu aceste obiective sunt cele specifice vârstei preşcolare şi şcolare mici.

În procesul de învățământ, atât prin conţinutul său, cât şi prin metodele şi mijloacele folosite, se pot
realiza aspecte privitoare atât la conştiinţa, cât şi la conduita cooperantă şi coparticipativă. Este important
ca profesorii să armonizeze raportul dintre cooperare şi competiţie, deoarece exagerarea laturii
competitive poate declanşa individualism, invidie, egoism şi alte manifestări negative. Nu sunt lipsite de
importanţă, nici modul în care sunt distribuite sarcinile activităţilor de grup, sau în care sunt stabilite
rolurile membrilor grupului, reglarea echilibrului dintre liderii formali şi informali, şi dintre aceştia şi
restul grupului, nici modul în care se apreciază rezultatele copiilor, sau felul în care se organizează şi
coordonează activităţile în pereche, în grup restrâns sau mai larg de lucru, sau cum este stimulată
întrajutorarea între copii.

Activităţile extradidactice, prin cadrul specific de acţiune, oferă câmp larg manifestării iniţiativei şi
participării în funcţie de anumite preferinţe, interese, posibilităţi, preocupări etc. Mai mult decât în
activităţile didactice, aici colaborarea dintre copii se bazează pe afecţiune, prietenie şi respect reciproc, pe
recunoaşterea calităţilor pe care le au unii dintre ei, pe dorinţa de a realiza activităţile propuse si pentru
care elevii angajează toate mijloacele de realizare.

Jocul şi îndeosebi jocurile colective oferă condiţii favorabile pentru educarea copiilor în spirit cooperant
şi coparticipativ, prin regulile pe care le impun, prin stările afective pe care le declanşează. Asemenea
jocuri contribuie la îmbogăţirea experienţei copiilor prin reflectarea în conştiinţa lor a relaţiilor sociale şi
prin adoptarea unui comportament corespunzător conţinutului social în care-şi desfăşoară activitatea.
Jocul colectiv stimulează spiritul de echipă şi de întrecere, cunoaşterea şi încrederea reciprocă, trăirile
afective pozitive, spiritul de fair-play, respectul pentru regulile de joc şi pentru adversar. În joc trăirile
afective pozitive ating deseori cote foarte înalte, cu încordarea puternică a voinţei şi a capacităţii de
autoreglare şi autocontrol.
Programul, formele de organizare a activităţii, climatul din grădiniţă şi şcoală îi obişnuiesc pe copii cu
respectarea unor reguli, stimulându-le, totodată, dorinţa şi bucuria de a lucra şi învăţa, de a se juca
împreună cu ceilalţi.

5. Educația valorilor conduitei disciplinate; autodisciplina în spaţiul valorilor morale

Disciplina creează cadrul menţinerii ordinii prin respectarea normelor şi regulilor specifice diferitelor
forme de activitate. Raportarea individului şi a grupului la reguli şi norme disciplinare determină
acceptarea sau neacceptarea lor, acceptarea din convingere, din prudenţă sau de teama sancţiunilor.
Disciplina acceptată, interiorizată poate deveni structură comportamentală, trăsătură de caracter şi
generează o stare de confort, de trebuinţă, devine autodisciplină. În instituţiile şcolare, disciplina este
cadru educaţional şi mijloc de exersare a capacităţilor şi atitudinilor. Ca rezultat al educaţiei, disciplina
este o condiţie a activităţii şcolare şi se exprimă în performanţele învăţării.

Sensul pedagogic al disciplinei şcolare. Din punct de vedere social disciplina constă în acceptarea şi
respectarea unor norme de conduită socială ce rezultă din organizarea ca atare a societăţii. Disciplina
şcolară include un sistem de norme de comportare impuse şi supuse unui control, indispensabile bunei
funcţionări a întregii activităţi instructiv-educative. Din această perspectivă disciplina reprezintă o
condiţie exterioară şi un mijloc pentru funcţionarea adecvată a acţiunii educaţionale potrivit logicii sale
interne.

Aspecte metodice privind educarea în spiritul disciplinei. Educarea în spiritul disciplinei conştiente
presupune ca punct de plecare circumscrierea regulilor pe care urmează să le respecte copiii.
Interiorizarea acestora în procesul de educaţie presupune formarea conştiinţei disciplinate şi a conduitei
disciplinate.

Formarea conştiinţei disciplinei include însuşirea şi înţelegerea conţinutului şi sensului acestor reguli şi
norme, proces se realizează gradat, pe măsura creşterii capacităţii intelectuale şi a îmbogăţirii experienţei
morale a copiilor. Conţinutul regulilor şi normelor morale se dezvăluie treptat prin raportarea şi aplicarea
lor la situaţii din ce în ce mai diferite până să se ajungă la înţelegerea semnificaţiei lor. Dacă în fazele
iniţiale ale dezvoltării ontogenetice regulile şi normele morale acţionează ca un imperativ exterior, pe
măsura acumulării experienţei şi a înţelegerii sensului lor devin mobiluri interioare ale conduitei. În
legătură cu această problemă, psihologul elveţian Jean Piaget consideră că în evoluţia sa copilul trece de
la stadiul realismului moral, în care regulile morale sunt pentru el ceva sacru şi intangibil, impuse de
adulţi, la stadiul cooperării, în care copiii sunt capabili să înţeleagă semnificaţia socială a normelor si
regulilor . Este o traiectorie care conduce spre disciplina conştientă.

Principalele forme de educare în spiritul disciplinei conştiente utilizate în grădiniţă şi şcoală.

Procesul de învăţământ constituie mijlocul principal de educare a disciplinei conştiente, atât prin
conţinutul său, cât şi prin organizarea şi desfăşurarea sa. Tematica activităţilor comune şi a lecţiilor oferă
multiple posibilităţi de cunoaştere şi înţelegere a regulilor de comportare prin intuirea „modelelor”
întruchipate de diferite personaje sau rezultate din acţiuni şi fapte concrete ale copiilor şi adulţilor.
Metodele şi procedeele utilizate în procesul de învăţământ au repercusiuni şi asupra disciplinei copiilor,
ele obligându-l să respecte anumite dispoziţii şi cerinţe, care, repetându-se, vor conduce la stabilizarea
deprinderilor şi obişnuinţelor (punctualitatea, efectuarea sistematică a temelor, păstrarea liniştii, a
curăţeniei etc.).

Activităţile extradidactice solicită din partea elevilor o mai mare independenţă şi oferă situaţii mult mai
variate pentru exersarea morală. Deoarece se desfăşoară pe baza unor reguli care trebuie respectate, prin
intermediul lor se dezvoltă sentimentul responsabilităţii, spiritul de iniţiativă, conduita disciplinata.

Jocul şi activităţile recreative presupun respectarea unor reguli, cooperarea dintre copii, contribuind
astfel la formarea conduitei disciplinate într-o formă plăcută şi antrenantă.

Programul de activitate din grădiniţă şi şcoală, prin regulile pe care le impune, asigură un cadru
organizat, contribuind astfel la educarea elevilor în spiritul disciplinei conştiente. Întrucât copiii trebuie
să respecte, în mod sistematic şi neîntrerupt, acelaşi program, avem posibilitatea să consolidăm
deprinderi de conduită disciplinată şi să-i obişnuim cu un stil ordonat de viaţă. Este indicat ca profesorii
din învăţământul primar şi preşcolar să stabilească reguli precise pentru fiecare moment sau secvenţă a
programului, în concordanţă cu particularităţile de vârstă ale copiilor, şi să urmărească respectarea lor.
Aplicarea metodelor şi procedeelor de educaţie morală se face diferenţiat, în funcţie de obiectivul urmărit
şi de situaţia concretă în care se află copiii.

Formarea conduitei disciplinate trebuie să cuprindă întregul colectiv de elevi, ea nu poate fi restrânsă
doar la elevii cu astfel de probleme ; cu aceştia din urmă se va lucra diferenţiat, insistându-se asupra
cauzelor care au generat aceste abateri.

6. Educația pentru învăţare şi atitudine proactivă

Bunurile materiale şi spirituale sunt rezultatul activităţilor umane fundamentale, învăţătura, munca,
creaţia. Producând valori materiale şi spirituale, omul devine el însuşi o valoare. Din punct de vedere
psihologic, diferitele forme de activitate sunt trebuinţe interne prin care omul se exprimă, se realizează, se
obiectivează, se valorizează. „Cuprinsul civilizaţiei nu se realizează decât prin muncă, (...) iar temeiul
unui stat e munca şi nu legile” scria M. Eminescu.

Învăţarea/învăţătura este o formă particulară de muncă, reprezentând cadrul şi mijlocul cel mai important
de formare şi devenire a personalităţii.

De la efortul în joc la efortul în învăţare. Multiplele aspecte pe care le ridică trecerea de la activitatea
din grădiniţă la cea din şcoală se subsumează fenomenului solicitării psihice, a amplificării efortului
psihofizic pe care îl angajează învăţarea şcolară.

Intrarea în şcoală înseamnă pentru copil substituirea activităţii dominante de joc cu cea de învăţare. De
ce, totuşi, oricât ar fi de epuizante unele jocuri din punct de vedere al consumului energetic, nu se
răsfrâng negativ asupra personalităţii copilului, după cum unele activităţi şcolare cu consum energetic
redus devin obositoare, epuizante, cu un coeficient mare de solicitare psihica?
Prin structura sa psihologică jocul este motivat exclusiv intrinsec, pe când învăţarea, ca forma de muncă,
cel puţin în faza iniţială, este motivată predominant extrinsec. Jocul este însoţit întotdeauna de plăcere şi
răspunde intereselor imediate ale copilului. Tocmai de aceea în joc nu apare senzaţia de oboseală,
satisfacţia şi bucuria pe care le declanşează favorizează continuarea sau reluarea jocului. La început
activitatea de învăţare îi apare copilului ca ceva impus din exterior, fără să răspundă unor interese
imediate. Dacă jocul este rezultatul unui impuls spontan, oferă câmp liber manifestării spontaneităţii,
generează bucurii şi satisfacţii, învăţarea îi apare copilului ca o constrângere impusă de o autoritate
externă, de cele mai multe ori fără vreo legătură cu trebuinţele şi interesele sale momentane.

Pe de altă parte, în joc copilul întrezăreşte un rezultat imediat, care îl stimulează neîntrerupt. Nu acelaşi
lucru se întâmplă în activitatea de învăţare. Pentru copil, raţiunea ei nu este intrinsecă procesului ca atare.
La început rezultatul nu-i satisface pentru moment nici o trebuinţă şi în consecinţă nu-i apare ca ceva
necesar şi nu-i produce bucurii imediate. Pe măsură ce efortul este însoţit de întăriri pozitive (aprecieri,
laude) care însoţesc rezultatele obţinute, copilul va manifesta mai mult interes şi va deveni mai activ în
învățare. Din punct de vedere pedagogic, educatorii trebuie să ţină seama de ambele aspecte, orientându-
se întotdeauna după „modelul” jocului care le include într-un tot unitar. Oricât de mare ar fi solicitarea
intelectuală în învăţare ea nu poate fi pusă doar pe seama complexităţii sarcinii fără referire la înclinaţiile
şi mobilurile celui care învaţă. Saltul de la efortul în joc la efortul în învăţare ca formă specifică de
activitate la vârstele şcolare se înscrie ca unul din mecanismele psihologice ale adaptării active a
copilului la solicitările tot mai accentuate ce i le impune activitatea de învăţare.

Scopul şi sarcinile educaţiei pentru învăţare şi atitudine proactivă.

Atitudinea faţă de învăţătură şi atitudinea proactivă includ un sistem de idei, concepţii, stări de spirit
privitoare la valoarea socială şi individuală a învăţăturii, a altor forme de activitate şi a muncii. Acestea
sunt asociate cu diferite manifestări comportamentale pe care copiii şi elevii le desfăşoară şi care le oferă
satisfacţii în plan material, afectiv şi motivaţional.

Scopul fundamental pe care trebuie să-l urmărim în procesul formării atitudinii faţă de învăţătură este
cunoaşterea şi înţelegerea de către copii a necesităţii de a învăţa şi, concomitent, formarea unor
deprinderi şi obişnuinţe de învăţare şi activitate voluntară.

Prima sarcină, formarea conştiinţei valorii social-umane a învăţăturii şi muncii, presupune cunoaşterea
unor aspecte concrete ale acestor activităţi în diferite domenii, înţelegerea importanţei şi rolului
învăţăturii şi muncii pentru societate şi individ, a faptului că toate bunurile materiale şi spirituale sunt
rezultatul efortului, că ele înglobează strădaniile celorlalţi oameni. Copiii trebuie să înţeleagă apoi
semnificaţia muncii fizice şi intelectuale, faptul că numai prin muncă proprie omul îşi poate satisface
trebuinţele sale, că fiecare trebuie să contribuie după posibilităţile şi capacităţile sale la producerea unor
bunuri materiale şi spirituale.

Situaţiile de învăţare trebuie să declanşeze de trăiri afective, sentimente pozitive, cum ar fi: bucuria
cunoaşterii pe care o oferă învăţarea, curiozitatea şi interesul descoperirii, bucuria muncii, admiraţia faţă
de cei care muncesc, faţă de produsele muncii lor, dorinţa şi satisfacţia de a desfăşura ei înşişi o activitate
care se concretizează în rezultate materiale sau spirituale.

A doua sarcină, formarea unei conduite necesare participării la diferite forme de activitate, vizează
elaborarea şi stabilizarea unor priceperi şi deprinderi specifice, a unor trăsături de voinţă şi caracter,
întrucât atitudinea proactivă nu se restrânge doar la intenţia şi dorinţa de a face, ea presupune în aceeaşi
măsură şi capacitatea de a şti cum. Priceperile şi deprinderile se referă la mânuirea unor unelte, la
organizarea judicioasă a activităţii, la dozarea efortului, iar dintre trăsăturile de voinţă şi caracter putem
menţiona responsabilitatea, conştiinciozitatea, hărnicia, spiritul de iniţiativă, spiritul de independenţă,
punctualitatea etc.

Jocul îmbinat cu elementele de învăţare şi cu activităţile ocupaţionale. Este o modalitate specifică

copiilor de vârstă preşcolară şi şcolară mică, pregătind condiţiile şi facilitând trecerea de la activitatea
predominantă de joc la cea predominantă de învăţare. Jocurile de construcţie includ şi elementele de
muncă, jocurile didactice din grădiniţă şi şcoală stimulează activitatea de învăţare etc. Prin conţinutul lor
aceste jocuri favorizează dezvoltarea iniţiativei, imaginaţiei, gândirii, abilităţilor motrice etc. Efectul
educativ al acestor forme de activitate depinde de modul în care este organizată, de relaţia dintre joc -
învăţare - muncă pe care profesorii reuşesc s-o asigure în fiecare caz concret.

Metodele şi procedeele de educare a atitudinii faţă de muncă se adaptează la obiectivele urmărite şi la

situațiile pedagogice concrete în care sunt aplicate.
 7. Civismul - componentă fundamental - activă a personalităţii morale
Educaţia civică (latinescul civicus-ceea ce aparţine cetăţenilor) este o dimensiune fundamentală a
socializării, de formare morală a individului în perspectiva integrării şi vieţii în societate. Ea este un
mijloc eficace pentru funcţionarea „contractului social”, bazat pe drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, pe
coeziunea socială şi solidaritatea în spiritul ordinii morale.

„Homo civitas” este produsul perfecţionat al educaţiei pentru relaţii interumane civilizate, al conştiinţei şi
existenţei sociale superioare, al moralităţii, rafinamentului, calităţii acţiunii şi relaţiilor sociale
constructive.

Civismul este o valoare aflată într-o relaţie nemijlocită cu valorile morale ale societăţii: libertatea,
dreptatea, solidaritatea, echitatea, democraţia, pluralismul valoric etc.

Comportamentul civic se construieşte printr-un efort permanent de informare, de formare a judecăţii şi

spiritului critic în exerciţiul dezbaterii, de reglare activă şi reflexivă a comportamentului, de dezvoltare a
angajamentului politic şi social manifestat de cetăţean în spaţiul public. El se fondează pe valorile
egalităţii în drepturi, solidarităţii sociale, respectului faţă de instituţiile statului şi al instituţiilor faţă de
cetăţean, respectului şi toleranţei faţă de celălalt, precum şi pe regulile şi normele stabilite în spiritul
acestor valori.

. Aceasta este văzută ca instrument al coeziunii sociale, bazată pe drepturile şi responsabilităţile

cetăţenilor, fiind considerată o dimensiune majoră a politicilor educaţionale în toate ţările europene
Educaţia pentru cetăţenie democratică este considerată, pe plan european, o prioritate a reformelor
educaţionale. Astfel, se poate spune că educaţia pentru cetăţenie este un scop educaţional extrem de
important, care orientează procesul educaţional către un set de valori comune: toleranţa, solidaritatea,
respectul diversităţii umane, concomitent cu valorile care definesc societatea democratică, precum,
pluralismul , drepturile omului, respectul legii, justiţia socială.

Obiectivele şi conţinutul educaţiei pentru cetăţenie democratică:

Educaţia pentru cetăţenie democratică reprezintă nucleul educaţiei civice. Aceasta urmăreşte formarea
copiilor, tinerilor şi adulţilor pentru a deveni cetăţeni activi şi responsabili, promovarea unei culturi a
democraţiei şi a drepturilor omului.

Obiectivele educaţiei pentru cetăţenie democratică vizează un complex de cunoştinţe - capacităţi -

atitudini şi valori.

Cunoştinţe şi reprezentări:

 concepte cheie - libertate, justiţie, egalitate, demnitate umană, non-discriminare, democraţie,

cetăţenie, drepturi şi responsabilităţi, interdependenţă şi solidaritate, stat de drept;
 cunoaşterea modului de funcţionare a instituţiilor democratice;
  familiarizarea cu instrumentele naţionale şi internaţionale de protecţie a drepturilor omului;
 înţelegerea rolului drepturilor omului în viaţa cotidiană.
Capacităţi:

 comunicarea activă - capacitatea de a asculta puncte de vedere diferite, de a-şi apăra poziţia
personală şi a altor persoane;
 gândirea critică - procurarea informaţiei relevante, evaluarea critică a experienţelor,
sensibilitatea faţă de prejudecăţi şi discriminări, recunoaşterea diferitelor forme de
manipulare, luarea de decizii pe bază raţională;
 cooperare, interacţiune şi rezolvare paşnică a conflictelor;
 participarea şi organizarea unor activităţi sociale;
 promovarea şi apărarea drepturilor omului, la nivel local şi la nivel global.
Atitudini şi valori:

 responsabilitatea faţă de acţiunile proprii, preocuparea pentru dezvoltarea personală şi

schimbare socială;
 curiozitatea, acceptarea şi aprecierea diversităţii;
 empatia şi solidaritatea cu alţii şi dorinţa de a sprijini pe cei ale căror drepturi sunt
ameninţate;
 sentimentul demnităţii umane, a valorii personale şi a celorlalţi; justiţia socială, dorinţa de a
activa pentru idealurile libertăţii, egalităţii şi a respectului pentru diversitate.
ascuns şi de a discuta despre acestea.

Educaţia pentru cetăţenie europeană

În cursul construcţiei europene, fondată pe solidaritatea de fapt sau interesele concrete în domeniul
economic, problematica cetăţeniei europene pare a se disipa. Cu toate acestea, Declaraţia Schuman
exprima clar ideea: „noi nu coalizăm state, noi unim oameni”. În acest sens, trebuie accentuată
identificarea cetăţenilor cu UE şi trebuie urmărită construirea unei opinii politice europene la nivelul
întregii populaţii, a unei conştiinţe europene şi a unei identităţi europene.

Dimensiunea europeană a existenţei este orientată dincolo de elementele particulare naţionale ce s-au
format din punct de vedere istoric, geografic, politic în Europa; ea are ca reper ceea ce este comun
diverselor entităţi naţionale. Formarea sentimentului apartenenţei europene implică două aspecte :

- spaţiul cultural, geografic, istoric, social, economic, mentalitatea colectivă (atitudini, prejudecăţi,
speranţe), univers religios, mituri etc.;
- dorinţa de înţelegere, de depăşire a prejudecăţilor şi recunoaşterea intereselor comune, respectul
diversităţii, democraţiei, pluralismului, interculturalităţii.

Cea mai importantă caracteristică a culturii europene este conştiinţa europeană, prin care se înţelege
sentimentul de apartenenţă la o civilizaţie comună, la o tradiţie colectivă, la o arie bine circumscrisă pe
care, nu numai în sens geografic, o desemnăm drept Europa.

Educaţia interculturală

Fundamentul cultural al educaţiei reprezintă modelul raportării noastre la alte ţări, popoare, naţiuni,
grupuri etnice. Coexistenţa naţiunilor, a popoarelor, grupurilor etnice presupune coexistenţa, în mod
obiectiv, a culturilor lor. Raportarea planetară şi în special la Comunitatea Europeană şi la cea Euro-
Atlantică impune cu necesitate perspectiva unei lumi multiculturale. Educaţia interculturală reprezintă o
pârghie importantă pentru respectarea, valorizarea şi valorificarea diversităţii din „demosul european şi
mondial”.

În acest scop, la nivelul politicilor educaţionale s-au stabilit obiective strategice de educaţie
multiculturală, care creează oportunităţi pentru cunoaşterea, acceptarea şi respectarea diversităţii
culturale. Cunoscând, respectând şi admirând specificul culturii altor comunităţi, cristalizat în obiceiuri,
tradiţii, mentalităţi şi instituţii, înţelegem specificul acestora şi acceptăm diferenţele, care nu sunt o
povară, ci, din contră, o sursă de îmbogăţire culturală, morală, estetică şi emoţională.

Dialogul intercultural, creează deschideri de cunoaştere reciprocă a valorilor, de acceptare şi respectare a

diferenţelor. La nivelul aceleiaşi comunităţi, convieţuirea populaţiei majoritare cu alte categorii etnice în
bună înţelegere, armonie şi toleranţă, are la bază exerciţiul cunoaşterii şi toleranţei, al vieţii democratice.

Copiii sesizează de timpuriu diferenţele dintre oameni, sau preiau de la adulţi atitudinile faţă de cei care
„sunt altfel”. De aceea, având ca valori respectul pentru diversitate, toleranţa, solidaritatea cooperarea,
prietenia, integrarea, valori care sunt promovate prin demersuri educaţionale explicite şi implicite,
educaţia interculturală a elevilor are ca obiectiv exersarea deschiderii, acceptării şi comunicării cu
ceilalţi, oricât de diferiţi ar fi aceştia. Pentru a cultiva la elevi comportamente adecvate într-o lume
plurală, profesorii pot valorifica curriculum-ul formal şi informal, exersând cu elevii practicile de
învăţare prin colaborare în grupuri eterogene, învăţarea interactivă, reflecţia critică, împărtăşirea şi
empatia, egalitatea, responsabilitatea, atenţia, preţuirea, respectul, discreţia, răbdarea, apărarea,
generozitatea etc. Clasa de elevi, mediul şcolar şi cel al comunităţii sociale oferă numeroase prilejuri de a
înţelege, exersa, valoriza şi accepta diferenţele, ca modalităţi de îmbogăţire a universului personal, care
se multiplică prin cunoaşterea, empatizarea şi deschiderea cu, şi către ceilalţi.