Curs 5.

Curriculumul preprimar şi primar - perspectiva construcţiilor valorice ale personalității morale a

copiilor şi elevilor

1. Activităţile din grădiniţă şi educaţia morală a copiilor

Activităţile de dezvoltare a limbajului, prin cele mai multe dintre conţinuturile abordate
realizează şi obiective specifice educaţiei morale. Personajele din povestiri şi basme dezvăluie
copilului curajul, bunătatea, dărnicia, altruismul prin opoziţie cu trăsăturile negative respective.
Copiilor le plac poveştile, poeziile şi aderă afectiv la comportamentele pozitive ale eroilor
preferaţi. Astfel, Elena Farago îi învaţă prin poeziile ei, să nu omoare vietăţile mici, Greuceanu şi
Făt-Frumos le insuflă curajul şi spiritul de dreptate, fata moşului cea cuminte le oferă un exemplu
de altruism iar povestea relevă modul în care viaţa răsplăteşte pe cei ce au un asemenea
comportament etc. Prin opoziţie, zmeii, fata babei cea urâtă şi rea, baba şi găinuşa ei cea leneşă
din „Punguţa cu doi bani”, lupul cel lacom, le demonstrează copiilor ce înseamnă comportament
negativ şi care sunt consecinţele acestuia.

Uneori adulţii şi educatorii au tendinţa de a le prezenta copiilor faptele morale doar în viziunea lor
proprie, nelăsându-i pe aceştia să-şi exprime o opinie personală, chiar dacă este argumentată, fapt ce
nu contribuie la formarea discernământului şi a atitudinilor morale la copii.

Dincolo de aspectele de conţinut ale acestei categorii de activităţi, cele legate strict de dezvoltarea
limbajului au, de asemenea, valenţe în planul educaţiei morale. Copiii îşi însuşesc sintagmele
exprimării politicoase, ale salutului corect, îşi educă expresivitatea limbajului (prin aspectele
semantice nuanţate ale verbalului, prin utilizarea nonverbalului şi a paraverbalului), cu efecte
asupra conduitei morale.

Activităţile de cunoaştere a mediului înconjurător îi ajută pe copii să cunoască şi să respecte fiinţa

umană, indiferent de ipostaza socială în care se află aceasta, să respecte vieţuitoarele şi să le îngrijească,
să-şi însuşească normele morale ale colectivităţii din care fac parte, să-şi iubească şi să respecte natura,
localitatea natală şi ţara. Activităţile de cultivare a plantelor, vizitele şi excursiile educă un
comportament ecologic necesar adultului de mâine.

Activităţile muzicale, în special cele legate de intonarea în grup a unor cântece, îi educă pe copii să-şi
respecte colegii, să acţioneze împreună cu ei, să realizeze un produs de calitate care să aducă bucurie
celorlalţi.

Activităţile de desen, pictură, modelaj, antrenament grafic realizate cu scopul declarat de a se obţine
cadouri pentru cei dragi, sau cu destinaţia de a înfrumuseţa spaţiul de joc (sala de grupă sau camera de
acasă) au importante valenţe pentru educaţia morală. Copiii învaţă să se bucure atunci când pregătesc un
dar, să-l ofere politicos şi cu aceeaşi bucurie cu care primesc un cadou, să fie mândri şi să participe cu
forţe proprii la înfrumuseţarea locului în care trăiesc şi se joacă.

Activităţile cu conţinut matematic nu par a avea prin conţinut o relaţie directă cu educaţia moral civică
dar, la fel ca toate celelalte activităţi, dacă sunt bine organizate şi realizate, educă un comportament
civilizat în timpul derulării lor, capacitatea de a se supune cerinţelor formulate de adult sau de partenerul
de activitate, de a răspunde corect şi concis la întrebări, de a asculta întrebările celorlalţi, sprijină
dezvoltarea capacităţii de cooperare, de inter şi autoevaluare etc.

Activităţile libere lasă deschisă posibilitatea consolidării unor comportamente morale. Copiii transpun
în jocul lor conduite ale adulţilor, se apreciază între ei imitând comportamentul evaluativ al acestora (nu
întotdeauna conform normelor morale). Educatorul trebuie să urmărească acest comportament ludic -
imitativ, să-i surprindă nuanţele şi, când este necesar, să intervină corectiv cu tact şi eficiență.

Activităţile de autoservire (în sala de grupă, înainte şi după derularea unor activităţi, la vestiar, în sala
de mese, in dormitor) oferă şi ele un câmp semnificativ pentru formarea şi dezvoltarea
comportamentelor conforme normelor morale. Câştigarea autonomiei personale este un pas important în
evoluţia copilului, dar este necesar să se educe şi spiritul de într-ajutorare prin stimularea copiilor mai
mari să poarte de grijă celor mai puţin pregătiţi pentru a se descurca singuri. De asemenea, această zonă
de activitate face posibilă exersarea limbajului civilizat, a deprinderilor de conduită civilizată (în timpul
servirii mesei, prin respectarea somnului celorlalţi, a nevoii de linişte, în aranjarea dulăpiorului propriu
din vestiar, a jucăriilor utilizate etc.). Respectul de sine şi pentru ceilalţi îşi găseşte în acest context un
câmp bogat de receptare şi exprimare.

Jocurile și jocurile didactice au de asemenea un rol deosebit în cultivarea unor trăsăturilor morale:
respectarea regulilor de joc, a partenerilor și coechipierilor, a celui învins și a echipei plasată pe
locul al doilea; jocul dezvoltă motivația, voința, cooperarea, comunicarea, încurajarea,
sentimental de împreună, devotamentul, spiritual de ajutor, spiritul de echipă, fair-play-ul,
abnegația, corectitudinea, prietenia, sinceritatea, cinstea, curajul, mîndria și modestia etc.

Un rol important în educaţia morală îl are ceea ce pedagogia modernă denumeşte „curriculum
ascuns”, acesta fiind reprezentat de valorile purtate de personalitatea profesorului şi viziunea lui despre
lume, de cele induse de mediul familial, de valori dominante ce ţin de contextul socio-cultural al
comunităţii de bază, valori vehiculate de mediul virtual şi de universul mediatic etc. Cunoaşterea şi
raportarea activă a profesorului la aceste valori sprijină înţelegerea şi explicarea unor
comportamente ale copiilor şi elevilor, precum şi dezvoltarea unor strategii de prevenire,
corectare, compensare a efectelor negative, sau de valorificare a acestora în activităţile formale.

2. Valori, modele şi experienţe morale în curriculum pentru învățământul primar

Vizând în mod direct stabilirea unor raporturi optime între permisivitate şi interdicţie, între aspiraţie şi
realitate, între tentaţie şi abținere, între drepturi şi obligaţii, între motivaţia individuală şi cea socială,
educaţia moral-civică angajează personalitatea la nivelurile sale cele mai complexe - psihologic şi
psihosocial. De aceea, ea trebuie începută încă din primii ani de viaţă ai copilului şi desfăşurată
sistematic pe tot parcursul şcolarităţii până la vârsta adultă printr-o conlucrare a familiei, şcolii şi
altor instituţii şi organizaţii cu scopuri educaţionale.

Învățământul primar reprezintă o etapă importantă în formarea personalităţii, revenindu-i un rol central
în edificarea paternelor bazale, care-şi vor pune amprenta pe întreaga dinamică ulterioară a
comportamentului. Din acest punct de vedere, primii patru ani de şcoală au aceeaşi importanţă,
pentru modelarea comportamentelor moral - civice, ca şi cei „şapte ani de acasă”.

Includerea în planul de învăţământ al claselor III-IV a problemelor de educaţie moral-civică este

pe deplin justificată, actualitatea acestei probleme fiind determinată de locul pe care îl ocupă
educaţia morală în ansamblul educaţiei, de influenţa pe care o poate exercita asupra întregii
personalităţi.

Educatorului îi revine o sarcină complexă; mai întâi, el trebuie să ofere copilului posibilitatea de a-şi
forma o imagine adecvată, obiectiv-critică despre eterogenitatea şi complexitatea vieţii sociale,
despre pluralitatea opiniilor şi a criteriilor de evaluare-alegere în sfera evenimentelor şi
manifestărilor spirituale. Apoi, prin procedee şi activităţi diferenţiate, de ordin teoretic şi practic, el
trebuie să asigure formarea şi consolidarea unor structuri şi mecanisme psiho-comportamentale
suficient de operante pentru a permite o orientare independentă şi, totodată, socialmente
compatibilă în multitudinea situaţiilor concrete de viaţă.

Cercetările de psihopedagogie atestă faptul că formarea profilului moral al personalităţii este un

proces îndelungat care îşi are originea în familie, se continuă în întreaga şcolaritate şi se
consolidează pe tot parcursul devenirii umane.

Cunoaşterea procesului formarii conştiinţei şi conduitei morale, a relaţiei dintre latura morală şi celelalte
aspecte ale educaţiei, a rolului diferiţilor factori în formarea convingerilor, sentimentelor şi obişnuinţelor
morale trebuie să stea în atenţia profesorilor.

Educaţia morală se adresează deopotrivă intelectului, motivaţionalului şi afectivului.

Conştientizarea, potrivit particularităţilor de vârstă şi individuale, a valorilor, normelor şi regulilor
morale nu trebuie însă să se limiteze la o enumerare a notelor definitorii ale acestora. Este necesar ca ea
să fie precedată, mai ales la nivelul şcolarului mic, de argumente, de fapte concrete, care să se adreseze
în cea mai mare măsură componentei afectiv-motivaţionale. Pentru a realiza interiorizarea acestora
copilul-elev trebuie să-şi manifeste adeziunea sau să respingă faptele prezentate.

La intrarea în şcoală, copilul dispune de o oarecare experienţă de viaţă care poate fi valorificată, dar
acest lucru nu este suficient. Cadrul didactic trebuie să-l introducă pe elev în universul valorilor
morale, să-l facă să înţeleagă semnificaţia acestora, să-i exerseze si dezvolte capacitatea de a
distinge ceea ce este frumos, bun, adevărat de contrariul acestor valori.
Pentru ca aceste cunoştinţe să se transforme în conduite, este necesar să fie însoţite de anumite
trăiri afective, ca suport energetic, componenta cognitivă şi cea afectivă fiind indispensabile în
formarea conştiinţei morale, dar nu şi suficiente. Adăugăm aici şi efortul de voinţă, care conduce
la formarea convingerilor morale ca nucleu al conştiinţei morale.

Procesul formării conştiinţei morale este lung şi anevoios, iar transformarea acesteia în conduită
presupune corelarea tuturor componentelor fundamentale ale acestui proces: obiective, conţinuturi,
metode, mijloace, forme de organizare, metode de evaluare. îmbinarea acestora într-un sistem,
desprinderea elementelor de bază, unitatea aspectului teoretic cu cel practic. Fundamentarea actului
educaţional pe principii ştiinţifice reprezintă baza unei educaţii morale corespunzătoare.

Cadrele didactice din învăţământul primar îşi organizează activitatea de formare a profilului moral al
elevilor pe baza programelor şcolare, în care sunt formulate obiectivele cadru, obiectivele de
referinţă cărora le sunt asociate exemple de activităţi de învățare, conţinuturi ale învăţării şi
standarde de performanţă. În raport cu acestea, revenindu-le sarcina, de a proiecta şi a desfăşura
activităţi ale căror valenţe formative depind de metodele selectate şi de mijloacele utilizate, astfel
încât elevii să trăiască experienţe practice, reflexive, emoţionale, care se vor organiza treptat în
conduite, atitudini, convingeri, trăsături de voinţă şi de caracter.

Procesul de învăţământ din ciclul primar, prin conţinutul tuturor disciplinelor şcolare, prin metode
şi mijloace adecvate, contribuie într-o măsură însemnată la realizarea educaţiei morale, în special
prin lecţiile de citire. Dacă parcurgem programele şcolare din ciclul primar, cu deosebire cele de
Limba şi literatura română, Istorie, Geografie, Educaţie fizică, Muzică, Compoziţii aplicative,
constatăm că aceste discipline şcolare conţin numeroase teme care abordează valori morale, deseori ca
probleme principale, alteori ca aspecte secundare, corelate cu cele principale sau care decurg din
acestea.

Un rol deosebit în educaţia morală a copiilor o au textele literare cu conţinut etic. Caracterul
accesibil şi valoarea artistică fac din acestea mijloace apte să determine un comportament corespunzător,
faţă de invocarea insistentă a unor principii abstracte, reci.

Textele care se utilizează ca pretext sau ca suport pentru o temă educativă nu vor fi analizate minuţios,
ca în lecţiile de citire, prin tehnica lecturii explicative. Profesorul va insista pe anumite momente
ale subiectului pentru a evidenţia ţinuta morală a unor personaje, trăsături care se relevă cu
deosebire în momentele de maximă încordare, în punctul culminant. Deznodământul naraţiunii este
menit să creeze emoţii, satisfacţii pentru triumful binelui, al adevărului. Profesorul va orienta
discuţiile astfel încât elevii să vadă în rezolvarea conflictului expresia spiritului de dreptate,
corectitudine şi adevăr. Deznodământul poate fi imaginat şi altfel, punând elevii în situaţia de a
propune soluţii noi unor conflicte sau dileme morale. Elevii urmăresc cu interes conflictul dintre
bine şi rău şi se bucură de triumful binelui, al adevărului, fiind în permanenţă alături de eroul
preferat. Este foarte important ca elevii să analizeze, să explice şi să justifice comportamente, fapte,
situaţii, personaje, să se raporteze activ la ele, să înţeleagă ceea ce este bine, frumos, corect, să
conştientizeze greşelile şi cauzele acestora, să formuleze concluzii şi să le reţină ca învăţături
pentru propria conduită. Eroii poveştilor sau povestirilor pot deveni exemple şi modele către care
copiii să aspire. Textele care aparţin genului liric, adecvate pentru această vârstă, pot produce
copiilor impresii profunde şi trăiri emoţionale puternice, prin intermediul imaginilor artistice.
Înzestraţi cu sensibilitate şi fantezie, copiii se pot deprinde, prin mijlocirea textului literar, să acţioneze
mai convingător în diferite situaţii concrete.

Deosebit de interesante şi apreciate de elevii mici sunt lecţiile care au ca temă prietenia, furtul,
adevărul, minciuna, cinstea, hărnicia, lenea , dar şi cele cu conţinut patriotic, multe dintre acestea
producându-le elevilor puternice vibraţii emoţionale şi morale, rămânând impregnate pentru
toată viaţa în memoria lor afectivă.

Efectele formative ale unor astfel de teme şi lecţii depind de metodele şi mijloacele didactice pentru
care profesorul optează şi de modul în care le foloseşte. Metode precum, povestirea morală,
convorbirea, exemplul, studiul de caz, chestionarul, jurnalele copiilor, concursurile, realizarea
unor compuneri literare, a unor compoziţii plastice, a unor dramatizări pot stârnit interesul şi
implicarea afectivă a elevilor, cu rezultate importante în planul formării conduitelor şi
convingerilor morale.

Elevul trebuie abordat ca subiect activ, liber şi critic, el fiind orientat şi format pentru a înţelege,
interpreta şi evalua conţinuturi, situaţii, contexte socio-educaţionale, pentru a deveni capabil să facă
opţiuni în cunoştinţă de cauză, în raport cu ofertele pe care le are şi să participe el însuşi, potrivit
posibilităţilor şi capacităţilor sale.

Este foarte important ca accentul să cadă nu numai pe însuşirea unor conţinuturi, ci şi pe exersarea
acestora în diverse contexte specifice vârstei, pe trăirea efectivă a situaţiilor prezentate, pe
raportarea activă, din perspectivă personală la întâmplări şi personaje, pe analiza critică a
faptelor, a deciziilor, a greşelilor, prin solicitarea de soluţii alternative la desfăşurarea faptelor
înfăţişate, prin exprimarea unor concluzii etc. Profesorul trebuie să valorifice experienţa de viaţă a
elevilor, care de cele mai multe ori are foarte multe elemente comune cu întâmplările şi
personajele din textele literare, precum şi experienţa empirică în cazul celor cu conţinut ştiinţific. În
felul acesta, conţinuturile abordate dobândesc pentru elevi valenţe formative importante, atât în plan
intelectual, cât şi în plan afectiv-motivaţional şi voliţional, cu efecte în creşterea capacităţii de
discernământ, a capacităţii de autocontrol, de autocunoaştere şi autoreglare a comportamentului
moral.

3. Rolul familiei in educaţia morală a copiilor

„Părinții rămân primii şi cei mai importanţi educatori ai copiilor, mai întâi pentru că îi influenţează
moral de la vârsta cea mai fragedă şi apoi pentru că au asupra lor autoritatea incomparabilă a iubirii
părinteşti, căreia copiii îi răspund cu iubirea filială”(Moisin,2001,3).
Problematica formării morale a copiilor vizează o varietate de aspecte de conţinut şi, în acelaşi timp, de
factori care contribuie la acest proces. Familia, ca mediu primordial de formare şi dezvoltare a
personalităţii copilului are un rol imens.

Dezvoltarea morală a copilului se află în strânsă relaţie cu climatul afectiv şi relaţiile dintre
membrii familiei, cu calitatea persoanelor cu care copilul intră în contact şi care reprezintă sursa
percepţiilor, reprezentărilor şi înțelegerii normelor, regulilor şi valorilor de conduită, a atitudinilor şi
comportamentelor. Relaţiile dintre părinţi, dintre aceştia şi copii, dintre copii în sânul familiei sau în
familiile destrămate, modelul părinţilor, locul familiei în cadrul societăţii, raporturile părinţilor cu
grădiniţa şi şcoala au un rol important în formarea profilului moral al copiilor.

Un climat caracterizat de relaţii ostile nu este favorabil echilibrului şi armoniei de care copilul are
nevoie pentru a-şi dirija manifestările generate de energia personală pe care fiecare copil o posedă
şi care îl ajută să se afirme sau să se opună, ca forme de manifestare a relaţiei sale active cu lumea
în care trăiește. Aceasta energie poate fi utilizată ca forţă constructivă şi benefică pentru individ, prin
raportare la alţii şi la mijloacele naturale. De altfel, pe măsura ce se confruntă cu lumea exterioară,
copilul se confruntă şi cu el însuşi, dobândind capacităţi de valorificare a potenţialului în raport cu
încercările cărora trebuie să le facă faţă, exersându-şi, astfel, calităţi precum stăpânirea de sine şi
conştiinţa de sine.

În relaţiile sale cu lumea fizică şi socială, copilul trăieşte o multitudine de emoţii, de la cele pozitive,
generate de satisfacerea diferitelor categorii de trebuinţe (din ce în ce mai complexe şi mai încărcate de
elemente sociale şi spirituale, odată cu înaintarea în vârstă), la cele negative, generate de opoziţia dintre
nevoile sale şi datele obiective şi subiective ale realităţii. Teama, frica, durerea, dezamăgirea produse
de opoziţia, respingerea, refuzul, indiferenţa sau neglijarea copilului, de starea de sănătate sau
igienă precare, au efecte alienante şi, drept consecinţă, copii fără personalitate, nervoşi, anxioşi,
instabili, agresivi sau violenţi.

Egocentrismul părinţilor, exigenţa, dorinţa lor acerbă de a-şi vedea copilul realizat, conduc la
violenţă faţă de manifestările care nu se încadrează în proiecţiile lor şi nu stimulează dezvoltarea
identităţii proprii a acestuia. Adeseori copiii crescuţi în familii monoparentale sunt stăpâniţi de
sentimente de frică, umilinţă, amărăciune din cauza intoleranţei grupului şi a lipsei de încredere
în ei înşişi.

În alt plan, preferinţa părinţilor faţă de unul dintre copii în defavoarea altuia nu poate crea decât
gelozie şi rivalitate. Înţelegerea între fraţi nu se poate instaura decât dacă fiecare se simte egal
apreciat şi respectat. Tot astfel, dacă un copil este mai puţin performant în anumite activităţi,
părinţii şi educatorii trebuie să-l pună în valoare în cele lucrează cu plăcere.

Sunt copii care sunt permanent agitaţi, care nu se adaptează la cerinţele stabilite, care se ceartă sau
manifestă ostilitate faţă de ceilalţi, ceea ce atrage atenţia asupra mediului în care s-au format, a
perseverenţei cu care s-a urmărit respectarea regulilor şi formarea deprinderilor de relaţionare cu ceilalţi,
de a se încadra în cerinţele activităţii şi ale diferitelor contexte sociale.
Relaţiile din familie (dintre copii şi părinţi şi dintre părinţi) au efecte şi în ceea ce priveşte
formarea conştiinţei de sine a copilului, de care depind considerabil autoechilibrul şi trăirile
subiective de fericire şi nefericire.

Copiii care trăiesc tensiunea rejecţiei şi a autoritarismului excesiv şi brutal, suferă, tind să se
simtă inferiori şi au dificultăţi în a primi şi a da altora afecţiunea, se simt singuri şi nefericiţi,
vinovaţi şi deprimaţi. Aceşti copii au un potenţial mai redus de a reuşi şi de a învinge dificultăţile.
Copiii acceptaţi şi care se bucură de căldură în familie manifestă în genere stimă de sine înaltă, au
încredere, primesc responsabilităţi cu autoconştiinţa realizării lor.

Pot fi identificate patru tipuri de familii:

- Familia cu părinţi ostili, autoritari şi brutali. Copiii aparţinând acestor familii sunt nevrotici, timizi,
cu tendinţe de autopedepsire, lipsă de încredere în alţii, sociabilitate redusă.

- Familia cu părinţi ostili, dar neglijenţi în controlul conduitei copilului lor. Aceşti părinţi sunt
dezordonaţi, impulsivi, au accese arbitrare de disciplinare a copiilor. Copiii lor au conduite dezordonate
care, de cele mai multe ori, conduc la delincvenţă juvenilă; sunt agresivi în relaţiile cu majoritatea
oamenilor.

- Familia cu atitudine caldă, de acceptare şi înţelegere din partea părinţilor, dar cu control lejer şi
neglijent. Copiii din aceste familii sunt dezordonaţi, necompetitivi, neadaptaţi socialmente; depind prea
mult de părinţi, sunt neprietenoşi şi se maturizează mai greu.

- Familia cu atitudine caldă, în care părinţii acordă autonomie copilului, dar exercită un control
echilibrat asupra lui. Aceşti copii au încredere în ei, în semeni şi în societate, sunt responsabili şi uşor
adaptabili în societate. Este tipul de familie ideal, întâlnit deseori în tradiţia familiei de la noi.

Toate acestea ne conduc la necesitatea educării părinţilor, a formării şi dezvoltării competenţelor de

cunoaştere a personalităţii copiilor, de comunicare şi relaţionare eficientă, de intervenţie adecvată în
raport cu manifestările lor, de înţelegere, sprijin, stimulare, de răbdare şi autocontrol.

În lucrarea ”Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi în şcoală”, autorul, Anton Moisin
sintetizează un „cod al comportării părinţilor faţă de copii”, (Moisin,2001,5-6), un decalog al artei de a fi
părinte:

1. Trataţi-i pe copii egal. Chiar dacă în sinea voastră pe unii îi iubiţi mai mult, nu o arătaţi
niciodată.

2. Educaţi-i în cerinţele moralei creştine, care zideşte sufleteşte prin virtuţile, obligaţiile şi
drepturile ei.

3. Nu va certaţi în faţa copiilor, altfel, influenţa asupra copiilor slăbeşte.

4. Unitate între părinţi în cerinţele educative. Puneţi-vă de acord.

5. Descurajaţi răul care a biruit copilul, dar nu copilul. Este o greşeală să-l descurajaţi sufleteşte
când greşeşte.

6. Răbdare! Altfel, este ca şi cum ţi-ai propune să treci deşertul fără cămilă. Eşecul este garantat.

7. Arătați iubire copilului, dar o iubire corectă. Aceasta înseamnă să le daţi îngrijire fizică,
intelectuală şi morală cuvenită, să nu-i răsfăţaţi şi să le sancţionaţi greşelile.

8. Pedeapsă constructivă (cea care face apel la sufletul copilului, la conştiinţa lui) şi prudenţă
(ţinând seama de vârstă, sensibilitate, temperament).

9. Fiţi model moral pentru copii. Copiii imită.

10. Câştigaţi încrederea copilului. Dacă vă cere sfatul, înseamnă că aveţi încrederea lui şi puteţi
progresa în educaţie.

În spiritul decalogului evocat, este important să existe o continuitate funcţională între procesul
instructiv-educativ din grădiniţă, școală şi cel din familie, dar şi o unitate şi o continuitate a
influenţelor educaţionale prin colaborarea profesorilor cu părinţii.

În educarea copiilor în spiritul cultivării raporturilor corecte dintre individ, stat şi autorităţile publice şi
private, dintre el şi ceilalţi cetăţeni, rolul familiei este de a oferi suportul parental prin crearea unui
mediu de referinţă afectiv, social, material, o cultură şi modele umane de urmat.

Părinţii elevilor trebuie să sprijine efortul profesorului/dirigintelui clasei în toate acţiunile pe care
acesta le întreprinde pentru socializarea şi dezvoltarea personalităţii copiilor. Ei pot participa la
activităţile formale, precum şi la cele extracurriculare şi extraşcolare: serbări şcolare semestriale,
amenajarea sălii de clasă, a sălii de sport, îngrijirea părculeţului şcolii, vizite la muzee, expoziţii
împreună cu clasa, vizionarea de filme, spectacole împreună cu clasa, excursii şi vizite la instituţii
organizate de clasă, însoţirea elevilor la concursuri şcolare, festivaluri ş.a.

Rolul familiei în educarea valorilor morale înseamnă crearea unei stări de disponibilitate pentru
activitatea de învăţare, asigurarea unor condiţii care să ofere copilului posibilitatea de a-şi forma
o conduită corectă şi o viziune reală despre societate, asigurarea unor modele morale care să ofere
copilului posibilitatea de a alege corect şi de a face diferenţa între bine şi rău.
 Bibliografie
Albulescu, I. (2008), Morală şi educaţie, Cluj-Napoca: Eikon.

Albulescu, I., Albulescu, M. (2000), Predarea şi învăţarea disciplinelor socio-umane, Iaşi: Polirom.

Babanski, I. K. (1979), Optimizarea procesului de învăţământ, Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică.

Barna, A. (1995), Autoeducaţia, probleme teoretice şi metodologice, Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică.

Bârzea, C. (2000), Educaţie pentru cetăţenie democratică. Perspectiva învăţării permanente, Consiliul
Europei.

Bârzea, C. (1995), Arta şi ştiinţa educaţiei, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Blondel, D. (1993) Passe, present, future, Sources UNESCO, Nr.52.

Breban, V. (1980), Dicţionar al limbii române contemporane. De uz curent, Bucureşti: Editura.

Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Călin, M. (1995), Procesul instructiv-educativ. Instruirea şcolară, Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică.

Coteanu, I. (coord.), (1996), DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti: Editura
Academiei.

Cristea, S. (2000), Dicţionar de pedagogie, Bucureşti-Chişinău: Litera Educaţional.

Cristea, S. (1992), Ştiinţele sociale, încotro?..., în Învăţământul în anticamera reformei, Galaţi: Porto –
Franco.

Cristea, S. ( 1997), Pedagogie, Piteşti: Hardiscom, volumul al II-lea.

Cristea, S. (1996), Pedagogie generală. Managementul educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică.

Cucoş, C. (1995), Pedagogie şi axiologie, Bucureşti: Polirom.

Delors, J. (2000), Comoara lăuntrică, Iaşi: Polirom.

Devitz, J. R. Ball, S. (1978), Psihologia procesului educaţional, Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică.

Dicu, A. (1977), Conştiinţă şi comportament, Timişoara: Facla.

Dottrens, R. (coord.) (1970), A educa şi a instrui, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Dumitrana, M. (1998), Didactica preşcolară, Bucureşti: Integral.

Fraisse, P. (1970), Psihologie experimentală, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Geissler, E. (1977), Mijloace de educaţie, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Gîgă, M. (2008), Cei şapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii, MECT, editia. a III-a,
Bucureşti: Coresi.

Gliga, L. (2002), Standarde profesionale pentru profesia didactică, MEN.

Grigoraş, I., Stan, L.(1994), Educaţia moral-civică (Formarea moralităţii şi civismului), în Neculau,
A.,Cozma, T., Psihopedagogie, Iaşi: Spiru Haret.

Grigoraş, I. (1982), Personalitatea morală, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Grunnine, I. V. (1928), Un învăţător, Câmpulung - Muscel.

Ionescu, M., Radu, I. (1999), Didactica modernă, Cluj-Napoca: Editura Dacia.

Iosifescu, Ş. (2011) Curriculum şi realitate: acordul între ,,ce” şi „cum “, în Revista de pedagogie.

Iosifescu, Ş. (2004), (coord.), Management educaţional, Iaşi: CDRMO.

Jinga, I., Negreţ, I.. (1994), Învățarea eficientă, Bucureşti: Editis.

Joiţa, E. (1994), Didactică generală - didactică aplicată - didactici speciale, în Didactică aplicată.
Partea I - Învăţământul primar, Craiova: Gheorghe Alexandru

Joiţa, E. (coord.), (2005), Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară, Bucureşti: Aramis.

Joja, Ath. (1967), Logos şi ethos, Bucureşti: Politică.

Linton, R. (1968), Fundamentele culturale ale personalităţii, Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică.

Locke, J. (1961), Eseu asupra intelectului omenesc, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Lovinescu, A. V. (1995), Bunele deprinderi în grădiniţă şi acasă, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică.

Macavei, V. (1997), Pedagogie. Propedeutică. Didactică, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Macavei, V. (2001), Teoria educaţiei, Bucureşti: Aramis.

Manolescu, M. (2005), Curriculum pentru învăţământ primar şi preşcolar; teorie şi practică, Ediţia a II-
a, Bucureşti: Universitatea din Bucureşti: Credis.
Mitrofan, N. (1988), Aptitudinea pedagogică, Bucureşti: Editura Academiei.

Moisin, A. (2001), Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi în şcoală, Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică.

Narly, C. (1980), Texte pedagogice (Antologie), Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Neacşu, I. (2010), Introducere în psihologia educaţiei şi a dezvoltării, Iaşi: Polirom.

Neacşu, I. (2002), Empatia şi modelarea competenţelor pentru cariera didactică - perspectivă

psihoeducaţională, în Păun, E., Potolea, D., Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative,
Iaşi: Polirom

Neacşu, I. (1999), Instruire şi învăţare, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Neacşu, I. (1987), Civilizaţie şi conduită, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Nicola, I. (1992), Pedagogie, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Nicola, I. (1996), Tratat de pedagogie şcolară, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Nicolescu, M. (1995), Volumul: Modelul uman şi idealul educativ - cuvânt introductiv, Bucureşti.

Pavelcu, V. (1982), Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică.

Păun, E., Potolea, D. (2002), Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative, Iaşi: Polirom.

Peneş, M., Molan, V. (1997), Îndrumător pentru utilizarea manualului de educaţie civică, Clasa a III-a,
Bucureşti: Aramis.

Peneş, M., Molan, V. (1997), Educaţia civică - scurt istoric, în Îndrumător pentru utilizarea manualului
de educaţie civică. Clasa a Vl-a, Bucureşti: Aramis.

Piaget, J. (1980), Judecata morală la copil, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Rousseau, J. J. (1960), Texte pedagogice alese, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică

Salade, D. (1982), Didactica, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Sas, C. (2006), Activitatea şi personalitatea cadrului didactic pentru ciclul primar, Editura Universităţii,
Oradea.

Steiner, R. (2001), Dezvoltarea sănătoasă a fiinţei umane. O introducere în pedagogia şi didactica

antroposofică, Curs pentru educatori şi dascăli, Cluj-Napoca: Editura Triade

Ştefan, M. (2003), Teoria situaţiilor educative, Bucureşti: Aramis Print.

Tănasă, T., Cristea, C., (1998), Educaţie civică, în Caiet de evaluare. Clasa a IV-a, Iaşi: Polirom.

Toffler, A. (1995), Şocul viitorului, Bucureşti: Politică.

Toma, G. (coord), (2009), Suport pentru aplicare a noului curriculum pentru învăţământul preşcolar,
Piteşti: Delta Cart Educaţional.

Toma, S. (1994), Profesorul – factor de decizie, Bucureşti: Tehnică

Toma, S. (1983), Autoeducaţia. Sens şi devenire, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Văideanu, G. (1996), UNESCO - 50. Educaţie, Colecţia „Idei pedagogice contemporane", Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică.

Woolfolk, A. E. (2001), Educational psychology, Boston: Allyn and Bacon.

* * *, Programa activităţilor instructiv – educative din grădiniţă, MECT,2008

* * *, Curriculum pentru educaţia timpurie, MECT, 2008.

* * *, Curriculum Naţional pentru învăţământul primar, MECT, 2008.