3.

Forme si tipuri de educatie

I. Educația formală, nonformală și informală

Educatia are trei forme: a) educatia formala; b) educatia nonformala si c) educația informală.

In cursul existentei sale, fiecare persoana este supusa unor influente educative multiple, care pot
actiona concomitent, succesiv sau complementar, in forme variate. Unele actioneaza spontan,
incidental, altele au caracter organizat, sistematizat, provenite din partea scolii sau a altor
institutii extrascolare.

In stransa legatura cu ideea potrivit careia invatamantul (educatia scolara) trebuie privit in
perspectiva educatiei permanente, s-au conturat conceptele de educatie formala
(institutionalizata), educatie nonformala (extrascolara) si educatie informala (difuza), pentru
denumirea curenta a tipurilor de educatie ce se realizeaza astazi. Inca din 1974, Coombs si
Ahmed – echivaland educatia cu invatarea- au identificat aceste tipuri, definindu-le astfel:

educatie informala: ,,procesul ce dureaza o viata prin care fiecare persoana dobandeste
cunostinte, indemanari, aptitudini si intelegere din experientele zilnice’’;

educatie nonformala: ,,orice activitate organizata in mod sistematic, creata in afara sistemului
formal si care ofera tipuri selectate de invatare subgrupelor specifice populatiei (atat adulti, cat si
copii)’’;

educatie formala: ,,educatia institutionalizata, structurata in mod ierarhic, gradata cronologic si

condusa de la centru (Ministerul Invatamantului); prin traditie, ea a constituit centrul de interes al
politicii scolare’’.

Educatia formala

Termenul isi are originea in cuvantul latinesc formalis cu semnificatia de ,,organizat’’, ,,oficial’’.

Educatia formala include ansamblul actiunilor intentionat educative, organizate si realizate in

mod planificat, sistematic, in cadrul institutiilor scolare si universitare, prin intermediul
sistemului de invatamant structurat si ierarhizat in trepte scolare si pe ani de studii (Jinga, I. &
Istrate, E. 2001, p. 152).

Trasaturile caracteristice ale educatiei formale:

Este o educatie institutionalizata, care se realizeaza intr-o structura organizatorica clara,

reprezentata de sistemul de invatamant.

Se realizeaza prin intermediul procesului de invatamant, cu finalitati educationale explicite,

formulate prin idealul educational. Procesul educational se realizeaza prin intensitate,

1
concentrare a informatiilor si continuitate. Fiecare disciplina care se preda in invatamantul de
toate gradele urmareste nu numai insusirea de cunostinte, ci mai ales formarea si educarea
elevilor, dezvoltarea in mod specific a anumitor capacitati sau procese psihice, stimularea
formarii unor calitati general umane. Predarea influenteaza, totodata, dezvoltarea atitudinilor,
faciliteaza transformarea cunostintelor in convingeri, formarea progresiva a conduitei.

Ca atare, educatia formala permite o asimilare sistematizata a cunostintelor si faciliteaza

dezvoltarea unor capacitati, a unor priceperi si deprinderi, a unor aptitudini si atitudini necesare
pentru insertia individului in societatea data.

Educatia formala se realizeaza in functie de planuri, programe si manuale scolare, pe baza

de orare si de evaluari, ,,acestea exprimamdu-se in moduri diferite: note, calificative, aprecieri,
caracterizari’’.

Educatia formala este puternic expusa si infuzata de exigentele suprapuse ale comandamentelor
sociale si uneori politice. Ea este dimensionata prin politici explicite ale celor care se afla la
putere la un moment dat. Formalul raspunde unei comenzi sociale, fie de asigurare a transmiterii
zestrei istorice si culturale, fie in vederea formarii profesionale.

Realizarea acestui tip de educatie in mod competent presupune prezenta si actiunea unui corp
profesoral specializat, care se adreseaza unui publice beneficiaza de un statut aparte – cel de
elevi sau de studenti. Ca atare, educatia formala este incredintata unor educatori formati ca
specialisti si ca pedagogi si metodisti ai predarii disciplinelor de invatamant.

Volumul cunostintelor transmis este bine determinat, marja de libertate acordata profesorilor
fiind, in functie de caracteristicile sistemului, mai mare sau mai mica; ca uramre, profesorii au ca
preocupare principala ,,parcurgerea’’ programei si asigurarea succesului la invatatura a unui
numar cat mai mare de elevi.

O caracteristica insemnata a educatiei formale o constituie actiunea de evaluare care este

administrata in forme, moduri si etape anume stabilite pentru a facilita reusita scolara, succesul
formarii elevilor. Evaluarea in cadrul educatiei formale revine cu  deosebire fiecarui cadru
didactic si institutiei in ansamblu, in timp ce evaluarea practica in cadrul educatiei nonformale si
mai ales a celei informale cade automat in sarcina celui care invata, uneori pe calea unui contact
brutal, cu dezmintirea sau confirmarea de catre realitate a actiunilor sale, a calitatii cunostintelor
sale sau a competentei sale profesionale.

Evaluarea didactica in cadrul educatiei formale tebuie insotita de dezvoltarea capacitatii de

autoevaluare la elevi, de apreciere adecvata a rezultatelor obtinute. Participarea elevilor la
aprecierea propriilor rezultate scolare cultiva motivatie launtrica fata de invatatura si atitudinea
pozitiva, responsabila fata de propria activitate.

Cu toate ca educatia formala este generalizata si indispensabila, unii autori, precum prof. univ.
dr. Vaideanu (1988, pp. 227-228), reliefeaza o serie de carente ale acestei: centrarea pe
performantele inscrise in programe, care lasa prea putin timp pentru imprevizibil, pentru faptele
de viata, pentru identificarea, analizarea si prelucrarea unei parti a informatiei acumulate in

2
cadrul informal, ,,tendinta de ingurgitare si degurgitare a cunostintelor’’, predispunerea catre
rutina si monotonie etc. Tocmai de aceea se insista asupra modurilor de articulare a invataturilor,
asupra deschiderii scolii fata de problematica lumii contemporane si a regandirii tuturor
nivelurilor si structurilor invatamantului in perspectiva educatiei permanente.

Educatia formala se realizeaza in cadrul sistemului de invatamant.

Educatia nonformala

Termenul isi are originea in latinescul nonformalis preluat cu sensul ,,in afara unor forme
special/oficial organizate pentru un anume gen de activitate’’. Educatia nonformala cuprinde
ansamblul influntelor educative nescolare (activitati extra-para-periscolare), structurate si
organizate intr-un cadru totusi institutionalizat, dar situat in afara sistemului de invatamant.
Termenul nonformal desemneaza o realitate educationala mai putin formalizata sau
neformalizata, dar totdeauna cu efecte normative. Educatia nonformala se realizeaza prin
intermediul unor activitati optionale sau facultative.

Acest tip de educatie serveste unei varietati de cerinte de invatare la tineri, adulti si are in vedere:

educatia ,,complementara’’ (paralela cu scoala si adresandu-se elevilor),

educatia ,,suplimentara’’ (pentru care cei si-au intrerupt prematur studiile);

educatie de ,,substitutie’’ (pentru cei analfabeti).

Nou pentru acest tip de educatie este organizarea ei planificata, in incercarea de a raspunde rapid
aspiratiilor grupurilor defavorizate ale societatii. In unele situatii, educatia nonformala poate fi o
cale de ajutorare pentru cei care au sanse mai mici de a accede la o scolarizare normala.

Printre obiectivele acestui tip de educatie se pot enumera:

sustinera celor care doresc sa-si dezvolte sectoare particulare in comert, agricultura, servicii,
industrie etc.;

ajutarea populatiei pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale;

alfabetizarea;

desavarsirea profesionala sau initierea intr-o activitate;

educatia pentru sanatate sau pentru timpul liber etc.

3
In strategia educatiei nonformale, in conditiile societatii romanesti de azi, pot fi incluse obiective
de natura economica (reprofesionalizarea celor insuficient  scolarizati in ultimii ani si a lor fara
serviciu sau pe punctul de a-l pierde; pregatirea in management pentru intreprinzatorii
particulari); initierea in practicarea de meserii mai rar intalnite, formarea social-civica
(prevenirea delincventei juvenile), educatia spirituala (refacerea traditiilor satului romanesc).

Influntele educatiei nonformale se exercita fie prin mijloace si institutiii traditionale (familia,
organizatii de tineret, case de cultura si tehnica, muzee, teatre, cinematografe, biblioteci,
universitati populare, excursii, expozitii, formatii cultural-artistice etc.), fie prin intermediul
mass-media.

Actiunile cuprinse in cadrul educatiei nonformale la varsta scoalra, prezinta unele trasaturi
specifice:

a) Caracterul optional al activitatilor extrascolare, in sensul ca ele ofera elevilor posibilitatea sa

opteze pentru activitati la alegere. Autodeterminarea activitatii, a preocuparilor in timpul liber
implica o optiune pentru o anumita activitate, o decizie care reprezinta debutul unei activitati pe
care individul o va desfasura. Activitatile optionale, pe langa aportul lor la formarea
personalitatii, contribuie si la recreere, destindere si reconfortare, la mentinerea capacitatii de
efort prin asigurarea odihnei active.

Activitatile extrascolare ale elevilor raspund functiilor importante ale timpului liber:

informare – sa contribuie la imbogatirea orizontului de cunostinte si informatii din domeniile

stiintei, tehnicii, culturii, artei, literaturii etc.;

formare- dezvoltare – sa stimuleze dezvolaterea intelectuala, gandirea creatoare, inteligenta,

spiritul novator, sa cultive talente, valori morale, spiritul de cooperare si sociabilitate etc.;

destindere - recreere

divertisment – distractie

Cluburile pentru elevi, cercurile organizate pe diferite specialitati, urmaresc ocuparea eficienta si
placuta a timpului liber, cultivarea intereselor, inclinatiilor si aptitudinilor  elevilor.

O atentie deosebita trebuie acordata educatiei pentru timpul liber. Asa cum se precizeaza
in Programa activitatii educative in invatamantul preuniversitar aprobata de Ministerul
Invatamantului in anul 1994, principalele obiective ale acestei educatii sunt:

cunoasterea si insusirea activitatilor diverse de organizare si petrecere a timpului liber;

initierea, sustinerea si dezvoltarea comportamentului ludic;

cunoasterea unor modele si tehnici de planificare a vietii personale, in vederea dezvoltarii

sentimentului de satisfactie a trairii timpului;

4
formarea unui stil de viata civilizat,

cunoasterea specificului national privind petrecerea timpului liber in vederea valorizarii

traditiilor si obiceiurilor nationale;

identificarea surselor de stres si a modalitatilor de evitare a lor si identificarea modalitatilor de

relaxare;

cultivarea unei atitudini optimiste fata de viata.

b) Sunt activitati care corespund intereselor, aptitudinilor, inclinatiilor elevilor. Cluburile pentru
elevi, cercurile organizate pe diferite specialitati au ca obiectiv primar ocuparea eficienta a
timpului liber, cultivarea intereselor si aptitudinilor elevilor.

Pentru a putea descoperi si cultiva talente, aptitudini, cercul de elevi este constituit, organizat si
condus prin mijloace pedagogice adecvate scopului pentru care a fost creat. Astfel cercul de elevi
trebuie sa:

reprezinte o activitate la care elevul trebuie sa adere din proprie vointa;

intruneasca un grup de tineri cu interese si afinitati intr-o anumita ramura;

aiba sprijinul pedagogic al scolii, care sa vina in intampinarea intereselor conturate si afisate de
membrii cercului;

desfasoare o activitate continua, sustinuta;

asigure conditiile materiale si personalul de indrumare capabil sa stimuleze creativitatea elevilor.

c) Antrenarea nemijlocita a elevilor la actiuni, in stransa legatura cu indrumarea competenta

din partea adultilor; sunt, de regula, sau in buna masura, actiuni concepute de elevi, care le dau
prilejul sa-si imbogateasca experienta sociala, sa participe la realizarea propriei instruiri si
educatii;

d) Continuturile sunt expresia cautarilor, optiunilor si inventiei elevilor.

Activitatile de cerc nu trebuie sa capete manualul si programa scolara. Stabilirea problematicii

cercului pe teme si subiecte sa se realizeze de catre conducatorul cercului cu larga consultare a
membrilor acestuia.

Metodica activitatii in cercurile pe obiecte de invatamant prevede, de regula, etape ca:

prezentarea temei de catre adulti sau de catre un membru al cercului pregatit in prealabil;
intrebari si raspunsuri, experiente, demonstratii, aplicatii practice, concluzii finale si teme de
reflectie.

5
e) Solicitarea diferentiata si diversa a elevilor  in activitatile extrascolare in functie de aptitudini,
interese, dorinte, sex etc., ceea ce favorizeaza individualizarea proceselor educationale.

f) Marea majoritate a activitatilor educative extrascolare nu sunt grevate de evaluari, de

masurari si aprecieri care sa se exprime in note sau calificative.

g) Educatorii joaca rolurile mai discret, asumandu-si adesea misiunea de animatori sau de
moderatori. Activitatile sunt indrumate si coordonate de un personal specializat, in stransa
legatura cu alevii, parintii, organizatiile culturale etc.

Raportul educatiei nonformale cu educatia formala este unul de complementaritate, atat sub
aspectul continuturilor, cat si al formelor si modalitatilor de realizare.

Educatia informala

Denumirea acesteia provine din limba latina (informis/informalis preluat cu sensul de ,,spontan,

neasteptat’’).

Educatia informala cuprinde ,,totalitatea informatiilor neintentionate, difuze, eterogene,

voluminoase – sub raport cantitativ – cu care este confruntat individul in practica de toate zilele
si care nu sunt selectate, organizate si prelucrate din punct de vedere pedagogic’’ (Cucos, 1996,
p. 36). Acest tip de educatie se realizeaaza gratie influentelor cotidiene, prin interactiunea
individului cu alte persoane in mediul social, cultural, economic s.a. Sunt influente ce se situeaza
in afara unui cadru organizat, institutionalizat, provenite din partea intregului mediu de viata, a
ambiantei familiale, ca si a celei imediate (civilizatie urbana, viata a satului, grupuri de varsta), si
se datoresc muncii efectuate, meseriei prestate, participarii la viata social-culturala etc. Aceste
activitati nu imbraca forme explicit educative.

Cele mai semnificative mesaje informale sunt cele emise de mass-media, in special de
televiziune, de casete si de filme. Influente educative de tip informal au si anumite aspecte ale
vietii familiale (exemplu concret al parintilor, atitudinile manifestate de un gen sau altul
etc.).Educatia informala include experiente traite, idei aplicate sau ,,valori incercate’’ in viata
cotidiana. Ea reprezinta ,,intreaga achizitie automata a persoanei, achizitie dobandita intr-o
maniera intamplatoare, dar in ocazii din ce in ce mai numeroase si mai variate, asa cum le
determina conditiile existentei umane ca atare’’ (T. Cozama, 1997, p. 28).

In contextul informal de educatie, initiativa invatarii revine individului, educatia este voluntara,
iar grilele de evaluare sunt altele decat in educatia formala, competenta intr-un domeniu sau altul
fiind criteriul reusitei.

Invatarea de tip formal este:

foarte inegala de la elev la elev;

invatare semiformala = studiu independent, orientat de profesor, dar realizat acasa;

6
invatare realizata in imprejurari diferite, cu grad scazut de prelucrare;

invatare in domenii putin frecventate de scoala: cosmosul, viata oceanelor etc.;

invatare cu caracter pluridisciplinar.

Intr-o perspectiva sistemica, se poate lesne observa ca cele trei dimensiuni ale educatiei au cate
ceva specific de indeplinit (A. Pain, 1990, p. 233, apud. C. Cucos, 1996, p. 37):

1. Educatia formala ofera

ca demers initial, intreoducerea individului in tainele muncii intelectuale organizate;

posibilitatea de a formaliza cunostintele, plecand de la achizitii istorice si practici reiesite din

actiune;

recunoasterea achizitiilor individuale;

formalizarea si concretizarea achizitiilor in alte modalitati educative pe plan social.

2. Educatia nonformala

raspunde adecvat la necesitatile concrete de actiune;

ofera un prim moment de abstractizare prin extragerea de cunostinte din practica;

faciliteaza contactul cu cunostinte, plecand de la nevoile resimtite de educati;

demitizeaza functia de predare.

3. Educatia informala furnizeaza

o sensibilizare la contactul cu mediul ambiant;

momentul declansarii unui interes de cunoastere pentru subiect;

posibilitatea trecerii de la un interes circumstantial la o integrare mai cuprinzatoare;

posibilitatea unei explorari personale, fara obligatii sau prescriptii ferme;

o marja de libertate de actiune pentru elaborarea unui proiect personal;

posibilitatea de a gestiona propriul proces de formare.

In acelasi timp se pot invoca mai multe ratiuni pentru o integrare a celor trei modalitati:

7
posibilitatea de raspunde la situatii si nevoi complexe;

constientizarea unor situatii specifice, cu totul noi;

o mai buna constientizare a unor nevoi individuale si colective,

o mai mare sensibilitate la situatii de blocaj care cer noi abordari si rezolvari,

ameliorarea formarii formatorilor,

facilitarea autonomizarii ,,formatilor’’;

conjugarea eforturilor din mai multe subsisteme sociale care au in vedere educatia.

II. Autoeducatia

Autoeducatia ( gr. autos-insusi ) se defineste ca o activitate constienta, intentionata, pe care un

individ o desfasoara pentru formarea sau desavarsirea propriei persoane. Autoeducatia vizeaza
toate aspectele dezvoltarii personalitatii: intelectuale, morale, corporale, religioase, profesionale
etc. In cazul autoeducatiei, subiectul educatiei este in acelasi timp si obiectul ei. In ceea ce
priveste scopurile urmarite, in vreme ce scopurile celorlalte forme ale educatiei sunt stabilite de
catre societate, scopurile autoeducatiei sunt stabilite de individul insusi, in acord cu cerintele
societatii. Autoeducatia se impleteste continuu cu celelalte forme de educatie. Pe masura ce
individul avanseaza in varsta, autoeducatia ocupa un loc tot mai important in procesul sau de
formare. La varste mici copilul nu este capabil sa se autoeduce, in adevaratul inteles al
cuvantului. Primele preocupari sistematice de autoeducatie apar, de obicei, in perioada scolii
secundare ( gimnaziul).

Este evident ca „niciodata problematica autoeducatiei nu a fost evidentiata cu puterea secolului

nostru; omul este somat de viata insasi la cunoasterea si realizarea de sine. Intr-o epoca de larga
competitie economica, stiintifica s.a. competitia omului cu sine insusi constituie un imperativ de
prim ordin

Autoeducatia presupune ca persoana sa posede anumite caracteristici, care reprezinta totodata

conditii prealabile necesare ale desfasurarii unei asemenea activitati :

 autocunoastere;
 putere de stapanire si capacitate de autoconducere;
 fermitatea hotararii;
 un ideal propriu, bine conturat si constientizat;
 o conceptie clara despre lume si despre valorile ei.

Metodologia autoeducatiei include, in esenta, patru categorii de metode:

8
  metode de autocontrol (autoobservatia, autoanaliza, introspectia s.a.)
 metode de autostimulare (autoconvingere,autocomanda, autosugestie s.a.)

 metode de autoconstrangere:(autodezaprobarea, autorespingerea, autorenuntarea …)

 metode de stimulare a creativitatii (lectura-scrierea creative, asocierea de idei, realizarea
planului rezumativ, autoaprobarea, autoavertizarea …).

Psihologic, autoeducatia presupune strategii specifice de autoformare-autodezvoltare centrate pe:

 stimularea proceselor intelectuale (autoconvingere, autosugestie)

 stimularea proceselor afective (autostimulare, autoconsolare, autopedepsire …)
 stimularea proceselor volitive (autocomanda, autoaprobarea).

O autentica educatie scolara trebuie sa pregateasca si sa stimuleze aceste capacitati care

conditioneaza autoeducatia.

Autoeducatia – educatia prin sine insusi – este liantul dintre educatie si educatia permanenta. Ea
reprezinta sansa individului uman de a fi, in viitor.

III. Educatia permanenta

Cuvinte cheie educatie permanenta, societate educationala, autoeducatie, invatare continua.

Educatia permanenta reprezinta un principiu organizatoric si filozofic care presupune ca

educatia este un continuum existential ce poate avea la baza un sistem complex 757d39h de
mijloace care trebuie sa raspunda nevoilor si aspiratiilor de ordin educational si cultural ale
fiecarui individ. Conditiile care au impus acest principiu in practica educationala sunt: evolutia
stiintifica si tehnologica care a dus la explozia cunoasterii concomitent cu fenomenul de
perisabilitate rapida a cunostintelor noile mutatii din viata economica, sociala, politica si
culturala care au dus la schimbarea statutului economico-social al oamenilor, ceea ce presupune
eforturi permanente de adaptare la schimbari si de integrare sociala;    schimbarile petrecute in
structura demografica care indica o crestere a numarului oamenilor in varsta comparativ cu
ponderea pe care o detin tinerii.

Caracteristicile educatiei permanente:

Educatia nu se termina odata cu finalizarea studiilor ci acopera intreaga existenta a individului;

9
Educatia nu inseamna exclusiv educatia adultilor, ea unifica toate componentele si etapele
educatiei: educatia prescolara, educatia primara, educatia secundara, educatia liceala, educatia
universitara, educatia postuniversitara;

Educatia include modalitatile formale dar si pe cele nonformale: invatarea planificata, invatarea
accidentala (spontana);

Comunitatea, grupurile sociale, intregul mediu detin un rol important in educarea individului;

Scoala va avea rolul de a integra si de a coordona toate celelalte influente educationale;

Impotriva caracterului elitist al educatiei, educatia permanenta se afirma cu un caracter universal

si democratic;

Principalele functii ale educatiei permanente: integrare si adaptare reciproca a individului si a

societatii;

Scopul final al educatiei este sa sporeasca calitatea vietii.

Trecerea de la paradigma educatiei centrata pe scoala la paradigma educatiei permanente s-a

realizat pe lansarii unei noi perspective sociale, si anume ²societatea educativa² (`learning
society², Torsten Husen, 1974), definita prin urmatoarele trasaturi invatare continua,
responsabilitate fata de propria evolutie sociala si profesionala, evaluare centrata mai mult pe
confirmarea progreselor decat pe constatarea esecurilor, participare civica si munca in echipa,
parteneriat social.

IV. Interdependenta formelor de educatie

Cele trei tipuri de educatie – formala, nonformala si informala – chiar daca au campuri proprii de
actiune in ansamblul procesului de educatie, functionalitati diferite, ele ingaduie nu
numai extensiunea, ci si o penetratie si o interdependenta.

Educatia formala are de castigat daca integreaza creator influentele datorate modalitatilor de
educatie nonformala si informala. In acelasi timp, acumularile educative formale pot contribui
esential la dezvoltarea si eficacitatea celorlalte.

Dar se pot retine, simultan, si unele ratiuni contrare acestei integrari posibile dintre educatia
formala, nonformala si informala, atunci cand:

se pune in aplicare un sistem mai selectiv al indivizilor;

10
aceasta conjugare functionala apeleaza la un sistem centralizat, care poate rapi din marja de
libertate a actiunii in interiorul fiecarei modalitati;

este urmarita mentinerea unei disjunctii intre inteligenta abstracta si inteligenta concreta (scop
care, cel putin teoretic, poate fi admis).

In afara de pledoaria pentru o integrare a celor trei ipostaze ale educatiei, unii autori propun
modalitati concrete de articulare (Vaideanu, 1988, p. 236-237, Cucos, 1996, p. 38; Istrate &
Jinga, 2001, p. 159):

sublinierea codurilor de referinta (concepte fundamentale) si a codurilor de interpretare (criterii,

metodologii);

prin cresterea ponderii disciplinelor umaniste cu un grad mai mare de generalitate (filosofie,
istoria culturii si civilizatiei, literatura etc.);

prin introducerea si sporirea orelor de sinteza si/sau a orelor la dispozitia profesorului;

lectii tematice sau lectii cu deschidere spre informatia obtinuta de elevi/studenti in cadrul
informal;

lectii si echipe de profesori (biologie-chimie sau fizica si literatura etc.), pegatite in legatura cu
temele de baza ale informatiei de baza, obtinuta in cadrul informal (filme, excursii, emisiuni TV)
referitoare la cosmos, la oceane etc.;

ore de educatie morala sau dirigentie care abordeaza probleme concrete;

folosirea metodelor care leaga invatarea in clasa cu invatarea independenta;

unele activitati extrascolare (cercuri, excursii didactice) pot servi aceluiasi scop;

elaborarea unor proiecte de catre studenti pentru rezolavarea unor probleme din comunitatea in
care traiesc;

rezolvarea de catre elevi sau studenti a unor probleme ale comunitatii in care traiesc, apeland la
cunostintele dobandite in diverse domenii;

realizarea unor activitati paractice ce preupun cunostinte interdiciplinare sau dobandite atat intr-
un cadru institutionalizat, cat si in afara lui.

Coordonarea si articularea celor trei ipostaze ale educatiei constituie o problema complexa.
Experientele nonformale ale scolarilor nu sunt intotdeauna cunoscute si exploatate in scoala.
Articularea se poate realiza la mai multe niveluri:

in perspectiva structurilor verticale, administrativ-ierarhice, asigurand o complementaritate

benefica intre actiunea unitara a statului si initiativele comunitatilor de baza;

11
in perspectiva structurilor orizontale, locale sau participative, care asigura articularea intre
diferiti intervenienti socio-culturali;

la nivelul retelelor, cum ar fi centrele de sprijin dintr-o anumita zona, facilitand conlucrarea
dintre mai multi factori grupali sau individuali.

Cert este ca toate cele trei educatii ,,paralele’’, chiar daca au propriul camp de actiune si
functionalitati diferite, ingaduie extensiuni si intrepatrunderi benefice, aceasta articulare
conducand la intarirea lor reciproca si la eficientizarea demersului educativ. Cele trei forme de
educatie se sprijina si se conditioneaza reciproc. Trebuie recunoscut, totusi, ca, sub aspectul
succesivitatii in timp si al consecintelor, educatia formala ocupa un loc privilegiat, prin
necesitatea anterioritatii ei pentru individ  si prin puterea ei integrativa si de sinteza.

12