Sunteți pe pagina 1din 6

Universitatea Valahia din Târgovişte

Facultatea de Ştiinţe Economice


Finanţe-Bănci

Referat Pedagogie I
FUNCŢIILE EDUCAŢIEI:

Clasificare și Analiză

Profesor coordonator: Student:


Lect. Dr. Ana Maria Petrescu Constantinescu Maria Nicoleta
Anul I, Grupa I
“Omul lipsit de educatie nu stie
sa se foloseasca de libertatea sa .”
Immanuel Kant

Funcţiile educaţiei
Clasificare şi analiză

Educaţia este obiectul de studiu specific pedagogiei şi cuprinde ansamblul


influenţelor, acţiunilor şi al activităţilor desfăşurate pentru formarea, dezvoltarea şi
modelarea personalităţii umane, pentru integrarea sa optimă în societate, aceasta fiind
realizată prin corelaţia educator – educat, într-un context deschis.

Funcţiile educaţiei reprezintă consecinţele sociale cele mai importante ale


activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii, angajate în mod intenţionat sau
neintenţionat prin intermediul unor acţiuni sau a unor influenţe spontane. Aceste funcţii
intervin, în mod obiectiv, la nivelul oricărei activităţi de educaţie sau instruire desfăşurată
în cadrul sistemului şi al procesului de învăţământ, inclusiv prin preluarea unor influenţe
pedagogice provenite din direcţia mediului natural şi social înconjurător, a câmpului
psihosocial înconjurător.
Funcţia educaţiei concentrează, pe de o parte, atributul activităţii de formare-
dezvoltare permanentă a personalităţii umane realizabil printr-un ansamblu de acţiuni şi
operaţii determinate la nivelul sistemului social global şi al principalelor sale subsisteme.
Pe de altă parte, funcţia educaţiei susţine relaţia dintre cerinţele de formare exprimate la
nivel social şi necesităţile de dezvoltare psihologică resimţite la nivelul structurii
personalităţii umane.
Funcţia fundamentală a educaţiei este aceea de a vehicula, selectă, actualiza şi
valorifica experienţă socială în vederea asigurării unei integrări eficiente şi rapide a
individului în societate şi, prin aceasta, în vederea creării premiselor autodeterminării
individului ca factor de progres social. Prin educaţie, în principal, omul trece de la stare
de existenţă pur biologică la aceea de existenţă socială. Dacă omul ar fi la naştere
înzestrat prin ereditare, cu posibilităţile adultului, nu ar exista educaţie. În ceea ce
priveşte procesul devenirii omului ca fiinţă socială nu este nici o deosebire între copil
născut într-o mare metropolă şi cel născut într-un trib primitiv, întrucât amândoi trebuie
să înveţe totul. O parte a învăţăturii este rezultatul contractului spontan al omului cu
diferite aspecte ale vieţii sociale, dar cea mai consistentă parte a învăţăturii se acumulează
prin instruire, prin forme organizate şi sistematice.
Piaget consideră că şcoala trebuie să fie concepută cu un centru de activităţi reale,
practice, desfăşurate în comun, în aşa fel că inteligenţa logică să se formeze în funcţie de
acţiunea şi de schimbările sociale.
Educaţia reprezintă, astfel, activitatea psihosocială cu funcţie generală de
formare-dezvoltare permanentă a personalităţii umane pentru integrarea socială optimă,
angajată conform finalităţilor asumate, la nivel de sistem şi de proces, proiectate,
realizate şi dezvoltate prin acţiuni specifice având ca structură de bază corelaţia subiect
(educator) obiect (educat), într-un context deschis, (auto) perfectibil.

Analiza funcţiilor educaţiei presupune elaborarea unui model ierarhic


aplicabil în contextul sistemului social global. Această analiză presupune raportarea
activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii la principalele domenii ale vieţii sociale,
înţelese că subsisteme ale sistemului social global: subsistemul politic - subsistemul
economic - subsistemul cultural.
Taxonomia rezultată asigură astfel evidenţierea a două categorii de funcţii:
1) funcţiile generale, care include: funcţia centrală sau funcţia fundamentală a educaţiei şi
funcţiile principale ale educaţiei;
2) funcţiile derivate care sunt subordonate funcţiilor generale ale educaţiei.
Funcţiile generale ale educaţiei au un caracter obiectiv, reprezentând consecinţele
şi proprietăţile celei mai importante ale activităţii de educaţie, care se regăsesc la nivelul
oricărei acţiuni educaţionale. Ele au un caracter stabil, anumite modificări intervenind
doar la nivelul ordonării priorităţilor în cazul funcţiilor principale ale educaţiei,
subordonate în ansamblul lor funcţiei centrale sau fundamentale a educaţiei – formarea-
dezvoltarea personalităţii umane.
Funcţiile derivate, subordonate, în mod direct sau indirect celor generale, au un
caracter instabil, cunoscând anumite variaţii şi particularizări în raport de contextul în
care are loc activitatea de educaţie în cadrul unui sistem şi proces de învăţământ
determinat din punct de vedere social-istoric.

Ţinând seama de aspectele metodologice evidenţiate anterior, putem avansa


următoarea taxonomie a funcţiilor educaţiei:
1) Funcţia centrală/fundamentală a educaţiei – funcţie de maximă generalitate -
vizează formarea-dezvoltarea personalităţii în vederea integrării sociale a acesteia (care la
modul ideal poate fi permanentă şi optimă);
2) Funcţiile principale ale educaţiei – funcţii cu caracter general – implicate direct în
asigurarea realizării efective a funcţiei centrale/fundamentale a educaţiei:
• Funcţia culturală a educaţiei: formarea-dezvoltarea personalităţii prin
intermediul valorilor spirituale preluate pedagogic din toate domeniile
cunoaşterii umane (ştiinţă, tehnologie, artă, economie, filosofie, morală,
politică, religie etc.) în raport cu particularităţile fiecărei vârste şcolare şi
psihologice – această funcţie angajează integrarea socială a personalităţii prin
transmiterea, însuşirea, interiorizarea şi aplicarea valorilor culturale generale,
de profil şi de specialitate;
• Funcţia politică/civică a educaţiei: formarea-dezvoltarea personalităţii prin
intermediul valorilor civice care reglementează raporturile acesteia cu lumea
şi cu sine în condiţii proprii fiecărei vârste şcolare şi psihologice – vizează
integrarea omului în societate în calitate de cetăţean, integrat în viaţa
comunităţii (familiei, comunităţii socio-profesionale, comunităţii politice,
comunităţii religioase, comunităţii rurale-urbane; comunităţii locale,
teritoriale, naţionale etc.);
• Funcţia economică a educaţiei: formarea-dezvoltarea personalităţii prin
intermediul valorilor tehnologice, aplicative, care vizează capacitatea acesteia
de realizare a unor activităţi socialmente utile în diferite contexte sociale, într-
o perspectivă imediată şi pe termen mediu şi lung – urmăreşte integrarea
omului în societate în cadrul unei activităţi cu valoare socioeconomică pentru
el şi pentru comunitate.
Raportarea funcţiilor principale la funcţia centrală a educaţiei evidenţiază ponderea
specifică a funcţiei culturale, relevantă pedagogic din perspectiva:
• contribuţiei prioritare a valorilor culturale la realizarea activităţii de formare-
dezvoltare a personalităţii în vederea integrării sale sociale optime;
• contribuţiei determinante a valorilor culturale la realizarea calitativă a celorlalte
două funcţii principale ale educaţiei: funcţia politică (realizabilă prin cultură
politică/altfel înregistrăm tendinţa negativă, de politizare a educaţiei) funcţia
economică (realizabilă prin cultură economică/altfel înregistrăm tendinţa negativă, de
politehnizare a educaţiei);
• contribuţiei esenţiale a valorilor culturale la proiectarea funcţiilor principale ale
educaţiei (culturală – politică - economică) şi în implicarea acestora în realizarea
adecvată a funcţiilor derivate (vezi 3).

3) Funcţiile derivate sunt subordonate funcţiilor principale – ca exemple


semnificative avansăm următoarele variante, aflate în schimbare în raport de contextul
social-istoric şi de particularităţile fiecărui sistem de educaţie:
• funcţia de informare, funcţia de culturalizare, funcţia de asistenţă psihologică
(subordonate funcţiei culturale);
• funcţia de protecţie socială, funcţia de propagandă/ideologizare (subordonate
funcţiei politice);
• funcţia de specializare, funcţia de profesionalizare, funcţia de asistenţă socială
(subordonate funcţiei economice).
Bibliografie:

1. Cucos Constantin - “Pedagogie”,Editura Polirom 2001


2. Cristea, Sorin – „Dictionar de pedagogie”, Editura Litera. Litera
International, Chisinau-Bucuresti, 2000