Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Politica bugetara reprezinta una din cele mai importante pârghii de functionare a
sistemului unic european, dar în ciuda acestui fapt, spre deosebire de celelelalte politici, în nici
unul din tratatele fundamentale – Roma sau Maastricht – nu se prevedea definirea sau
reglementarea sa explicita. Astfel nici unul din cele doua tratate nu acorda politicii bugetare un
caracter comunitar pronuntat si, desi bugetul comunitar a crescut destul de mult, el nu reprezinta
decât 2,4% din totalul bugetelor statelor membre.
a). Principiul unitatii prevazut în art. 268 al Tratatului de la Roma, care stipuleaza ca
toate veniturile si cheltuielile Comunitatii trebuie sa fie inscrise intr-un singur document.
b). Principiul universalitatii care se bazeaza pe doua reguli: regula nerepartizarii (non-
asignement) care prevede ca veniturile bugetare nu pot fi alocate dinainte numai unor anumite
categorii de cheltuieli si principiul bugetului în ansamblu (gross budget principle) care stabileste
ca toate veniturile si cheltuielile trebuie sa fie prevazute integral în buget fara nici o modificare.
f).Finantarea prin resursele proprii ale Comunitatii care se face incepând cu anul 1975
potrivit unor proceduri definite în întregime la nivel comunitar, fara nici o imixtiune directa a
statelor membre. Acest mecanism al resurselor proprii este una din principalele polemici politice
intrucât presupune abordarea unor probleme cum ar fi cea a independentei financiare a Uniunii,
relatiile ce se stabilesc între cetatenii Uniunii, statele membre si institutiile acesteia.
- 8 aprilie 1965 – Are loc fuziunea bugetelor celor trei Comunitati (CECO, Euratom si CEE) si
crearea bugetului unic (fara Fondul Economic de Dezvoltare).
- 21 aprilie 1970 – Consilul decide introducerea unui regim de resurse bugetare proprii,
prevazute de art. 202 din Tratatul de la Roma.
- 21 iulie 1975 – Sunt introduse o serie de amendamente la Tratul de la Roma care duc la
cresterea autoritatii Parlamentului European în domeniul bugetar.
- 17 mai 1976 – Decizia Consiliului de punere în aplicare, pentru o perioada de doi ani, a unui
mecanism corector a cotei de participare a fiecarui stat membru în functie de evolutia relativa a
produsului sau national brut.
- 4 iunie 1988 – Decizia Consiliului de a introduce o a patra resursa bugetara (rezultata din
diferenta dintre marimea TVA si PNB-ul fiecarui stat membru) fixata anual, calculata
proportional cu PNB-ul fiecarui stat membru si având drept scop asigurarea echilibrului bugetar.
- 7 februarie 1992 – Tratatul de la Maastricht care repune în discutie si concretizeaza principiile
elaborarii si executiei bugetare, sistemul resurselor si cheltuielilor bugetului Uniunii si
modalitatile de întarire a disciplinei bugetare.
VENITURILE COMUNITARE
• veniturile din taxele vamale aplicate în cadrul tarifului extern comun, care reprezinta între 15 si 20% din veniturile
bugetare. Tratatul de la Roma considera taxele vamale ca principala sursa în finantarea cheltuielilor Comunitatii
Economice Europene. Importanta acestui tip de venit a scazut semnificativ, începând cu sfârsitul anilor ’80 datorita
faptului ca UE a încheiat de-a lungul timpului o serie de acorduri preferentiale prin care bunurile care fac obiectul
acestora intra în spatiul comunitar fara taxe vamale.
• prelevarile variabile aplicate importurilor de produse agricole dinspre non-membri, care reprezinta 2-3% din
veniturile bugetare. Cu toate ca reprezinta tot taxe vamale, prelevarile nu fac parte din Tariful Extern Comun ci din
mecanismul formarii preturilor produselor agricole în cadrul Politicii Agricole Comune
• taxa pe valoarea adaugata, care reprezinta, împreuna cu PIB-ul statelor membre principala sursa de finantare
bugetara (aproximativ 80%). Aceasta sursa de finantare a bugetului comunitar a intrat în vigoare abia în 1980,
deoarece a fost nevoie mai întâi de o armonizare a bazei TVA-ului. Din 1988 pâna în 1994 aceasta baza nu putea
sa depaseasca 55% din PIB-ul statelor membre. Dupa 1995, limita a fost coborâta la 50% din PIB pentru acele
state membre a caror PIB pe cap de locuitor era sub 90% din media comunitara. Intre 1995 – 1999, aceasta noua
limita a fost extinsa gradual la toate statele membre. Decizia Consiliului din 1970 fixa o cota de 1% din TVA-ul
statelor membre, cota care a fost insa ridicata la 1,4% prin decizia Consiliului din 7 mai 1985 si a intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1986.
• 1% din PIB-ul statelor membre, sursa introdusa în anul 1988, prin asa numitul “pachet Delors” elaborat în urma
Consiliului European de la Bruxelles. De mentionat ca pâna în anul 1970, Bugetul comunitar a fost finantat , în
exclusivitate prin contributia statelor membre.
• alte venituri cum ar fi impozitele platite de catre functionarii institutiilor europene, care nu platesc impozite
nationale, amenzi si surplusul din anii anteriori.
B CHELTUIELILE BUGETARE
Cheltuielile Uniunii Europene au crescut de-a lungul timpului, ridicându-se de la 1,7% (in
1980) la 2,5% (in 1996) din totalul cheltuielilor publice ale statelor membre. Aceasta crestere a
sumei totale a bugetului a avut ca baza mai multi factori, dintre care mentionam:
- începând cu 1986, cresterea cheltuielilor si implicit a bugetului, s-a datorat în primul rând
acumularii de îndatoriri ce trebuiau onorate.
- a treia cauza poate fi identificata în etapele succesive de extindere, ale caror costuri,
inclusiv cele din perioada de pre aderare a statelor candidate su fost suportate din bugetul
comunitar. Intrarea Greciei, Spaniei si a Portugaliei, respectiv a celor 10 state în 2004 si 2007 a
adus dupa sine cresterea disparitatilor regionale si nevoia de a interveni prin instrumentele
structurale specifice pentru diminuarea acestora.
• agricultura, care începând cu 1965 a dominat cheltuielile bugetare, cu un vârf în 1970, când cheltuielile pentru
PAC au reprezentat aproximativ 92% din buget. În prezent, sustinerea Politicii Agricole Comune prin fondul
special destinat acesteia , FEOGA, reprezinta aproximativ 46% din totalul cheltuielilor bugetare..
Pentru prima data în istoria bugetului comunitar, în cadrul perspectivelor financiare 2007-
2013 alocarea fondurilor pentru agricultura a fost mai mica decât pentru coeziune
economica si sociala si dezvoltare regionala.
• regiunile mai putin dezvoltate, care au devenit o prioritate începând cu prima etapa de extindere din 1973.
• alte destinatii în care intra:
- alte politici interne (7% din buget ) cum ar fi cercetare-dezvoltare, retelele de transport
transeuropene, mediu, cultura, etc.
- actiuni externe, (5%) din buget, care acopera actiuni umanitare asistenta acordata statelor în
curs de dezvoltare, mentinerii pacii, etc.
- administratie (5%) unde sunt incluse cheltuielile cu functionarea institutiilor europene, din care
cele mai costisitoare sunt Comisia Europeana si, respectiv Curtea Europeana de Justitie.De
remarcat ca, pâna în 1965, în perioda de creare a institutiilor europene si de formare a uniunii
vamale, aproximativ 90% din buget a fost utilizat pentru cheltuieli adminstrative.
POLITICA BUGETARĂ
Dintre politicile macroeconomice, politica monetara si cea fiscala sunt cele ale caror
instrumente permit, pe de o parte finantarea economiei dar, mai important, sunt principalele
instrumente de stabilizare macroeconomica în situatia în care fluctuatiile veniturilor (rezultatelor)
si respectiv ale gradului de ocupare a fortei de munca sunt mari.
În acest sens mentionam rolul Pactului de Crestere si Stabilitate Economica care obliga la
respectarea disciplinei bugetare stabilite prin Criteriile de convergenta nominala de la
Maastricht.
Politica fiscala opereaza pe doua planari .Primul este acela de a actiona asupra cresterii
economice atunci când economiile se afla în faza de încalzire accentuata, prin încetinirea
acesteia. Cel de-al doilea presupune masuri de accelerare atunci când economiile se afla în faza
de recesiune. Din acest considerent, politica fiscala este una mai degraba contra-ciclica decât
pro-ciclica.
Politica fiscala a unui stat membru afecteaza conditiile economice ale celorlalte state
membre, principalele canale de dispersie fiind veniturile si cheltuielile, (în principal taxele
vamale provenind din operatiuni de comert exterior), inflatia si costul creditului.
Evolutia ciclica a economiei dintr-un stat membru îsi pune amprenta asupra partenerilor
comerciali din interiorul zonei integrate prin intermediul importurilor si al exporturilor. În
conditiile în care statele membre ale unei uniuni monetare parcurg acelesi etape ale aceluiasi tip
de ciclu economic, vor adopta, în mod normal, acelasi tip de politica fiscala. Daca statele vor
adopta aceste politici fara a tine cont de reactia celorlalti parteneri, actiunea lor combinata poate
fi prea puternica, iar daca tin cont una de alta, actiunile lor combinate pot fi prea slabe. În cazul
ciclurilor asincronice, politica fiscala expansionista din economia care parcurge o perioada de
încetinire a cresterii economice va determina o crestere a consumului în tara aflata în
expansiune.
Exista argumente pro si contra unei politici bugetare comune. Prezenta dispersiei si a a
veniturilor crescatoare la scara sunt argumentele pro, iar existenta diferentelor nationale în
conditiile si preferintele statelor membre, alaturi de asimetria informatiei sunt argumente
împotriva unei politici fiscale comune.