Definiţii pedagogie

Definirea pedagogiei este o preocupare încă actuală a specialiştilor domeniului.

M. Stanciu (Pedagogie. Elemente de teoria educaţiei,suport de curs IDD, UAMV, Iaşi, 2001)
selectează principalele încercări şi reţine următoarele:

• „Pedagogia este teoria generală a artei educaţiei grupând într-un sistem solid legat prin principii
universale experienţele izolate, metodele personale, plecând de la realitate şi separând cu
rigurozitate ceea ce aparţine realului de ceea ce aparţine idealului.”(Lucien Cellerier, 1910)

• Pedagogia ca „ştiinţă a educaţiei are un dublu obiect: să descrie educaţia ca pe un proces natural,
aşa cum procedează ştiinţele descriptive; apoi să fixeze un ideal de educaţie şi să dea norme pentru
urmărirea acestuia, deci să procedeze ca ştiinţele normative.”(Ştefan Bârsănescu)

• Pedagogia este „ştiinţa care, bazându-se pe cunoaşterea naturii omeneşti şi ţinând seama de
idealul către care trebuie să tindă omenirea, stabileşte un sistem de principii după care se va îndruma
influenţa intenţionată a educatorului asupra celui educat.”(G. G. Antonescu)

• Pedagogia „are ca obiect elaborarea unei doctrine a educaţiei, în acelaşi timp teoretică şi practică,
precum doctrina moralităţii a cărei prelungire este, şi care nu este exclusiv nici ştiinţă, nici tehnică,
nici filosofie, nici artă, dar toate acestea la un loc şi ordonate după articulaţii logice”(René Hubert).

• „Pedagogia se ocupă de ceea ce este (realul), de ceea ce trebuie să fie (idealul), de ceea ce se face
(realizarea)”, dovedindu-se astfel că este, în acelaşi timp, o „ştiinţă teoretică şi descriptivă, ştiinţă
normativă şi tehnică de acţiune.”(Émile Planchard)

• Pedagogia poate fi interpretată ca o ştiinţă a paradigmelor în rezolvarea problemelor cheie ale

educaţiei (Cezar Bîrzea).

• Pedagogia mai poate fi înţeleasă şi ca ştiinţă a modelelor de interpretare şi realizare a educaţiei

deoarece: obiectul ei este un proiect; educaţia este o totalitate; educaţia este o acţiune socială, un
sistem deschis; intervenţia educativă este supusă condiţionării moralei şi ideologiei pe care le putem
evita prin modele (Cezar Bârzea).

În accepţiunea lui C. Cucoş (Pedagogie, 1996) pedagogia este ştiinţa educaţiei

care “studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului educaţional, scopul şi
sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile, metodele şi
formele de desfăşurare a proceselor paideutice.”

Stanciu M. observă de asemenea că, începând cu anii 1960 - 70 denumirile „ştiinţe ale educaţiei” şi
„pedagogie” se folosesc în paralel; „pedagogie” este folosit mai mult ca un atribut (intenţie
pedagogică, relaţie pedagogică) decât ca un substantiv care ar desemna o disciplină bine definită.
Astăzi, recunoaşterea diversităţii posibilităţilor de abordare ştiinţifică a educaţiei este poziţia cea mai
răspândită. Gaston Mialaret (1976) este preocupat de conturarea unui tablou general al ştiinţelor
educaţiei, considerând că diversitatea factorilor implicaţi în actul educaţiei este raţiunea profundă a
diversităţii ştiinţelor educaţiei. ”Ştiinţele educaţiei sunt constituite de ansamblul disciplinelor care
studiază condiţiile de existenţă, de funcţionare şi de evoluţie ale situaţiilor şi faptelor educaţiei”
precizează autorul menţionat. Coerenţa disciplinelor ştiinţelor educaţiei este dată de
pluridisciplinaritate, criteriu care-i asigură unitatea. După 1980, crescând, se revalorizează pedagogia;
pedagogia generală capătă din nou statut de ştiinţă fundamentală în categoria ştiinţelor educaţiei. Ea
se ocupă în principal de (re)sistematizarea continuă a cunoştinţelor şi integrarea experienţelor
conceptualizate privitoare la situaţiile educaţionale, inclusiv a celor cotidiene. Această sinteză se
adresează explicit educatorului, dar principalul beneficiar trebuie să fie educatul. Se impune o
distincţie între acţiunea pedagogică şi teoria structurată în urma studierii acţiunii paideutice practice,
concrete. Se foloseşte termenul “Pedagogie” pentru desemnarea teoriei generale, cea care reglează
acţiunea de modelare a evoluţiei unei persoane, principiile empirice, populare sau ştiinţifice şi
metodele de producere a unor rezultate anticipate. În consecinţă, admitem existenţa unei pedagogii
populare care cuprinde principii naive de genul “bătaia-i ruptă din cer”, “copilul se sărută doar în
somn” ale căror valori şi limite nu le discutăm aici, precum şi a unei pedagogii ştiinţifice care cuprinde
principii şi metode empiric validate (pe bază de experienţă) în abordare profesionistă şi mai ales
rezultate ale cercetării ştiinţifice. Pentru desemnarea acţiunii practice de intervenţie socială în
evoluţia unei persoane, se foloseşte termenul de “educaţie”. În literatura anglo-saxonă termenul
“educaţie” desemnează ambele ipostaze.

În prezenta lucrare folosim termenul de pedagogie doar pentru componenta ştiinţifică a acesteia,
discursul aferent vizând preponderent pedagogia şcolară, ramură a pedagogiei generale care se
ocupă de teoria educaţiei realizată la vârstele şcolare şi în instituţia şcolară, necesară pregătirii
profesorului.

Considerăm că nu există o ştiinţă a educaţiei; sintagma ştiinţele educaţiei este o noţiune compusă cu
caracter puternic abstract, care cuprinde disciplinele aplicative directe ale pedagogiei (de exemplu
didactica = teoria procesului de învăţământ) şi orice abordare pluridisciplinară a realităţii educative
(de exemplu metodica predării disciplinelor de specialitate – presupune abordare pedagogică,
didactică şi tehnică; consiliere şcolară şi orientare profesională – presupune abordare pedagogică,
psihologică şi economică; management educaţional – presupune abordare pedagogică şi managerială
etc.), în care pedagogia – teoria generală a educaţiei şi instruirii - este componentă ineludabilă.

Fiecare ştiinţă de ramură care se înscrie în sfera ştiinţelor educaţiei îşi va defini propriul obiect de
studiu - în general domenii interdisciplinare sau de graniţă ale educaţiei - şi îşi va elabora strategiile
de investigare structurate pe metodele, tehnicile, procedeele disciplinelor din perspectiva cărora
abordează domeniul definit. Suportul metodologic fundamental al pedagogiei apreciem a fi
abordarea sistemică, ceea ce permite integrarea poziţiilor radicale, sociologizante şi psihologizante,
într-o unitate complexă, deschisă, care-şi realizează continuu funcţia de ştiinţă.

Pedagogia este un sistem de teorii care serveşte o finalitate socială (interesul social), dar
instrumentează realizarea ei prin cultivarea identităţii - individuale, de grup, comunitare, naţionale şi
internaţionale - ale membrilor societăţii respective.
Principiul integrării sistemelor permite să acceptăm focalizarea teoriei educaţiei la nivel
macrosistemic - al instituţiilor şi organizaţiilor educative - pe interesul social, concomitent cu
focalizarea acţiunii educative la nivel microsistemic - al realizării practice, concrete – pe
individualitate.

Considerăm că nu se poate vorbi de progres social pe termen lung, fără cultivarea individualităţii.
Prezentăm în cele ce urmează unele discipline din categoria ştiinţelor educaţiei, discipline aplicative,
de ramură ale pedagogiei.

Didactica – definită anterior pedagogiei (Comenius) – studiază teoria procesului de învăţământ şi

tehnologiile de predare. Sociologia educaţiei – studiează relaţia dintre educaţie şi instituţiile sociale,
şcoala privită ca instituţie comunitară, clasa ca entitate colectivă şi sociologia predării.

Filosofia educaţiei – analizează calitatea logică a enunţurilor, conceptelor şi metodelor pedagogiei.

Metodicile de predare a disciplinelor de specialitate – studiază modalitatea de particularizare a

cunoştinţelor de didactică în domeniul disciplinelor de cultură generală, cultură tehnică generală şi
de specialitate.

Consiliere şi orientare şcolară/profesională – studiază teoria şi metodica îndrumării elevilor în

sprijinul adaptării confortabile la mediul şcolar, al autorealizării şi structurează premisele psihologice
ale unei evoluţii profesionale de succes.

Managementul educaţiei – studiază teoria şi practica conducerii: procesului de învăţământ, a unităţii

şcolare, a instituţiilor coordonatoare (inspectorate şcolare, direcţii ministeriale), a organizaţiilor
nonguvernamentale cu activitate educativă şi a programelor educative realizate prin mass-media.

Pedagogia comparată – studiază particularităţile naţionale ale educaţiei în vederea identificării

aspectelor universale şi ale celor specifice.