Universitatea „Spiru Haret”

Facultatea de Psihologie-Pedagogie

PLATFORMA BLACKBOARD
Fundamentele pedagogiei, anul I

Codul cursului:
Denumirea cursului: FUNDAMENTELE PEDAGOGIEI
Tipul cursului: Obligatoriu, Anul I / zi /
Durata cursului / Nr. de credite:
Perioada de accesare a cursului: 01 octombrie 2009– 01 octombrie 2010
Manuale recomandate: 1. Eugen David, Fundamentele pedagogiei, sinteze,
www.spiruharet.ro
2. Nadia Florea, Adela Taranu, Eugen David (coord.),
Pedagogie. Curs de formare initiala pentru cariera didactica, Editura Fundatiei „ROMÂNIA
DE MÂINE”, Bucuresti, 2007.
Obiective didactice:
 intelegerea corecta a rosturilor pedagogiei ca stiinta;
 formarea reprezentărilor adecvate cu privire la relatia pedagogiei cu alte stiinte;
 dobândirea aptitudinilor necesare pentru realizarea unor analize privind implicatiile
educationale ale principalelor provocari ale societatii contemporane;
 formarea capacitatii de a analiza relatia dintre sistemul de invatamint si sistemul
institutional al educatiei permanente;
 formarea reprezentarilor corecte privind continuturile educatiei;
 intelegerea corecta a semnificatiei „noilor educatii”.
Modul de stabilire a notei finale: Test-grila
Consultatii pentru studenti: In fiecare vineri intre orele 16.30 – 19.30, laboratorul de
psihologie experimentala, sediul din Brasov, strada Turnului nr 5.
Adrese e-mail pentru contactul cu studentii: edavid@rdslink.ro
Titularul cursului: Conf. univ. dr. Eugen DAVID
Adresa facultate: Brasov, str. Turnului 5
Conţinutul tematic al cursului:
1. Evolutia si dezvoltarea stiintelor educatiei.
2. Pedagogia, stiinta a educatiei.
3. Relatia pedagogiei cu alte stiinte.
4. Perspective asupra educatiei.

1
 5. Educatia si provocarile societatii contemporane.
6. Educatia permanenta.
7. Educatia formala, educatia nonformala si educatia informala.
8. Scoala - un posibil model pentru scoala viitorului.
9. Parteneriatul scoala-familie-comunitate.
10. Continuturile generale ale educatiei.
11. Noile educatii-caracteristici si modalitati de realizare.
Bibliografie minima obligatorie:
1. Cristea, S., (2000), Dictionar de pedagogie, Editura Litera, Chisinau.
2. Cucos, C., (2005), Pedagogie, Editura Polirom, Iasi.
3. David, E., (2001), Intrebari si raspunsuri pe teme pedagogice, Editura Mira Design,
Sibiu.
4. Bocos,M., Jucan,d.,(2008), Fundamentele pedagogiei.Teoria si metodologia curricum-
ului,Editura Paralela 45,Bucuresti
5. Paun, E., (2002), Scoala. O abordare sociopedagogica, Editura Polirom, Iasi.
6. Potolea,D.,Neacsu,i.,Iucu,R.,Panisoara,I-O.,(coord.),(2008),Pregatirea
psihopedagogica, Editura Polirom, Iasi.
7. Vaideanu, G., (1996), U.N.E.S.C.O.-50. Educatie, Editura Didactica si pedagogica,
Bucuresti.
Bibliografie facultativă:
1. Bârsănescu, S., 1976, Unitatea pedagogiei contemporane ca ştiinţă, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti;
2. Nicola, I., (2000), Tratat de pedagogie scolara, Editura Aramis, Bucuresti.
3. Vaideanu, G., (1998), Pedagogie. Note de curs, Editura Fundatiei Romania de Maine,
Bucuresti.
Prezentarea cursului:

2
 CURSUL 1

EVOLUŢIA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI

Ştiinţă şi practică deopotrivă, pedagogia constituie astăzi unul dintre domeniile

spiritualitatii umane cu o mare influenta asupra vietii si activitatii marii majoritati
aindivizilor ce constituie societatea contemporana. Avand ca obiectiv de studiu educatia
– ca actiune social-umana specifica ce urmareste formarea personalitatii umane in
vederea integrarii sale active in viata sociala – pedagogia a aparut si a evoluat din
necesitatea orientarii si fundamentarii stiintifice a acestui proces.
Dată fiind complexitatea fenomenului educaţional, în studierea ştiinţifică a acestuia s-
a manifestat aceeaşi tendinţă de multiplicare şi specializare pe care o întâlnim şi în cadrul
altor ştiinţe ale socio-umanului.
Ca atare, astăzi putem vorbi despre un adevărat sistem al ştiinţelor educaţiei
(pedagogice), ca sistem unitar de discipline teoretice şi practice orientate spre studierea
aprofundată a activităţii de formare şi dezvoltare a personalităţii umane sub toate aspectele şi
dimensiunile sale. Construcţia sistemului ştiinţelor educaţiei presupune o multitudine de
exigenţe de ordin structural şi logico-metodologic: scop, conţinut, structură, legăturile dintre
diferitele ştiinţe pedagogice, dintre acestea şi celelalte ştiinţe, unitatea, diversitatea,
integralitatea ştiinţelor pedagogice, precum şi criterii de clasificare, de ordonare sau
supraordonare etc. Dificultatea evidenţierii disciplinelor care fac parte integrantă din acest
sistem apare însă în momentul în care ne referim la ultimul aspect şi încercăm o clasificare a
lor.
S-au elaborat mai multe modele de clasificare şi pentru exemplificare apelăm la câteva
dintre acestea şi la criteriile care le-au stat la bază. Astfel, după Daniel Mara şi colab. (2005,
p. 13), criteriile de clasificare şi ramurile pedagogice derivate ar fi:
După domeniul fundamental de cercetare:
Pedagogia generală / Fundamentele pedagogiei;
Teoria şi metodologia instruirii / Didactica generală (în cadrul acesteia au apărut
metodicile diverselor discipline sau didacticile aplicate);
Teoria educaţiei;
Cercetarea pedagogică.
După domeniul de aplicaţie:
• Pedagogia specială (defectologia; pedagogia ocrotirii; pedagogia aptitudinilor
speciale);

3
 • Pedagogia socială (pedagogia familiei; pedagogia muncii; pedagogia mass-
mediei);
• Pedagogia artei etc.
După perioadele de vârstă în care se desfăşoară acţiunea educaţională:
• Pedagogia antepreşcolară;
• Pedagogia şcolară;
• Pedagogia adulţilor.
După domeniul interdisciplinarităţii:
• Pedagogia psihologică (psihologia educaţiei);
• Pedagogia sociologică (sociologia educaţiei);
• Pedagogia filosofică (filosofia educaţiei);
• Pedagogia axiologică;
• Pedagogia antropologică etc.
O clasificare interesantă şi, în acelaşi timp, deosebit de aprofundată şi argumentată a
ştiinţei educaţiei, o întâlnim la Elena Macavei (1997). Autoarea citată structurează sistemul
ştiinţelor educaţiei pe cinci domenii distincte, şi anume:
a) Domeniul teoretic fundamental, care include:
• Pedagogia generală – disciplină teoretică ce studiază problemele generale ale
educaţiei, esenţa şi legile ei, factorii formării şi dezvoltării personalităţii,
problemele generale ale procesului didactic, principiile, metodele şi
modalităţile de realizare a educaţiei, problemele conducerii (managementului)
activităţii instructiv-educative;
• Didactica – teorie a procesului de învăţământ care studiază esenţa şi
conţinutul procesului de învăţământ, principiile, metodele, formele de
organizare a procesului instructiv-educativ, organizarea şi conducerea
sistemului de învăţământ;
• Pedagogia comparată care studiază, în mod comparativ, diferite sisteme
educaţionale;
• Pedagogia prospectivă care studiază, în mod prospectiv, tendinţele de
organizare şi desfăşurare ale instruirii şi educaţiei pe termen mai scurt sau mai
lung;
• Istoria pedagogiei care studiază evoluţia în timp a gândirii şi practicii
educaţionale.
b) Domeniul specializat al ştiinţelor educaţiei, care vizează:
• Pedagogia experimentală, care studiază teoria şi practica investigării
experimentale în domeniul instruirii şi educaţiei contribuind la constituirea
unei pedagogii ştiinţifice şi restrângând aria pedagogiei empirice şi teoretico-
filosofice;
• Pedagogia vârstelor, care studiază particularităţile educaţiei determinate de
trăsăturile anatomo-fiziologice şi psihice ale celor educaţi, constituindu-se

4
 astfel subramuri specializate: pedagogia preşcolară, pedagogia şcolară,
pedagogia universitară, pedagogia adultului;
• Pedagogia specială (defectologia sau pedagogia învăţământului special) –
studiază legităţile dezvoltării persoanelor deficiente, al educării şi integrării
sociale, respectiv al readaptării sociale şi profesionale a acestora;
• Pedagogia socială, care studiază legităţile procesului de educare a individului
în cadrul grupului social în care trăieşte şi se manifestă;
• Pedagogia aplicată, care studiază conţinutul şi modalităţile concrete ale
educaţiei î medii sociale şi profesionale specifice; pe această bază s-au
constituit subramuri distincte, cum ar fi: pedagogia industrială, pedagogia
artistică, pedagogia sportivă ş.a.
c) Domeniul interdisciplinar, constituit din medierea între diferitele sfere ale teoriei
despre om şi societate privite prin prisma ştiinţei despre educaţie. Dintr-o asemenea
interrelaţionare a pedagogiei cu alte ştiinţe sau forme ale conştiinţei sociale, s-au
constituit:
• Filosofia educaţiei, care studiază educaţia prin prisma raportului existenţă-
conştiinţă, constituindu-se astfel ca o reflectare generalizată a fenomenului
educaţional;
• Sociologia educaţiei, care studiază fenomene pedagogice din punctul de
vedere al condiţiilor sociale care determină dezvoltarea activităţii educative;
ea este astfel un studiu global al raporturilor dintre educaţie şi societate;
• Pedagogia culturii, care studiază modalităţile de realizare a educaţiei prin
intermediul culturii, prin asimilarea creatoare a valorilor ei;
• Psihologia pedagogică – studiază dezvoltarea vieţii psihice a individului sub
influenţa educaţiei şi a tuturor resurselor ei, cât şi fundamentarea psihologică a
întregului proces instructiv-educativ;
• Axiologia pedagogică (axiologia educaţiei), care studiază educaţia din
perspectiva valorilor pe care le promovează;
• Epistemologia ştiinţelor educaţiei, care se constituie ca o fundamentare a
teoriei cunoaşterii ştiinţifice în sfera educaţiei;
• Ergonomia învăţământului, care studiază legităţile şi modalităţile de
organizare a activităţilor în învăţământ prin adaptarea condiţiilor de muncă la
elev şi invers;
• Pedagogia informaţională, care încearcă o nouă viziune (informaţională)
asupra procesului instructiv-educativ în care să se ia în considerare atât
intrările şi ieşirile din sistem, cât şi procesualitatea specifică acestuia.
d) Domeniul aplicativ al ştiinţelor educaţiei, care include:
• Pedagogia conducerii (managementul învăţământului), care studiază
conţinutul, principiile şi modul de realizare a îndrumării, controlului şi
gestionării instituţiilor de învăţământ la diferite niveluri;
• Pedagogia orientării şcolare şi profesionale, care are ca obiect de studiu
conţinutul, principiile şi metodele de îndrumare a individului şi a
colectivităţilor spre un anumit tip de şcoală sau profesiune, conformă cu

5
 aspiraţiile, interesele şi aptitudinile tinerilor, dar şi cu cerinţele societăţii
existente la un moment dat;
• Pedagogia mijloacelor de comunicare, care studiază problemele teoretice şi
practice ale comunicării prin intermediul diferitelor mijloace utilizate în
procesul educaţional şcolar şi extraşcolar.
• În domeniul aplicativ al ştiinţelor educaţiei sunt incluse în această clasificare
şi alte subramuri mai puţin amintite în lucrările de specialitate, dar cu un mare
impact asupra îndrumării indivizilor şi colectivităţilor umane, a diferitelor
aspecte din viaţa lor: pedagogia creativităţii, pedagogia timpului liber,
pedagogia autorităţii.
Principalele faze ale evoluţiei şi dezvoltării ştiinţelor educaţiei:
 Prima etapă denumită şi etapa reflectării educaţiei în conştiinţa comună (Ioan Nicola,
1996) sau, în alte lucrări, etapa pedagogiei populare, s-a caracterizat prin faptul că
experienţa educativă de la nivelul comunităţilor umane a fost sintetizată într-un
ansamblu de îndemnuri, sfaturi, proverbe, reguli etc. cu caracter educativ care se
transmiteau pe cale orală de la o generaţie la alta. Deşi aveau un caracter empiric şi
naiv, nesistematizat, aceste reprezentări şi idei cu caracter educativ aveau să constituie
baza reflectării teoretice a fenomenului educaţional.
 Umanizarea oamenilor prin cultură (Erasmus din Rotterdam) sau aspiraţia spre omul
universal (François Rabelais) au făcut din epoca Renaşterii şi Reformei momente de
referinţă pentru noi sisteme educaţionale care aveau să se înfiripeze odată cu secolul
al XVII-lea în cele mai dezvoltate ţări ale Europei.
 Acum are loc o dezvoltare impetuasă a diverselor ştiinţe particulare care fac eforturi
tot mai mari pentru desprinderea lor de filosofie. Este şi cazul pedagogiei care, deşi nu
îndeplinea condiţiile necesare pentru a se constitui ca ştiinţă de sine stătătoare, îşi
pregăteşte acest drum prin elaborarea unor sisteme pedagogice pe măsură. Apariţia
lor, prin contribuţia teoretică şi practică a lui Francis Bacon, René Descartes, Jan
Amos Comenius, Jean-Jaques Rousseau, Johann Heinrich Pestalozzi, Johann
Friedrich Herbart, Adolph Diesterweg, Friedrich Fröebel şi alţii, au demonstrat faptul
că pornindu-se de la datele observaţiei directe (pe cale inductivă) sau de la concluziile
formulate deja de practica educativă (pe cale deductivă) se poate ajunge la anumite
principii pedagogice care pot fundamenta o ştiinţă despre educaţie.
 Un astfel de principiu a fost, de pildă, principiul conformităţii educaţiei cu natura,
altfel spus, al desfăşurării acţiunii educative pe baza respectării legilor specifice
naturii exterioare omului. Preluat de la Bacon, acest principiu capătă la Comenius şi o
altă accepţiune: educaţia să se facă ţinându-se seama de treptele de dezvoltare ale
individului, de particularităţile de vârstă ale acestuia.
 Abia odată cu apariţia pedagogiei experimentale (A. Binet) şi a pedagogiei sociale (P.
Natorp, E. Durkheim), către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX,
gândirea pozitivă, ştiinţifică, dominantă în epocă, îşi face pe deplin simţită prezenţa şi
în sfera ştiinţelor educaţiei. Această nouă etapă în evoluţia acestor ştiinţe se datorează
trecerii de la o imagine empirică şi filosofică asupra educaţiei la una pozitivă şi
experimentală.
 Considerate ca fiind fapte şi acţiuni reale, fenomenele incluse în sfera educaţiei sunt
de acum supuse unor investigaţii aprofundate şi interpretate cu ajutorul metodelor
ştiinţelor pozitive: observaţia dirijată, experimentul ştiinţific, diverse probe şi tehnici

6
 speciale etc. Este perioada în care, prin contribuţia lui W. Wundt în Germania şi a lui
W. James în SUA se înfiinţează primele laboratoare de psihologie ce aveau ca
domeniu de aplicaţie metoda experimentală. De la constituirea psihologiei
experimentale şi până la instituirea metodei experimentale în pedagogie nu mai era
decât un pas. El a fost făcut aproape concomitent de către A. Binet în Franţa, A. Lyz
şi E. Meumann în Belgia, N. Vaschide în România ş.a. (E. David, 2006, p. 102).
Teme de reflecţie şi aplicaţii

1. Argumentaţi caracterul sistemic al pedagogiei, ca ştiinţă a educaţiei.

2. Ştiinţele educaţiei care formează domeniul teoretic fundamental sunt:
a) pedagogia generală;
b) didactica;
c) pedagogia comparată;
d) pedagogia socială;
e) pedagogia prospectivă;
f) istoria pedagogiei.
Variante de răspuns:
1) a)+b)+c)+d)+f)
2) a)+c)+d)+e)+f)
3) b)+c)+d)+e)+f)
4) a)+b)+d)+e)+f)
5) a)+b)+c)+e)+f)
3. Precizaţi care sunt ştiinţele educaţiei care formează domeniul specializat şi arătaţi
rolul lor în cunoaşterea specifică fenomenului educaţional.
4. Precizaţi care sunt ştiinţele educaţiei care formează domeniul interdisciplinar şi arătaţi
rolul lor în cunoaşterea specifică fenomenului educaţional.
5. Precizaţi care sunt ştiinţele educaţiei care formează domeniul aplicativ şi arătaţi rolul
lor în cunoaşterea specifică fenomenului educaţional.

7
 CURSUL 2

PEDAGOGIA – ŞTIINŢĂ A EDUCAŢIEI

Prezentarea succintă a sistemului ştiinţelor educaţiei şi a specificului disciplinelor pe

care le integrează, ne-a oferit posibilitatea să desprindem concluzia că educaţia nu reprezintă
un obiect de studiu exclusiv al pedagogiei, ea intrând în sfera de reflecţie şi a altor ştiinţe.
Aşa după cum s-a putut constata, fiecare dintre aceste ştiinţe abordează fenomenul
educaţional dintr-o perspectivă proprie, evidenţiindu-i un anumit gen de caracteristici şi
precizându-i locul şi rolul pe care acesta îl ocupă în ansamblul celorlalte fenomene sociale.
 Această multiplă abordare a fenomenului educaţional a fost determinată şi de
perspectiva din care a fost privit acesta de-a lungul timpului. Astfel, în timp ce
perspectiva antropocentrică considera că educaţia trebuie să stimuleze şi să dezvolte
doar acele calităţi generale ale individului cu care natura l-a înzestrat, viziunea
sociocentrică privea educaţia prin prisma pregătirii omului pentru exercitarea
diferitelor roluri sociale şi, în consecinţă, din perspectiva pregătirii eterogene,
diversificate, pe care ea trebuie să o asigure fiecărui individ.
 Acest fapt a condus către o varietate de accepţiuni ale conceptului de educaţie (astăzi
se cunosc peste 120 de definiţii) din care literatura de specialitate reţine doar trei, şi
anume:
a) educaţia ca ansamblu de acţiuni desfăşurate în mod deliberat într-o societate, în
vederea transmiterii şi formării, la noile generaţii, a experienţei de muncă şi de viaţă,
a cyunoştinţelor, deprinderilor, comportamentelor şi valorilor acumulate de omenire
până în acel moment;
b) educaţia ca efect al activităţilor desfăşurate în vedera formării oamenilor conform
unui model propus de societate;
c) educaţia ca proces prin care se formează, se dezvoltă şi se maturizează laturile
fundamentale ale fiinţei umane: fizicul, psihicul, moralul, esteticul, cognitivul,
afectivul, volitivul (Dicţionar de pedagogie, 2000).
Pentru o mai nuanţată precizare a ceea ce denumim educaţie, se cuvine să amintim
aici cuvintele lui M. Debesse care, evidenţiind rolul socializator şi umanizator al educaţiei,
afirma totodată că „educaţia nu creează omul, ea îl ajută să se creeze”. Cuvintele pedagogului
francez aduc în discuţie dimensiunea praxiologică a acţiunii educative, calitatea ei de a fi un
proces organizat prin care se urmăreşte atât socializarea tinerilor (prin imperativele sociale pe
care le impune acestora), cât şi individualizarea acestora (prin asigurarea unor premise ale
formării şi dezvoltării personalităţii tinerilor supuşi actului instructiv-formativ). Pedagogia,

8
prin specificul ei, este menită să confere consistenţă, în primul rând, acestei dimensiuni ale
acţiunii educative.
 În consecinţă, apare necesitatea de a desprinde specificul pedagogiei ca ştiinţă a
educaţiei, ca domeniu al spiritualităţii umane menit să confere educaţiei un suport
teoretic şi aplicativ mult mai consistent decât al celorlalte ştiinţe educaţionale. Fără a
minimaliza valoarea şi rolul celorlalte ştiinţe care alcătuiesc sistemul ştiinţelor
educaţionale, vom încerca să răspundem la o primă întrebare care decurge direct din
consideraţiile de mai sus:
în ce constă statutul ştiinţific al pedagogiei?
Pentru a oferi un răspuns cât mai adecvat la această întrebare, vom porni mai întâi de la
aprecierea conform căreia, ca orice ştiinţă pe deplin formată, pedagogia, ca ştiinţă a
educaţiei, presupune:
un obiect propriu de studiu (domeniul fenomenelor educative);
metode specifice de investigare;
legi (principii) care să o fundamenteze;
un sistem conceptual adecvat fenomenelor şi proceselor pe care le studiază;
o finalitate precisă (formarea personalităţii individului) (E. David, 2001, p. 24).
Obiectul de studiu al pedagogiei îl reprezintă, aşa după cum am subliniat deja – educaţia.
Deşi, din punct de vedere etimologic, termenul pedagogie a însemnat iniţial
„conducerea” (grecescul agoge) „copilului” (pais, paidas – copil), evoluţia sa în timp
a determinat un adaos de semnificaţie, fapt care a făcut să înţelegem astăzi, prin acest
concept, atât scopul şi sarcinile educaţiei, cât şi modalităţile concrete prin care ea
poate fi finalizată.
Avem în vedere o varietate de metode, mijloace şi procedee didactice care să asigure
realizarea optimă a activităţii de predare-învăţare în vederea atingerii finalităţilor
propuse. Totodată, surprinderea statutului ştiinţific al pedagogiei ne îndeamnă să
privim exigenţele de ordin metodologic nu numai din perspectiva metodelor de
predare-învăţare, ci şi din aceea a investigării permanente a universului educaţional,
ca premisă necesară a optimizării continue a procesului instructiv-educativ.
Însăşi progresul pedagogiei ca ştiinţă a fost determinat, pe de o parte, de generalizarea
experienţei educative, cât şi de iniţierea şi organizarea unor cercetări experimentale,
pe de altă parte. Cercetarea experimentală poate oferi educatorului posibilitatea de a
interveni în situaţia educaţională prin manipularea unor variabile şi înregistrarea
efectelor acestei intervenţii. Pe această bază, el poate ajunge la cunoaşterea cauzelor
care generează anumite efecte educaţionale şi, în timp, poate evidenţia diferite
regularităţi care constituie, în fapt, esenţa ştiinţei despre educaţie.
Fără a identifica principiile generale şi a legităţilor care guvernează domeniul educaţional,
educatorul nu va putea formula predicţii asupra rezultatelor muncii sale şi, mai ales,
asupra căilor şi modalităţilor de acţiune la care va trebui să facă apel în viitor.
Reţinem atenţia asupra acesti fapt întrucât complexitatea deosebită a fenomenului
educaţional, caracterul său multidimensional şi multideterminat, infinitatea de
variabile pe care le subsumează, obligă pedagogia – ca ştiinţă a educaţiei – să
abandoneze procedeele simpliste de soluţionare a problemelor sale, fundamentate
exclusiv pe experienţă, pe procedee empiricfe, pe speculaţii neştiinţifice.

9
 Iată de ce putem aprecia că, mai ales prin prisma cerinţei finalităţii, pedagogia are o
valoare nu numai gnoseologică, de cunoaştere tot mai profundă a universului
educaţional, ci şi o valoare praxiologică, de folosire a celor observate şi verificate în
procesul de formare şi dezvoltare a personalităţii umane, de integrare activă a acesteia
în viaţa socială.
Pe baza acestor aprecieri, putem concluziona că pedagogia poate fi definită ca fiind ştiinţa
ce studiază legiile (principiile), esenţa, idealul, conţinutul, metodele, mijloacele şi
formele de instruire şi educare a tinerilor, de pregătire socio-profesională a acestora.
Pedagogia se include în categoria ştiinţelor cu caracter socio-uman în virtutea faptului că
însăşi educaţia, obiectul ei de studiu, este un fenomen specific uman. Ea are atât un
caracter teoretico-explicativ (explică procesul de devenire a omului din „fiinţă de
sine” în „fiinţă pentru sine”), cât şi un caracter practic-acţional (pune la îndemâna
formatorilor mijloacele şi strategiile de instruire şi educare cele mai eficiente).
Ca atare, studiind etapele pe care le parcurge fiinţa umană în procesul formării ei ca
personalitate, pedagogia s-a impus prin dimensiunile sale specifice:
- ca totalitate de cunoştinţe ştiinţifice, verificate în practică şi organizate sistematic,
despre fenomenul educaţiei;
- ca totalitate a legilor, principiilor, metodelor, mijloacelor, procedeelor şi tehnicilor de
lucru pentru realizarea educaţiei;
- ca teorie a acţiunilor prin care se formează ideile, convingerile, deprinderile, modurile
de a simţi, trăi şi munci a indivizilor.

Teme de reflecţie şi aplicaţii

1. Precizaţi care sunt semnificaţiile educaţiei din perspectiva sociocentrică.

2. Precizaţi care sunt elementele care fundamentează statutul ştiinţific al pedagogiei.
3. Argumentaţi includerea pedagogiei în categoria ştiinţelor cu caracter socio-uman.
4. Argumentaţi includerea pedagogiei în categoria ştiinţelor cu caracter practic-acţional.
5. Analizaţi rolul şi necesitatea pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei.

10
 CURSUL 3

RELAŢIA PEDAGOGIEI CU ALTE ŞTIINŢE

Fiind un ansamblu structurat de cunoştinţe, metode, procedee, tehnici, obiective,

situaţii educative etc., pedagogia nu îşi poate păstra statutul de ştiinţă decât în măsura în care
îşi organizează sistematic elementele care o compun, dar mai cu seamă, îşi verifică
permanent în practică obiectivitatea şi eficienţa în raport cu fenomenul educaţional.
Acest fapt nu este posibil însă decât printr-o relaţionare complexă şi continuă cu alte
ştiinţe care studiază omul şi societatea, dar şi mediul natural în care acestea fiinţează:
a) cu psihologia – ştiinţă a proceselor, funcţiilor şi însuşirilor vieţii psihice a persoanei;
este relaţia cea mai benefică pentru pedagogie. Diferitele ştiinţe constituite în cadrul
psihologiei în vederea studierii particularităţilor de vârstă şi individuale ale
individului şi a evoluţiei acestora (psihologia genetică, psihologia vârstelor), a
diferenţelor specifice dintre indivizi (psihologia diferenţială), a mediului social-
valoric în care aceştia interacţionează (psihologia socială), a reacţiilor acestora în
urma unor intervenţii active în anumite condiţii date (psihologia experimentală)
ş.a.m.d., aduc informaţii şi experienţe utile pentru optimizarea procesului instructiv-
educativ.
Studierea acestor aspecte atât de importante pentru cunoaşterea capacităţii elevului de
a răspunde pozitiv la exigenţele procesului instructiv-educativ, dar şi pentru inovarea
continuă a acestui proces, se realizează astăzi în cadrul unei discipline de graniţă:
psihologia pedagogică (psihologia educaţiei). Analizând modul în care aplicarea
diferitelor metode de învăţământ produce variate efecte în psihicul elevilor sau modul
în care funcţionează diferitele mecanisme ale însuşirii cunoştinţelor şi formării
priceperilor şi deprinderilor (prin intermediul uneia dintre ramurile sale: psihologia
învăţării), această ştiinţă conferă pedagogiei prestigiu şi autenticitate.
b) cu biologia – ştiinţă care studiază organismele vii şi diferitele aspecte ale vieţii; ea
oferă pedagogiei informaţii variate cu privire la capacitatea fiziologică a organismului
uman de a răspunde solicitărilor şi influenţelor exercitate asupra lui din partea
mediului natural sau social. Multe dintre aceste informaţii dau posibilitatea ştiinţei cu
privire la educaţie de a explica, în mod ştiinţific, dimensiunile multiple ale
fenomenului educaţional,mai cu seama cea privitoare la moştenirea ereditară.
Eficienţa acţiunii educaţionale depinde, într-o bună măsură, de cunoaşterea şi
interpretarea corectă a aportului valoric pe care informaţia ereditară îl aduce în
procesul de maturizare a sistemului nervos sau în adaptarea/inadaptarea socială a
individului.
c) cu filosofia – ca modalitate specifică de cunoaştere şi gândire, de apreciere şi atitudine
a omului faţă de lume şi existenţa ei; fiind o proiecţie umană asupra realului, o
afirmare supremă a conştiinţei de sine a omului, filosofia oferă pedagogiei un sens în
conştiinţa şi practica umană.

11
 Îndeosebi prin mijlocirea unor discipline filosofice cum sunt praxiologia, axiologia,
etica sau logica, pedagogia îşi valorifică potenţialul ei practic-aplicativ, în
conformitate cu anumite obiective riguros elaborate şi atent orientate.
În etică de pildă – ca ştiinţă a normelor şi valorilor morale – pedagogia îşi găseşte atât
fundamentul teoretic şi aplicativ al educaţiei morale, criteriile axiologice conform
cărora sunt apreciate faptele şi atitudinile morale, cât şi normele şi criteriile de
deontologie profesională.
Ca doctrină a moralei profesionale, ce operează mai cu seamă cu noţiunea de datorie
(de la gr. deon, deontos – „ceea ce trebuie făcut”, „ceea ce se cade”), deontologia este
pe deplin implicată şi în studiul drepturilor şi îndatoririlor ce rezultă din exercitarea
profesiunii didactice (deontologia didactică). În ultimii ani, literatura
psihopedagogică utilizează frecvent şi noţiunea de didactogenie pentru a evidenţia
apariţia unei noi discipline pedagogice specializată în studiul efectelor nedorite în
planul personalităţii elevilor cauzate de erorile neintenţionate din activitatea didactică
a profesorilor.
Din aceeaşi perspectivă, logica – ştiinţă a demonstratiei, a gândirii corecte, a tipurilor
şi a legilor raţionării veridice – constituie pentru pedagogie un fundament ştiinţific al
judecăţilor şi raţionamentelor cu care ea operează. Apelând şi la diversele ramuri care
s-au constituit în cadrul ştiinţei logicii cum ar fi logica erotetică (logica întrebărilor),
logica modală (a raporturilor dintre necesitate, posibilitate, imposibilitate şi
contingenţă), logica deontică (aplicată normelor) ş.a., pedagogia îşi amplifică valoarea
şi forţa statutului ei de ştiinţă autentică.
d) cu sociologia – ca ştiinţă specializată în studiul relaţiilor interumane, a diferitelor
tipuri de colectivităţi şi grupuri sociale – pedagogia interferează prin obiectul ei de
studiu (educaţia este un fenomen social-uman), dar şi prin subsistemul de metode,
procedee şi tehnici de investigaţie prin care esenţa fenomenelor pe care le analizează
să fie descifrată. Astfel, nevoia de a oferi explicaţii veridice cu privire la o serie de
aspecte cum sunt: raportul educaţiei cu societatea şi cu celelalte fenomene sociale,
raportul educaţiei şcolare cu cea post-şcolară, sistemul şcolar şi mobilitatea socială şi
socioprofesională, poziţia socială şi personalitatea profesorului, clasa de elevi ca grup
social ş.a., a determinat ştiinţele despre educaţie să îşi orienteze studiile către unele
rezultate la care sociologia ajunsese deja. În acest fel s-a construit fundamentul pe
care a luat naştere sociologia educaţiei (pedagogia sociologică), ramură a sociologiei
generale care studiază fenomenul pedagogic din punct de vedere al condiţiilor sociale
care determină dezvoltarea activităţii educative.
e) cu istoria – ca ştiinţă a legilor evoluţiei şi dezvoltării societăţii omeneşti, pedagogia
interacţionează, în primul rând ,din nevoia de a se cunoaşte pe sine. Istoria educaţiei, a
învăţământului, nu poate fi ruptă de istoria vieţii sociale şi nici de istoria gândirii
pedagogice. Fiind o reflectare în plan cognitiv a procesului obiectiv de dezvoltare a
ştiinţei pedagogice de la începuturile gândirii pedagogice (idei, norme, concepţii
despre educaţie) şi până în prezent, istoria pedagogiei reprezintă o parte componentă
a sistemului ştiinţelor pedagogice, o disciplină ştiinţifică de sine stătătoare. Ea
studiază fenomenul educativ în evoluţia şi dinamica sa, analizează condiţiile istorice
în care apar şi se dezvoltă sistemele de educaţie, instituţiile în care se desfăşoară
aceasta, apariţia şi dezvoltarea gândirii pedagogice de-a lungul timpului, precum şi
transformările educaţiei privite în perspectiva istoriei.

12
 f) cu informatica – ştiinţă a prelucrării raţionale şi automate a informaţiilor; pedagogia
relaţionează, prioritar ,din perspectiva inovării procesului instructiv-educativ, a
optimizării tehnologiei didactice. Fiind o ştiinţă aplicativă care se ocupă cu
prelucrarea matematică şi automată a informaţiilor, informatica se foloseşte atât de
teoria informaţiei, cât şi de dispozitivele tehnice (electronice) apte de a efectua
operaţii logico-matematice (calculatoare, ordinatoare).
Din aceeaşi perspectivă, pedagogia relaţionează cu cibernetica (gr. kübernetes,
cârmaci) ce are ca obiect de studiu analiza matematică a funcţionării sistemelor cu
autoreglare, caracterizate prin relaţii de comandă şi control. Aplicabilitatea
principiilor ciberneticii în procesul de învăţământ se bazează pe caracteristica
funcţionalităţii acestuia de a acţiona ca un sistem de autoreglare.
Implicarea tot mai accentuată a ciberneticii în algoritmizarea procesului de instruire a
condus chiar la constituirea unei discipline ştiinţifice la frontiera dintre cele două
ştiinţe, pedagogia şi cibernetica, şi anume pedagogia cibernetică.
Iar pentru a aduce un argument în plus la cele afirmate anterior putem remarca şi
faptul că, în ultimele decenii, o aplicare a ciberneticii în cunoaşterea şi organizarea
învăţării, o constituie instruirea programată care, îmbinată cu problematizarea,
modelarea sau euristica, poate contribui la sporirea randamentului şcolar.
g) cu tehnica – ansamblu de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnologice, de instrumente şi
deprinderi de muncă create şi perfecţionate de către societate în vederea creşterii
eficienţei activităţilor oamenilor – pedagogia relaţionează îndeosebi în scopul de a
moderniza mijloacele de învăţământ şi tehnologia didactică utilizată.
Ca instrumente auxiliare care facilitează transmiterea informaţiei ca act al predării,
mijloacele de învăţământ (hărţile, diagramele, folografiile, machetele, modelele
acţionale pentru formarea unor operaţii, mijloacele tehnice audiovizuale etc.) sunt
produse ale tehnicii, iar integrarea lor în procesul de învăţământ trebuie să răspundă
unei finalităţi pedagogice.
Relaţia strânsă pe care pedagogia o realizează cu tehnica (tehnologia) poate fi pusă în
evidenţă şi prin faptul că ea a preluat şi asimilat o serie de termeni specifici care fac
acum parte din sistemul conceptual al ştiinţei despre educaţie: tehnologia educaţiei,
tehnologia instruirii, educaţia în spiritul tehnologic al societăţii (E. Macavei, 1997, p.
68).
Desigur, gama ştiinţelor cu care pedagogia interferează este mult mai largă şi doar
lipsa de spaţiu ne împiedică să facem referiri şi la alte ştiinţe cum ar fi, de pildă, economia,
medicina, lingvistica, politologia, estetica, viitorologia, ergonomia ş.a. Putem însă
concluziona subliniind faptul că, în afara relaţiei cu conţinuturile şi preocupările acestor
ştiinţe, pedagogia, ca ştiinţă a educaţiei, ar fi insuficient pregătită pentru a orienta formarea
personalităţii individului în conformitate cu exigenţele lumii contemporane.

13
Teme de reflecţie şi aplicaţii

1. Precizaţi care este esenţa raporturilor de intercondiţionare între pedagogie şi

psihologie, pedagogie şi sociologie.
2. Enumeraţi şi analizaţi avantajele pe care le oferă relaţionarea pedagogiei cu
informatica şi cibernetica.
3. Enumeraţi şi analizaţi cel puţin trei argumente în sprijinul afirmaţiei: „În etică,
pedagogia îşi găseşte atât fundamentul teoretic şi aplicativ al educaţiei morale,
criteriile axiologice conform cărora sunt apreciate faptele şi atitudinile morale, cât şi
normele şi criteriile de deontologie profesională”.
4. Analizaţi comparativ contribuţiile pe care le aduc istoria pedagogiei şi sociologia
educaţiei la modernizarea procesului instructiv-educativ.

CURSUL 4

PERSPECTIVE ASUPRA EDUCAŢIEI

Complexitatea fenomenului educaţional este dată de abordările multiple care trebuie

să fie luate în considerare:
 perspectiva subiectului aflat sub influenţă educaţională (nevoi şi particularităţi);
 perspectiva adultului pe care o conţine idealul educaţional;
 perspectiva situaţiilor educaţionale;
 perspectiva procesului educaţional.
Trăsăturile definitorii ale educaţiei ca fenomen individual şi social complex sunt:
 educaţia este un demers caracteristic exclusiv fiinţei umane pentru că presupune
existenţa conştiinţei;
 educaţia este deliberată;
 acţiunile educaţionale permit organizare, structurare şi chiar planificare;
 educaţia se realizează din perspectiva unui ideal;
 educaţia nu este e etapă limitată la o anumită vârstă, ci un proces continuu şi
permanent.
Funcţiile educaţiei au fost tratate diferit în literatura pedagogică în funcţie de criteriul
avut în vedere:
 după dimensiunile existenţei umane:
- funcţia cognitivă;

14
 - funcţia economică;
- funcţia axiologică;
 după domeniile vieţii sociale:
- funcţia politică (civică);
- funcţia economică;
- funcţia culturală.
Perspectiva holistică asupra educaţiei care o analizează ca pe un tot, ca pe o
experienţă globală este supusă atenţiei de către Yin Cheng, creatorul unui nou model
educaţional numit paradigma triplizării educaţiei (vezi cursul 5). Perspectiva holistică asupra
educaţiei porneşte de la două dimensiuni în analiza calităţii educaţiei:
a) domeniul (tehnico-economic, socio-uman, politic, cultural şi educaţional);
b) nivelul de impact (individual, instituţional, comunitar, naţional şi
internaţional/global).
Din această perspectivă, se disting următoarele funcţii ale educaţiei:
a) funcţiile socio-umane – vizează impactul educaţiei în planul dezvoltării personalităţii
umane şi al relaţiilor sociale la diferite niveluri;
b) funcţiile tehnico-economice – vizează contribuţia educaţiei la dezvoltarea economică,
la fiecare din cele cinci niveluri (individual, instituţional, comunitar, naţional şi
global);
c) funcţiile politice – vizează impactul educaţiei asupra dezvoltării politice;
d) funcţiile culturale – au în vedere contribuţia culturii la transmiterea şi crearea culturii;
e) funcţiile educaţionale – evidenţiază educaţia ca valoare, dar şi rolul politicilor
educaţionale în dezvoltarea şi menţinerea educaţiei.
Astfel, la nivel individual, educaţia promovează ca scop „a învăţa să înveţi”, iar la
nivelul comunităţii şi al societăţii sunt oferite oportunităţi pentru satisfacerea diferitelor nevoi
educaţionale.

Teme de reflecţie şi aplicaţii:

1. Precizaţi cel puţin trei perspective de abordare a educaţiei.

2. Enumeraţi trăsăturile definitorii ale educaţiei.
3. Explicaţi şi argumentaţi funcţiile educaţiei.
4. Funcţiile educaţiei din perspectiva holistică sunt:
a) funcţiile socio-umane;
b) funcţiile tehnico-economice;
c) funcţiile administrative;
d) funcţiile politice;
e) funcţiile culturale;
f) funcţiile educaţionale.
Variante de răspuns:

15
 1. a)+b)+c)+d+f)
2. a)+c)+d)+f)
3. a)+b)+d)+e)+f)
5. Nivelurile de impact ale educaţiei avute în vedere în cadrul perspectivei holistice sunt:
a) individual;
b) grupal;
c) instituţional;
d) comunitar;
e) naţional;
f) internaţional.
Variante de răspuns:
1. a)+b)+c)+d)+e)
2. a)+c)+d)+e)+f)
3. a)+b)+c)+d)+f)
4. a)+b)+c)+e)+f)

CURSUL 5

EDUCAŢIA ŞI PROVOCĂRILE SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

Noile perspective mondiale au schimbat într-un mod fundamental viziunea asupra

educaţiei în lumea contemporană, determinând trecerea de la dimensiunea internaţională în
educaţie la dimensiunea globală.
Organismele internaţionale (UNESCO) şi-au amplificat acţiunile pentru promovarea
unor noi conţinuturi educaţionale legate de securitatea mondială, subdezvoltare şi
multiculturalitate, de conştientizarea problematicii lumii contemporane.
Procesul de globalizare lansează educaţiei noi provocări:
a) provocarea incluziunii sociale (sistemele educaţionale trebuie să asigure integrarea
tinerilor pe piaţa muncii);
b) provocarea cunoaşterii (sistemele educaţionale trebuie să genereze o societate bazată
pe educaţia permanentă);
c) provocarea descentralizării (sistemele educaţionale trebuie să se bazeze pe o mărire a
autonomiei şi responsabilităţii);
d) provocarea resurselor (sistemele educaţionale trebuie să ofere elevilor oportunităţi
moderne de educaţie).
Asumându-şi aceste provocări, Uniunea Europeană generează noi politici
educaţionale pornind de la trei misiuni principale:
a) construirea unei Europe a cunoaşterii (până în anul 2010);

16
 b) dezvoltarea unui spaţiu cultural european;
c) sprijinirea mobilităţii educaţionale şi profesionale a indivizilor între statele membre.
Pentru realizarea acestor imperative este necesară multiplicarea perspectivelor
educaţionale, respectiv globalizarea, localizarea şi individualizarea, - model educaţional pe
care Yin Cheng îl numeşte paradigma triplizării în educaţie:
a) globalizarea se referă la circulaţia, adaptarea şi dezvoltarea valorilor, a cunoaşterii
tehnologice şi normelor comportamentale de-a lungul ţărilor şi societăţilor din
întreaga lume;
b) localizarea se referă la circulaţia, adaptarea şi dezvoltarea valorilor comune în
contextul local;
c) individualizarea se referă la circulaţia, adaptarea şi dezvoltarea valorilor care să
corespundă nevoilor individuale.
Toate aceste trei perspective au caracterstici proprii şi determină implicaţii diferite în
plan educaţional. Noul model educaţional aşează elevul în centrul procesului educativ şi îi
oferă oportunităţi de învăţare individualizată, localizată şi globalizată, se concentrează pe
cum învaţă şi creează elevul.
O analiză comparativă a celor două paradigme educaţionale (paradigma tradiţională şi
paradigma triplizării educaţiei) pun în evidenţă o serie de concluzii valoaroase.
Astfel, în perspectiva tradiţională, elevii şi învăţarea sunt părţi dintr-un proces de
reproducere şi perpetuare a structurii cunoştinţelor existente. Toate activităţile de învăţare
sunt legate de şcoală şi bazate pe profesori, programe standard, abordare disciplinară şi ritm
comun. Prin contrast, în noua paradigmă, resursele locale şi globale , ca şi reţelele sociale, pot
fi folosite în proiectarea şi materializarea oportunităţilor de învăţare pentru dezvoltarea
elevilor. Prin localizare şi globalizare, elevii pot învăţa din surse multiple, în şi în afara
şcolilor, cu un număr nelimitat de profesori. Participarea în programele de învăţare locală şi
internaţională poate contribui la realizarea unor experienţe comunitare sau globale de învăţare
în reţea.
Pornind de la înţelegerea educaţiei ca experienţă completă (în plan cognitiv, practic,
personal şi social), Raportul UNESCO pentru sec. XXI a avansat patru axe/direcţii de
dezvoltare a educaţiei, respectiv patru categorii de metacomponente pentru tinerii secolului
XXI:
a) a învăţa să cunoşti;
b) a învăţa să faci;
c) a învăţa să trăieşti impreună cu ceilalţi;
d) a învăţa să fii.

17
Teme pentru reflecţie şi aplicaţii:

1. Identificaţi provocările pe care globalizarea le pune în faţa educaţiei şi evaluaţi

implicaţiile acestora.
2. Caracterizaţi paradigma triplizării educaţiei.
3. Realizaţi o analiză comparativă a celor două paradigme privind educaţia (cea
tradiţională şi cea modernă).
4. Argumentaţi locul şi rolul localizării şi globalizării în cadrul noului model
educaţional.
5. Conform paradigmei triplizării educaţiei, educaţia individualizată se caracterizează
prin:
a. elevul este în centrul atenţiei;
b. programele educaţionale sunt individualizate;
c. procesele de învăţare sunt reproductive;
d. centrarea pe cum se învaţă (pe proces);
e. recompense şi satisfacţii personale.
Variante de răspuns:
1. a)+b)+c)+d)
2. a)+b)+d)+e)
3. a)+c)+d)+e)
4. b)+c)+d)+e)

CURSUL 6

EDUCAŢIA PERMANENTĂ

Educaţia permanentă este un principiu organizatoric şi filosofic care presupune că

educaţia este un continuum existenţial ce poate avea la bază un sistem complex de mijloace
care trebuie să răspundă nevoilor de ordin educaţional al fiecărui individ.
 Condiţiile care au impus acest principiu în practica educaţională sunt:
- explozia cunoaşterii concomitent cu perisabilitatea rapidă a cunoştinţelor;
- schimbarea statutului economico-social al indivizilor, ceea ce presupune
eforturi permanente de adaptare la schimbări;
- schimbările din structura demografică (creşterea ponderii persoanelor în
vârstă).
 Paradigma educaţiei permanente are la bază lansarea unei noi perspective sociale –
proiectul social numit Societatea educativă (societatea care învaţă) definită prin
următoarele trăsături:

18
 - învăţare continuă;
- responsabilitate faţă de propria evoluţie socială şi profesională;
- evaluare centrată mai mult pe confirmarea progreselor decât pe constatarea
eşecurilor;
- participare civică şi muncă în echipă;
- parteneriat social.
 Princiiple definitorii pentru educaţia permanentă sunt:
- educaţia nu se termină odată cu finalizarea studiilor;
- educaţia nu înseamnă exclusiv educaţia adulţilor;
- educaţia include modalităţile formale, dar şi pe cele nonformale: învăţarea
planificată, învăţarea spontană;
- comunitatea deţine un rol important în educarea individului;
- şcoala va avea rolul de a integra şi coordona toate celelalte influenţe
educaţionale;
- împotriva caracterului elitist al educaţiei, educaţia permanentă se afirmă cu un
caracter universal şi democratic;
- principalele funcţii ale educaţiei permanente: integrare şi adaptare reciprocă a
individului şi a societăţii;
- scopul final al educaţiei este să crească calitatea vieţii.
 Componentele majore ale educaţiei permanente sunt:
a) educaţia iniţială – este educaţia de bază şi cuprinde învăţământul preşcolar şi
învăţământul general-obligatoriu;
b) educaţia adulţilor – cuprinde totalitatea proceselor de educare continuă sau
înlocuiesc educaţia iniţială. Ea include:
- formarea profesională continuă;
- educaţia recurentă;
- educaţia compensatorie (sau „a doua şansă”);
- alfabetizarea;
- educaţia pentru timpul liber.
c) educaţia difuză – vizează totalitatea mediilor culturale şi sociale care au
valenţe educaţionale: comunitatea, mass-media, armata, biserica, presa etc.
 Sistemul instituţional al educaţiei permanente include:
- învăţământul instituţionalizat;
- instituţiile de cultură şi mass-media;
- alte forme care desfăşoară activităţi educative (asociaţiile profesionale,
academiile, societăţile ştiinţifice etc.).
Sistemul de învăţământ reprezintă un important subsistem al educaţiei
permanente.

19
  Autoeducaţia reprezintă o componentă a educaţiei permanente, ea asigurându-i
continuitatea şi finalizarea. Aceasta se bazează pe capacitatea şi nevoia individului de
a se defini ca subiect şi obiect al propriei formări).
 Metode şi procedee de autoeducaţie (autoobservaţia, autoexersarea, autocontrolul,
tehnicile autosugestive, lectura etc.).

Teme pentru reflecţie şi aplicaţii:

1. Analizaţi şi argumentaţi princiiple educaţiei permanente;

2. Identificaţi şi analizaţi relaţia dintre sistemul de învăţământ şi sistemul instituţional al
educaţiei permanente.
3. Analizaţi conceptul de autoeducaţie din perspectiva educaţiei permanente.
4. Argumentaţi locul şi însemnătatea educaţiei adulţilor.
5. Identificaţi şi alte metode de realizare a autoeducaţiei.

CURSUL 7

EDUCAŢIA FORMALĂ, EDUCAŢIA NONFORMALĂ, EDUCAŢIA INFORMALĂ

Din perspectiva educaţiei permanente, Philip Coombs a diferenţiat trei tipuri (forme,
moduri) de educaţie: formală, nonformală şi informală.
a) Educaţia formală (şcolară) este educaţia intenţionată, organizată, sistematică şi evaluată,
încredinţată unor educatori cu pregătire specială şi organizată în instituţii specializate
(grădiniţe, şcoală, universitate, centru de formare).
Trăsăturile educaţiei formale sunt:
 este instituţionalizată (se realizează în cadrul sistemului de învăţământ);
 este proiectată riguros (pe cicluri, pe niveluri, pe ani de studii) sub forma
documentelor şcolare oficiale;
 este organizată în cadrul procesului de învăţământ;
 este realizată într-un cadru pedagogic determinat, cu metode şi mijloace cu funcţii
pedagogice precise;
 este întotdeauna evaluată social;
 este generalizată (permite accesul tuturor indivizilor);
 este prioritară, fiind principala ţintă a politicilor educaţionale.
Principalele critici aduse educaţiei formale:

20
  inerţia sistemului de învăţământ, prin comparaţie cu dinamica societăţii;
 accentul pe aspectul instructiv şi informativ;
 accentul pe elementele teoretice în detrimentul celor practic-aplicative;
 rutina practicilor didactice;
 relaţii slabe cu alţi factori educativi (familia, comunitatea).
b) Educaţia nonformală este educaţia de tip instituţional, dar nonşcolar, desfăşurată în locuri
care nu au în mod special o misiune educaţională proprie (cluburi, asociaţii, teatre, muzee
etc.).
Trăsăturile educaţiei nonformale sunt:
 marea varietate şi flexibilitate a acestor situaţii educaţionale;
 caracterul opţional sau facultativ;
 diferenţierea conţinuturilor şi a modalităţilor de lucru în funcţie de interesele şi
capacităţile participanţilor.
Ea implică mai multe tipuri de acţiuni:
 acţiuni extraşcolare (realizate sub îndrumarea profesorului);
 acţiuni vizând educaţia adulţilor (reciclare, reprofesionalizare);
 acţiuni care se realizează cu mijloace de divertisment sau odihna activă.
c) Educaţia informală (incidentală) are un caracter spontan şi nesistematic, care se
realizează prin contactele directe ale individului cu mediul social (programe TV,
concerte, diverse situaţii cotidiene).
Trăsăturile educaţiei informale sunt:
 are caracter spontan;
 atractivitatea şi diversitatea stimulilor educaţionali;
 varietatea conţinutului informaţional;
 caracterul dominant al valorilor promovate;
 efectele „perverse” (atunci când ea vine în contradicţie cu valorile promovate de
educaţia formală).
Este necesară asigurarea continuităţii şi întăririi reciproce a celor trei forme de
educaţie; în caz contrar, ele rămân „paralele” şi accentuează ruptura dintre şcoală şi realitatea
socială.

21
Teme pentru reflecţie şi aplicaţii:

1. Caracterizaţi educaţia formală şi argumentaţi rolul ei în formarea personalităţii

individului.
2. Caracterizaţi educaţia nonformală şi argumentaţi rolul ei rolul ei în formarea
personalităţii individului.
3. Caracterizaţi educaţia informală şi argumentaţi rolul ei rolul ei în formarea
personalităţii individului.
4. Realizaţi o analiză între educaţia formală, nonformală şi informală.
5. Precizaţi legătura de continuitate şi interdependenţă dintre formele educaţiei.

CURSUL 8

ŞCOALA – UN POSIBIL MODEL PENTRU ŞCOALA VIITORULUI

Şcoala reprezintă o etapă fundamentală a educaţiei permanente în care se pun bazele

şi se asigură deschiderile necesare pregătirii ulterioare.
Tradiţional, funcţiile sistemului instituţional-educativ vizau:
 formarea competenţelor de bază;
 funcţia de socializare;
 pregătirea pentru viaţa activă;
 selecţia şcolară prin intermediul examenelor;
 dezvoltare socială şi culturală.
În contextul noilor mutaţii sociale, aceste funcţii sunt şi ele supuse evoluţiei (de
exemplu, trunchiul competenţelor de bază nu mai poate fi garantat pe durata întregii vieţi).
În raport cu aceste evoluţii, funcţiile educaţiei instituţionalizate se modifică (în sensul
aplicării principiului educaţiei permanente). Astfel:
 competenţele de bază nu se formează doar prin educaţia iniţială;
 motivaţia învăţării continue creşte;
 selectiva va include şi criterii privind viaţa activă;
 învăţarea prin experienţă directă devine mai importantă;
 abordările interdisciplinare cresc în amploare;
 instituţia educaţională devine instituţie de interes public.
În consecinţă, instituţiile educative nu se vor mai limita la îndeplinirea unor funcţii
socio-umane şi tehnico-administrative, ci vor accentua funcţiile la nivel comunitar, naţional şi
internaţional. Astfel:

22
 La nivel individual (al elevilor) şcoala va contribui la:
- dobândirea cunoştinţelor şi abilităţilor necesare pentru a concura pe piaţa
muncii;
- dezvoltarea potenţialului psihologic individual;
- dezvoltarea relaţiilor interumane;
- dezvoltarea atitudinilor şi aptitudinilor civice;
- transmiterea valorilor culturale dominante;
- învăţarea modului de a studia autonom.
 La nivel instituţional (al şcolii) şcoala:
- oferă servicii de calitate pentru beneficiari;
- reprezintă un loc de muncă stimulativ;
- reprezintă un spaţiu de socializare politică pentru elevi şi profesori;
- reprezintă un loc de înnoire culturală;
- reprezintă un loc al sprijinului profesional reciproc.
 La nivelul comunităţii locale, şcoala:
- sprijină nevoile comunităţii locale prin calitatea ofertelor educative;
- întâmpină nevoile sociale ale comunităţii (integrarea socială a unor membri,
de exemplu);
- facilitează afirmarea şi exercitarea drepturilor şi responsabilităţilor de
cetăţean;
- sprijină dezvoltarea valorilor culturii locale.
 La nivelul societăţii şcoala:
- formează o forţă de muncă de calitate;
- satisface dinamica pieţii numai prin formarea profesională a tinerilor;
- realizează selecţia şi ierarhia elevilor;
- contribuie la formarea unei societăţi care învaţă.
 La nivel internaţional şcoala:
- contribuie la formarea unor viitori adulţi competenţi şi deschişi pentru
schimburile economice, tehnologice şi informaţionale într-o comunitate
mondială;
- formează tinerii în spiritul unei armonii internaţionale, al toleranţei şi
cooperării sociale.

23
Teme pentru reflecţie şi aplicaţii:

1. Identificaţi funcţiile actuale ale educaţiei instituţionalizate.

2. Argumentaţi rolul şcolii în dezvoltarea potenţialului psihologic al individului.
3. Argumentaţi rolul şcolii în dezvoltarea atitudinilor civice ale individului.
4. Identificaţi şi argumentaţi rolul şcolii în realizarea selecţiei şi ierarhizării tinerilor.
5. Cum contribuie şcoala la formarea unei societăţi care învaţă?
6. Specificaţi modul în care şcoala poate contribui la dezvoltarea la elevi a spiritului
toleranţei şi cooperării sociale.

CURSUL 9

PARTENERIATUL ŞCOALĂ – FAMILIE – COMUNITATE

În noile condiţii sociale ale schimbărilor majore din viaţa societăţii, şcoala trebuie să
coopereze mai mult cu comunitatea din care face parte. Şcoala trebuie să dezvolte
parteneriate largi cu familiile elevilor şi cu comunitatea locală. Astfel de modalităţi de
implicare a şcolii sunt:
 asistarea familiilor pentru formarea abilităţilor necesare unor părinţi;
 comunicarea între familie şi şcoală;
 voluntariatul (implicarea părinţilor în acţiuni de voluntariat pentru rezolvarea
problemelor şcolii şi comunităţii);
 învăţarea acasă implică copiii şi familiile lor în activităţi de studiu, de învăţare;
 luarea deciziilor presupune asumarea de către părinţi a responsabilităţilor directe în
luarea unor decizii privind şcoala (consilii şi comitete de părinţi);
 colaborarea cu comunitatea.
În cadrul şcolilor s-au identificat trei tipuri de strategii funcţionale de cooperare
şcoală-comunitate:
a) sfatul (schimbul de experienţă şi opinii, dreptul de a face propuneri, de a fi ascultat);
b) participarea la luarea deciziei;
c) responsabilitatea.
Cele mai eficiente forme de implicare s-au dovedit a fi cele care angajează părinţii în
munca directă cu copiii lor în activităţile de învăţare acasă. Acest fapt are efecte pozitive
(aduce benificii) atât elevilor cât şi părinţilor, profesorilor, şcolii sau comunităţii.
a) beneficii pentru elevi:

24
  însuşirea unor cunoştinţe şi formarea unor abilităţi;
 dezvoltarea unor atitudini pozitive faţă de şcoală;
 dezvoltarea unor talente, unor interese specifice.
b) beneficii pentru profesori:
 amplificarea cunoştinţelor acestora privind contextul socio-cultural al
comunităţii;
 îmbunătăţirea climatului din clasă.
c) beneficii pentru părinţi:
 posibilitatea de a contribui la educaţia propriilor copii;
 posibilitatea de a-şi valorifica experienţa;
 posibilitatea de a-şi împărtăşi opiniile.
d) beneficii pentru şcoli:
 beneficiază de suportul moral, informaţional şi economic al familiilor şi
comunităţii;
 creşte gradul de legitimitate a şcolii în cadrul comunităţii;
 sporeşte posibilitatea şcolilor de a controla diferite situaţii.
e) Beneficii pentru comunităţi:
 îmbunătăţirea coeziunii comunităţii;
 obţinerea sprijinului pentru priectele comunităţii;
 dezvoltarea unor servicii comunitare de către şcoli;
 revitalizarea comunităţilor.

Teme pentru reflecţie şi aplicaţii:

1. Argumentaţi rolul şi necesitatea parteneriatului şcoală-familie-comunitate.

2. Identificaţi principalele modalităţi de implicare a şcolii în cadrul unor parteneriate la
nivelul comunităţii.
3. Cum poate contribui şcoala la formarea abilităţilor necesare unui părinte?
4. Identificaţi şi argumentaţi diferitele acţiuni de voluntariat ale părinţilor.
5. Cum pot participa familiile la luarea deciziilor şcolii?
6. Argumentaţi efectele pozitive asupra profesorilor pe care le poate avea parteneriatul
şcoală-familie.

25
 CURSUL 10

CONŢINUTURILE EDUCAŢIEI (I)

 Conţinuturile generale ale educaţiei reprezintă dimensiunile sau laturile activităţii de

educaţie care asigură formarea şi dezvoltarea complexă a personalităţii celui educat în
plan: moral, intelectual, tehnologic, estetic şi fizic.
 Caracteristicile conţinuturilor generale ale educaţiei:
- caracter obiectiv (exprimă o realitate proprie naturi umane);
- caracter unitar (rezultă din interdependenţa celor cinci conţinuturi generale ale
educaţiei);
- caracter dinamic (rezultă din interacţiunea dintre latura informativă şi latura
formativă a activităţii educative);
- caracter deschis (sunt în permanentă evoluţie).
 Analiza conţinuturilor generale ale educaţiei se realizează diferit. Cea mai utilizată
modalitate vizează:
- definirea conceptului – obiectivul general urmărit;
- identificarea obiectivelor specifice;
- stabilirea conţinuturilor şi metodologiei specifice;
- stabilirea principiilor de realizare.
A. Educaţia morală reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a conştiinţei morale a
personalităţii care se realizează prin intermediul valorilor etice referitoare la binele
moral.
 Obiectivul general al educaţiei morale: formarea şi dezvoltarea conştiinţei
morale (a profilului moral al personalităţii);
 Obiectivele specifice ale educaţiei morale:
- Formarea-dezvoltarea conştiinţei morale teoretice: reprezentări,
noţiuni, judecăţi, raţionamente morale (în vederea formării
convingerilor morale);
- Formarea şi dezvoltarea conştiinţei morale practice: deprinderi
(obişnuinţe) morale, atitudini morale.
 Conţinuturile morale specifice sunt proiectate în raport de obiectivele
educaţiei morale; avem în vedere conţinuturi specifice de ordin civic, poliţie,
juridic, religios, economic, comunitar.
 Metodologia specifică educaţiei morale: povestirea, conversaţia, explicaţia,
exemplul, aprobarea, dezaprobarea, analiza de caz, problematizarea. Aceste
metode se utilizează în mod specific în funcţie de vârsta elevilor (conversaţia
morală în învăţământul secundar inferior; dezbaterea morală în învăţământul
secundar superior).
 Principiile educaţiei morale:

26
 - Asigurarea concordanţei dintre conştiinţa morală teoretică şi practică
(vorbă şi faptă);
- Valorificarea prioritară a trăsăturilor pozitive ale personalităţii;
- Respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale.
B. Educaţia intelectuală reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii
„prin ştiinţă şi pentru ştiinţă”.
 Obiectivul general al educaţiei intelectuale îl reprezintă formarea-dezvoltarea
conştiinţei ştiinţifice (stimularea inteligenţei şi a spiritului de investigaţie);
 Obiectivele specifice:
- Înzestrarea tinerilor cu un sistem multilateral de cunoştinţe;
- Dezvoltarea capacităţilor cognitive;
- Formarea şi dezvoltarea motivaţiei pentru activităţile intelectuale.
 Conţinuturile specifice sunt preluate şi prelucrate pedagogic din domeniul
tuturor ştiinţelor; conform obiectivelor specifice, în sfera cunoştinţelor
integrăm informaţiile şi strategiile ştiinţifice, iar în sfera capacităţilor
integrăm aptitudinile şi atitudinile ştiinţifice.
 Metodologia specifică: valorifică toate modelele didactice îndeosebi cele
bazate pe investigaţie – observarea, experimentul, modelarea, problematizarea.
 Principiile educaţiei intelectuale:
- Asigurarea interdependenţei dintre cunoştinţe şi capacităţi;
- Valorificarea resurselor cognitive ale gândirii;
- Respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale.

Teme pentru reflecţie şi aplicaţii:

1. Analizaţi şi argumentaţi caracteristicile definitorii ale conţinuturilor generale ale

educaţiei.
2. Precizaţi în ce constă relaţia de interdependenţă dintre acestea.
3. Argumentaţi rolul conştiinţei morale în viaţa individului.
4. Care este relaţia dintre conştiinţa morală şi comportamentul moral?
5. Precizaţi deosebirile dintre conversaţia morală şi dezbaterea morală.
6. Analizaţi principalele capacităţi ştiinţifice şi precizaţi rolul lor în procesul de
învăţământ.
7. Argumentaţi rolul instruirii permanente în educaţia intelectuală a individului.

27
 CURSUL 11

CONŢINUTURILE EDUCAŢIEI (II)

C. Educaţia tehnologică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii

umane prin intermediul valorilor ştiinţei aplicate (utilitate, productivitate, eficienţă).
Tehnologia reprezintă tot ceea ce permite aplicarea cunoaşterii la acţiune.
 Obiectivul general îl constituie dezvoltarea capacităţii individului de a aplica
ştiinţa în diferite domenii ale vieţii sociale.
 Obiectivul specific: formarea conştiinţei tehnologice realizabilă în plan teoretic
dar şi în plan practic (abilităţi aplicative).
 Conţinuturile specifice corespund acestor obiective realizabile prin toate
ştiinţele (disciplinele) studiate în procesul de învăţământ.
 Metodologia educaţiei tehnologice valorifică îndeosebi metodele didactice
bazate pe acţiuni practice: exerciţiul, lucrările practice, instruirea programată.
 Principiile educaţiei tehnologice urmăresc:
- Asigurarea concordanţei teorie-practică;
- Valorificarea capacităţilor aplicative pozitive ale individului;
- Orientarea şcolară şi profesională progresivă şi deschisă;
- Optimizarea orientării şcolare şi profesionale.
D. Educaţia estetică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane
prin intermediul valorilor generale ale frumosului existent în natură, societate, artă. În
sens pedagogic, categoria de frumos poate fi interpretată:
a) atât ca scop (stă la baza educaţiei pentru artă);
b) cât şi ca mijloc (întemeiază educaţia prin artă).
Educaţia estetică nu se reduce la educaţia artistică.
 Obiectivul general îl constituie formarea conştiinţei estetice, realizabilă in plan
teoretic (vezi cunoştinţele estetice necesare) şi în plan practic (vezi
capacităţile estetice necesare).
 Din punctul de vedere al conţinutului, educaţia estetică are o sferă mai largă
decât educaţia artistică întrucât cuprinde frumosul nu numai din artă, ci şi din
natură şi societate.
E. Educaţia fizică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane
prin intermediul valorilor sănătăţii umane. Ea urmăreşte dezvoltarea fizică echilibrată,
consolidarea sănătăţii corporale şi psihice, stimularea capacităţii de rezistenţă fizică şi
psihică a organismului.
 Obiectivul general al educaţiei fizice îl constituie formarea conştiinţei fizice
realizabilă prin dobândirea şi practica unei anumite culturi medicale, igienico-
sanitare, sportive.
 Obiectivele specifice:

28
 - Dobândirea şi aplicarea unor cunoştinţe şi capacităţi tipice culturii
medicale, igienico-sanitare, sportive;
- Valorificarea deplină a potenţialului fiziologic şi psihologic al
individului în condiţii igienico-sanitare.
 Conţinutul corespunzător obiectivelor educaţiei fizice conferă acesteia
semnificaţia unei educaţii psihofizice.
 Metodologia educaţiei fizice valorifică metode aplicabile la nivel general şi
special (sportiv): exerciţiul, activităţile practice, jocul de rol, jocul de creaţie,
demonstraţia ş.a.
 Principiile educaţiei fizice vizează:
- Asigurarea concordanţei între cunoştinţe şi capacităţi cu conţinut
psihozific;
- Valorificarea potenţialului psihofizic pozitiv al individului în raport
cu particularităţile de vârstă şi individuale.

Teme pentru reflecţie şi aplicaţii:

1. Precizaţi în ce constă relaţia dintre educaţia tehnologică şi orientarea profesională.

2. Precizaţi care este deosebirea dintre exerciţiul algoritmizat şi exerciţiul euristic
(ambele utilizate în educaţia tehnologică).
3. Argumentaţi rolul şi necesitatea formării conştiinţei estetice la elevi.
4. Argumentaţi rolul şi necesitatea formării conştiinţei fizice la elevi.
5. Precizaţi cel puţin 3 modalităţi de valorificare a potenţialului psihofizic al elevului în
procesul de învăţământ.

29
 CURSUL 12

NOILE EDUCAŢII – CARACTERISTICI ŞI MODALITĂŢI DE REALIZARE (I)

Odată cu definirea problematicii lumii contemporane, caracterizată prin globalitate,

universalitate, complexitate şi caracter prioritar, sistemele educaţionale şi-au construit ca
modalităţi proprii de răspuns „noile educaţii” (noile tipuri de conţinuturi conform
programelor UNESCO).
„Noile educaţii” pot fi astăzi implementate în programele educaţionale naţionale prin:
 introducerea lor ca discipline distincte;
 crearea de module specifice tematicii noilor educaţii;
 „infuzarea” şi introducerea de mesaje ce ţin de aceste noi conţinuturi în cadrul
disciplinelor clasice.
Principalele „noi educaţii” abordate în literatura pedagogică sunt:
A. Educaţia pentru pace şi cooperare vizează introducerea în curriculum-ul şcolar a unei
culturi a păcii care presupune:
 Formarea ataşamentului faţă de dreptate şi pace, a spiritului critic, a solidarităţii şi
altruismului;
 Formarea unor competenţe precum toleranţa în faţa diversităţii culturale;
 Dobândirea de cunoştinţe privind cultura altor ţări, a principiilor democratice;
 Educaţia pentru pace şi cooperare are două dimensiuni:
- una ofensivă (de combatere a ideilor care favorizează atitudinile
ostile);
- una de apărare şi cultivare a conduitei paşnice.
B. Educaţia pentru participare şi democraţie îşi propune formarea omului activ şi
responsabil, capabil să se implice social şi civic.
 Stimularea dispoziţiei indivizilor de a acţiona şi reacţiona;
 Formarea capacităţii de exprimare a punctului de vedere;
 Formarea capacităţii de a proiecta şi a anticipa;
 Dezvoltarea capacităţii de a participa la controlul societăţii şi al viitorului ei;
 Participarea democratică şi colaborarea în cadrul comunităţii.
C. Educaţia pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului este corelată cu
garantarea dreptului la educaţie şi cu realizarea dezideratului „educaţiei pentru toţi”. Ea
urmăreşte:
 Să determine conştientizarea problematicii drepturilor omului;
 Să determine creşterea interesului pentru o astfel de problemă;
 Să determine combaterea ideilor care propagă ura, discriminarea şi inegalitatea între
oameni.

30
D. Educaţia ecologică este accentuată de consecinţele dezastruoase produce de dezechilibrul
dintre mediu şi dezvoltare, de procesul industrializării neraţionale. Se impune dezvoltarea
gradului de conştiinţă şi a responsabilităţii oamenilor faţă de mediu şi problemele sale:
 Cultivarea respectului faţă de mediul natural;
 Folosirea raţională a resurselor naturale;
 Gestionarea responsabilă a deşeurilor.
Aceste scopuri vizează structurarea unei culturi ecologice în perspectivă interdisciplinară
(geografie, biologie, economie, sociologie, politologie, igienă etc.) care presupune:
 Stăpânirea unor cunoştinţe de bază necesare înţelegerii interdependenţelor între
factori şi efectele în lanţ;
 Dezvoltarea unor comportamente care să presupună interiorizarea atitudinilor
responsabile faţă de mediul înconjurător.

Teme pentru reflecţie şi aplicaţii:

1. Argumentaţi rolul şi necesitatea „noilor educaţii”.

2. Precizaţi şi alte modalităţi practice prin care aceste „noi educaţii” pot fi implementate
în programele educaţionale.
3. Precizaţi cel puţin trei argumente pentru susţinerea necesităţii unei educaţii pentru
pace şi cooperare.
4. Precizaţi cel puţin trei argumente pentru susţinerea necesităţii unei educaţii pentru
participare şi democraţie.
5. Precizaţi cel puţin trei argumente pentru susţinerea necesităţii unei educaţii pentru
respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
6. Precizaţi cel puţin trei argumente pentru susţinerea necesităţii unei educaţii ecologice.

31
 CURSUL 13

NOILE EDUCAŢII – CARACTERISTICI ŞI MODALITĂŢI DE REALIZARE (II)

E. Educaţie economică şi casnică modernă. Şcoala trebuie să îşi asume şi formarea

indivizilor pentru o viaţă privată echilibrată şi integrarea adecvată la practicile economice
şi la piaţa muncii. Prin această componentă educaţia îşi propune:
 Cunoaşterea şi înţelegerea substratului cauzal al faptelor economice;
 Dezvoltarea spiritului de cooperare şi a respectului faţă de muncă;
 Potenţarea spiritului gospodăresc prin gestionarea adecvată a propriilor bunuri şi
câştiguri;
Formarea gândirii economice: o pregătire pentru viaţa privată.
F. Educaţia pentru comunicare şi mass-media. Mass-media vehiculează astăzi imagini şi
informaţii care sunt capabile să modifice cunoştinţele, comportamentul şi valorile
oamenilor. Ea îşi propune:
 Să asigure accesul liber al tinerilor la noi coduri de lectură a mesajelor;
 Să dezvolte capacitatea de a amenda şi neutraliza informaţiile false;
 Să activeze competenţele proprii de a comunica cu ceilalţi.
G. Educaţia interculturală. Deşi la un moment dat s-a crezut că predarea culturilor
minorităţilor în cadrul diverselor sisteme naţionale de învăţământ va putea accentua
prejudecăţile şi chiar rasismul, practica a demonstrat faptul că, dimpotrivă, era necesară o
educaţie interculturală a tinerilor. Ea vizează pregătirea viitorilor cetăţeni pentru a se
orienta în contextele multiplicării sistemelor de valori şi este un răspuns la pluralismul
cultural contemporan. Ea presupune:
 Îndrumarea tinerilor pentru a asimila o cultură din perspectivă antropologică;
 Înţelegerea punctului de vedere al altora;
 Legitimarea identităţii culturale.
H. Educaţia globală. În literatura pedagogică a ultimilor ani au apărut concepte cum ar fi:
 Educaţia globală care pune accentul pe o viziune mai pragmatică în abordarea
problematicii mondiale;
 Educaţia globalizată care se referă la mijloacele informatizate folosite în educaţie.
Astăzi, se asociază educaţiei globale accepţiunea educaţiei pentru înţelegerea
interdependenţelor între naţiuni care are ca scop:
 Clarificarea atitudinilor faţă de alte naţiuni;
 Restructurarea percepţiilor comune faţă de aceste probleme.
Principalele implicaţii ale globalizării în domeniul educaţiei vizează:
 Învăţarea folosind informaţiile oferite de internet;
 Programe internaţionale de vizite şi schimb internaţional;

32
  Parteneriate internaţionale în predare şi învăţare;
 Interacţiuni prin videoconferinţă etc.

Teme pentru reflecţie şi aplicaţii:

1. Precizaţi cel puţin trei argumente pentru susţinerea necesităţii unei educaţii economice
şi casnice moderne.
2. Precizaţi cel puţin trei argumente pentru susţinerea necesităţii unei educaţii pentru
comunicare şi mass-media.
3. Precizaţi cel puţin trei argumente pentru susţinerea necesităţii unei educaţii
interculturale.
4. Precizaţi cel puţin trei argumente pentru susţinerea necesităţii unei educaţii globale.
5. Argumentaţi rolul cadrului didactic în stabilirea de mesaje cu rol educaţional privind
noile conţinuturi ale educaţiei la disciplina pe care o predă.

33