Pedagogia este ştiinţa socioumană care studiază educaţia la nivelul funcţiei şi astructurii sale specifice

prin metodologii de cercetare specifice, care vizează descoperireaşi valorificarea unor legităţi, principii şi
norme de acţiune specifice. Abordarea problemelor fundamentale ale pedagogiei presupune explicarea
şi înţelegerea conceptelor de bază aledomeniului, care pot fi aplicate, analizate, sintetizate, apreciate
critic la nivelul ştiinţelor educaţiei considerate fundamentale. În acest domeniu putem include:

1)Teoria generală a educaţiei (care include disciplinele propuse în planul de învăţământ al facultăţii,
colegiului sau liceului de specialitate sub numele de Fundamentele pedagogiei şi Teoria educaţiei );

2)Teoria generală a instruirii (care include disciplina propuse în planul de învăţământ alfacultăţii,
colegiului sau liceului de specialitate sub numele de Didactica generală sau de Teoria şi metodologia
instruirii );

3)Teoria şi metodologia curriculumului – are ca obiect de studiu specific: proiectarea,realizarea şi

dezvoltarea activităţilor de educaţie şi instruire organizate la nivelulsistemului şi al procesului de
învăţământ;

4)Teoria şi metodologia cercetării pedagogice – are ca obiect de studiu specific:evidenţierea

fundamentelor epistemologice ale domeniului şi a strategiilor de inovarenecesare la nivelul activităţilor
organizate la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ.

PEDAGOGIA – ŞTIINŢĂ A EDUCAŢIEI

1. Delimitări conceptuale

Literatura noastră de specialitate posedă doi termeni epistemologici cu sensuri apropiate: pedagogie
şi ştiinţele educaţiei. Termenul pedagogie provine din limba greacă(paidagos) şi semnifică activitatea
de creştere a copilului. Noţiunea de ştiinţă a educaţiei a apărut mai recent, în cultura anglo-saxonă,
alături de ştiinţele tehnice, ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. Dacă în ţările anglo-saxone se prefera
termenul de ştiinţă a educaţiei, în literatura noastră s-a menţinut mult timp termenul de pedagogie.
Datorită gradului mai mare de compatibilizare din punct de vedere al limbajului şi accentuării
aspectelor interdisciplinare ale pedagogiei, se optează pentru noţiunea de ştiinţă a educaţiei. Deşi
Florin Orţan (2007, 9) susţine că „Termenul de ştiinţe ale educaţiei aduce cu el un fel de ghiveci
epistemologic, adică juxtapuneri mai mult sau mai puţin potrivite între psihanaliză, medicină,
psihologie”, termenul de pedagogie reprezintă un „concept de prestigiu ştiinţific pentru cunoaşterea
în domeniul educaţiei, ca şi pentru cunoaşterea universală”. (Bontaş, 2007, 11) Analizând procesul de
constituire a pedagogiei ca ştiinţă, Miron Ionescu şi Vasile Chiş (2001, apud Orţan, 2007, 10) constată
că acesta a avut două etape: - prima etapă, cea a cercetărilor empirice cu privire la modul de realizare
a educaţiei; - a doua etapă, cea a teoriilor care conceptualizeazăexperienţele educative. Vasile Chiş
sintetizează aceste două etape într-o altăperspectivă a evoluţiei pedagogiei, pornind de la pedagogia
ascultării (discursivă, expozitivă, magistrală) ajungând la pedagogia acţiunii (experimentală,
operaţională, activă). Astăzi putem vorbi despre o nouă etapă, cea a pedagogiei interactive, care
valorifică activitatea cognitivă şi practică a elevilor (discursivă, expozitivă, activizantă, experimentală,
cooperantă). Din perspectivă diacronică, pedagogia se înscrie în liniile generale de evoluţie a ştiinţei,
parcurgând următoarele etape: • pedagogia populară - experienţa educativă de la nivelul
comunităţilor era sintetizată într-un ansamblu de proverbe; • pedagogia filosofică – se baza pe
reflecţia şi deducţia filosofică; • pedagogia experimentală - deducţia a fost înlocuităcu metoda
experimentală; • pedagogia ştiinţifică – se baza pe cercetarea fenomenelor educaţionale. Indiferent
de etapa pe care o parcurge, pedagogia valorifică experienţa educativă. „Una dintre preocupările
centrale ale pedagogiei o reprezintă studierea legilor instrucţiei şi educaţiei realizată în cadrul
procesului de învăţământ”. ( Păcurar, 1999, 7) Adoptând de la început definiţia pedagogiei ca ştiinţă a
educaţiei, Andrei Dancsuly (1979) asigură consistenţa gnoseologică a pedagogiei. „Pedagogia s-a
dezvoltat şi şi-a constituit statutul ei de ştiinţă, atât pe baza luării în considerare a datelor despre
educaţie oferite de anumite ştiinţe (filosofie, psihologie, sociologie, biologie, antropologie, etc.) cât
mai ales pe baza generalizării experienţei educaţionale valoroase şi a utilizării rezultatelor cercetării
ştiinţifice proprii privind educaţia tinerei generaţii”. (Bontaş, 2007, 12)

Sorin Cristea (2003, 10-11) abordează pedagogia ca: - ştiinţa analitică- ce cuprinde întregul proces de
formare prin care fiinţele umane se adaptează la societate; - ştiinţa umană- ce are ca obiect de
cercetare activitatea umană; - ştiinţa socială- ce studiază comunitatea la nivel macrostructural şi
microstructural; - ştiinţa comunicării- ce analizează raportul dintre formare şi informare existente în
contextele socioumane; - ştiinţa normativă. Drept urmare, pedagogia poate fi considerată o
ştiinţăsocioumană, cu un statut specific, pentru că este angajată în descoperirea unor „corelaţii
fundamentale pentru determinarea comportamentului uman în funcţie de multiple valori şi finalităţi
formative”. (Cristea, 2003, 11) De la reflectarea educaţiei în conştiinţa comună s-a trecut la reflectarea
ei pe plan teoretic, la început, în interiorul unor sisteme filosofice cu caracter global, apoi la
desprinderea treptată de aceste sisteme şi constituirea ei ca ştiinţă cu domeniu propriu de cercetare.
Dacă la început s-a vorbit de o singură ştiinţă a educaţiei, în timp, aceastăabordare a evoluat şi au
apărut noi ramuri care au devenit discipline de sine stătătoare: • Pedagogia generală - studiază
acţiunea educaţională dintr-un unghi general de vedere, urmărind săsurprindă legităţi valabile
indiferent de locul şi timpul în care se desfăşoară. • Pedagogia preşcolară – se ocupă de problematica
organizării şi desfăşurării acţiunii educaţionale cu copii de vârstă preşcolară. • Pedagogia şcolară –
abordează problematica acţiunii educaţionale în cadrul şcolii, cu copii normal dezvoltaţi din punct de
vedere fizic şi psihic.

• Psihopedagogia specială – abordează problematica şi tehnologia desfăşurării acţiunii educaţionale

privind copiii cu deficienţe din punct de vedere psihomotric, în şcoli şi în instituţii speciale. •Pedagogia
experimentală – are ca obiect de studiu problemele legate de investigaţia experimentală a educaţiei.
Experimentând diverse aspecte ale educaţiei, această disciplină dovedeşte utilitatea în perfecţionarea
procesului educaţional. Pornind de la probleme concrete pe care le ridică procesul instructiv–
educativ, pedagogia experimentală organizează şi provoacă situaţii noi, prelucrează şi interpretează
datele înregistrate în cadrul experimentării. Pe această bază se formulează concluzii despre valoarea şi
utilitatea unor principii şi tehnici noi pentru activitatea practică. • Pedagogia comparată – studiază,
prin identificarea asemănărilor şi deosebirilor, sistemele de educaţie din diferite ţări şi etape istorice.
• Sociologia educaţiei – studiază relaţiile sistemelor educative cu structurile sociale. • Didacticile
specialităţii (metodicile) – se ocupă de problemele organizării şi desfăşurării procesului de învăţământ
la un obiect determinat (fizică, istorie, matematică, tehnologie etc.). Acestea au un caracter normativ,
indicând modalităţi concrete care pot fi folosite de cadrul didactic în activitatea sa. Există şi multe alte
discipline care studiază diferite aspecte ale fenomenului educativ (istoria pedagogiei, managementul
educaţional, antropologia culturală a educaţiei). Întreg acest ansamblu tinde să abordeze fenomenul
educativ în complexitatea lui cu toate implicaţiile ce le determină. Fiecare disciplină oferă prin
intermediul cercetărilor pedagogice date utilizabile în contextul situaţiilor educative.