Fundamentele pedagogiei

-Stiintele educatiei;
- Pedagogia filosofica;\-
- Pedagogia experimentala'
- Pedagogia prospectiva;
EVOLUŢIA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI

Ştiinţă şi practică deopotrivă, pedagogia constituie astăzi unul

dintre domeniile spiritualitatii umane cu o mare influenta asupra vietii si
activitatii marii majoritati aindivizilor ce constituie societatea
contemporana. Avand ca obiectiv de studiu educatia – ca actiune social-
umana specifica ce urmareste formarea personalitatii umane in vederea
integrarii sale active in viata sociala – pedagogia a aparut si a evoluat din
necesitatea orientarii si fundamentarii stiintifice a acestui proces.
Dată fiind complexitatea fenomenului educaţional, în studierea ştiinţifică a acestuia s-a
manifestat aceeaşi tendinţă de multiplicare şi specializare pe care o întâlnim şi în cadrul altor
ştiinţe ale socio-umanului.
Ca atare, astăzi putem vorbi despre un adevărat sistem al ştiinţelor educaţiei
(pedagogice), ca sistem unitar de discipline teoretice şi practice orientate spre studierea
aprofundată a activităţii de formare şi dezvoltare a personalităţii umane sub toate aspectele şi
dimensiunile sale. Construcţia sistemului ştiinţelor educaţiei presupune o multitudine de
exigenţe de ordin structural şi logico-metodologic: scop, conţinut, structură, legăturile dintre
diferitele ştiinţe pedagogice, dintre acestea şi celelalte ştiinţe, unitatea, diversitatea,
integralitatea ştiinţelor pedagogice, precum şi criterii de clasificare, de ordonare sau
supraordonare etc. Dificultatea evidenţierii disciplinelor care fac parte integrantă din acest
sistem apare însă în momentul în care ne referim la ultimul aspect şi încercăm o clasificare a
lor.
S-au elaborat mai multe modele de clasificare şi pentru exemplificare apelăm la câteva
dintre acestea şi la criteriile care le-au stat la bază. Astfel, după Daniel Mara şi colab. (2005, p.
13), criteriile de clasificare şi ramurile pedagogice derivate ar fi:
După domeniul fundamental de cercetare:
Pedagogia generală / Fundamentele pedagogiei;
Teoria şi metodologia instruirii / Didactica generală
(în cadrul acesteia au apărut metodicile
diverselor discipline sau didacticile aplicate);
Teoria educaţiei;
Cercetarea pedagogică.
După domeniul de aplicaţie:
• Pedagogia specială (defectologia; pedagogia
ocrotirii; pedagogia aptitudinilor speciale);
• Pedagogia socială (pedagogia familiei;
pedagogia muncii; pedagogia mass-mediei);
• Pedagogia artei etc.
După perioadele de vârstă în care se desfăşoară acţiunea
educaţională:
• Pedagogia antepreşcolară;
• Pedagogia şcolară;
• Pedagogia adulţilor.
După domeniul interdisciplinarităţii:
• Pedagogia psihologică (psihologia educaţiei);
• Pedagogia sociologică (sociologia educaţiei);
• Pedagogia filosofică (filosofia educaţiei);
• Pedagogia axiologică;
• Pedagogia antropologică etc.
 O clasificare interesantă şi, în acelaşi timp, deosebit de aprofundată şi argumentată a
ştiinţei educaţiei, o întâlnim la Elena Macavei (1997). Autoarea citată structurează sistemul
ştiinţelor educaţiei pe cinci domenii distincte, şi anume:
a) Domeniul teoretic fundamental, care include:
• Pedagogia generală – disciplină teoretică ce
studiază problemele generale ale educaţiei,
esenţa şi legile ei, factorii formării şi dezvoltării
personalităţii, problemele generale ale
procesului didactic, principiile, metodele şi
modalităţile de realizare a educaţiei, problemele
conducerii (managementului) activităţii
instructiv-educative;
• Didactica –< /span> teorie a procesului de
învăţământ care studiază esenţa şi conţinutul
procesului de învăţământ, principiile, metodele,
formele de organizare a procesului instructiv-
educativ, organizarea şi conducerea sistemului
de învăţământ;
• Pedagogia comparată care studiază, în mod
comparativ, diferite sisteme educaţionale;
• Pedagogia prospectivă care studiază, în mod
prospectiv, tendinţele de organizare şi
desfăşurare ale instruirii şi educaţiei pe termen
mai scurt sau mai lung;
• Istoria pedagogiei care studiază evoluţia în timp
a gândirii şi practicii educaţionale.
b) Domeniul specializat al ştiinţelor educaţiei, care
vizează:
• Pedagogia experimentală, care studiază teoria
şi practica investigării experimentale în
domeniul instruirii şi educaţiei contribuind la
constituirea unei pedagogii ştiinţifice şi
restrângând aria pedagogiei empirice şi
teoretico-filosofice;
• Pedagogia vârstelor, care studiază
particularităţile educaţiei determinate de
trăsăturile anatomo-fiziologice şi psihice ale
celor educaţi, constituindu-se astfel subramuri
specializate: pedagogia preşcolară, pedagogia
şcolară, pedagogia universitară, pedagogia
adultului;
• Pedagogia specială (defectologia sau pedagogia
învăţământului special) – studiază legităţile
dezvoltării persoanelor deficiente, al educării şi
integrării sociale, respectiv al readaptării sociale
şi profesionale a acestora;
• Pedagogia socială, care studiază legităţile
procesului de educare a individului în cadrul
grupului social în care trăieşte şi se manifestă;
• Pedagogia aplicată, care studiază conţinutul şi
modalităţile concrete ale educaţiei î medii
sociale şi profesionale specifice; pe această
bază s-au constituit subramuri distincte, cum ar
fi: pedagogia industrială, pedagogia artistică,
pedagogia sportivă ş.a.
c) Domeniul interdisciplinar, constituit din medierea
între diferitele sfere ale teoriei despre om şi societate
privite prin prisma ştiinţei despre educaţie. Dintr-o
asemenea interrelaţionare a pedagogiei cu alte ştiinţe
sau forme ale conştiinţei sociale, s-au constituit:
• Filosofia educaţiei, care studiază educaţia prin
prisma raportului existenţă-conştiinţă,
 constituindu-se astfel ca o reflectare
generalizată a fenomenului educaţional;
• Sociologia educaţiei, care studiază fenomene
pedagogice din punctul de vedere al condiţiilor
sociale care determină dezvoltarea activităţii
educative; ea este astfel un studiu global al
raporturilor dintre educaţie şi societate;
• Pedagogia culturii, care studiază modalităţile de
realizare a educaţiei prin intermediul culturii,
prin asimilarea creatoare a valorilor ei;
• Psihologia pedagogică – studiază dezvoltarea
vieţii psihice a individului sub influenţa educaţiei
şi a tuturor resurselor ei, cât şi fundamentarea
psihologică a întregului proces instructiv-
educativ;
• Axiologia pedagogică (axiologia educaţiei), care
studiază educaţia din perspectiva valorilor pe
care le promovează;
• Epistemologia ştiinţelor educaţiei, care se
constituie ca o fundamentare a teoriei
cunoaşterii ştiinţifice în sfera educaţiei;
• Ergonomia învăţământului, care studiază
legităţile şi modalităţile de organizare a
activităţilor în învăţământ prin adaptarea
condiţiilor de muncă la elev şi invers;
• Pedagogia informaţională, care încearcă o nouă
viziune (informaţională) asupra procesului
instructiv-educativ în care să se ia în
considerare atât intrările şi ieşirile din sistem,
cât şi procesualitatea specifică acestuia.
d) Domeniul aplicativ al ştiinţelor educaţiei, care
include:
• Pedagogia conducerii (managementul
învăţământului), care studiază conţinutul,
principiile şi modul de realizare a îndrumării,
controlului şi gestionării instituţiilor de
învăţământ la diferite niveluri;
• Pedagogia orientării şcolare şi profesionale,
care are ca obiect de studiu conţinutul,
principiile şi metodele de îndrumare a individului
şi a colectivităţilor spre un anumit tip de şcoală
sau profesiune, conformă cu aspiraţiile,
interesele şi aptitudinile tinerilor, dar şi cu
cerinţele societăţii existente la un moment dat;
• Pedagogia mijloacelor de comunicare, care
studiază problemele teoretice şi practice ale
comunicării prin intermediul diferitelor mijloace
utilizate în procesul educaţional şcolar şi
extraşcolar.
• În domeniul aplicativ al ştiinţelor educaţiei sunt
incluse în această clasificare şi alte subramuri
mai puţin amintite în lucrările de specialitate,
dar cu un mare impact asupra îndrumării
indivizilor şi colectivităţilor umane, a diferitelor
aspecte din viaţa lor: pedagogia creativităţii,
pedagogia timpului liber, pedagogia autorităţii.
Principalele faze ale evoluţiei şi dezvoltării ştiinţelor educaţiei:
 Prima etapă denumită şi etapa reflectării
educaţiei în conştiinţa comună (Ioan Nicola, 1996) sau,
în alte lucrări, etapa pedagogiei populare, s-a
caracterizat prin faptul că experienţa educativă de la
nivelul comunităţilor umane a fost sintetizată într-un
ansamblu de îndemnuri, sfaturi, proverbe, reguli etc. cu
 caracter educativ care se transmiteau pe cale orală de
la o generaţie la alta. Deşi aveau un caracter empiric şi
naiv, nesistematizat, aceste reprezentări şi idei cu
caracter educativ aveau să constituie baza reflectării
teoretice a fenomenului educaţional.
 Umanizarea oamenilor prin cultură (Erasmus
din Rotterdam) sau aspiraţia spre omul universal
(François Rabelais) au făcut din epoca Renaşterii şi
Reformei momente de referinţă pentru noi sisteme
educaţionale care aveau să se înfiripeze odată cu
secolul al XVII-lea în cele mai dezvoltate ţări ale
Europei.
 Acum are loc o dezvoltare impetuasă a
diverselor ştiinţe particulare care fac eforturi tot mai
mari pentru desprinderea lor de filosofie. Este şi cazul
pedagogiei care, deşi nu îndeplinea condiţiile necesare
pentru a se constitui ca ştiinţă de sine stătătoare, îşi
pregăteşte acest drum prin elaborarea unor sisteme
pedagogice pe măsură. Apariţia lor, prin contribuţia
teoretică şi practică a lui Francis Bacon, René
Descartes, Jan Amos Comenius, Jean-Jaques Rousseau,
Johann Heinrich Pestalozzi, Johann Friedrich Herbart,
Adolph Diesterweg, Friedrich Fröebel şi alţii, au
demonstrat faptul că pornindu-se de la datele
observaţiei directe (pe cale inductivă) sau de la
concluziile formulate deja de practica educativă (pe
cale deductivă) se poate ajunge la anumite principii
pedagogice care pot fundamenta o ştiinţă despre
educaţie.
 Un astfel de principiu a fost, de pildă, principiul
conformităţii educaţiei cu natura, altfel spus, al
desfăşurării acţiunii educative pe baza respectării
legilor specifice naturii exterioare omului. Preluat de la
Bacon, acest principiu capătă la Comenius şi o altă
accepţiune: educaţia să se facă ţinându-se seama de
treptele de dezvoltare ale individului, de particularităţile
de vârstă ale acestuia.
 Abia odată cu apariţia pedagogiei
experimentale (A. Binet) şi a pedagogiei sociale (P.
Natorp, E. Durkheim), către sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului XX, gândirea pozitivă, ştiinţifică,
dominantă în epocă, îşi face pe deplin simţită prezenţa
şi în sfera ştiinţelor educaţiei. Această nouă etapă în
evoluţia acestor ştiinţe se datorează trecerii de la o
imagine empirică şi filosofică asupra educaţiei la una
pozitivă şi experimentală.
 Considerate ca fiind fapte şi acţiuni reale,
fenomenele incluse în sfera educaţiei sunt de acum
supuse unor investigaţii aprofundate şi interpretate cu
ajutorul metodelor ştiinţelor pozitive: observaţia
dirijată, experimentul ştiinţific, diverse probe şi tehnici
speciale etc. Este perioada în care, prin contribuţia lui
W. Wundt în Germania şi a lui W. James în SUA se
înfiinţează primele laboratoare de psihologie ce aveau
ca domeniu de aplicaţie metoda experimentală. De la
constituirea psihologiei experimentale şi până la
instituirea metodei experimentale în pedagogie nu mai
era decât un pas. El a fost făcut aproape concomitent
de către A. Binet în Franţa, A. Lyz şi E. Meumann în
Belgia, N. Vaschide în România ş.a. (E. David, 2006, p.
102).

Subiecte tema
 Top of Form
_159127_1

Bottom of Form

1. Pedagogia-domeniu al spiritualităţii umane

2. Caracterul sistemic al ştiinţelor despre educaţie;
3. Ştiinţele educaţiei care formează domeniul teoretic fundamental
4. Ştiinţele educaţiei care formează domeniul specializat
5. Domeniul interdisciplinar al ştiinţelor educaţiei
6. Domeniul aplicativ al ştiinţelor educaţiei;
7. Etapa pedagogiei filosofice
8. Etapa pedagogiei experimentale;

Intrebari de autoevaluareTop of Form

_159128_1

Bottom of Form
1. Argumentaţi caracterul sistemic al pedagogiei, ca ştiinţă a
educaţiei.
2. Ştiinţele educaţiei care formează domeniul teoretic
fundamental sunt:
a) pedagogia generală;
b) didactica;
c) pedagogia comparată;
d) pedagogia socială;
e) pedagogia prospectivă;
f) istoria pedagogiei.
Variante de răspuns:
1) a)+b)+c)+d)+f)
2) a)+c)+d)+e)+f)
3) b)+c)+d)+e)+f)
4) a)+b)+d)+e)+f)
5) a)+b)+c)+e)+f)
1. Precizaţi care sunt ştiinţele educaţiei care formează domeniul specializat şi arătaţi rolul lor în
cunoaşterea specifică fenomenului educaţional.
1. Precizaţi care sunt ştiinţele educaţiei care formează domeniul interdisciplinar şi arătaţi rolul lor
în cunoaşterea specifică fenomenului educaţional.
1. Precizaţi care sunt ştiinţele educaţiei care formează domeniul aplicativ şi arătaţi rolul lor în
cunoaşterea specifică fenomenului educaţional.

PEDAGOGIA – ŞTIINŢĂ A EDUCAŢIEI

Prezentarea succintă a sistemului ştiinţelor educaţiei şi a specificului disciplinelor pe

care le integrează, ne-a oferit posibilitatea să desprindem concluzia că educaţia nu reprezintă
un obiect de studiu exclusiv al pedagogiei, ea intrând în sfera de reflecţie şi a altor ştiinţe. Aşa
după cum s-a putut constata, fiecare dintre aceste ştiinţe abordează fenomenul educaţional
dintr-o perspectivă proprie, evidenţiindu-i un anumit gen de caracteristici şi precizându-i locul
şi rolul pe care acesta îl ocupă în ansamblul celorlalte fenomene sociale.
 Această multiplă abordare a fenomenului educaţional a
fost determinată şi de perspectiva din care a fost privit
acesta de-a lungul timpului. Astfel, în timp ce
 perspectiva antropocentrică considera că educaţia
trebuie să stimuleze şi să dezvolte doar acele calităţi
generale ale individului cu care natura l-a înzestrat,
viziunea sociocentrică privea educaţia prin prisma
pregătirii omului pentru exercitarea diferitelor roluri
sociale şi, în consecinţă, din perspectiva pregătirii
eterogene, diversificate, pe care ea trebuie să o asigure
fiecărui individ.
 Acest fapt a condus către o varietate de accepţiuni ale
conceptului de educaţie (astăzi se cunosc peste 120 de
definiţii) din care literatura de specialitate reţine doar
trei, şi anume:
a) educaţia ca ansamblu de acţiuni desfăşurate în mod
deliberat într-o societate, în vederea transmiterii şi
formării, la noile generaţii, a experienţei de muncă şi de
viaţă, a cyunoştinţelor, deprinderilor, comportamentelor
şi valorilor acumulate de omenire până în acel moment;
b) educaţia ca efect al activităţilor desfăşurate în vedera
formării oamenilor conform unui model propus de
societate;
c) educaţia ca proces prin care se formează, se dezvoltă
şi se maturizează laturile fundamentale ale fiinţei
umane: fizicul, psihicul, moralul, esteticul, cognitivul,
afectivul, volitivul (Dicţionar de pedagogie, 2000).
Pentru o mai nuanţată precizare a ceea ce denumim educaţie, se cuvine să amintim
aici cuvintele lui M. Debesse care, evidenţiind rolul socializator şi umanizator al educaţiei,
afirma totodată că „educaţia nu creează omul, ea îl ajută să se creeze”. Cuvintele pedagogului
francez aduc în discuţie dimensiunea praxiologică a acţiunii educative, calitatea ei de a fi un
proces organizat prin care se urmăreşte atât socializarea tinerilor (prin imperativele sociale pe
care le impune acestora), cât şi individualizarea acestora (prin asigurarea unor premise ale
formării şi dezvoltării personalităţii tinerilor supuşi actului instructiv-formativ). Pedagogia, prin
specificul ei, este menită să confere consistenţă, în primul rând, acestei dimensiuni ale acţiunii
educative.
 În consecinţă, apare necesitatea de a
desprinde specificul pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei,
ca domeniu al spiritualităţii umane menit să confere
educaţiei un suport teoretic şi aplicativ mult mai
consistent decât al celorlalte ştiinţe educaţionale. Fără
a minimaliza valoarea şi rolul celorlalte ştiinţe care
alcătuiesc sistemul ştiinţelor educaţionale, vom încerca
să răspundem la o primă întrebare care decurge direct
din consideraţiile de mai sus:
în ce constă statutul ştiinţific al pedagogiei?
Pentru a oferi un răspuns cât mai adecvat la această
întrebare, vom porni mai întâi de la aprecierea conform
căreia, ca orice ştiinţă pe deplin formată, pedagogia, ca
ştiinţă a educaţiei, presupune:
un obiect propriu de studiu (domeniul fenomenelor
educative);
metode specifice de investigare;
legi (principii) care să o fundamenteze;
un sistem conceptual adecvat fenomenelor şi proceselor pe
care le studiază;
o finalitate precisă (formarea personalităţii individului) (E.
David, 2001, p. 24).
Obiectul de studiu al pedagogiei îl reprezintă, aşa după cum
am subliniat deja – educaţia. Deşi, din punct de vedere
etimologic, termenul pedagogie a însemnat iniţial
„conducerea” (grecescul agoge) „copilului” (pais,
paidas – copil), evoluţia sa în timp a determinat un
adaos de semnificaţie, fapt care a făcut să înţelegem
astăzi, prin acest concept, atât scopul şi sarcinile
 educaţiei, cât şi modalităţile concrete prin care ea
poate fi finalizată.
Avem în vedere o varietate de metode, mijloace şi
procedee didactice care să asigure realizarea optimă a
activităţii de predare-învăţare în vederea atingerii
finalităţilor propuse. Totodată, surprinderea statutului
ştiinţific al pedagogiei ne îndeamnă să privim
exigenţele de ordin metodologic nu numai din
perspectiva metodelor de predare-învăţare, ci şi din
aceea a investigării permanente a universului
educaţional, ca premisă necesară a optimizării continue
a procesului instructiv-educativ.
Însăşi progresul pedagogiei ca ştiinţă a fost determinat, pe
de o parte, de generalizarea experienţei educative, cât
şi de iniţierea şi organizarea unor cercetări
experimentale, pe de altă parte. Cercetarea
experimentală poate oferi educatorului posibilitatea de
a interveni în situaţia educaţională prin manipularea
unor variabile şi înregistrarea efectelor acestei
intervenţii. Pe această bază, el poate ajunge la
cunoaşterea cauzelor care generează anumite efecte
educaţionale şi, în timp, poate evidenţia diferite
regularităţi care constituie, în fapt, esenţa ştiinţei
despre educaţie.
Fără a identifica principiile generale şi a legităţilor care
guvernează domeniul educaţional, educatorul nu va
putea formula predicţii asupra rezultatelor muncii sale
şi, mai ales, asupra căilor şi modalităţilor de acţiune la
care va trebui să facă apel în viitor. Reţinem atenţia
asupra acesti fapt întrucât complexitatea deosebită a
fenomenului educaţional, caracterul său
multidimensional şi multideterminat, infinitatea de
variabile pe care le subsumează, obligă pedagogia – ca
ştiinţă a educaţiei – să abandoneze procedeele
simpliste de soluţionare a problemelor sale,
fundamentate exclusiv pe experienţă, pe procedee
empiricfe, pe speculaţii neştiinţifice.
Iată de ce putem aprecia că, mai ales prin prisma cerinţei
finalităţii, pedagogia are o valoare nu numai
gnoseologică, de cunoaştere tot mai profundă a
universului educaţional, ci şi o valoare praxiologică, de
folosire a celor observate şi verificate în procesul de
formare şi dezvoltare a personalităţii umane, de
integrare activă a acesteia în viaţa socială.
Pe baza acestor aprecieri, putem concluziona că pedagogia
poate fi definită ca fiind ştiinţa ce studiază legiile
(principiile), esenţa, idealul, conţinutul, metodele,
mijloacele şi formele de instruire şi educare a tinerilor,
de pregătire socio-profesională a acestora.
Pedagogia se include în categoria ştiinţelor cu caracter
socio-uman în virtutea faptului că însăşi educaţia,
obiectul ei de studiu, este un fenomen specific uman.
Ea are atât un caracter teoretico-explicativ (explică
procesul de devenire a omului din „fiinţă de sine” în
„fiinţă pentru sine”), cât şi un caracter practic-acţional
(pune la îndemâna formatorilor mijloacele şi strategiile
de instruire şi educare cele mai eficiente).
Ca atare, studiind etapele pe care le parcurge fiinţa umană în procesul formării ei ca
personalitate, pedagogia s-a impus prin dimensiunile sale specifice:
- ca totalitate de cunoştinţe ştiinţifice, verificate în
practică şi organizate sistematic, despre fenomenul
educaţiei;
 - ca totalitate a legilor, principiilor, metodelor,
mijloacelor, procedeelor şi tehnicilor de lucru pentru
realizarea educaţiei;
- ca teorie a acţiunilor prin care se formează ideile,
convingerile, deprinderile, modurile de a simţi, trăi şi
munci a indivizilor.

Subiecte temă
Top of Form
_159132_1

Bottom of Form
1. Principalele accepţiuni ale conceptului de educaţie;
2. Statutul ştiinţific al educaţiei
3. Caracteristicile ştiinţei pedagogice

Întrebări de autoevaluare
Top of Form
_159133_1

Bottom of Form
1. Precizaţi care sunt semnificaţiile educaţiei din perspectiva
sociocentrică.
2. Precizaţi care sunt elementele care fundamentează statutul
ştiinţific al pedagogiei.
3. Argumentaţi includerea pedagogiei în categoria ştiinţelor cu
caracter socio-uman.
4. Argumentaţi includerea pedagogiei în categoria ştiinţelor cu
caracter practic-acţional.
5. Analizaţi rolul şi necesitatea pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei.

RELAŢIA PEDAGOGIEI CU ALTE ŞTIINŢE

Fiind un ansamblu structurat de cunoştinţe, metode, procedee, tehnici, obiective,

situaţii educative etc., pedagogia nu îşi poate păstra statutul de ştiinţă decât în măsura în care
îşi organizează sistematic elementele care o compun, dar mai cu seamă, îşi verifică
permanent în practică obiectivitatea şi eficienţa în raport cu fenomenul educaţional.
Acest fapt nu este posibil însă decât printr-o relaţionare complexă şi continuă cu alte
ştiinţe care studiază omul şi societatea, dar şi mediul natural în care acestea fiinţează:
a) cu psihologia – ştiinţă a proceselor, funcţiilor şi
însuşirilor vieţii psihice a persoanei; este relaţia cea mai
benefică pentru pedagogie. Diferitele ştiinţe constituite
în cadrul psihologiei în vederea studierii
particularităţilor de vârstă şi individuale ale individului
şi a evoluţiei acestora (psihologia genetică, psihologia
vârstelor), a diferenţelor specifice dintre indivizi
(psihologia diferenţială), a mediului social-valoric în
care aceştia interacţionează (psihologia socială), a
reacţiilor acestora în urma unor intervenţii active în
anumite condiţii date (psihologia experimentală)
ş.a.m.d., aduc informaţii şi experienţe utile pentru
optimizarea procesului instructiv-educativ.
 Studierea acestor aspecte atât de importante pentru
cunoaşterea capacităţii elevului de a răspunde pozitiv la
exigenţele procesului instructiv-educativ, dar şi pentru
inovarea continuă a acestui proces, se realizează astăzi
în cadrul unei discipline de graniţă: psihologia
pedagogică (psihologia educaţiei). Analizând modul în
care aplicarea diferitelor metode de învăţământ
produce variate efecte în psihicul elevilor sau modul în
care funcţionează diferitele mecanisme ale însuşirii
cunoştinţelor şi formării priceperilor şi deprinderilor
(prin intermediul uneia dintre ramurile sale: psihologia
învăţării), această ştiinţă conferă pedagogiei prestigiu şi
autenticitate.
b) cu biologia – ştiinţă care studiază organismele vii şi
diferitele aspecte ale vieţii; ea oferă pedagogiei
informaţii variate cu privire la capacitatea fiziologică a
organismului uman de a răspunde solicitărilor şi
influenţelor exercitate asupra lui din partea mediului
natural sau social. Multe dintre aceste informaţii dau
posibilitatea ştiinţei cu privire la educaţie de a explica,
în mod ştiinţific, dimensiunile multiple ale fenomenului
educaţional,mai cu seama cea privitoare la moştenirea
ereditară.
Eficienţa acţiunii educaţionale depinde, într-o bună
măsură, de cunoaşterea şi interpretarea corectă a
aportului valoric pe care informaţia ereditară îl aduce în
procesul de maturizare a sistemului nervos sau în
adaptarea/inadaptarea socială a individului.
c) cu filosofia – ca modalitate specifică de cunoaştere şi
gândire, de apreciere şi atitudine a omului faţă de lume
şi existenţa ei; fiind o proiecţie umană asupra realului, o
afirmare supremă a conştiinţei de sine a omului,
filosofia oferă pedagogiei un sens în conştiinţa şi
practica umană.
Îndeosebi prin mijlocirea unor discipline filosofice cum
sunt praxiologia, axiologia, etica sau logica, pedagogia
îşi valorifică potenţialul ei practic-aplicativ, în
conformitate cu anumite obiective riguros elaborate şi
atent orientate.
În etică de pildă – ca ştiinţă a normelor şi valorilor
morale – pedagogia îşi găseşte atât fundamentul
teoretic şi aplicativ al educaţiei morale, criteriile
axiologice conform cărora sunt apreciate faptele şi
atitudinile morale, cât şi normele şi criteriile de
deontologie profesională.
Ca doctrină a moralei profesionale, ce operează mai cu
seamă cu noţiunea de datorie (de la gr. deon, deontos –
„ceea ce trebuie făcut”, „ ceea ce se cade”),
deontologia este pe deplin implicată şi în studiul
drepturilor şi îndatoririlor ce rezultă din exercitarea
profesiunii didactice (deontologia didactică). În ultimii
ani, literatura psihopedagogică utilizează frecvent şi
noţiunea de didactogenie pentru a evidenţia apariţia
unei noi discipline pedagogice specializată în studiul
efectelor nedorite în planul personalităţii elevilor
cauzate de erorile neintenţionate din activitatea
didactică a profesorilor.
Din aceeaşi perspectivă, logica – ştiinţă a
demonstratiei, a gândirii corecte, a tipurilor şi a legilor
raţionării veridice – constituie pentru pedagogie un
fundament ştiinţific al judecăţilor şi raţionamentelor cu
care ea operează. Apelând şi la diversele ramuri care s-
au constituit în cadrul ştiinţei logicii cum ar fi logica
 erotetică (logica întrebărilor), logica modală (a
raporturilor dintre necesitate, posibilitate, imposibilitate
şi contingenţă), logica deontică (aplicată normelor) ş.a.,
pedagogia îşi amplifică valoarea şi forţa statutului ei de
ştiinţă autentică.
d) cu sociologia – ca ştiinţă specializată în studiul relaţiilor
interumane, a diferitelor tipuri de colectivităţi şi grupuri
sociale – pedagogia interferează prin obiectul ei de
studiu (educaţia este un fenomen social-uman), dar şi
prin subsistemul de metode, procedee şi tehnici de
investigaţie prin care esenţa fenomenelor pe care le
analizează să fie descifrată. Astfel, nevoia de a oferi
explicaţii veridice cu privire la o serie de aspecte cum
sunt: raportul educaţiei cu societatea şi cu celelalte
fenomene sociale, raportul educaţiei şcolare cu cea
post-şcolară, sistemul şcolar şi mobilitatea socială şi
socioprofesională, poziţia socială şi personalitatea
profesorului, clasa de elevi ca grup social ş.a., a
determinat ştiinţele despre educaţie să îşi orienteze
studiile către unele rezultate la care sociologia ajunsese
deja. În acest fel s-a construit fundamentul pe care a
luat naştere sociologia educaţiei (pedagogia
sociologică), ramură a sociologiei generale care
studiază fenomenul pedagogic din punct de vedere al
condiţiilor sociale care determină dezvoltarea activităţii
educative.
e) cu istoria – ca ştiinţă a legilor evoluţiei şi dezvoltării
societăţii omeneşti, pedagogia interacţionează, în
primul rând ,din nevoia de a se cunoaşte pe sine. Istoria
educaţiei, a învăţământului, nu poate fi ruptă de istoria
vieţii sociale şi nici de istoria gândirii pedagogice. Fiind
o reflectare în plan cognitiv a procesului obiectiv de
dezvoltare a ştiinţei pedagogice de la începuturile
gândirii pedagogice (idei, norme, concepţii despre
educaţie) şi până în prezent, istoria pedagogiei
reprezintă o parte componentă a sistemului ştiinţelor
pedagogice, o disciplină ştiinţifică de sine stătătoare. Ea
studiază fenomenul educativ în evoluţia şi dinamica sa,
analizează condiţiile istorice în care apar şi se dezvoltă
sistemele de educaţie, instituţiile în care se desfăşoară
aceasta, apariţia şi dezvoltarea gândirii pedagogice de-
a lungul timpului, precum şi transformările educaţiei
privite în perspectiva istoriei.
f) cu informatica – ştiinţă a prelucrării raţionale şi
automate a informaţiilor; pedagogia relaţionează,
prioritar ,din perspectiva inovării procesului instructiv-
educativ, a optimizării tehnologiei didactice. Fiind o
ştiinţă aplicativă care se ocupă cu prelucrarea
matematică şi automată a informaţiilor, informatica se
foloseşte atât de teoria informaţiei, cât şi de
dispozitivele tehnice (electronice) apte de a efectua
operaţii logico-matematice (calculatoare, ordinatoare).
Din aceeaşi perspectivă, pedagogia relaţionează cu
cibernetica (gr. kübernetes, cârmaci) ce are ca obiect
de studiu analiza matematică a funcţionării sistemelor
cu autoreglare, caracterizate prin relaţii de comandă şi
control. Aplicabilitatea principiilor ciberneticii în
procesul de învăţământ se bazează pe caracteristica
funcţionalităţii acestuia de a acţiona ca un sistem de
autoreglare.
Implicarea tot mai accentuată a ciberneticii în
algoritmizarea procesului de instruire a condus chiar la
constituirea unei discipline ştiinţifice la frontiera dintre
 cele două ştiinţe, pedagogia şi cibernetica, şi anume
pedagogia cibernetică.
Iar pentru a aduce un argument în plus la cele afirmate
anterior putem remarca şi faptul că, în ultimele decenii,
o aplicare a ciberneticii în cunoaşterea şi organizarea
învăţării, o constituie instruirea programată care,
îmbinată cu problematizarea, modelarea sau euristica,
poate contribui la sporirea randamentului şcolar.
g) cu tehnica – ansamblu de cunoştinţe ştiinţifice şi
tehnologice, de instrumente şi deprinderi de muncă
create şi perfecţionate de către societate în vederea
creşterii eficienţei activităţilor oamenilor – pedagogia
relaţionează îndeosebi în scopul de a moderniza
mijloacele de învăţământ şi tehnologia didactică
utilizată.
Ca instrumente auxiliare care facilitează transmiterea
informaţiei ca act al predării, mijloacele de învăţământ
(hărţile, diagramele, folografiile, machetele, modelele
acţionale pentru formarea unor operaţii, mijloacele
tehnice audiovizuale etc.) sunt produse ale tehnicii, iar
integrarea lor în procesul de învăţământ trebuie să
răspundă unei finalităţi pedagogice.
Relaţia strânsă pe care pedagogia o realizează cu
tehnica (tehnologia) poate fi pusă în evidenţă şi prin
faptul că ea a preluat şi asimilat o serie de termeni
specifici care fac acum parte din sistemul conceptual al
ştiinţei despre educaţie: tehnologia educaţiei,
tehnologia instruirii, educaţia în spiritul tehnologic al
societăţii (E. Macavei, 1997, p. 68).
Desigur, gama ştiinţelor cu care pedagogia interferează este mult mai largă şi doar
lipsa de spaţiu ne împiedică să facem referiri şi la alte ştiinţe cum ar fi, de pildă, economia,
medicina, lingvistica, politologia, estetica, viitorologia, ergonomia ş.a. Putem însă concluziona
subliniind faptul că, în afara relaţiei cu conţinuturile şi preocupările acestor ştiinţe, pedagogia,
ca ştiinţă a educaţiei, ar fi insuficient pregătită pentru a orienta formarea personalităţii
individului în conformitate cu exigenţele lumii contemporane.

Subiecte temă
Top of Form
_159137_1

Bottom of Form

1. Relaţia pedagogiei cu psihologia

2. Deontologia didactică
3. Relaţia pedagogiei cu sociologia

Întrebări de autoevaluare

Top of Form
_159138_1

Bottom of Form
1. Precizaţi care este esenţa raporturilor de intercondiţionare între
pedagogie şi psihologie, pedagogie şi sociologie.
2. Enumeraţi şi analizaţi avantajele pe care le oferă relaţionarea
pedagogiei cu informatica şi cibernetica.
 3. Enumeraţi şi analizaţi cel puţin trei argumente în sprijinul
afirmaţiei: „În etică, pedagogia îşi găseşte atât fundamentul
teoretic şi aplicativ al educaţiei morale, criteriile axiologice
conform cărora sunt apreciate faptele şi atitudinile morale, cât
şi normele şi criteriile de deontologie profesională”.
4. Analizaţi comparativ contribuţiile pe care le aduc istoria
pedagogiei şi sociologia educaţiei la modernizarea procesului
instructiv-educativ.

PERSPECTIVE ASUPRA EDUCAŢIEI

Complexitatea fenomenului educaţional este dată de abordările multiple care trebuie

să fie luate în considerare:
 perspectiva subiectului aflat sub influenţă educaţională
(nevoi şi particularităţi);
 perspectiva adultului pe care o conţine idealul
educaţional;
 perspectiva situaţiilor educaţionale;
 perspectiva procesului educaţional.
Trăsăturile definitorii ale educaţiei ca fenomen individual şi social complex sunt:
 educaţia este un demers caracteristic exclusiv fiinţei
umane pentru că presupune existenţa conştiinţei;
 educaţia este deliberată;
 acţiunile educaţionale permit organizare, structurare şi
chiar planificare;
 educaţia se realizează din perspectiva unui ideal;
 educaţia nu este e etapă limitată la o anumită vârstă, ci
un proces continuu şi permanent.
Funcţiile educaţiei au fost tratate diferit în literatura pedagogică în funcţie de criteriul
avut în vedere:
 după dimensiunile existenţei umane:
- funcţia cognitivă;
- funcţia economică;
- funcţia axiologică;
 după domeniile vieţii sociale:
- funcţia politică (civică);
- funcţia economică;
- funcţia culturală.
Perspectiva holistică asupra educaţiei care o analizează ca pe un tot, ca pe o
experienţă globală este supusă atenţiei de către Yin Cheng, creatorul unui nou model
educaţional numit paradigma triplizării educaţiei (vezi cursul 5). Perspectiva holistică asupra
educaţiei porneşte de la două dimensiuni în analiza calităţii educaţiei:
a) domeniul (tehnico-economic, socio-uman, politic,
cultural şi educaţional);
b) nivelul de impact (individual, instituţional, comunitar,
naţional şi internaţional/global).
Din această perspectivă, se disting următoarele funcţii ale educaţiei:
a) funcţiile socio-umane – vizează impactul educaţiei în
planul dezvoltării personalităţii umane şi al relaţiilor
sociale la diferite niveluri;
b) funcţiile tehnico-economice – vizează contribuţia
educaţiei la dezvoltarea economică, la fiecare din cele
cinci niveluri (individual, instituţional, comunitar,
naţional şi global);
c) funcţiile politice – vizează impactul educaţiei asupra
dezvoltării politice;
d) funcţiile culturale – au în vedere contribuţia culturii la
transmiterea şi crearea culturii;
 e) funcţiile educaţionale – evidenţiază educaţia ca
valoare, dar şi rolul politicilor educaţionale în
dezvoltarea şi menţinerea educaţiei.
Astfel, la nivel individual, educaţia promovează ca scop „a învăţa să înveţi”, iar la
nivelul comunităţii şi al societăţii sunt oferite oportunităţi pentru satisfacerea diferitelor nevoi
educaţionale.

Subiecte temă
Top of Form
_159142_1

Bottom of Form

1. Perspectiva holistică asupra educaţiei

2. Funcţiile educaţiei din perspectiva holistică;
3. Nivelurile de impact ale educaţiei din perspectiva holistică

Întrebări de autoevaluare
Top of Form
_159143_1

Bottom of Form
1. Precizaţi cel puţin trei perspective de abordare a educaţiei.
2. Enumeraţi trăsăturile definitorii ale educaţiei.
3. Explicaţi şi argumentaţi funcţiile educaţiei.
4. Funcţiile educaţiei din perspectiva holistică sunt:
a) funcţiile socio-umane;
b) funcţiile tehnico-economice;
c) funcţiile administrative;
d) funcţiile politice;
e) funcţiile culturale;
f) funcţiile educaţionale.
EDUCAŢIA ŞI PROVOCĂRILE SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

Noile perspective mondiale au schimbat într-un mod fundamental viziunea asupra

educaţiei în lumea contemporană, determinând trecerea de la dimensiunea internaţională în
educaţie la dimensiunea globală.
Organismele internaţionale (UNESCO) şi-au amplificat acţiunile pentru promovarea
unor noi conţinuturi educaţionale legate de securitatea mondială, subdezvoltare şi
multiculturalitate, de conştientizarea problematicii lumii contemporane.
Procesul de globalizare lansează educaţiei noi provocări:
a) provocarea incluziunii sociale (sistemele educaţionale
trebuie să asigure integrarea tinerilor pe piaţa muncii);
b) provocarea cunoaşterii (sistemele educaţionale trebuie
să genereze o societate bazată pe educaţia
permanentă);
c) provocarea descentralizării (sistemele educaţionale
trebuie să se bazeze pe o mărire a autonomiei şi
responsabilităţii);
d) provocarea resurselor (sistemele educaţionale trebuie
să ofere elevilor oportunităţi moderne de educaţie).
Asumându-şi aceste provocări, Uniunea Europeană generează noi politici educaţionale
pornind de la trei misiuni principale:
 a) construirea unei Europe a cunoaşterii (până în anul
2010);
b) dezvoltarea unui spaţiu cultural european;
c) sprijinirea mobilităţii educaţionale şi profesionale a
indivizilor între statele membre.
Pentru realizarea acestor imperative este necesară multiplicarea perspectivelor
educaţionale, respectiv globalizarea, localizarea şi individualizarea, - model educaţional pe
care Yin Cheng îl numeşte paradigma triplizării în educaţie:
a) globalizarea se referă la circulaţia, adaptarea şi
dezvoltarea valorilor, a cunoaşterii tehnologice şi
normelor comportamentale de-a lungul ţărilor şi
societăţilor din întreaga lume;
b) localizarea se referă la circulaţia, adaptarea şi
dezvoltarea valorilor comune în contextul local;
c) individualizarea se referă la circulaţia, adaptarea şi
dezvoltarea valorilor care să corespundă nevoilor
individuale.
Toate aceste trei perspective au caracteristici proprii şi determină implicaţii diferite în
plan educaţional. Noul model educaţional aşează elevul în centrul procesului educativ şi îi
oferă oportunităţi de învăţare individualizată, localizată şi globalizată, se concentrează pe cum
învaţă şi creează elevul.
O analiză comparativă a celor două paradigme educaţionale (paradigma tradiţională şi
paradigma triplizării educaţiei) pun în evidenţă o serie de concluzii valoaroase.
Astfel, în perspectiva tradiţională, elevii şi învăţarea sunt părţi dintr-un proces de
reproducere şi perpetuare a structurii cunoştinţelor existente. Toate activităţile de învăţare
sunt legate de şcoală şi bazate pe profesori, programe standard, abordare disciplinară şi ritm
comun. Prin contrast, în noua paradigmă, resursele locale şi globale , ca şi reţelele sociale, pot
fi folosite în proiectarea şi materializarea oportunităţilor de învăţare pentru dezvoltarea
elevilor. Prin localizare şi globalizare, elevii pot învăţa din surse multiple, în şi în afara şcolilor,
cu un număr nelimitat de profesori. Participarea în programele de învăţare locală şi
internaţională poate contribui la realizarea unor experienţe comunitare sau globale de
învăţare în reţea.
Pornind de la înţelegerea educaţiei ca experienţă completă (în plan cognitiv, practic,
personal şi social), Raportul UNESCO pentru sec. XXI a avansat patru axe/direcţii de
dezvoltare a educaţiei, respectiv patru categorii de metacomponente pentru tinerii secolului
XXI:
a) a învăţa să cunoşti;
b) a învăţa să faci;
c) a învăţa să trăieşti impreună cu ceilalţi;
d) a învăţa să fii.

Subiecte temă
Actions for Content Page

• Page 4 of 5

Content
Top of Form
_159147_1

Bottom of Form

1. Noile provocări ale educaţiei

2. Obiectivele principale ale reformelor educaţionale în ţările membre ale U.E.;
3. Paradigma „triplizării educaţiei”- un nou model educaţional;
4. Individualizarea educaţiei din perspectiva noii paradigme
5. Localizarea şi globalizarea educaţiei

Întrebări de autoevaluare

Top of Form
_159148_1

Bottom of Form
1. Identificaţi provocările pe care globalizarea le pune în faţa
educaţiei şi evaluaţi implicaţiile acestora.
2. Caracterizaţi paradigma triplizării educaţiei.
3. Realizaţi o analiză comparativă a celor două paradigme privind
educaţia (cea tradiţională şi cea modernă).
4. Argumentaţi locul şi rolul localizării şi globalizării în cadrul
noului model educaţional.
5. Conform paradigmei triplizării educaţiei, educaţia
individualizată se caracterizează prin:
1. elevul este în centrul atenţiei;
2. programele educaţionale sunt individualizate;
3. procesele de învăţare sunt reproductive;
4. centrarea pe cum se învaţă (pe proces);
5. recompense şi satisfacţii personale.
Variante de răspuns:
1. a)+b)+c)+d)
2. a)+b)+d)+e)
3. a)+c)+d)+e)
4. b)+c)+d)+e)
EDUCAŢIA PERMANENTĂ

Educaţia permanentă este un principiu organizatoric şi filosofic care presupune că

educaţia este un continuum existenţial ce poate avea la bază un sistem complex de mijloace
care trebuie să răspundă nevoilor de ordin educaţional al fiecărui individ.
 Condiţiile care au impus acest principiu în practica
educaţională sunt:
- explozia cunoaşterii concomitent cu
perisabilitatea rapidă a cunoştinţelor;
- schimbarea statutului economico-social al
indivizilor, ceea ce presupune eforturi
permanente de adaptare la schimbări;
- schimbările din structura demografică
(creşterea ponderii persoanelor în vârstă).
 Paradigma educaţiei permanente are la bază lansarea
unei noi perspective sociale – proiectul social numit
Societatea educativă (societatea care învaţă) definită
prin următoarele trăsături:
- învăţare continuă;
- responsabilitate faţă de propria evoluţie socială
şi profesională;
- evaluare centrată mai mult pe confirmarea
progreselor decât pe constatarea eşecurilor;
- participare civică şi muncă în echipă;
- parteneriat social.
 Princiiple definitorii pentru educaţia permanentă sunt:
- educaţia nu se termină odată cu finalizarea
studiilor;
 - educaţia nu înseamnă exclusiv educaţia
adulţilor;
- educaţia include modalităţile formale, dar şi pe
cele nonformale: învăţarea planificată, învăţarea
spontană;
- comunitatea deţine un rol important în
educarea individului;
- şcoala va avea rolul de a integra şi coordona
toate celelalte influenţe educaţionale;
- împotriva caracterului elitist al educaţiei,
educaţia permanentă se afirmă cu un caracter
universal şi democratic;
- principalele funcţii ale educaţiei permanente:
integrare şi adaptare reciprocă a individului şi a
societăţii;
- scopul final al educaţiei este să crească
calitatea vieţii.
 Componentele majore ale educaţiei permanente sunt:
a) educaţia iniţială – este educaţia de bază şi cuprinde
învăţământul preşcolar şi învăţământul general-
obligatoriu;
b) educaţia adulţilor – cuprinde totalitatea proceselor de
educare continuă sau înlocuiesc educaţia iniţială. Ea
include:
- formarea profesională continuă;
- educaţia recurentă;
- educaţia compensatorie (sau „a doua
şansă”) ;
- alfabetizarea;
- educaţia pentru timpul liber.
c) educaţia difuză – vizează totalitatea mediilor culturale
şi sociale care au valenţe educaţionale: comunitatea,
mass-media, armata, biserica, presa etc.
 Sistemul instituţional al educaţiei permanente include:
- învăţământul instituţionalizat;
- instituţiile de cultură şi mass-media;
- alte forme care desfăşoară activităţi educative
(asociaţiile profesionale, academiile, societăţile
ştiinţifice etc.).
Sistemul de învăţământ reprezintă un important
subsistem al educaţiei permanente.
 Autoeducaţia reprezintă o componentă a educaţiei
permanente, ea asigurându-i continuitatea şi
finalizarea. Aceasta se bazează pe capacitatea şi nevoia
individului de a se defini ca subiect şi obiect al propriei
formări).
 Metode şi procedee de autoeducaţie (autoobservaţia,
autoexersarea, autocontrolul, tehnicile autosugestive,
lectura etc.).

subiecte tema

Top of Form
_250466_1

Bottom of Form

1. Conţinutul educaţiei permanente

2. Societatea educativă - un proiect social
3. Principalele funcţii ale educaţiei permanente;
4. Principalele componente ale educaţiei permanente
5. Autoeducaţia - definire şi conţinut;

intrebari de autoevaluare
Top of Form
_250467_1

Bottom of Form
1. Analizaţi şi argumentaţi princiiple educaţiei permanente;
2. Identificaţi şi analizaţi relaţia dintre sistemul de învăţământ şi
sistemul instituţional al educaţiei permanente.
3. Analizaţi conceptul de autoeducaţie din perspectiva educaţiei
permanente.
4. Argumentaţi locul şi însemnătatea educaţiei adulţilor.
5. Identificaţi şi alte metode de realizare a autoeducaţiei.
EDUCAŢIA FORMALĂ, EDUCAŢIA NONFORMALĂ, EDUCAŢIA
INFORMALĂ

Din perspectiva educaţiei permanente, Philip Coombs a diferenţiat trei tipuri (forme,
moduri) de educaţie: formală, nonformală şi informală.
a) Educaţia formală (şcolară) este educaţia
intenţionată, organizată, sistematică şi evaluată,
încredinţată unor educatori cu pregătire specială şi
organizată în instituţii specializate (grădiniţe, şcoală,
universitate, centru de formare).
Trăsăturile educaţiei formale sunt:
 este instituţionalizată (se realizează în cadrul sistemului
de învăţământ);
 este proiectată riguros (pe cicluri, pe niveluri, pe ani de
studii) sub forma documentelor şcolare oficiale;
 este organizată în cadrul procesului de învăţământ;
 este realizată într-un cadru pedagogic determinat, cu
metode şi mijloace cu funcţii pedagogice precise;
 este întotdeauna evaluată social;
 este generalizată (permite accesul tuturor indivizilor);
 este prioritară, fiind principala ţintă a politicilor
educaţionale.
Principalele critici aduse educaţiei formale:
 inerţia sistemului de învăţământ, prin comparaţie
cu dinamica societăţii;
 accentul pe aspectul instructiv şi informativ;
 accentul pe elementele teoretice în detrimentul
celor practic-aplicative;
 rutina practicilor didactice;
 relaţii slabe cu alţi factori educativi (familia,
comunitatea).
b) Educaţia nonformală este educaţia de tip
instituţional, dar nonşcolar, desfăşurată în locuri care nu au
în mod special o misiune educaţională proprie (cluburi,
asociaţii, teatre, muzee etc.).
Trăsăturile educaţiei nonformale sunt:
 marea varietate şi flexibilitate a acestor situaţii
educaţionale;
 caracterul opţional sau facultativ;
 diferenţierea conţinuturilor şi a modalităţilor de lucru
în funcţie de interesele şi capacităţile participanţilor.
 Ea implică mai multe tipuri de acţiuni:
 acţiuni extraşcolare (realizate sub îndrumarea
profesorului);
 acţiuni vizând educaţia adulţilor (reciclare,
reprofesionalizare);
 acţiuni care se realizează cu mijloace de
divertisment sau odihna activă.
c) Educaţia informală (incidentală) are un
caracter spontan şi nesistematic, care se realizează prin
contactele directe ale individului cu mediul social
(programe TV, concerte, diverse situaţii cotidiene).
Trăsăturile educaţiei informale sunt:
 are caracter spontan;
 atractivitatea şi diversitatea stimulilor educaţionali;
 varietatea conţinutului informaţional;
 caracterul dominant al valorilor promovate;
 efectele „perverse” (atunci când ea vine în
contradicţie cu valorile promovate de educaţia
formală).
Este necesară asigurarea continuităţii şi întăririi reciproce a celor trei forme de
educaţie; în caz contrar, ele rămân „paralele” şi accentuează ruptura dintre şcoală şi
realitatea socială.

Principalele trăsături ale educaţiei formale

2. Principalele trăsături ale educaţiei nonformale
3. Principalele trăsături ale educaţiei informale

1. Caracterizaţi educaţia formală şi argumentaţi rolul ei în formarea personalităţii individului.

2. Caracterizaţi educaţia nonformală şi argumentaţi rolul ei rolul ei în formarea personalităţii
individului.
3. Caracterizaţi educaţia informală şi argumentaţi rolul ei rolul ei în formarea personalităţii
individului.
4. Realizaţi o analiză între educaţia formală, nonformală şi informală.
5. Precizaţi legătura de continuitate şi interdependenţă dintre formele educaţiei

ŞCOALA – UN POSIBIL MODEL PENTRU ŞCOALA VIITORULUI

Şcoala reprezintă o etapă fundamentală a educaţiei permanente în care se pun bazele

şi se asigură deschiderile necesare pregătirii ulterioare.
Tradiţional, funcţiile sistemului instituţional-educativ vizau:
 formarea competenţelor de bază;
 funcţia de socializare;
 pregătirea pentru viaţa activă;
 selecţia şcolară prin intermediul examenelor;
 dezvoltare socială şi culturală.
În contextul noilor mutaţii sociale, aceste funcţii sunt şi ele supuse evoluţiei (de
exemplu, trunchiul competenţelor de bază nu mai poate fi garantat pe durata întregii vieţi).
În raport cu aceste evoluţii, funcţiile educaţiei instituţionalizate se modifică (în sensul
aplicării principiului educaţiei permanente). Astfel:
 competenţele de bază nu se formează doar prin
educaţia iniţială;
 motivaţia învăţării continue creşte;

selectiva va include şi criterii privind viaţa activă;

învăţarea prin experienţă directă devine mai

importantă;
 abordările interdisciplinare cresc în amploare;
 instituţia educaţională devine instituţie de interes
public.
În consecinţă, instituţiile educative nu se vor mai limita la îndeplinirea unor funcţii
socio-umane şi tehnico-administrative, ci vor accentua funcţiile la nivel comunitar, naţional şi
internaţional. Astfel:
 La nivel individual (al elevilor) şcoala va contribui la:
- dobândirea cunoştinţelor şi abilităţilor necesare
pentru a concura pe piaţa muncii;
- dezvoltarea potenţialului psihologic individual;
- dezvoltarea relaţiilor interumane;
- dezvoltarea atitudinilor şi aptitudinilor civice;
- transmiterea valorilor culturale dominante;
- învăţarea modului de a studia autonom.
 La nivel instituţional (al şcolii) şcoala:
- oferă servicii de calitate pentru beneficiari;
- reprezintă un loc de muncă stimulativ;
- reprezintă un spaţiu de socializare politică
pentru elevi şi profesori;
- reprezintă un loc de înnoire culturală;
- reprezintă un loc al sprijinului profesional
reciproc.
 La nivelul comunităţii locale, şcoala:
- sprijină nevoile comunităţii locale prin calitatea
ofertelor educative;
- întâmpină nevoile sociale ale comunităţii
(integrarea socială a unor membri, de exemplu);
- facilitează afirmarea şi exercitarea drepturilor
şi responsabilităţilor de cetăţean;
- sprijină dezvoltarea valorilor culturii locale.
 La nivelul societăţii şcoala:
- formează o forţă de muncă de calitate;
- satisface dinamica pieţii numai prin formarea
profesională a tinerilor;
- realizează selecţia şi ierarhia elevilor;
- contribuie la formarea unei societăţi care
învaţă.
 La nivel internaţional şcoala:
- contribuie la formarea unor viitori adulţi
competenţi şi deschişi pentru schimburile
economice, tehnologice şi informaţionale într-o
comunitate mondială;
- formează tinerii în spiritul unei armonii
internaţionale, al toleranţei şi cooperării sociale.

subiecte tema

Top of Form
_250472_1

Bottom of Form

1. Funcţiile actuale ale educaţiei instituţionalizate

2. Rolul şcolii viitorului la nivelul individual (al elevilor)
3. Rolul şcolii viitorului la nivel internaţional
intrebari de autoevaluare
Top of Form
_250473_1

Bottom of Form
1. Identificaţi funcţiile actuale ale educaţiei instituţionalizate.
2. Argumentaţi rolul şcolii în dezvoltarea potenţialului psihologic
al individului.
3. Argumentaţi rolul şcolii în dezvoltarea atitudinilor civice ale
individului.
4. Identificaţi şi argumentaţi rolul şcolii în realizarea selecţiei şi
ierarhizării tinerilor.
5. Cum contribuie şcoala la formarea unei societăţi care învaţă?
6. Specificaţi modul în care şcoala poate contribui la dezvoltarea
la elevi a spiritului toleranţei şi cooperării sociale.

PARTENERIATUL ŞCOALĂ – FAMILIE – COMUNITATE

În noile condiţii sociale ale schimbărilor majore din viaţa societăţii, şcoala trebuie să
coopereze mai mult cu comunitatea din care face parte. Şcoala trebuie să dezvolte
parteneriate largi cu familiile elevilor şi cu comunitatea locală. Astfel de modalităţi de
implicare a şcolii sunt:
 asistarea familiilor pentru formarea abilităţilor necesare
unor părinţi;
 comunicarea între familie şi şcoală;
 voluntariatul (implicarea părinţilor în acţiuni de
voluntariat pentru rezolvarea problemelor şcolii şi
comunităţii);
 învăţarea acasă implică copiii şi familiile lor în activităţi
de studiu, de învăţare;
 luarea deciziilor presupune asumarea de către părinţi a
responsabilităţilor directe în luarea unor decizii privind
şcoala (consilii şi comitete de părinţi);
 colaborarea cu comunitatea.
În cadrul şcolilor s-au identificat trei tipuri de strategii funcţionale de cooperare şcoală-
comunitate:
a) sfatul (schimbul de experienţă şi opinii, dreptul de a
face propuneri, de a fi ascultat);
b) participarea la luarea deciziei;
c) responsabilitatea.
Cele mai eficiente forme de implicare s-au dovedit a fi cele care angajează părinţii în
munca directă cu copiii lor în activităţile de învăţare acasă. Acest fapt are efecte pozitive
(aduce benificii) atât elevilor cât şi părinţilor, profesorilor, şcolii sau comunităţii.
a) beneficii pentru elevi:
 însuşirea unor cunoştinţe şi formarea unor
abilităţi;
 dezvoltarea unor atitudini pozitive faţă de
şcoală;
 dezvoltarea unor talente, unor interese
specifice.
b) beneficii pentru profesori:
 amplificarea cunoştinţelor acestora privind
contextul socio-cultural al comunităţii;
 îmbunătăţirea climatului din clasă.
c) beneficii pentru părinţi:
 posibilitatea de a contribui la educaţia propriilor
copii;
 posibilitatea de a-şi valorifica experienţa;
  posibilitatea de a-şi împărtăşi opiniile.
d) beneficii pentru şcoli:
 beneficiază de suportul moral, informaţional şi
economic al familiilor şi comunităţii;
 creşte gradul de legitimitate a şcolii în cadrul
comunităţii;
 sporeşte posibilitatea şcolilor de a controla
diferite situaţii.
e) Beneficii pentru comunităţi:
 îmbunătăţirea coeziunii comunităţii;
 obţinerea sprijinului pentru priectele
comunităţii;
 dezvoltarea unor servicii comunitare de către
şcoli;
 revitalizarea comunităţilor.

subiecte tema

Top of Form
_250475_1

Bottom of Form

1. Necesitatea colaborării dintre şcoală- familie- comunitate

2. Strategii funcţionale de cooperare şcoală- comunitate

intrebari de autoevaluare

Top of Form
_250476_1

Bottom of Form
1. Argumentaţi rolul şi necesitatea parteneriatului şcoală-familie-
comunitate.
2. Identificaţi principalele modalităţi de implicare a şcolii în cadrul
unor parteneriate la nivelul comunităţii.
3. Cum poate contribui şcoala la formarea abilităţilor necesare
unui părinte?
4. Identificaţi şi argumentaţi diferitele acţiuni de voluntariat ale
părinţilor.
5. Cum pot participa familiile la luarea deciziilor şcolii?
6. Argumentaţi efectele pozitive asupra profesorilor pe care le
poate avea parteneriatul şcoală-familie.

CONŢINUTURILE EDUCAŢIEI (I)

 Conţinuturile generale ale educaţiei reprezintă

dimensiunile sau laturile activităţii de educaţie care
asigură formarea şi dezvoltarea complexă a
 personalităţii celui educat în plan: moral, intelectual,
tehnologic, estetic şi fizic.
 Caracteristicile conţinuturilor generale ale educaţiei:
- caracter obiectiv (exprimă o realitate proprie
naturi umane);
- caracter unitar (rezultă din interdependenţa
celor cinci conţinuturi generale ale educaţiei);
- caracter dinamic (rezultă din interacţiunea
dintre latura informativă şi latura formativă a
activităţii educative);
- caracter deschis (sunt în permanentă evoluţie).
 Analiza conţinuturilor generale ale educaţiei se
realizează diferit. Cea mai utilizată modalitate vizează:
- definirea conceptului – obiectivul general
urmărit;
- identificarea obiectivelor specifice;
- stabilirea conţinuturilor şi metodologiei
specifice;
- stabilirea principiilor de realizare.
1. Educaţia morală reprezintă activitatea de formare-dezvoltare
a conştiinţei morale a personalităţii care se realizează prin
intermediul valorilor etice referitoare la binele moral.
 Obiectivul general al educaţiei morale: formarea
şi dezvoltarea conştiinţei morale (a profilului
moral al personalităţii);
 Obiectivele specifice ale educaţiei morale:
- Formarea-dezvoltarea conştiinţei
morale teoretice: reprezentări, noţiuni,
judecăţi, raţionamente morale (în
vederea formării convingerilor morale);
- Formarea şi dezvoltarea conştiinţei
morale practice: deprinderi
(obişnuinţe) morale, atitudini morale.
 Conţinuturile morale specifice sunt proiectate
în raport de obiectivele educaţiei morale; avem
în vedere conţinuturi specifice de ordin civic,
poliţie, juridic, religios, economic, comunitar.
 Metodologia specifică educaţiei morale:
povestirea, conversaţia, explicaţia, exemplul,
aprobarea, dezaprobarea, analiza de caz,
problematizarea. Aceste metode se utilizează în
mod specific în funcţie de vârsta elevilor
(conversaţia morală în învăţământul secundar
inferior; dezbaterea morală în învăţământul
secundar superior).
 Principiile educaţiei morale:
- Asigurarea concordanţei dintre
conştiinţa morală teoretică şi practică
(vorbă şi faptă);
- Valorificarea prioritară a trăsăturilor
pozitive ale personalităţii;
- Respectarea particularităţilor de
vârstă şi individuale.
1. Educaţia intelectuală reprezintă
activitatea de formare-dezvoltare a
personalităţii „prin ştiinţă şi pentru
ştiinţă”.
 Obiectivul general al educaţiei
intelectuale îl reprezintă formarea-dezvoltarea
conştiinţei ştiinţifice (stimularea inteligenţei şi a
spiritului de investigaţie);
 Obiectivele specifice:
 - Înzestrarea tinerilor cu un sistem
multilateral de cunoştinţe;
- Dezvoltarea capacităţilor cognitive;
- Formarea şi dezvoltarea motivaţiei
pentru activităţile intelectuale.
 Conţinuturile specifice sunt
preluate şi prelucrate pedagogic din domeniul
tuturor ştiinţelor; conform obiectivelor specifice,
în sfera cunoştinţelor integrăm informaţiile şi
strategiile ştiinţifice, iar în sfera capacităţilor
integrăm aptitudinile şi atitudinile ştiinţifice.
 Metodologia specifică:
valorifică toate modelele didactice îndeosebi
cele bazate pe investigaţie – observarea,
experimentul, modelarea, problematizarea.
 Principiile educaţiei
intelectuale:
- Asigurarea interdependenţei dintre
cunoştinţe şi capacităţi;
- Valorificarea resurselor cognitive ale
gândirii;
Respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale

subiecte tema
Actions for Content Page

• Page 2 of 3

Content
Top of Form
_250478_1

Bottom of Form

1. Conţinuturile generale ale educaţiei- definire şi caracterizare

2. Educaţia morală- definire ,principii,conţinuturi şi modalităţi specifice de realizare
3.. Educaţia intelectuală- definire , principii; conţinuturi şi modalităţi specifice de realizare

Table of Contents

continut curs
•
•
• intrebari de autoevaluare

Top of Form
_250519_1

Bottom of Form
 1. Analizaţi şi argumentaţi caracteristicile definitorii ale
conţinuturilor generale ale educaţiei.
2. Precizaţi în ce constă relaţia de interdependenţă dintre
acestea.
3. Argumentaţi rolul conştiinţei morale în viaţa individului.
4. Care este relaţia dintre conştiinţa morală şi
comportamentul moral?
5. Precizaţi deosebirile dintre conversaţia morală şi
dezbaterea morală.
6. Analizaţi principalele capacităţi ştiinţifice şi precizaţi rolul
lor în procesul de învăţământ.
7. Argumentaţi rolul instruirii permanente în educaţia
intelectuală a individului.

CONŢINUTURILE EDUCAŢIEI (II)

1. Educaţia tehnologică reprezintă activitatea de formare-

dezvoltare a personalităţii umane prin intermediul valorilor
ştiinţei aplicate (utilitate, productivitate, eficienţă). Tehnologia
reprezintă tot ceea ce permite aplicarea cunoaşterii la acţiune.
 Obiectivul general îl constituie dezvoltarea
capacităţii individului de a aplica ştiinţa în
diferite domenii ale vieţii sociale.
 Obiectivul specific: formarea conştiinţei
tehnologice realizabilă în plan teoretic dar şi în
plan practic (abilităţi aplicative).
 Conţinuturile specifice corespund acestor
obiective realizabile prin toate ştiinţele
(disciplinele) studiate în procesul de învăţământ.
 Metodologia educaţiei tehnologice valorifică
îndeosebi metodele didactice bazate pe acţiuni
practice: exerciţiul, lucrările practice, instruirea
programată.
 Principiile educaţiei tehnologice urmăresc:
- Asigurarea concordanţei teorie-
practică;
- Valorificarea capacităţilor aplicative
pozitive ale individului;
- Orientarea şcolară şi profesională
progresivă şi deschisă;
- Optimizarea orientării şcolare şi
profesionale.
1. Educaţia estetică reprezintă
activitatea de formare-dezvoltare a
personalităţii umane prin intermediul
valorilor generale ale frumosului
existent în natură, societate, artă. În
sens pedagogic, categoria de frumos
poate fi interpretată:
a) atât ca scop (stă la baza educaţiei pentru artă);
b) cât şi ca mijloc (întemeiază educaţia prin artă).
Educaţia estetică nu se reduce la educaţia artistică.
 Obiectivul general îl constituie formarea
conştiinţei estetice, realizabilă in plan teoretic
(vezi cunoştinţele estetice necesare) şi în plan
practic (vezi capacităţile estetice necesare).
 Din punctul de vedere al conţinutului, educaţia
estetică are o sferă mai largă decât educaţia
 artistică întrucât cuprinde frumosul nu numai
din artă, ci şi din natură şi societate.
1. Educaţia fizică reprezintă activitatea de
formare-dezvoltare a personalităţii umane prin
intermediul valorilor sănătăţii umane. Ea
urmăreşte dezvoltarea fizică echilibrată,
consolidarea sănătăţii corporale şi psihice,
stimularea capacităţii de rezistenţă fizică şi
psihică a organismului.
 Obiectivul general al educaţiei fizice îl constituie
formarea conştiinţei fizice realizabilă prin
dobândirea şi practica unei anumite culturi
medicale, igienico-sanitare, sportive.
 Obiectivele specifice:
- Dobândirea şi aplicarea unor
cunoştinţe şi capacităţi tipice culturii
medicale, igienico-sanitare, sportive;
- Valorificarea deplină a potenţialului
fiziologic şi psihologic al individului în
condiţii igienico-sanitare.
 Conţinutul corespunzător obiectivelor educaţiei
fizice conferă acesteia semnificaţia unei educaţii
psihofizice.
 Metodologia educaţiei fizice valorifică metode
aplicabile la nivel general şi special (sportiv):
exerciţiul, activităţile practice, jocul de rol, jocul
de creaţie, demonstraţia ş.a.
 Principiile educaţiei fizice vizează:
- Asigurarea concordanţei între
cunoştinţe şi capacităţi cu conţinut
psihozific;
- Valorificarea potenţialului psihofizic
pozitiv al individului în raport cu
particularităţile de vârstă şi
individuale.

subiecte tema

Top of Form
_250521_1

Bottom of Form
1. Educaţia tehnologică: definire , principii; conţinuturi şi modalităţi specifice de realizare
2. Educaţia estetică- definire , principii; conţinuturi şi modalităţi specifice de realizare
3. Educaţia fizică: definire , principii; conţinuturi şi modalităţi specifice de realizare

intrebari de autoevaluare

Top of Form
_250522_1

Bottom of Form
1. Precizaţi în ce constă relaţia dintre educaţia tehnologică şi
orientarea profesională.
 2. Precizaţi care este deosebirea dintre exerciţiul algoritmizat şi
exerciţiul euristic (ambele utilizate în educaţia tehnologică).
3. Argumentaţi rolul şi necesitatea formării conştiinţei estetice la
elevi.
4. Argumentaţi rolul şi necesitatea formării conştiinţei fizice la
elevi.
5. Precizaţi cel puţin 3 modalităţi de valorificare a potenţialului
psihofizic al elevului în procesul de învăţământ.

NOILE EDUCAŢII – CARACTERISTICI ŞI MODALITĂŢI DE REALIZARE

(I)

Odată cu definirea problematicii lumii contemporane, caracterizată prin globalitate,

universalitate, complexitate şi caracter prioritar, sistemele educaţionale şi-au construit ca
modalităţi proprii de răspuns „noile educaţii” (noile tipuri de conţinuturi conform programelor
UNESCO).
„Noile educaţii” pot fi astăzi implementate în programele educaţionale naţionale prin:
 introducerea lor ca discipline distincte;
 crearea de module specifice tematicii noilor educaţii;
 „infuzarea” şi introducerea de mesaje ce ţin de aceste
noi conţinuturi în cadrul disciplinelor clasice.
Principalele „noi educaţii” abordate în literatura pedagogică sunt:
A. Educaţia pentru pace şi cooperare vizează
introducerea în curriculum-ul şcolar a unei culturi a păcii
care presupune:
 Formarea ataşamentului faţă de dreptate şi
pace, a spiritului critic, a solidarităţii şi altruismului;
 Formarea unor competenţe precum toleranţa
în faţa diversităţii culturale;
 Dobândirea de cunoştinţe privind cultura altor
ţări, a principiilor democratice;
 Educaţia pentru pace şi cooperare are două
dimensiuni:
- una ofensivă (de combatere a ideilor
care favorizează atitudinile ostile);
- una de apărare şi cultivare a conduitei
paşnice.
B. Educaţia pentru participare şi democraţie îşi
propune formarea omului activ şi responsabil, capabil să se
implice social şi civic.
 Stimularea dispoziţiei indivizilor de a acţiona şi
reacţiona;
 Formarea capacităţii de exprimare a punctului
de vedere;
 Formarea capacităţii de a proiecta şi a
anticipa;
 Dezvoltarea capacităţii de a participa la
controlul societăţii şi al viitorului ei;
 Participarea democratică şi colaborarea în
cadrul comunităţii.
C. Educaţia pentru respectarea drepturilor
fundamentale ale omului este corelată cu garantarea
dreptului la educaţie şi cu realizarea dezideratului
„educaţiei pentru toţi”. Ea urmăreşte:
 Să determine conştientizarea
problematicii drepturilor omului;
 Să determine creşterea
interesului pentru o astfel de
problemă;
  Să determine combaterea
ideilor care propagă ura, discriminarea şi inegalitatea
între oameni.
D. Educaţia ecologică este accentuată de consecinţele
dezastruoase produce de dezechilibrul dintre mediu şi
dezvoltare, de procesul industrializării neraţionale. Se
impune dezvoltarea gradului de conştiinţă şi a
responsabilităţii oamenilor faţă de mediu şi problemele
sale:
 Cultivarea respectului faţă de
mediul natural;
 Folosirea raţională a
resurselor naturale;
 Gestionarea responsabilă a
deşeurilor.
Aceste scopuri vizează structurarea unei culturi ecologice în
perspectivă interdisciplinară (geografie, biologie, economie,
sociologie, politologie, igienă etc.) care presupune:
 Stăpânirea unor cunoştinţe
de bază necesare înţelegerii interdependenţelor între
factori şi efectele în lanţ;
 Dezvoltarea unor
comportamente care să presupună interiorizarea
atitudinilor responsabile faţă de mediul înconjurător.

subiecte tema
intrebari de autoevaluare
Bottom of Form
1. Argumentaţi rolul şi necesitatea „noilor educaţii”.
2. Precizaţi şi alte modalităţi practice prin care aceste „noi
educaţii” pot fi implementate în programele educaţionale.
3. Precizaţi cel puţin trei argumente pentru susţinerea necesităţii
unei educaţii pentru pace şi cooperare.
4. Precizaţi cel puţin trei argumente pentru susţinerea necesităţii
unei educaţii pentru participare şi democraţie.
5. Precizaţi cel puţin trei argumente pentru susţinerea necesităţii
unei educaţii pentru respectarea drepturilor fundamentale ale
omului.
6. Precizaţi cel puţin trei argumente pentru susţinerea necesităţii
unei educaţii ecologice

Top of Form
_250524_1

Bottom of Form

1. Noile educaţii- conţinut şi rol

2. Modalităţi practice prin care noile educaţii sunt implementate în programele educaţionale
3. Educaţia interculturală
NOILE EDUCAŢII – CARACTERISTICI ŞI MODALITĂŢI DE REALIZARE
(II)
A. Educaţie economică şi casnică modernă. Şcoala
trebuie să îşi asume şi formarea indivizilor pentru o viaţă
privată echilibrată şi integrarea adecvată la practicile
economice şi la piaţa muncii. Prin această componentă
educaţia îşi propune:
 Cunoaşterea şi înţelegerea
substratului cauzal al faptelor economice;
 Dezvoltarea spiritului de
cooperare şi a respectului faţă de muncă;
 Potenţarea spiritului
gospodăresc prin gestionarea adecvată a propriilor
bunuri şi câştiguri;
Formarea gândirii economice: o pregătire pentru viaţa
privată.
B. Educaţia pentru comunicare şi mass-media.
Mass-media vehiculează astăzi imagini şi informaţii care
sunt capabile să modifice cunoştinţele, comportamentul şi
valorile oamenilor. Ea îşi propune:
 Să asigure accesul liber al
tinerilor la noi coduri de lectură a mesajelor;
 Să dezvolte capacitatea de a
amenda şi neutraliza informaţiile false;
 Să activeze competenţele
proprii de a comunica cu ceilalţi.
C. Educaţia interculturală. Deşi la un moment dat s-a
crezut că predarea culturilor minorităţilor în cadrul
diverselor sisteme naţionale de învăţământ va putea
accentua prejudecăţile şi chiar rasismul, practica a
demonstrat faptul că, dimpotrivă, era necesară o educaţie
interculturală a tinerilor. Ea vizează pregătirea viitorilor
cetăţeni pentru a se orienta în contextele multiplicării
sistemelor de valori şi este un răspuns la pluralismul
cultural contemporan. Ea presupune:
 Îndrumarea tinerilor pentru a
asimila o cultură din perspectivă antropologică;
 Înţelegerea punctului de
vedere al altora;
 Legitimarea identităţii
culturale.
D. Educaţia globală. În literatura pedagogică a ultimilor
ani au apărut concepte cum ar fi:
 Educaţia globală care pune
accentul pe o viziune mai pragmatică în abordarea
problematicii mondiale;
 Educaţia globalizată care se
referă la mijloacele informatizate folosite în educaţie.
Astăzi, se asociază educaţiei globale accepţiunea
educaţiei pentru înţelegerea interdependenţelor între
naţiuni care are ca scop:
 Clarificarea atitudinilor faţă
de alte naţiuni;
 Restructurarea percepţiilor
comune faţă de aceste probleme.
Principalele implicaţii ale globalizării în domeniul
educaţiei vizează:
 Învăţarea folosind
informaţiile oferite de internet;
 Programe internaţionale de
vizite şi schimb internaţional;
 Parteneriate internaţionale în
predare şi învăţare;
 Interacţiuni prin
videoconferinţă etc.
 subiecte tema

Top of Form
_250527_1

Bottom of Form
1. educatia interculturala

2. educatia globalaintrebari de autoevaluare

Top of Form
_250528_1

Bottom of Form

1. Precizaţi cel puţin trei argumente pentru susţinerea

necesităţii unei educaţii economice şi casnice moderne.
2. Precizaţi cel puţin trei argumente pentru susţinerea
necesităţii unei educaţii pentru comunicare şi mass-media.
3. Precizaţi cel puţin trei argumente pentru susţinerea
necesităţii unei educaţii interculturale.
4. Precizaţi cel puţin trei argumente pentru susţinerea
necesităţii unei educaţii globale.
5. Argumentaţi rolul cadrului didactic în stabilirea de mesaje
cu rol educaţional privind noile conţinuturi ale educaţiei la
disciplina pe care o predă.

• CONŢINUTUL TEMATIC DE BAZĂ

1-2. Evoluţia şi dezvoltarea ştiinţelor educaţiei.

3. Pedagogia, ştiinţă a educaţiei.

4. Relaţia pedagogiei cu alte ştiinţe.

5. Perspective asupra educaţiei.

6. Educaţia şi provocările societăţii contemporane.

7. Educaţia permanentă.

8. Educaţia formală, educaţia nonformală şi educaţia informală.

9. Şcoala - un posibil model pentru şcoala viitorului.

10. Parteneriatul şcoală-familie-comunitate.

11-12..Conţinuturile generale ale educaţiei.

13-14. Noile educaţii-caracteristici şi modalităţi de realizare.

 •

Bibliografie
BIBLIOGRAFIE

a..BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE/MINIMALĂ:

1. Cristea, S., (2000), Dicţionar de pedagogie, Editura Litera, Chisinău.

2. Cucoş, C., (2005), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.

3. Bocoş,M., Jucan,d.,(2008), Fundamentele pedagogiei.Teoria şi metodologia curricum-

ului,Editura Paralela 45,Bucureşti

4 Nadia Florea, Adela Ţaranu, Eugen David (coord.), Pedagogie. Curs de formare iniţială
pentru cariera didactică, Editura Fundaţiei „ ROMÂNIA DE MÂINE”, Bucuresti, 2007.

5. Paun, E., (2002), Şcoala. O abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iasi.

6. Potolea,D.,Neacşu,i.,Iucu,R.,Panişoara,I-O.,(coord.),(2008),Pregatirea
psihopedagogică, Editura Polirom, Iasi.

7. Vaideanu, G., (1996), U.N.E.S.C.O.-50. Educaţie, Editura Didactică si pedagogică,

Bucuresti.

b. BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:

1. Paloş,R.,Sava,S.,Ungureanu,D., (2007),Educaţia adulţilor.Baze teoretice şi repere practice,

Editura Polirom, Iasi.
2. Nicola, I., (2000), Tratat de pedagogie şcolaraă Editura Aramis, Bucureşti.
3. Vaideanu, G., (1998), Pedagogie. Note de curs, Editura Fundaţiei Romania de Maine,
Bucureşti.

A. BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ:

1. David, E., (2001), Intrebări şi răspunsuri pe teme pedagogice, Editura Mira Design, Sibiu.

2. Joita,E., (2006), Instruirea constructivista-o alternativa, Editura Aramis,Bucuresti

3. Pânişoară,I-O.,(2009),Profesorul de succes.59 de principii de pedagogie practică, Editura Polirom,

Iasi.