Realizaţi un eseu structurat pornind de la următoarea afirmaţie a Mariei Montessori: „Sa nu

faci niciodata pentru un copil ceea ce poate face şi singur”.

Eseul se elaboreaza in aproximativ 3 pagini valorificându-se sursele bibliografice indicate în
suportul de curs.
În evaluarea eseului vom ține seama de structură, consistență internă, originalitatea
abordării.  
Termen de predare: 22 mai 2020

Pedagog de geniu, apreciată și astăzi deopotrivă de psihologi, dascăli și părinți, Maria

Montessori a reușit, prin teoretizările sale, să depășească paradigma pedagogică a începutului
de secol XX și să propună o nouă atitudine față de copil și față de trebuințele sale. În studiile
sale, Maria Montessori s-a aplecat cu precădere asupra grupei de vârstă 0-6 ani pe care a
numit-o „perioada dezvoltării senzoriale” și i-a combătut ferm pe acei psihologi și pedagogi
are considerau că diferențele de capacitate mintală a copiilor sunt imposibil de schimbat prin
intermediul educației. Ea considera că în condiţiile de viaţă şi de educaţie din şcolile
tradiţionale, copiii nu se puteau dezvolta adecvat din punct de vedere fizic, psihic și social,
fiind supuşi unui tratament de imobilizare, izolare, pasivitate, care le limita dezvoltarea. În
consecinţă, o schimbare radicală a şcolii era necesară pentru a contribui într-o mai mare
măsură la dezvoltarea personalităţii copilului. Această schimbare presupune ca educaţia să
permită o cucerire de către elev, printr-un efort propriu, a unor grade succesive de
independenţă.

Maria Montessori considera că dezvoltarea copilului este susţinută de instincte, care se

manifestă în anumite perioade, sarcina educatorului fiind aceea de a crea condiţiile potrivite
pentru satisfacerea lor. Ea susținea că, la apariţia sa în lume, omul este la punctul zero, adică
nu este încă ceva. El va deveni bun sau rău în funcţie de împrejurări, va fi produsul relaţiei cu
natura şi cu semenii. Așa cum copilul se ridică şi merge la un moment dat, tot aşa apar şi
trăsăturile spirituale, aduse la suprafaţa conştiinţei prin satisfacerea unor instincte. În acest
context își găsește sensul aserțiunea sa „să nu faci niciodată pentru un copil ceea ce poate
face și singur”, pentru că nu educatorul trebuie să formeze copilul, ci acesta trebuie lăsat să își
construiască singur personalitatea, pe baza înclinațiilor sale naturale. În viziunea
montessoriană, procesul de a educa presupune exclusiv a crea mediul potrivit pentru
satisfacerea curiozității naturale a copilului iar educatorul trebuie doar să îl ajute pe acesta să
aleagă materialul de care are nevoie și să-l ghideze spre a înțelege cum ar putea să îl
folosească mai bine. Educatorul nu trebuie să intervină niciodată în activitățile copilului, ci
doar să îl observe pasiv și cu răbdare. Drumul spre independență și încredere în sine al celor
mici trebuie să fie pavat cu ajutorul adulților doar în sensul de a le pune la dispoziție
materialele și mediul ambiant necesar dezvoltării instinctelor lor înnăscute, fără vreun alt fel
de intervenție care să-i abată pe aceștia de la activitățile lor de descoperire și cunoaștere.

Se cunosc destule cazuri de părinți sau rude ultra-protectoare care supraveghează

permanent orice pas al copilului, fiind mereu prezenți ca să lucreze în locul lui, să repare ceea
ce el nu construiește corect (după rigorile maturității), să „îl ajute” să depășească mai ușor
orice obstacol din calea activităților sale zilnice. Tocmai acest tip de comportament este
blamat de către Maria Montessori în lucrările ei. Copilul nu este astfel ajutat, ci, dimpotrivă, i
se face un mare deserviciu atunci când nu este lăsat să ducă la capăt, prin puterile sale proprii,
o sarcină pe care singur și-a asumat-o. Altminteri, el nu mai are parte de acea dezvoltare
armonioasă care să îi aducă independență în mod natural iar intervenția adulților în activitățile
sale, altele decât în scop explicativ și de rezolvare a conflictelor, îl privează de parcurgerea cu
succes a tuturor etapelor de dezvoltare fizică, psihică și socială.

„Să nu faci niciodată pentru un copil ceea ce poate face singur” ar trebui să reprezinte
un motto pentru orice familie cu copii. Munca i-a fost lăsată omului, încă de la cele mai
fragede vârste, pentru a crește și a se dezvolta armonios, a învăța să își folosească cu succes
capacitățile intelectuale și pentru a gusta la final din beneficiile aduse de aportul propriu, deci
și pentru construirea și întărirea stimei de sine. Munca, spunea Maria Montessori, angajează
mâna – care este instrumentul de exprimare a inteligenței umane – de unde rezultă și
concluzia că în prima copilărie munca ajută la dezvoltarea inteligenței. Or, dacă părinții
intervin constant în scop protectiv și privează copilul de activități lucrative pe care acesta le
poate îndeplini după puterile sale, transformarea ființei sale interioare prin activitatea unitară a
simțurilor, mâinii și inteligenței are foarte mult de suferit și poate rămâne chiar lacunară. Este
o greșeală aceea de a încerca să-ți educi copilul făcând mereu în locul lui ceea ce el singur s-
ar descurca, existând pericolul real ca acesta să rămână cu handicapul de a fi mereu
dependent de altcineva pentru a se descurca în viață. O educație sănătoasă pornește de la
sentimente de dragoste și încredere în forțele copilului. Aceasta presupune și faptul că el va fi
încurajat să descopere singur lumea, să experimenteze prin propriile simțuri, să lucreze cu
mâinile sale, chiar și să greșească atunci când acest lucru este inevitabil dar nu se va interveni
niciodată pentru a se face lucrurile în locul lui, sărindu-se astfel, din inconștiență, peste
etapele sale de dezvoltare. Copilul are nevoie să se simtă iubit, susținut, încurajat dar și liber
să se exprime după cum simte și să știe că libertatea și susținerea necondiționată din partea
celor dragi sunt atuuri pe care nu le va pierde niciodată. Cu timpul el va înțelege că acestea l-
au ajutat, chiar de la început, să devină un adult integru, încrezător și principial, garantând
astfel succesul educației generațiilor viitoare.