TEMATICA PENTRU PEDAGOGIE

PREȘCOLARĂ
1.1. EDUCAȚIE, INOVAȚIE ȘI
REFORMĂ - Educația și provocările
lumii contemporane. Noile educații
 ,,Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”- spunea Kant, prin urmare omul nu se naşte
om: ,, tot ceea ce constituie umanitate: limbajul şi gândirea, sentimentele, arta, morala – nimic nu
trece în organismul noului născut”- fără educaţie. Menirea educaţiei este aceea ,,de a înălţa pe
culmi mai nobile de viaţă omul, comunitatea etnică şi umanitatea, prin cultivarea valorilor
spiritului”.

Educaţia este unul dintre fenomenele care a apărut o dată cu societatea umană, suferind pe
parcursul evoluţiei sale, modificări esenţiale. De la acţiunea empirică de pregătire a tinerei
generaţii pentru viaţa socială, educaţia a parcurs un drum lung, devenind o adevărată ştiinţă cu
statut propriu. Epoca actuală a informatizării, a călătoriilor interplanetare, a interdependenţelor
culturale, economice sau de altă natură, pune probleme cu care omenirea nu s-a confruntat
niciodată în istoria sa. Obiectivată în cele trei ipostaze (formală, nonformală şi informală),
educaţia este chemată să formeze personalităţi uşor adaptabile la nou, creative şi responsabile.

Realitatea contemporană demonstrează că rolul şcolii nu numai că nu s-a diminuat, ci a devenit

tot mai complex. Ideile libertăţii şi descătuşării, umanismului şi creativităţii în educaţie ne
îndeamnă să distrugem zidul de nepătruns al gândirii materialiste care ani în şir a creat stereotipii
eronate. În actualul context, avem nevoie de o educaţie dinamică, formativă, centrată pe valorile
autentice. Se afirmă pe bună dreptate, că unul dintre elementele definitorii ale societăţii
contemporane este schimbarea. Noul mileniu în care păşim a moştenit însă multe probleme
sociale, economice şi politice, care, deşi au marcat în mare măsură ultima jumătate de secol, sunt
departe de a-şi fi găsit soluţiile. Dintre aceste probleme menţionăm: terorismul internaţional,
rasismul, creşterea numărului săracilor, a analfabeţilor şi a şomerilor, etc. Analfabeţi nu sunt doar
cei ce nu ştiu să scrie şi să citească, ci şi cei care au deficienţe în cunoştinţele de bază, vorbindu-se
de analfabetismul funcţional, iar mai nou şi de cel computerial.
 Educaţia caută să contribuie la ameliorarea acestor probleme prin acţiuni specifice de prevenţie.
Datorită eşuării în a găsi soluţii putem spune că educaţia se află în situaţie de criză. Prin criză se
înţelege decalajul dintre rezultatele învăţământului şi aşteptările societăţii. Dintre soluţiile
specifice şi generale găsite enumerăm: - inovaţii în conceperea şi desfăşurarea proceselor
educative; - introducerea noilor tipuri de educaţie în programele şcolare; - întărirea legăturilor
dintre acţiunile şcolare şi cele extracurriculare; - formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice;
- conlucrarea dintre cadre didactice, elevi, părinţi şi responsabili de la nivel local; - organizarea de
schimburi de informaţii între statele europene; - regândirea procesului de educaţie în vederea
integrării cu succes a tinerilor în viaţa profesională şi socială.

Problemele lumii contemporane au impus constituirea unor noi tipuri de educaţie dintre care:

educaţia relativă la mediu (educaţia ecologică);

educaţia pentru pace şi cooperare;
educaţia pentru participare şi democraţie;
educaţia pentru sănătate;
educaţia interculturală;
educaţia în materie de populaţie sau demografică;
educaţia economică şi casnică modernă;
educaţia pentru drepturile omului;
educaţia pentru schimbare şi dezvoltare;
educaţia pentru comunicare şi mass-media;
educaţia nutriţională;
educaţia pentru timp liber
 Noile educaţii s-au impus într-un timp foarte scurt, dat fiind faptul că ele corespund unor
trebuinţe de ordin sociopedagogic din ce în ce mai bine conturate. În ciuda situaţiei paradoxale în
care se găseşte, în pofida obstacolelor cu care se confruntă, educaţia este invitată să pregătească
într-o manieră activă, mai constructivă şi dinamică, generaţia viitoare. În aceste condiţii, noile
educaţii vin să pregătească un comportament adecvat, adică raţional, care să atenueze în parte
şocul viitorului.

„Noile educații” sunt definite in programele UNESCO, adoptate in ultimele decenii, „ca raspunsuri
ale sistemelor educationale la imperativele lumii contemporane” de natura politica,
economica,ecologica,demografica,sanitara,etc. Conținuturile specifice, propuse din aceasta
perspectivă, sunt integrabile la toate nivelurile, dimensiunile și formele educației. „Noile educații”
sunt adaptabile la nivelul fiecărei dimensiuni a educației, în funcție de particularitățile acestora
dar și de 'ciclurile vieții' si de condițiile sociale specifice fiecărui sistem educațional.

De exemplu, educația ecologică sau educația relativă la mediu, clar poate fi integrată la nivelul
educației morale (în învățământul general), educației intelectuale (în învățământul liceal),
educației tehnologice (în învățământul profesional), ridică probleme specifice în anumite zone sau
țări ale lumii, respectiv în cadrul diferitelor sisteme sociale și educaționale
 Metodologia valorificării „noilor educații” vizează toate dimensiunile (intelectuală, morală,
tehnologică, estetică, fizică) și formele (formală, nonformală, informală) educației. Procesul
declanșat stimulează trecerea de la demersurile specifice la abordările globale, interdisciplinare,
care permit aprofundarea unor probleme sociale care cer soluții concrete: pacea, democrația,
justiția socială, dezvoltarea, mediul, alimentația, sănătatea, protejarea copiilor și a tinerilor,
promovarea învățământului și a cercetarii științifice. Implementarea „noilor educații” presupune
elaborarea și aplicarea unor strategii pedagogice și sociale speciale.

Ele vizează: - pătrunderea „noilor educații” în programele școlare și universitare sub forma unor
recomandări sau module de studiu independente, difuzate și prin sistemele de comunicare
moderne: televiziune, radio, rețele de calculatoare etc;
- implicarea ,,noilor educații,, în programele educaționale ca alternative proiectate în diferite
formule pedagogice: module de instruire complementara (formală-nonformală), ghiduri,
îndrumari metodologice, lucrări fundamentale centrate asupra problemelor mari ale lumii
contemporane (dezvoltarea economică, tehnologia societății informatizate, educația permanentă,
democratizarea școlii, reforma educației) ;
- regândirea sistemelor de selectare și de organizare a informației în cadrul unui curriculum care,
fie „introduce module specifice”- pentru „noilor educații”- integrate ca discipline distincte în
planul de învățământ (educația ecologică, educația pentru o nouă ordine economică
internațională), fie introduce conținuturile specifice unei „noi educații”în sfera mai multor
discipline, printr-o 'abordare infuzională' ( Văideanu George,).
Aceste strategii pot dezvolta și o altă tendință tipică proiectelor transdisciplinare: abordarea unei
probleme sau chiar a unei discipline de învățământ cu contribuția unor cunoștinte metodologice
provenite din direcția tuturor conținuturilor integrate generic în formula „noilor educații”.

„Noile educații” reprezintă, într-un fel, o continure a curentului pedagogic afirmat la începutul
secolului XX, sub numele de „Educația nouă”. „Educația nouă” era centrată îndeosebi asupra
înnoirii raportului metodologic educatoreducat. „Noile educații” sunt centrate, mai ales, asupra
unor obiective și mesaje noi, care determină conținuturile și strategiile educației în condițiile
lumii contemporane. „Noile educații” evoluează în funcție de procesarea realizată la nivelul
obiectivelor propuse care dau și „denumirea” fiecărei structuri de conținut, care poate fi proiectat
ca modul sau disciplină de studiu conceput strategic în plan disciplinar, dar mai ales în plan
interdisciplinar și transdisciplinar.
.
 Educația ecologică = vizează formarea și cultivarea capacităților de rezolvare a problemelor
declanșate odată cu aplicarea tehnologiilor industriale și postindustriale la scară socială, care au
înregistrat numeroase efecte negative la nivelul naturii și al existenței umane.
Educația pentru schimbare și dezvoltare = vizează formarea și cultivarea capacităților de
adaptare rapidă și responsabilă a personalității umane la condițiile inovațiilor și ale reformelor
sociale.
Educația pentru tehnologie și progres = vizează formarea și cultivarea capacităților, aptitudinilor
generale și speciale și a atitudinilor afective, motivaționale și caracteriale, deschise în direcția
aplicării sociale a cuceririlor științifice.
Educația față de mass-media = vizează formarea și cultivarea capacităților de valorificare
culturală a informației furnizată de presă, radio, TV etc., în condiții de diversificare și de
îndividualizare care solicită o evaluare pedagogică responsabilă la scara valorilor sociale. Educația
demografică= vizează cultivarea responsabilității civice a personalității și a comunităților umane
în raport cu probleme precum creșterea, scăderea, densitatea, migrația, structura profesională,
pe vârste, sex, condiții de dezvoltare națională, sociale.
Educația pentru pace și cooperare = vizează formarea și cultivarea capacităților, aptitudinilor și a
atitudinilor civice de abordare a problemelor sociale prin dialog și participare efectivă la
rezolvarea pedagogică a contradicțiilor obiective și subiective ce apar la nivel național, teritorial,
zonal, local.
Educația pentru democrație = vizează formarea și cultivarea capacităților de înțelegere și de
aplicare a democrației la nivelul principiilor sale valorice de conducere socială eficientă și al
instituțiilor sale recunoscute la scară universală, care promovează drepturile omului.
Educația sanitară modernă = vizează formarea și cultivarea capacităților specifice de proiectare și
de organizare rațională a vieții în condițiile rezolvării unor probleme specifice educației pentru
petrecerea timpului liber, educației casnice moderne, educației nutriționale.
 1.2.- Educația timpurie - dimensiune a învățării pe tot parcursul vieții
Copilăria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa copilului, întrucât este
marcată de momente cruciale pentru succesul său de mai târziu, la şcoală şi în viaţă. Intervenţia
adultului asupra copilului în această perioadă este fundamentală. Educaţia timpurie vizează
intervalul de timp cuprins între naştere - pentru că din momentul când se naşte copilul începe să
se dezvolte şi să înveţe, şi până la 6/7 ani - vârsta intrării la şcoală. Educaţia timpurie se realizează
în atât în mediul familial, cât şi în cadrul serviciilor specializate, precum creşa sau grădiniţa.
Cercetările din ultimii 30 de ani au evidenţiat corelaţii semnificative între mediu şi dezvoltarea
intelectuală, între învăţarea timpurie şi învăţarea care are loc în alte etape ale vieţii. Astfel, copiii
crescuţi într-un mediu stimulativ au o dezvoltare intelectuală accelerată în comparaţie cu cei
crescuţi într-un mediu restrictiv. De la naştere şi până când cresc, copiii sunt persoane care au o
dezvoltare afectivă şi o receptivitate specială faţă de diferitele categorii de stimuli, aspect ce poate
fi influenţat de informaţiile care le primeşte copilul din mediu, precum şi de calitatea procesării
acestora. Se impune astfel organizarea de către practicieni a unor intervenţii cu caracter formativ
pentru a valorifica această receptivitate. Educaţia timpurie este o necesitate în contextul social
actual, deoarece perioada cuprinsă între naştere şi 6/7 ani este cea în care copiii au o dezvoltare
rapidă. Dacă procesul de dezvoltare este neglijat, mai târziu, compensarea acestor pierderi este
dificilă şi costisitoare. Investiţia în copii la vârste cât mai fragede conduce, pe termen lung, la
dezvoltarea socială a acestora şi la realizarea susţinută a drepturilor copiilor. Dacă la nivelul
educaţiei timpurii sunt depistate şi remediate deficienţele de învăţare şi psihocomportamentale
ale copiilor, deci înainte de integrarea copilului în învăţământul primar, apar beneficiile ca:
performanţele şcolare superioare, diminuarea ratei eşecului şcolar şi a abandonului. Documentele
Conferinţei Mondiale de la Jomtien (1990), care a avut ca obiectiv Educaţia pentru toţi, subliniază
că învăţarea începe de la naştere şi se derulează pe tot parcursul vieţii.
 Note distinctive ale educaţiei timpurii

• copilul este unic şi abordarea lui trebuie să fie holistă (comprehensivă sub
toate aspectele dezvoltării sale);
• vârstele mici recomandă o abordare integrată a serviciilor de educaţie
timpurie (îngrijire, nutriţie, educaţie);
• adultul/ educatorul, la nivelul relaţiei didactice, apare ca un partener matur
de joc, care cunoaşte toate detaliile şi regulile care trebuie respectate;
• activităţile desfăşurate în cadrul procesului educaţional sunt adevărate
ocazii de învăţare situaţională;
• părintele este partenerul-cheie în educaţia copilului, iar relaţia familie –
grădiniţă – comunitate este hotărâtoare.

Focalizarea pe educaţia timpurie este firească, ştiut fiind faptul că

dezvoltarea copiilor este rapidă în această etapă de vârstă, iar valorificarea
potenţialului pe care îl are copilul creează pentru acesta premisele
performanţelor lui ulterioare.
Cercetările în domeniul educaţiei timpurii preşcolare au evidenţiat corelaţii
puternice între frecventarea grădiniţei şi comportamente copiilor ca elevi.
Mai concret, remarcăm:

• progresul semnificativ în plan intelectual pentru copii, indiferent de mediul

din care provin;

• efectele pozitive asupra viitoarei integrări sociale şi reducerea

comportamentelor deviante precum şi a eşecului şcolar;

• descoperirea de către fiecare copil a propriei identităţi, a autonomiei şi

dezvoltarea unei imagini de sine pozitive;

• dezvoltarea abilităţilor sociale prin interacţiunile generate de mediul de

învăţare;

• comportamente centrate pe sarcină;

• dezvoltare socio-emoţională;

• motivaţie şi atitudini pozitive faţă de învăţare

 Efecte ale educaţiei timpurii pe termen lung
Copiii care au beneficiat de educaţie timpurie de calitate se simt mai atraşi de
şcoală, manifestă atitudini pozitive faţă de învăţare, obţin rezultate mai bune, sunt
motivaţi şi doresc să finalizeze întregul parcurs şcolar, ceea ce duce la scăderea
absenteismului, creşterea ratei de şcolarizare şi reducerea abandonului şcolar.

Educaţia timpurie contribuie la egalizarea şanselor copiilor (copiii în situaţii de risc,

care provin din medii socio-culturale dezavantajate, cei care prezintă dizabilităţi
sau aparţin unor grupuri etnice minoritare), la progresul acestora şi ulterior la
integrarea în societate.

Educaţia timpurie contribuie substanţial la realizarea idealului paideic prin factorii

implicaţi:

• calitatea personalului din grădiniţă;

• mediul educaţional organizat pe centre de activitate/ interes;
• numărul de copii din grupă;
• calitatea proiectării demersurilor instructiv-educative la nivel macro şi micro
(demers personalizat, care presupune elaborarea de instrumente didactice de
interpretare personală a programei şcolare în funcţie de contextul educaţional).