EDUCAȚIA ȘI PROVOCĂRILE SOCIETĂȚII CONTEMPORANE

,,Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”- spunea Kant, prin urmare
omul nu se naşte om: ,, tot ceea ce constituie umanitate: limbajul şi gândirea, sentimentele, arta,
morala – nimic nu trece în organismul noului născut”- fără educaţie. Menirea educaţiei este
aceea ,,de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă omul, comunitatea etnică şi umanitatea, prin
cultivarea valorilor spiritului”. Educaţia este unul dintre fenomenele care a apărut o dată cu
societatea umană, suferind pe parcursul evoluţiei sale, modificări esenţiale. De la acţiunea
empirică de pregătire a tinerei generaţii pentru viaţa socială, educaţia a parcurs un drum lung,
devenind o adevărată ştiinţă cu statut propriu. Epoca actuală a informatizării, a călătoriilor
interplanetare, a interdependenţelor culturale, economice sau de altă natură, pune probleme cu
care omenirea nu s-a confruntat niciodată în istoria sa. Obiectivată în cele trei ipostaze (formală,
nonformală şi informală), educaţia este chemată să formeze personalităţi uşor adaptabile la nou,
creative şi responsabile. Realitatea contemporană demonstrează că rolul şcolii nu numai că nu
s-a diminuat, ci a devenit tot mai complex. Ideile libertăţii şi descătuşării, umanismului şi
creativităţii în educaţie ne îndeamnă să distrugem zidul de nepătruns al gândirii materialiste
care ani în şir a creat stereotipii eronate. În actualul context, avem nevoie de o educaţie
dinamică, formativă, centrată pe valorile autentice. Se afirmă pe bună dreptate, că unul dintre
elementele definitorii ale societăţii contemporane este schimbarea. Noul mileniu în care păşim
a moştenit însă multe probleme sociale, economice şi politice, care, deşi au marcat în mare
măsură ultima jumătate de secol, sunt departe de a-şi fi găsit soluţiile. Dintre aceste probleme
menţionăm: terorismul internaţional, rasismul, creşterea numărului săracilor, a analfabeţilor şi
a şomerilor, etc. Analfabeţi nu sunt doar cei ce nu ştiu să scrie şi să citească, ci şi cei care au
deficienţe în cunoştinţele de bază, vorbindu-se de analfabetismul funcţional, iar mai nou şi de
cel computerial. Educaţia caută să contribuie la ameliorarea acestor probleme prin acţiuni
specifice de prevenţie. Datorită eşuării în a găsi soluţii putem spune că educaţia se află în situaţie
de criză. Prin criză se înţelege decalajul dintre rezultatele învăţământului şi aşteptările societăţii.
Dintre soluţiile specifice şi generale găsite enumerăm:

- inovaţii în conceperea şi desfăşurarea proceselor educative;

- introducerea noilor tipuri de educaţie în programele şcolare;

- întărirea legăturilor dintre acţiunile şcolare şi cele extracurriculare;

 - formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice;

- conlucrarea dintre cadre didactice, elevi, părinţi şi responsabili de la nivel local;

- organizarea de schimburi de informaţii între statele europene;

- regândirea procesului de educaţie în vederea integrării cu succes a tinerilor în viaţa

profesională şi socială.

Problemele lumii contemporane au impus constituirea unor noi tipuri de

educaţie dintre care: educaţia relativă la mediu (educaţia ecologică); educaţia pentru pace şi
cooperare; educaţia pentru participare şi democraţie; educaţia pentru sănătate; educaţia
interculturală; educaţia în materie de populaţie sau demografică; educaţia economică şi
casnică modernă; educaţia pentru drepturile omului; educaţia pentru schimbare şi
dezvoltare; educaţia pentru comunicare şi mass-media; educaţia nutriţională; educaţia
pentru timp liber.

Noile educaţii s-au impus într-un timp foarte scurt, dat fiind faptul că ele
corespund unor trebuinţe de ordin sociopedagogic din ce în ce mai bine conturate. În ciuda
situaţiei paradoxale în care se găseşte, în pofida obstacolelor cu care se confruntă, educaţia este
invitată să pregătească într-o manieră activă, mai constructivă şi dinamică, generaţia viitoare.
În aceste condiţii, noile educaţii vin să pregătească un comportament adecvat, adică raţional,
care să atenueze în parte şocul viitorului.

„Noile educații” sunt definite in programele UNESCO, adoptate in ultimele decenii, „ca
raspunsuri ale sistemelor educationale la imperativele lumii contemporane” de natura politica,
economica,ecologica,demografica,sanitara,eic.
Conținuturile specifice, propuse din aceasta perspectivă, sunt integrabile la toate
nivelurile, dimensiunile și formele educației.

„Noile educații” sunt adaptabile la nivelul fiecărei dimensiuni a educației, în funcție

de particularitățile acestora dar și de 'ciclurile vieții' si de condițiile sociale specifice fiecărui
sistem educațional. De exemplu, educația ecologică sau educația relativă la mediu, clar poate fi
integrată la nivelul educației morale (în învățământul general), educației intelectuale (în
învățământul liceal), educației tehnologice (în învățământul profesional), ridică probleme
specifice în anumite zone sau țări ale lumii, respectiv în cadrul diferitelor sisteme sociale și
educaționale.
 Metodologia valorificării „noilor educații” vizează toate dimensiunile (intelectuală,
morală, tehnologică, estetică, fizică) și formele (formală, nonformală, informală) educației.
Procesul declanșat stimulează trecerea de la demersurile specifice la abordările globale,
interdisciplinare, care permit aprofundarea unor probleme sociale care cer soluții concrete:
pacea, democrația, justiția socială, dezvoltarea, mediul, alimentația, sănătatea, protejarea
copiilor și a tinerilor, promovarea învățământului și a cercetarii științifice.

Implementarea „noilor educații” presupune elaborarea și aplicarea unor strategii

pedagogice și sociale speciale. Ele vizează:

- pătrunderea „noilor educații” în programele școlare și universitare sub forma unor

recomandări sau module de studiu independente, difuzate și prin sistemele de comunicare
moderne: televiziune, radio, rețele de calculatoare etc;

- implicarea ,,noilor educații,, în programele educaționale ca alternative proiectate în diferite

formule pedagogice: module de instruire complementara (formală-nonformală), ghiduri,
îndrumari metodologice, lucrări fundamentale centrate asupra problemelor mari ale lumii
contemporane (dezvoltarea economică, tehnologia societății informatizate, educația
permanentă, democratizarea școlii, reforma educației) ;

- regândirea sistemelor de selectare și de organizare a informației în cadrul unui curriculum

care, fie „introduce module specifice”- pentru „noilor educații”- integrate ca discipline distincte
în planul de învățământ (educația ecologică, educația pentru o nouă ordine economică
internațională), fie introduce conținuturile specifice unei „noi educații”în sfera mai multor
discipline, printr-o 'abordare infuzională' ( Văideanu, George,).

Aceste strategii pot dezvolta și o altă tendință tipică proiectelor transdisciplinare:

abordarea unei probleme sau chiar a unei discipline de învățământ cu contribuția unor
cunoștinte metodologice provenite din direcția tuturor conținuturilor integrate generic în
formula „noilor educații”.

Evoluția „noilor educații” răspunde provocărilor „emergente, grave și de anvergură

planetară” înregistrate mai ales sub genericul „problematicii lumii contemporane”(JP.L.C.) -
Vaideanu, George,
 „Noile educații” reprezintă, într-un fel, o continure a curentului pedagogic afirmat
la începutul secolului XX, sub numele de „Educația nouă”.

„Educația nouă” era centrată îndeosebi asupra înnoirii raportului metodologic

educator- educat.

„Noile educații” sunt centrate, mai ales, asupra unor obiective și mesaje noi, care
determină conținuturile și strategiile educației în condițiile lumii contemporane.
„Noile educații” evoluează în funcție de procesarea realizată la nivelul obiectivelor
propuse care dau și „denumirea” fiecărei structuri de conținut, care poate fi proiectat ca modul
sau disciplină de studiu conceput strategic în plan disciplinar, dar mai ales în plan
interdisciplinar și transdisciplinar.

Educația ecologică sau educația relativă la mediu vizează formarea și cultivarea

capacităților de rezolvare a problemelor declanșate odată cu aplicarea tehnologiilor industriale
și postindustriale la scară socială, care au înregistrat numeroase efecte negative la nivelul naturii
și al existenței umane.

Educația pentru schimbare și dezvoltare vizează formarea și cultivarea

capacităților de adaptare rapidă și responsabilă a personalității umane la condițiile inovațiilor și
ale reformelor sociale înregistrate în ultimele decenii ale secolului XX, în perspectiva secolului
XX.

Educația pentru tehnologie și progres vizează formarea și cultivarea aptitudinilor

generale și speciale și a atitudinilor afective, motivaționale și caracteriale, deschise în direcția
aplicării sociale a cuceririlor științifice în condiții economice, politice și culturale specifice
modelului societății postindustriale de tip informational.

Educația față de mass-media vizează formarea și cultivarea capacității de

valorificare culturală a informației furnizată de presă, radio, televiziune etc, în condiții de
diversificare și de individualizare care solicită o evaluare pedagogică responsabilă la scara
valorilor sociale.

Educația demografică sau educația în materie de populație vizează cultivarea

responsabilității civice a personalității și a comunităților umane în raport cu problemele
specifice populației, exprimate la nivelul unor fenomene: creștere, scădere; densitate, migrație;
structura profesională, pe vârste, sex; condiții de dezvoltare naturale, sociale (economice,
politice, culturale, religioase etc.) - situate în context global, regional, național, teritorial, zonal,
local.

BIBLIOGRAFIE:

1. Tomşa, Ghe., 2005, Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Ministerul Educaţiei şi Cercetării,

Bucureşti.

2. Cucoş, C., 1998, Psihopedagogie, Editura Polirom, Iaşi

3. Joiţa, E., 2003, Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară, Editura Arves, Craiova.

4. Toader, A.D.,1995, Psihologia schimbării şi educaţia. Polarităţi şi accente ale procesului

educaţional, EDP, Bucureşti.