PEDAGOGIE

1. EDUCAȚIE, INOVAȚIE ȘI REFORMĂ

Educația și provocările lumii contemporane. Noile educații.
,,Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”- spunea Kant, prin urmare omul nu se
naşte om: ,, tot ceea ce constituie umanitate: limbajul şi gândirea, sentimentele, arta, morala
– nimic nu trece în organismul noului născut”- fără educaţie. Menirea educaţiei este aceea ,,de
a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă omul, comunitatea etnică şi umanitatea, prin cultivarea
valorilor spiritului”. Educația reprezintă ansamblul de acțiuni desfășurate în mod deliberat într-
o societate, în vederea transmiterii și formării la noile generații a experienței de muncă și de
viață, a cunoștințelor, deprinderilor, comportamentelor și valorilor acumulate de omenire până
în acel moment, în vederea formării oamenilor conform unui model propus de societate.
Educația este un fenomen esențial în dezvoltarea umană și are rolul de a înălța individul,
comunitatea și umanitatea prin cultivarea valorilor spiritului. În societatea contemporană,
educația s-a transformat într-o știință cu statut propriu și a devenit tot mai complexă în fața
provocărilor aduse de epoca informațională și globalizare.
Educația, în cele trei ipostaze, formale, nonformale și informale, trebuie să formeze
personalități creative, responsabile și ușor adaptabile la schimbare. Rolul școlii nu s-a diminuat,
ci s-a amplificat. Ideile de libertate, umanism și creativitate în educație ne îndeamnă să
abandonăm mentalitatea materialistă și stereotipiile învechite și să punem accent pe educația
axată pe valorile autentice. Societatea contemporană se caracterizează prin schimbare, iar în
noul mileniu se perpetuează provocările sociale, economice și politice, care încă nu au fost
rezolvate complet. În contextul actual, societatea se confruntă cu numeroase probleme sociale,
economice și politice precum terorismul internațional, rasismul, sărăcia, analfabetismul
funcțional și digital. Educația încearcă să contribuie la rezolvarea acestor probleme prin acțiuni
specifice de prevenție, dar se confruntă cu o criză a decalajului dintre rezultatele învățământului
și așteptările societății. Soluțiile propuse includ inovații în procesele educative, introducerea
noilor tipuri de educație în programele școlare, consolidarea legăturilor dintre activitățile
școlare și cele extracurriculare, formarea continuă a cadrelor didactice și colaborarea între
profesori, elevi, părinți și responsabili locali. De asemenea, se propune organizarea de
schimburi de informații între statele europene și repensarea procesului educațional pentru a
asigura integrarea reușită a tinerilor în viața profesională și socială.
Noile tipuri de educație au apărut în lumina problemelor contemporane și includ
educația ecologică, educația pentru pace și cooperare, educația pentru participare și democrație,

1
educația pentru sănătate, educația interculturală, educația în materie de populație sau
demografică, educația economică și casnică modernă, educația pentru drepturile omului,
educația pentru schimbare și dezvoltare, educația pentru comunicare și mass-media, educația
nutrițională și educația pentru timp liber. Aceste noi forme de educație au apărut într-un timp
scurt, pentru a răspunde nevoilor sociopedagogice tot mai bine conturate. Chiar dacă educația
se confruntă cu obstacole și o situație paradoxală, ea este chemată să pregătească generația
viitoare într-un mod mai activ, constructiv și dinamic. Noile educații au rolul de a pregăti un
comportament adecvat, rațional, care să atenueze impactul viitorului.
"Noile educații" sunt definite în programele UNESCO adoptate în ultimele decenii ca
‚,răspunsuri ale sistemelor educaționale la imperativele lumii contemporane de natură politică,
economică, ecologică, demografică, sanitară etc.’’ Conținuturile specifice ale acestor noi
educații pot fi integrate în toate nivelurile, dimensiunile și formele de educație. Ele pot fi
adaptate la fiecare dimensiune a educației, în funcție de particularitățile acestora, ciclurile vieții
și condițiile sociale specifice fiecărui sistem educațional. De exemplu, educația ecologică poate
fi integrată în educația morală (la nivelul învățământului general), educația intelectuală (la
nivelul învățământului liceal) și educația tehnologică (la nivelul învățământului profesional).
Aceste noi educații ridică probleme specifice în anumite zone sau țări și în cadrul diferitelor
sisteme sociale și educaționale. Metodologia de valorificare a "noilor educații" are ca scop
abordarea tuturor dimensiunilor (intelectuală, morală, tehnologică, estetică, fizică) și formelor
(formală, nonformală, informală) ale educației. Această metodologie stimulează trecerea de la
abordări specifice la abordări globale și interdisciplinare, care permit o înțelegere mai profundă
a problemelor sociale ce necesită soluții concrete, cum ar fi pacea, democrația, justiția socială,
dezvoltarea, mediul, alimentația, sănătatea, protejarea copiilor și tinerilor, promovarea
învățământului și a cercetării științifice.
Implementarea "noilor educații" implică dezvoltarea și aplicarea unor strategii
pedagogice și sociale speciale, cum ar fi:
• Introducerea "noilor educații" în programele școlare și universitare sub forma de
recomandări sau module de studiu independente, promovate prin intermediul sistemelor
moderne de comunicare, cum ar fi televiziunea, radio, rețelele de calculatoare etc.
• Includerea "noilor educații" în programele educaționale ca alternative proiectate
în diverse forme pedagogice, precum module de instruire complementară (formală-
nonformală), ghiduri, îndrumări metodologice și lucrări fundamentale axate pe probleme
majore ale lumii contemporane, cum ar fi dezvoltarea economică, tehnologia societății
informaționale, educația permanentă, democratizarea școlii și reforma educației.

2
 • Revizuirea sistemelor de selecție și organizare a informațiilor în cadrul unui
curriculum care integrează "module specifice" pentru "noile educații" ca discipline distincte în
planul de învățământ (educația ecologică, educația pentru o nouă ordine economică
internațională) sau introduce conținuturile specifice ale "noilor educații" în mai multe discipline
prin intermediul unei abordări infuzionale.
Aceste strategii pot dezvolta o tendință specifică proiectelor transdisciplinare, unde o
problemă sau chiar o disciplină de învățământ sunt abordate cu contribuții metodologice din
diverse conținuturi integrate în cadrul "noilor educații". "Noile educații" reprezintă o continuare
a curentului pedagogic numit "Educația nouă" din începutul secolului XX. "Educația nouă" se
concentra în special asupra renovării raportului metodologic educator-educat. În schimb, "noile
educații" se concentrează în primul rând asupra unor obiective și mesaje noi, care determină
conținuturile și strategiile educației în condițiile lumii contemporane. "Noile educații"
evoluează în funcție de procesarea obiectivelor propuse, oferind denumirea fiecărei structuri de
conținut, care poate fi proiectată ca modul sau disciplină de studiu în plan disciplinar, dar mai
ales în plan interdisciplinar și transdisciplinar. De exemplu, educația ecologică se concentrează
pe rezolvarea problemelor generate de tehnologiile industriale și postindustriale la nivel social,
care au avut numeroase efecte negative asupra naturii și existenței umane. Educația pentru
schimbare și dezvoltare se concentrează pe adaptarea rapidă și responsabilă a personalității
umane la condițiile inovațiilor și reformelor sociale. Educația pentru tehnologie și progres
vizează dezvoltarea capacităților, aptitudinilor și atitudinilor necesare aplicării sociale a
cunoștințelor științifice. Educația față de mass-media se concentrează pe valorificarea culturală
a informațiilor furnizate de presă, radio, televiziune etc., într-un context de diversificare și
individualizare care necesită o evaluare pedagogică responsabilă în funcție de valorile sociale.
Educația demografică vizează cultivarea responsabilității civice în ceea ce privește problemele
demografice precum creșterea, scăderea, migrația și structura populației în termeni de vârstă,
sex și dezvoltare socio-economică. Educația pentru pace și cooperare se concentrează pe
dezvoltarea capacităților, aptitudinilor și atitudinilor civice pentru abordarea problemelor
sociale prin dialog și participare activă la rezolvarea contradicțiilor obiective și subiective la
nivel național, teritorial, zonal și local. Educația pentru democrație se concentrează pe
înțelegerea și aplicarea principiilor democratice în ceea ce privește conducerea socială eficientă
și promovarea drepturilor omului. Educația sanitară modernă se concentrează pe dezvoltarea
capacităților de proiectare și organizare rațională a vieții în ceea ce privește aspecte specifice
cum ar fi petrecerea timpului liber, gestionarea gospodăriei și alimentația sănătoasă.

3
 Educația impurie -dimensiune a învățării pe tot parcursul vieții.
Copilăria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa copilului, întrucât
este marcată de momente cruciale pentru succesul său de mai târziu, la şcoală şi în viaţă.
Intervenţia adultului asupra copilului în această perioadă este fundamentală. Educaţia timpurie
vizează intervalul de timp cuprins între naştere (pentru că din momentul când se naşte copilul
începe să se dezvolte şi să înveţe) şi până la 6/7 ani (vârsta intrării la şcoală).
Educaţia timpurie se realizează în atât în mediul familial, cât şi în cadrul serviciilor
specializate, precum creşa sau grădiniţa. Cercetările din ultimii 30 de ani au evidenţiat corelaţii
semnificative între mediu şi dezvoltarea intelectuală, între învăţarea timpurie şi învăţarea care
are loc în alte etape ale vieţii. Astfel, copiii crescuţi într-un mediu stimulativ au o dezvoltare
intelectuală accelerată în comparaţie cu cei crescuţi într-un mediu restrictiv.
De la naştere şi până când cresc, copiii sunt persoane care au o dezvoltare afectivă şi o
receptivitate specială faţă de diferitele categorii de stimuli, aspect ce poate fi influenţat de
informaţiile care le primeşte copilul din mediu, precum şi de calitatea procesării acestora. Se
impune astfel organizarea de către practicieni a unor intervenţii cu caracter formativ pentru a
valorifica această receptivitate. Educaţia timpurie este o necesitate în contextul social actual
deoarece perioada cuprinsă între naştere şi 6/7 ani este cea în care copiii au o dezvoltare rapidă.
Dacă procesul de dezvoltare este neglijat, mai târziu, compensarea acestor pierderi este dificilă
şi costisitoare. Investiţia în copii la vârste cât mai fragede conduce, pe termen lung, la
dezvoltarea socială a acestora şi la realizarea susţinută a drepturilor copiilor. Dacă la nivelul
educaţiei timpurii sunt depistate şi remediate deficienţele de învăţare şi psihocomportamentale
ale copiilor, deci înainte de integrarea copilului în învăţământul primar, apar beneficiile ca
performanţele şcolare superioare, diminuarea ratei eşecului şcolar şi a abandonului.
Documentele Conferinţei Mondiale de la Jomtien (1990), care a avut ca obiectiv
Educaţia pentru toţi, subliniază că învăţarea începe de la naştere şi se derulează pe tot parcursul
vieţii.
Note distinctive ale educaţiei timpurii:
• Copilul este unic şi abordarea lui trebuie să fie holistă (comprehensivă sub toate
aspectele dezvoltării sale);
• Vârstele mici recomandă o abordare integrată a serviciilor de educaţie timpurie
(îngrijire, nutriţie, educaţie).
• Adultul/ educatorul, la nivelul relaţiei didactice, apare ca un partener matur de joc,
care cunoaşte toate detaliile şi regulile care trebuie respectate.

4
 • Activităţile desfăşurate în cadrul procesului educaţional sunt adevărate ocazii de
învăţare situaţională.
• Părintele este partenerul-cheie în educaţia copilului, iar relaţia familie – grădiniţă –
comunitate este hotărâtoare.
Focalizarea pe educaţia timpurie este firească, ştiut fiind faptul că dezvoltarea copiilor
este rapidă în această etapă de vârstă, iar valorificarea potenţialului pe care îl are copilul creează
pentru acesta premisele performanţelor lui ulterioare. Cercetările în domeniul educaţiei timpurii
preşcolare au evidenţiat corelaţii puternice între frecventarea grădiniţei şi comportamente
copiilor ca elevi. Mai concret, remarcăm:
• Progresul semnificativ în plan intelectual pentru copii, indiferent de mediul din care
provin.
• Efectele pozitive asupra viitoarei integrări sociale şi reducerea comportamentelor
deviante precum şi a eşecului şcolar.
• Descoperirea de către fiecare copil a propriei identităţi, a autonomiei şi dezvoltarea
unei imagini de sine pozitive.
• Dezvoltarea abilităţilor sociale prin interacţiunile generate de mediul de învăţare.
• Comportamente centrate pe sarcină.
• Dezvoltare socio-emoţională.
• Motivaţie şi atitudini pozitive faţă de învăţare.
Efecte ale educaţiei timpurii pe termen lung:
1. Copiii care au beneficiat de educaţie timpurie de calitate se simt mai atraşi de şcoală,
manifestă atitudini pozitive faţă de învăţare, obţin rezultate mai bune, sunt motivaţi şi doresc să
finalizeze întregul parcurs şcolar, ceea ce duce la scăderea absenteismului, creşterea ratei de
şcolarizare şi reducerea abandonului şcolar.
2. Educaţia timpurie contribuie la egalizarea şanselor copiilor (copiii în situaţii de risc,
care provin din medii socio-culturale dezavantajate, cei care prezintă dizabilităţi sau aparţin
unor grupuri etnice minoritare), la progresul acestora şi ulterior la integrarea în societate.
3. Factori precum calitatea personalului, mediul educațional organizat pe centre de
activitate, dimensiunea grupelor și calitatea demersurilor educaționale sunt importanți în
realizarea acestor beneficii.

5
 Alternative educaționale în educația timpurie
Alternativele educaţionale reprezintă variante de organizare şcolară care propun
modificări ale anumitor aspecte legate de formele oficiale de organizare a activităţii instructiv-
educative. Proiectarea și implementarea alternativelor educaționale implică acțiuni desfășurate
în conformitate cu obiectivele educaționale stabilite la nivelul general, în concordanță cu
idealurile și scopurile educaționale.
În România există cinci alternative educaţionale: Pedagogia Waldorf, Pedagogia
Montessori, Pedagogia Step-by-Step, Pedagogia Freinet și Planul Jena.
Pedagogia Waldorf a fost creată la începutul secolului XX de către Rudolf Steiner, la
iniţiativa directorului fabricii de ţigarete Waldorf Astoria, Emil Molt. Ea se bazează pe
antropologia dezvoltată de Rudolf Steiner în cursurile de introducere ţinute în toamna anului
1919, înainte de începerea primelor clase. În lume, acest sistem educativ are o largă răspândire.
De la început, organizatorii şi-au propus realizarea unei şcoli la baza căreia să stea concepţii
pedagogice noi, care au în vedere arta educării, nu doar a omului pământean, ci şi a omului
sufletesc şi spiritual. Această educaţie este orientată antropologic, ţinând seama de necesităţile
şi capacităţile fiecărui individ. Conţinutul disciplinelor nu urmăreşte însuşirea acestora, ci să
stimuleze interesul copilului pentru cunoaştere. Dezvoltarea gândirii, simţirii, voinţei copilului
sunt obiectivele esenţiale ale acestei alternative educaţionale
Grădinița Waldorf reprezintă o componentă importantă a pedagogiei Waldorf și are un
rol deosebit în educația timpurie a copiilor. Această etapă inițială a parcursului lor educațional
este considerată crucială pentru dezvoltarea lor armonioasă și înțelegerea lumii înconjurătoare.
Caracteristicile grădiniței Waldorf sunt concepute pentru a oferi un mediu sigur și stimulant, în
care copiii să se dezvolte în toate aspectele lor: fizic, emoțional, social și intelectual.
Un aspect distinctiv al grădiniței Waldorf este accentul pus pe jocul liber și imaginativ.
Copiii sunt încurajați să exploreze și să descopere lumea prin intermediul jocurilor și
activităților creative. Ei au ocazia de a-și folosi imaginația și creativitatea într-un mediu non-
structurat, unde se simt liberi să-și exprime gândurile și emoțiile prin joc. Aceasta îi ajută să-și
dezvolte abilitățile motorii, capacitatea de a rezolva probleme și de a-și exprima ideile. Un alt
aspect important al grădiniței Waldorf este legătura strânsă cu natura și mediul înconjurător.
Copiii petrec mult timp în aer liber, în curtea grădiniței sau în excursii în natură. Aceste
experiențe îi ajută să dezvolte o conexiune profundă cu natura, să înțeleagă ciclurile naturale și
să-și dezvolte un simț al responsabilității față de mediu. De asemenea, prin activități precum
grădinăritul sau lucrul cu materiale naturale, copiii își dezvoltă abilități practice și își exercită
grijă și atenție față de mediul înconjurător.

6
 În cadrul grădiniței Waldorf, se acordă o atenție deosebită dezvoltării sociale și
emoționale a copiilor. Aceștia sunt încurajați să lucreze în grupuri mici, să interacționeze și să-
și dezvolte abilitățile de comunicare și colaborare. Prin jocuri și activități cooperante, copiii
învață să-și asculte și să-și respecte colegii, să-și exprime emoțiile și să rezolve conflictele într-
un mod constructiv. Astfel, ei își dezvoltă abilități sociale importante care îi vor însoți pe tot
parcursul vieții.
În ceea ce privește curriculum-ul grădiniței Waldorf, acesta este conceput pentru a oferi
o experiență amplă și echilibrată. Activitățile creative ocupă un loc central, cum ar fi desenul,
pictura, modelarea cu lut sau poveștile și recitările. Acestea stimulează imaginația și
creativitatea copiilor și le oferă modalități diverse de exprimare. De asemenea, copiii se implică
în activități practice, precum coacerea pâinii sau îngrijirea animalelor din curte, pentru a-și
dezvolta abilitățile practice și grijulie față de lumea înconjurătoare.
Un aspect specific al grădiniței Waldorf este lipsa notelor și a evaluărilor. În loc să se
concentreze pe performanță și comparații între copii, accentul se pune pe procesul de învățare
în sine și pe dezvoltarea individuală a fiecărui copil. Astfel, copiii sunt încurajați să-și exploreze
propriile interese și talente fără presiunea de a se conforma unui standard prestabilit.
În concluzie, grădinița Waldorf în educația timpurie se axează pe dezvoltarea holistică
a copiilor, într-un mediu stimulant și sigur. Prin jocul liber și imaginativ, legătura cu natura,
dezvoltarea socială și emoțională și curriculum-ul echilibrat, copiii au oportunitatea de a-și
dezvolta abilitățile, de a-și exprima creativitatea și de a înțelege lumea înconjurătoare. Această
abordare educațională unică oferă o alternativă valoroasă în educația timpurie, punând accentul
pe individualitatea și potențialul fiecărui copil.

Pedagogia Montessori.
Grădinița Montessori reprezintă un model educațional inovator care pune accentul pe
dezvoltarea individuală și autonomia copiilor în perioada educației timpurii. Acesta a fost
dezvoltat de medicul și pedagogul italian Maria Montessori în prima jumătate a secolului al
XX-lea și s-a răspândit rapid în întreaga lume. Caracteristica distinctivă a grădiniței Montessori
este abordarea centrată pe copil, libertatea de explorare și descoperire a mediului înconjurător.
Într-o grădiniță Montessori, copiii sunt încurajați să-și dezvolte independența, creativitatea și
abilitățile sociale prin intermediul unui mediu pregătit și al materialelor didactice specifice.
Unul dintre principiile fundamentale ale grădiniței Montessori este respectul pentru
ritmul și interesele individuale ale fiecărui copil. În acest sens, copiii au libertatea de a alege
activitățile pe care le doresc să le desfășoare, fiind încurajați să-și urmeze pasiunile și să se

7
implice în explorarea și experimentarea diferitelor aspecte ale vieții. Aceasta promovează
dezvoltarea autonomiei, concentrării și auto-disciplinei într-un mod natural și plăcut.
O altă caracteristică importantă a grădiniței Montessori este mediul pregătit care este
organizat în mod special pentru a susține dezvoltarea copiilor. Acesta cuprinde o varietate de
materiale didactice și resurse care sunt aranjate într-un mod accesibil și atrăgător. Există un
singur exemplar al fiecărui material, ceea ce înseamnă că un singur copil poate desfăşura
activitatea care implică acel material. În mod implicit, dacă un alt copil vrea să folosească
acelaşi material va trebui să aştepte până ce colegul lui termină activitatea şi aşază materialul
înapoi pe raft. La începutul anului se creează conflicte, dar nu ia mult timp ca acceptarea să
devină obişnuinţă. În mod indirect, se educă astfel respectul pentru lucrul altuia şi răbdarea de
a aştepta să-ţi vină rândul. Materialele Montessori sunt concepute pentru a fi manipulate de
copii permițându-le să-și dezvolte abilitățile cognitive, motorii și senzoriale într-un mod practic.
Un aspect distinctiv al grădiniței Montessori este accentul pus pe dezvoltarea abilităților
practice. Copiii învață să se îmbrace singuri, să-și facă ordine în jurul lor, să-și pregătească
mâncarea și să se implice în activități practice de viață de zi cu zi. Aceste activități îi ajută să
dobândească independență și încredere în propriile lor capacități.
În grădinița Montessori, interacțiunea socială este, de asemenea, o componentă
esențială. Copiii învață să lucreze împreună, să comunice și să-și rezolve problemele într-un
mod constructiv. În acest mediu, se pune un accent deosebit pe dezvoltarea abilităților de
comunicare, empatie și respect față de ceilalți.
Un alt aspect semnificativ al grădiniței Montessori este integrarea educației școlare cu
dezvoltarea socială și emoțională a copiilor. Prin intermediul materialelor didactice Montessori,
copiii învață literatura, matematica, științele, etc. într-un mod interactiv. Aceasta le oferă o bază
solidă pentru viitorul lor parcurs școlar.
În concluzie, grădinița Montessori oferă o abordare inovatoare și holistică în educația
timpurie. Prin accentul pus pe libertatea de explorare, dezvoltarea individuală, dezvoltarea
abilităților practice și integrarea educației școlare cu dezvoltarea socială și emoțională, grădinița
Montessori pregătește copiii pentru o viață de învățare continuă și succes în societatea modernă.

Pedagogia Freinet.
Grădinița Freinet reprezintă o formă alternativă de educație timpurie, bazată pe
principiile pedagogului francez Célestin Freinet. Această abordare pune accentul pe implicarea
activă a copiilor în procesul de învățare, stimulându-le creativitatea, inițiativa și
responsabilitatea.

8
 Una dintre caracteristicile distinctive ale grădiniței Freinet este cooperarea și
interacțiunea între copii. Aceștia sunt încurajați să lucreze împreună în diverse proiecte și
activități promovând astfel dezvoltarea abilităților sociale și comunicative. Copiii învață să-și
exprime opiniile, să-și asculte colegii și să colaboreze într-un mediu deschis și prietenos.
În grădinița Freinet, se acordă o mare importanță experienței practice și explorării active.
Copiii au oportunitatea de a explora mediul înconjurător, de a experimenta diferite materiale și
de a-și dezvolta abilitățile motrice prin intermediul activităților practice. Aceasta îi ajută să-și
dezvolte curiozitatea, creativitatea și gândirea critică într-un mod natural și plăcut.
O altă caracteristică esențială a grădiniței Freinet este libertatea de exprimare și
autonomia copiilor. Ei sunt încurajați să-și aleagă propriile activități și să-și gestioneze timpul
într-un mod responsabil. Prin promovarea autonomiei, copiii își dezvoltă încrederea în propriile
lor capacități și învață să-și asume responsabilitatea pentru propriile acțiuni.
În grădinița Freinet, comunicarea și relația de încredere dintre copii și educatori joacă
un rol fundamental. Educatorii sunt ghizi și mentori, sprijinind și încurajând copiii în procesul
de învățare. Aceștia sunt receptivi la nevoile și interesele individuale ale copiilor și îi
încurajează să-și exprime liber gândurile și ideile.
Un alt aspect important al grădiniței Freinet este evaluarea formativă. În locul
evaluărilor tradiționale și a notelor, se acordă o atenție deosebită observării și înregistrării
progresului individual al fiecărui copil. Educatorii își asumă rolul de a furniza feedback
constructiv și de a ghida copiii în direcția îmbunătățirii și dezvoltării personale.
În concluzie, grădinița Freinet oferă un cadru educațional inovator și stimulant în
educația timpurie. Prin promovarea cooperării, explorării active, autonomiei și evaluării
formative, grădinița Freinet își propune să dezvolte copii încrezători, responsabili și creativi,
pregătiți pentru a înfrunta provocările viitoare ale învățământului și ale vieții.

Pedagogia Step-by-Step
Grădinița Step-by-Step reprezintă o abordare inovatoare în educația timpurie care pune
accentul pe dezvoltarea integrată a copiilor și promovarea unui mediu de învățare interactiv și
diversificat. Această metodă educativă dezvoltată de către Ruth van Reken și Mona Mårtensson,
se concentrează pe stimularea inteligențelor multiple ale copiilor și pe cultivarea abilităților
sociale și emoționale. Una dintre caracteristicile distincte ale grădiniței Step-by-Step este
accentul pus pe învățarea activă și experiențială. Copiii sunt încurajați să participe în mod activ
la activitățile de învățare, să exploreze și să descopere lumea din jurul lor prin intermediul

9
experimentării practice și a jocului. Prin această abordare, ei devin implicați și motivați în
procesul de învățare dezvoltându-și curiozitatea și creativitatea.
Un alt aspect important în grădinița Step-by-Step este individualizarea și respectarea
ritmurilor de învățare ale fiecărui copil. Educatorii sunt atenți la nevoile și interesele individuale
ale copiilor și îi sprijină în dezvoltarea abilităților și competențelor lor unice. Aceasta
încurajează autonomia și încrederea în sine a copiilor oferindu-le posibilitatea de a-și exprima
și valoriza propria identitate.
Grădinița Step-by-Step pune un accent deosebit pe dezvoltarea abilităților sociale și
emoționale ale copiilor. Prin intermediul activităților de grup și a colaborării, copiii învață să
comunice eficient, să coopereze, să își exprime emoțiile și să rezolve conflictele într-un mod
constructiv. Aceste abilități le sunt utile nu doar în mediul școlar, ci și în viața de zi cu zi și în
relațiile interpersonale. În cadrul grădiniței Step-by-Step se pune un accent deosebit pe
diversitate și incluziune. Se promovează toleranța, respectul față de diferențe și înțelegerea
culturală. Copiii sunt expuși la diverse culturi, tradiții și perspective învățând să aprecieze și să
înțeleagă diversitatea lumii în care trăiesc. Aceasta contribuie la formarea unor cetățeni
responsabili și deschiși la pluralism.
Un alt aspect important în grădinița Step-by-Step este colaborarea strânsă între
educatori, părinți și comunitate. Comunicarea și implicarea activă a părinților în procesul de
învățare al copiilor sunt încurajate și susținute. Prin intermediul parteneriatului între școală și
familie se creează un mediu în care copiii se simt susținuți și înțeleși în dezvoltarea lor.
În concluzie, grădinița Step-by-Step reprezintă o abordare inovatoare în educația
timpurie care pune accentul pe învățarea activă, individualizată și integrată a copiilor. Prin
intermediul acestei metodologii, copiii sunt încurajați să devină încrezători, creativi, autonomi
și responsabili. Prin dezvoltarea abilităților sociale și emoționale, promovarea diversității și
implicarea activă a părinților, grădinița Step-by-Step oferă un mediu stimulant și favorabil
pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor în educația timpurie.

Planul Jena.
În educația timpurie grădinița Jena se remarcă ca fiind o abordare inovatoare și eficientă
axată pe dezvoltarea armonioasă a copiilor. Această metodă educativă dezvoltată de către
Friedrich Fröbel promovează învățarea prin joc și activități practice, precum și dezvoltarea
creativității și a abilităților sociale și emoționale.
Unul dintre principiile fundamentale ale grădiniței Jena este centrarea pe joc și activități
practice. Copiii sunt încurajați să exploreze lumea din jurul lor prin intermediul jocului liber și

10
structurat având ocazia de a-și dezvolta imaginația și creativitatea. Activitățile practice, cum ar
fi modelarea, desenul, pictura sau construcțiile sunt utilizate pentru a spori abilitățile motrice
fine și pentru a stimula gândirea creativă a copiilor.
O altă caracteristică a grădiniței Jena este accentul pus pe dezvoltarea abilităților sociale
și emoționale. Copiii sunt încurajați să lucreze în echipă, să comunice, să colaboreze și să
rezolve probleme într-un mod constructiv. Prin intermediul interacțiunii cu ceilalți copii și cu
educatoarea, ei învață să-și exprime emoțiile, să își dezvolte empatia și să-și dezvolte abilitățile
de comunicare și relaționare.
În cadrul grădiniței Jena se acordă o importanță deosebită dezvoltării cognitive a
copiilor. Prin intermediul activităților structurate și ghidate de educatoare, copiii sunt stimulați
să descopere și să exploreze diverse domenii de cunoaștere, cum ar fi matematica, științele,
limbajul și arta. Prin intermediul jocului și al activităților practice, ei își dezvoltă abilitățile de
observare, atenție, concentrare și gândire logică.
Un alt aspect important în grădinița Jena este conectarea la natură și mediu înconjurător.
Copiii sunt încurajați să petreacă timp în aer liber, să exploreze natura și să interacționeze cu
plantele și animalele. Acest aspect contribuie la dezvoltarea unei atitudini de respect față de
mediul înconjurător și la înțelegerea importanței protejării naturii.
Grădinița Jena promovează, de asemenea, autonomia și responsabilitatea copiilor. Ei
sunt încurajați să-și aleagă activitățile și să-și organizeze timpul, sub îndrumarea și suportul
educatoarei. Astfel, copiii învață să-și gestioneze resursele, să-și dezvolte independența și să-și
asume responsabilitatea pentru propriile acțiuni.
Un aspect specific grădiniței Jena este și colaborarea strânsă între educatoare și părinți.
Părinții sunt implicați activ în procesul educațional fiind parteneri în dezvoltarea și educarea
copiilor. Ei sunt invitați să participe la activități, să ofere suport și să fie informați despre
progresul și nevoile copiilor lor.
În concluzie, grădinița Jena reprezintă o abordare educațională valoroasă în educația
timpurie. Prin accentul pus pe joc, activități practice, dezvoltarea abilităților sociale și
emoționale, stimularea gândirii creative și conexiunea cu natura, această metodă contribuie la
dezvoltarea armonioasă și integrată a copiilor. Prin încurajarea autonomiei și implicarea
părinților, grădinița Jena oferă un mediu favorabil pentru formarea și creșterea copiilor într-un
mod sănătos și echilibrat.

11
 Tranziția de la grădiniță la școală.
Continuitatea între grădiniţă şi şcoală este o premisă a succesului şcolar. Fără a distruge
lumea copilului, educatorul este cel care intervine cu tact şi orientează copilului gândirea şi
imaginaţia. Venirea copilului în şcoală îl solicită intens şi învăţarea devine treptat tipul
fundamental de activitate. Activitatea şcolară va ocupa cea mai mare parte a timpului copilului,
orientându-i întreaga personalitate şi determinând schimbări în sens evolutiv.
Din punct de vedere organizatoric, asigurarea continuităţii între grădiniţă şi şcoală este
determinată de instituţionalizarea grupei mari, în care abilităţile formate deja sunt reluate şi
exersate în contexte noi de aplicare, accentuându-se capacitatea copiilor de a opera cu ele, de a
stabili noi legături între cunoştinţe şi de a le utiliza în practică.
Se impune analizarea unor aspecte ale realizării continuităţii între grădiniţă şi şcoală în
învăţare. Un prim element îl constituie cunoaşterea particularităţilor psihologice ale vârstei
preşcolarului mic, precum şi implicaţiile pedagogice ale învăţării. În al doilea rând, se solicită
abordarea cu atenţie deosebită a conţinutului, ale cărui baze se pun în preşcolaritate, reluat fiind,
la un alt nivel, în şcoala primară. Alt aspect îl constituie strategia didactică utilizată, concretizată
într-o varietate de metode, procedee şi mijloace de învăţământ care să faciliteze transmiterea
materiei şi formarea de abilităţi.
Cel mai important element în această abordare îl constituie jocul didactic, activitate de
bază a copilului şi, totodată, modalitate de iniţiere treptată în procesul complex al învăţării.
Jocul are o pregnanţă firească în viaţa copiilor, este „munca” lor. De aici, necesitatea ca
educatorii să recunoască puterea jocului în dezvoltare şi în capacitatea de asimilare a copilului.
Există o strânsă interdependenţă între evenimentele de la începuturile învăţăturii
copilului şi succesele sau eșecurile din viitoarea activitate educaţională. Ca activitate
fundamentală a copilului, jocul poate contribui la formarea unei atitudini pozitive faţă de
muncă. La preşcolari, de exemplu, cea mai adecvată modalitate de formare a interesului pentru
muncă constă în îmbinarea acţiunii cu jocul.
Prin joc, copilul are posibilitatea de a fi mai degrabă un iniţiator în propria sa lume, de
aceea el determină creşterea încrederii în sine, îi dă posibilitatea de a-şi folosi imaginaţia, îl
ajută să pună în practică abilităţile şi priceperile dobândite. Jocul poate contribui la îmbogăţirea
bagajului de cultură dezvoltându-i creativitatea şi sensibilitatea. Vorbind despre aspectul
cognitiv şi cel afectiv în procesul învăţării, Jean Piaget a arătat că ele sunt inseparabile şi
ireductibile: „Nu există deci nici o conduită, oricât de intelectuală ar fi, care să nu aibă drept
mobiluri factori afectivi; dar, reciproc, nu pot exista stări afective fără intervenţia percepţiilor
sau înţelegerii, care constituie structura lor cognitivă”. Este necesară o etapă de tranziţie de la

12
joc la muncă, de la jocul preşcolarului la munca şcolarului. Copilul trebuie învăţat „să se joace
în muncă”. Şi, cum „munca” de bază a şcolarului este învăţarea, pentru ca relaţia joc–învăţare
să fie firească, se cer respectate următoarele condiţii: jocul să conţină elemente de învăţare, iar
învăţarea însăşi să conţină elemente de joc. O trecere reuşită a preşcolarului în şcoala primară
depinde, în bună măsură, de felul în care este abordată problema jocului. „Jocul este singura
atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi, în consecinţă, să acţioneze. A ne
întreba de ce copilul se joacă înseamnă a ne întreba de ce copilul este copil, nu ne putem
imagina copilăria fără râsetele şi jocurile sale”, spune E. Claparede.
În sensul obiectivelor menţionate se pot realiza activităţi comune intre învăţători și
educatoare:
a) Invitarea învățătorilor la lecţii deschise în grădinițe - activitatea aceasta este necesară
pentru a identifica nivelul de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi ale copiilor, eficienţa metodelor
şi a materialului didactic utilizat. De asemenea, oferă posibilităţi de preluare de către învăţători
a unor metode şi procedee spre utilizarea lor cu precădere la vârsta micii şcolarităţi.
b) Preşcolarii şi elevii pot participa la activităţi cultural-artistice comune: vizite la
muzee, serbări, comemorarea unor evenimente istorice. Scopul acestei activități este acela că,
în joc, ca şi în alte activităţi, preşcolarii preferă, de cele mai multe ori, drept model copilul mai
mare decât el, respectiv, elevul de şcoală.
c) Vizitele preșcolarilor în școli – au rolul de a satisface curiozitatea copiilor de vârstă
preşcolară, în special a celor din grupa mare, privind atmosfera vieţii şcolare. Vizitele lor în
şcoli constituie un prilej de a observa si urmări colegii lor mai mari: cum stau în bănci, cum ţin
lucrurile, cum răspund la întrebările învăţătorului, precum şi atitudinea faţă de învăţătură,
dovedită prin modul cum citesc, scriu şi socotesc.

Grădinița- nucleu al unei comunități care învață

Grădinița reprezintă un nucleu al unei comunități de învățare, unde copiii se confruntă
cu noi experiențe într-un mediu nou. Este important ca în grădiniță să fie un mediu incluziv,
unde diferențele individuale sunt valorizate și respectate. Pentru a crea un mediu incluziv,
resursele umane implicate în educație trebuie să fie împuternicite și să aibă instrumentele și
atitudinile necesare. Aceasta va spori șansele de succes pentru toți copiii și va promova
respectul și imaginea de sine.
Grădinița ca mediu incluziv se concentrează pe identitatea unică a fiecărui copil și
respectă nevoile și drepturile acestora, precum și ale angajaților. Aceasta este prietenoasă,
deschisă și adecvat decorată, promovând înțelegerea și acceptarea diferențelor dintre copii.

13
Principiile de democrație, solidaritate umană și lucru în echipă sunt fundamentale într-o
grădiniță incluzivă. Aceasta oferă răspunsuri adecvate la situații educaționale variate, manifestă
flexibilitate și adaptabilitate la schimbare și încurajează acceptarea și integrarea tuturor copiilor,
respectând aptitudinile, interesele, abilitățile și dizabilitățile fiecăruia.
Obiectivele incluziunii în educația preșcolară implică dezvoltarea și aplicarea unor
strategii educaționale care promovează toleranța și non-discriminarea, acceptarea copiilor cu
diferite caracteristici și nevoi, cum ar fi copii cu dizabilități, copii supradotați, copii de diferite
etnii sau cu boli cronice, precum și copii cu situație socio-economică precară. Aceste strategii
educaționale urmăresc conștientizarea și formarea unor comportamente pozitive în rândul
copiilor.
Incluziunea în educație este esențială pentru dezvoltarea copiilor ca "cetățeni activi".
Diferențele dintre copii pot cauza probleme, însă grădinița trebuie să se adapteze și să acorde
atenție acestor diferențe. Educatorii pot contribui la un mediu incluziv prin utilizarea resurselor
educaționale atractive, adaptarea învățării și jocului la nevoile individuale, respectarea stilurilor
de învățare și încurajarea exprimării opiniilor copiilor.
Grădinița este benefică pentru toți copiii, oferind oportunități de socializare și formare
a prieteniilor, precum și dezvoltarea unei stări de bine favorabile învățării și dezvoltării.
Pregătirea profesională și deschiderea echipei manageriale sunt cruciale în dezvoltarea unui
mediu incluziv. Exemple de activități incluzive în grădiniță pot include promovarea imaginii
grădiniței prin marketing educațional, informarea despre integrarea copiilor cu diferite nevoi,
asigurarea unor spații de învățare adaptate, dezvoltarea unei culturi organizaționale incluzive și
participarea părinților și comunității în luarea deciziilor. De asemenea, este importantă
participarea angajaților la formare și dezvoltare profesională pe tema educației incluzive,
scrierea de programe și proiecte educaționale și implicarea copiilor cu nevoi speciale în diverse
activități.
În concluzie, grădinița ca mediu incluziv în educația timpurie se concentrează pe
valorizarea și respectarea diversității, promovând înțelegerea, acceptarea și integrarea tuturor
copiilor. Prin strategii educaționale adecvate, se încurajează toleranța, non-discriminarea și
dezvoltarea unei atitudini pozitive față de diversitatea umană. Aceasta asigură un mediu sigur
și stimulant pentru toți copiii, contribuind la dezvoltarea lor armonioasă și la pregătirea lor
pentru tranziția către învățământul primar.

14
 2. EDUCABILITATEA. FACTORII DEZVOLTĂRII PERSONALITĂȚII
UMANE - INTERACȚIUNI ȘI DOMINANTE
Conceptul de dezvoltare și conceptul de educabilitate
Conceptul de dezvoltare se referă la procesul prin care indivizii dobândesc și
progresează într-o serie de abilități și caracteristici pe parcursul vieții lor. Aceasta include
dezvoltarea fizică, cognitivă, emoțională și socială. Dezvoltarea este un proces continuu și
complex, influențat de interacțiunea dintre factorii genetici și mediul înconjurător.
Dezvoltarea fizică se referă la schimbările și creșterea corpului uman, cum ar fi
dezvoltarea sistemului muscular, a sistemului osos și a sistemului nervos. Aceasta include și
dezvoltarea abilităților motorii, precum mersul, coordonarea ochi-mână sau abilitățile fine, cum
ar fi scrierea. Dezvoltarea cognitivă se referă la evoluția proceselor mentale și a abilităților
cognitive, cum ar fi atenția, memoria, gândirea și limbajul. Aceasta include și dezvoltarea
capacităților de rezolvare a problemelor, de înțelegere a conceptelor și de luare a deciziilor.
Dezvoltarea emoțională implică învățarea și gestionarea emoțiilor și sentimentelor.
Copiii învață să recunoască și să exprime emoțiile, să dezvolte empatie și să își regleze propriile
emoții. Dezvoltarea emoțională este strâns legată de relațiile pe care copiii le dezvoltă cu
părinții, membrii familiei și alți adulți semnificativi. Dezvoltarea socială se referă la
interacțiunea și relațiile pe care copiii le formează cu ceilalți. Aceasta include dezvoltarea
abilităților sociale, cum ar fi comunicarea, colaborarea, negocierea și rezolvarea conflictelor.
Prin intermediul interacțiunilor sociale, copiii învață să se integreze în comunitate și să își
dezvolte identitatea socială.
Pe de altă parte, conceptul de educabilitate se referă la capacitatea și potențialul unui
copil de a învăța și de a se dezvolta în cadrul unui sistem educațional. Fiecare persoană are un
grad de educabilitate, care poate varia în funcție de factori precum motivația, abilitățile
cognitive, experiențele anterioare și mediul în care trăiește. Conceptul de educabilitate
subliniază faptul că fiecare preșcolar poate beneficia de oportunități de învățare și dezvoltare,
iar sistemul educațional trebuie să fie adaptat pentru a satisface nevoile și potențialul fiecărui
școlar mic.
Astfel, dezvoltarea și educabilitatea sunt concepte strâns legate deoarece dezvoltarea
individuală influențează abilitatea unei persoane de a învăța, iar procesul de educație contribuie
la dezvoltarea și exploatarea potențialului educațional al copilului. Înțelegerea acestor
interconexiuni este crucială pentru a asigura un proces educațional eficient și adecvat nevoilor
individuale.

15
 Un sistem educațional care recunoaște și valorifică diversitatea de stiluri de învățare,
abilități și interese ale elevilor poate maximiza potențialul de educabilitate al fiecăruia.
Adaptarea metodologiilor și strategiilor de predare la nevoile și ritmurile de dezvoltare ale
elevilor poate crea un mediu propice învățării și creșterii.
Un aspect important al conceptului de educabilitate este ideea că educația nu se
limitează la cunoștințe și informații. Educația trebuie să vizeze și dezvoltarea competențelor și
abilităților relevante pentru viață, cum ar fi gândirea critică, rezolvarea problemelor,
comunicarea eficientă și colaborarea. De asemenea, este esențial să se recunoască că educația
nu se limitează la sistemul formal de învățământ. Învățarea are loc într-o varietate de contexte,
inclusiv în familie, comunitate și mediul înconjurător. Astfel, conceptul de educabilitate
subliniază faptul că fiecare interacțiune și experiență de învățare poate contribui la dezvoltarea
și creșterea individului.
În concluzie, conceptul de dezvoltare și conceptul de educabilitate sunt interconectate
și se completează reciproc în procesul de formare și creștere a copilului. Dezvoltarea
individuală în diferitele sale dimensiuni ( fizică, cognitivă, emoțională și socială ) influențează
abilitatea de a învăța și de a se dezvolta în cadrul sistemului educațional. În același timp,
educația, în sensul său larg, are rolul de a facilita și sprijini dezvoltarea individuală și de a
stimula potențialul de educabilitate al fiecărui preșcolar. Prin înțelegerea și aplicarea acestor
concepte, putem crea un mediu favorabil și inclusiv care să ofere oportunități de învățare și
dezvoltare pentru toți copiii și tinerii.

Ereditatea-factor intern al dezvoltării personalității copilului

Ereditatea, ca factor intern al dezvoltării personalității copilului în educația timpurie,
reprezintă moștenirea genetică și biologică pe care copilul o primește de la părinți.
Caracteristicile genetice, structura creierului și predispozițiile biologice sunt influențate în mare
măsură de ereditate și pot avea un impact semnificativ asupra modului în care copilul își
dezvoltă personalitatea.
Un aspect important al eredității în dezvoltarea personalității copilului este determinarea
trăsăturilor temperamentale. Temperamentul, care include caracteristici precum nivelul de
activitate, reactivitatea emoțională și adaptabilitatea, este în mare măsură influențat de
moștenirea genetică. De exemplu, unii copii pot avea o tendință mai mare de a fi energici și
aventuroși, în timp ce alții pot fi mai rezervați și precauți. Aceste diferențe temperamentale pot
influența modul în care copiii răspund la stimuli și se adaptează la mediul lor.

16
 Pe lângă trăsăturile temperamentale, ereditatea poate juca și un rol în predispozițiile
cognitive și abilitățile individuale. Capacitățile intelectuale, aptitudinile artistice sau abilitățile
motrice pot fi influențate într-o anumită măsură de factorii genetici. De exemplu, există studii
care arată că există o componentă genetică puternică în dezvoltarea inteligenței. Totuși, este
important de menționat că mediul înconjurător și stimularea adecvată joacă, de asemenea, un
rol esențial în dezvoltarea și expresia potențialului genetic.
Un alt aspect al eredității în dezvoltarea personalității copilului este susceptibilitatea la
anumite tulburări sau afecțiuni. Există condiții medicale și tulburări psihologice care pot avea
o componentă genetică puternică. De exemplu, tulburările de spectru autist sau tulburările de
anxietate pot avea o bază genetică. În astfel de cazuri, moștenirea genetică poate influența
predispoziția copilului la dezvoltarea acestor afecțiuni și poate necesita un suport și o
intervenție adecvată în educația timpurie.
Este important să subliniem că ereditatea nu determină în mod absolut personalitatea
copilului. Mediul și experiențele de viață joacă un rol la fel de important în dezvoltarea
personalității. Interacțiunile cu părinții, familie, prieteni și educația oferită într-un mediu
stimulant pot influența modul în care copilul își dezvoltă abilitățile sociale, comportamentul și
identitatea. Prin urmare, chiar dacă un copil moștenește anumite trăsături și predispoziții,
mediul poate să modeleze și să influențeze în continuare dezvoltarea personalității sale.
În concluzie, ereditatea reprezintă un factor intern important în dezvoltarea personalității
copilului în educația timpurie. Trăsăturile temperamentale, predispozițiile cognitive și
potențialul pentru anumite afecțiuni pot fi influențate de moștenirea genetică. Cu toate acestea,
mediul și interacțiunile sociale au un rol la fel de semnificativ în dezvoltarea personalității
copilului. Înțelegerea complexă a interacțiunii dintre factorii genetici și mediul înconjurător
poate ajuta la crearea unui mediu de educație timpurie adecvat și susținător pentru dezvoltarea
optimă a personalității copilului aflat în educația timpurie.

Mediul- factorn extern al dezvoltării personalității copilului

Mediul reprezintă un factor extrem de important în dezvoltarea personalității copilului
în educația timpurie. Încă de la naștere, micuții sunt expuși la o varietate de stimuli și
interacțiuni care le influențează dezvoltarea cognitivă, emoțională și socială. Prin urmare,
mediul în care copilul crește și învață joacă un rol esențial în determinarea modului în care
personalitatea sa se dezvoltă în timp.
Un aspect crucial al mediului este reprezentat de relația copilului cu părinții sau
îngrijitorii săi. Aceștia sunt primii și cei mai importanți factori de influență asupra dezvoltării

17
sale. Atât interacțiunile afectuoase și pline de susținere, cât și cele dominatoare și critice pot
avea un impact semnificativ asupra formării personalității copilului. Relațiile securizante,
caracterizate de comunicare deschisă, încredere și respect, contribuie la construirea unei
imagini pozitive despre sine, la dezvoltarea abilităților sociale și la cultivarea încrederii în
ceilalți. În schimb, relațiile deficitare sau toxice pot genera stres, anxietate și afecta negativ
dezvoltarea personalității.
Un alt aspect al mediului în educația timpurie este reprezentat de calitatea îngrijirii și
stimulării oferite copilului. Oferirea unui mediu sigur, stimulant și structurat este esențială
pentru dezvoltarea sa optimă. Copiii au nevoie de oportunități de explorare, joc și interacțiune
pentru a-și dezvolta abilitățile cognitive, motorii și sociale. De asemenea, accesul la resurse
educaționale adecvate, cum ar fi cărți, jucării și materiale didactice, contribuie la dezvoltarea
limbajului, gândirii critice și creativității.
Factorii socio-culturali din mediul în care crește copilul au, de asemenea, un impact
semnificativ asupra dezvoltării personalității sale. Valorile, normele și așteptările culturale
influențează în mod direct modul în care copilul percepe lumea și se raportează la ceilalți. Prin
intermediul interacțiunilor cu membrii comunității și prin participarea la activități culturale
specifice, copilul învață despre identitatea sa și despre rolurile sociale. De exemplu, o cultură
care promovează individualismul și independența poate dezvolta personalități mai autonome,
în timp ce o cultură care pune accent pe colectivitate și interdependență poate influența
personalități mai orientate spre relații și cooperare.
În concluzie, mediul înconjurător reprezintă un factor extern crucial în dezvoltarea
personalității copilui. Familia, școala, societatea și mediul fizic au un impact semnificativ
asupra trăsăturilor, comportamentului și dezvoltării individuale. Înțelegerea și luarea în
considerare a acestor factori sunt esențiale pentru a sprijini o dezvoltare sănătoasă și armonioasă
a personalității copilului aflat în educația timpurie.

Educația – factor hotărâtor al dezvoltării psihice; specificul influențelor

educative la vârstele timpurii
Educația joacă un rol fundamental în dezvoltarea psihică a preșcolarului având un
impact semnificativ asupra formării personalității și a capacităților cognitive, emoționale și
sociale ale acestuia. În special, educația în vârstele timpurii are un caracter decisiv deoarece
aceasta reprezintă perioada în care creierul copilului se dezvoltă cel mai rapid și este cel mai
receptiv la influențele educaționale. Specificul influențelor educative în vârstele timpurii constă
în faptul că acestea se desfășoară într-un mediu predominant familial și într-o relație directă cu

18
părinții sau cu îngrijitorii principali. În această perioadă, copiii sunt mai susceptibili să își
asimileze și să își modeleze comportamentul, atitudinile și valorile pe baza interacțiunilor și
experiențelor trăite în cadrul familiei și al mediului înconjurător.
Unul dintre aspectele esențiale ale influențelor educative timpurii este stimularea
dezvoltării cognitive a copilului. Prin intermediul jocului, al interacțiunii și al activităților
adaptate nivelului lor de dezvoltare, copiii își dezvoltă abilități precum atenția, memoria,
gândirea și limbajul. De asemenea, educația timpurie promovează dezvoltarea abilităților de
rezolvare a problemelor, creativitatea și capacitatea de explorare a mediului înconjurător.
Dezvoltarea socio-emoțională este, de asemenea, un aspect important al influențelor educative
la vârstele timpurii. În acest sens, educația în familie și în cadrul unor grupuri de joacă din
grădiniță permite copiilor să învețe și să practice abilități sociale, cum ar fi cooperarea,
comunicarea, empatia și rezolvarea conflictelor. Aceste interacțiuni sociale le oferă copiilor
oportunitatea de a-și forma relații sănătoase și de a dezvolta încrederea în sine și stima de sine.
Influențele educaționale timpurii trebuie să aibă în vedere și dezvoltarea morală a
copiilor. Educația în valorile morale, etice și comportamentale contribuie la formarea
caracterului și a unui set de principii și norme de conduită. Prin intermediul educației, copiii
învață să distingă între bine și rău, să respecte regulile și să-și dezvolte responsabilitatea și
integritatea. De asemenea, influențele educaționale timpurii au un rol semnificativ în formarea
deprinderelor de autonomie și independență. Copiii învață să își gestioneze treptat propriile
activități, să ia decizii și să își asume responsabilități adecvate vârstei lor. Încurajarea unei
atitudini pozitive față de învățare și stimularea curiozității îi ajută pe copii să își dezvolte dorința
de a explora și de a se implica în diferite activități. Este important de menționat că influențele
educative timpurii nu se limitează doar la contextul familial. Educația preșcolară, în grădinițe
sau alte instituții de învățământ cum ar fi creșele, joacă un rol complementar și oferă copiilor
oportunități suplimentare de învățare și dezvoltare prin intermediul unor programe și activități
adaptate nevoilor și intereselor lor.
În concluzie, educația reprezintă un factor hotărâtor în dezvoltarea psihică a copilului,
iar influențele educaționale timpurii au un impact deosebit asupra formării personalității și a
abilităților cognitive, socio-emoționale și morale ale acestuia. Prin intermediul interacțiunilor
și experiențelor trăite în familie și în cadrul educației preșcolare, copiii își dezvoltă potențialul
și dobândesc competențele necesare pentru a deveni adulți echilibrați și responsabili. Prin
urmare, este crucial să se acorde atenție și să se sprijine în mod adecvat educația timpurie,
recunoscând importanța sa în dezvoltarea armonioasă a fiecărui individ.

19
 4. ÎNVĂȚAREA ÎN GRĂDINIȚĂ. ORIENTĂRI CONTEMPORANE ÎN
TEORIA ȘI PRACTICA ÎNVĂȚĂRII ÎN GRĂDINIȚĂ
Conceptul de învățare în grădiniță. Mecanisme și procesualitate. Forme, tipuri
și niveluri de învățare.
Conceptul de învățare în grădiniță reprezintă procesul prin care copiii dobândesc
cunoștințe, abilități și competențe într-un mediu educativ structurat și adaptat nevoilor lor
specifice. Învățarea în grădiniță se bazează pe mecanisme și procese care facilitează dezvoltarea
cognitivă, socio-emoțională și fizică a copiilor într-un mod interactiv și jucăuș. Unul dintre
mecanismele-cheie ale învățării în grădiniță este jocul. Jocul este o formă naturală de învățare
pentru copii și le oferă oportunitatea de a explora, de a experimenta și de a-și dezvolta abilitățile
într-un mediu sigur și stimulant. Prin intermediul jocului, copiii își dezvoltă imaginația,
creativitatea, abilitățile sociale și cognitive, precum rezolvarea de probleme sau planificarea
activităților. De asemenea, învățarea în grădiniță se realizează prin intermediul observării și
imitației. Copiii observă comportamentul și acțiunile adulților și ale altor copii din jurul lor și
încearcă să le imite. Aceasta le permite să învețe modele de comportament, să-și dezvolte
abilități practice și să-și îmbunătățească comunicarea și interacțiunea cu cei din jur.
În ceea ce privește procesualitatea învățării în grădiniță, acesta implică etape și strategii
specifice adaptate nivelului de dezvoltare al copiilor. Procesul de învățare în grădiniță începe
de obicei prin stimularea curiozității și interesului copiilor pentru diferite subiecte și activități.
Educatorii utilizează diverse tehnici, precum povestiri, imagini, materiale didactice sau
excursii, pentru a capta atenția și a stârni dorința de a învăța.
Formele de învățare în grădiniță pot fi individuale sau de grup. Învățarea individuală se
concentrează pe nevoile și ritmul de învățare ale fiecărui copil în parte oferindu-le posibilitatea
de a explora și de a învăța în mod autonom. Învățarea în grup, pe de altă parte, are loc prin
intermediul colaborării și interacțiunii cu ceilalți copii. Aceasta le permite să-și dezvolte
abilitățile sociale, să învețe să lucreze în echipă și să împărtășească idei și experiențe. În funcție
de nivelul de dezvoltare al copiilor, învățarea în grădiniță poate fi de tip senzorial-motor,
cognitiv sau socio-emoțional. Învățarea senzorial-motoră se concentrează pe dezvoltarea
abilităților motorii și explorarea mediului înconjurător prin intermediul simțurilor. Învățarea
cognitivă implică dobândirea de cunoștințe, rezolvarea de probleme și dezvoltarea gândirii
critice. Învățarea socio-emoțională se referă la dezvoltarea abilităților sociale, gestionarea
emoțiilor și construirea relațiilor interpersonale pozitive.
În concluzie, învățarea în grădiniță se bazează pe mecanisme precum jocul și imitația,
implică procese adaptate nivelului de dezvoltare al copiilor și poate fi realizată atât individual,

20
cât și în grup. Formele, tipurile și nivelurile de învățare în grădiniță sunt adaptate nevoilor și
ritmului de dezvoltare al copiilor și contribuie la dezvoltarea lor cognitivă, socio-emoțională și
fizică. Prin intermediul unei abordări educaționale adecvate, învățarea în grădiniță oferă
copiilor o bază solidă pentru viitorul lor și îi pregătește pentru etapele următoare ale educației.

Teoriile învățării (B.F. Skinner, J. Piaget, L.S. Vîgotski, D.P. Ausubel, R. Gagne
etc.) din perspectiva educației timpurii
Teoriile învățării au o importanță crucială în educația timpurie contribuind la înțelegerea
modului în care copiii dobândesc cunoștințe și dezvoltă abilități în perioada preșcolară. Câteva
dintre teoriile majore învățării, precum cele propuse de B.F. Skinner, J. Piaget, L.S. Vîgotski,
D.P. Ausubel și R. Gagne, oferă perspective diferite asupra procesului de învățare și implicării
educative în primii ani de viață ai copilului.
B.F. Skinner, unul dintre pionierii behaviorismului a evidențiat importanța stimulilor și
recompenselor în învățare. În educația timpurie, aceasta înseamnă că educatorii ar trebui să
ofere stimuli adecvați și să folosească recompense pozitive pentru a încuraja și consolida
comportamentele dorite în copii. Prin urmare, este important să se creeze un mediu stimulant,
în care copiii să primească feedback și să fie încurajați pentru eforturile lor.
Perspectiva lui J. Piaget se concentrează asupra dezvoltării cognitive a copiilor și
procesului lor de construcție a cunoașterii. În educația timpurie, aceasta implică oferirea unor
experiențe de învățare concrete și relevante care să stimuleze explorarea și dezvoltarea gândirii
critice a copiilor. Copiii trebuie să fie implicați în activități care să le permită să descopere și să
construiască cunoștințe prin intermediul experiențelor lor directe.
Teoria lui L.S. Vîgotski pune accent pe importanța interacțiunii sociale în învățare.
Potrivit acestei teorii, în educația timpurie, copiii învață cel mai bine prin colaborare și
interacțiune cu alți copii și adulți. Prin urmare, este important ca educatorii să faciliteze
activități de grup, jocuri cooperativă și interacțiuni sociale, în care copiii să poată împărtăși
cunoștințe, să colaboreze și să se dezvolte împreună.
D.P. Ausubel a subliniat importanța structurării cunoștințelor noi în contextul celor deja
existente în mintea copiilor. În educația timpurie, acest lucru implică conectarea noilor
informații la experiențele și cunoștințele anterioare ale copiilor. Educatorii ar trebui să găsească
modalități de a face legături între cunoștințele noi și cele existente, oferind exemple concrete și
facilitând înțelegerea profundă a noilor concepte.

21
 R. Gagne a propus teoria evenimentului instrucțional, care subliniază importanța
structurării și organizării procesului de învățare. În educația timpurie, acest lucru înseamnă că
educatorii ar trebui să planifice și să ofere activități bine structurate, care să respecte etapele de
învățare și să ofere feedback clar și specific. Prin organizarea învățării în secvențe logice și
progresive, copiii vor putea asimila și reține mai eficient informațiile.
În concluzie, teoriile învățării propuse de B.F. Skinner, J. Piaget, L.S. Vîgotski, D.P.
Ausubel și R. Gagne aduc perspective importante în educația timpurie. Aceste teorii subliniază
importanța factorilor precum stimuli și recompense, construcția cunoașterii prin experiență
directă, interacțiunea socială, structurarea cunoștințelor și organizarea procesului de învățare.
Înțelegerea și aplicarea acestor teorii pot sprijini educatori și părinți în crearea unui mediu de
învățare eficient și stimulant pentru copiii mici.

Condiții interne ale învățării în grădiniță: procesele cognitive, afective, volitive.

În grădiniță, procesul de învățare este influențat de o serie de condiții interne care se
referă la aspecte cognitive, afective și volitive ale copiilor. Aceste condiții interne joacă un rol
crucial în modul în care copiii asimilează și înțeleg informațiile, dezvoltă abilități și se
angajează în procesul de învățare.
Procesele cognitive reprezintă aspectele mentale și intelectuale ale învățării. În
grădiniță, copiii își dezvoltă gândirea, atenția, memoria, rezolvarea de probleme și alte funcții
cognitive. Aceste procese cognitive le permit să proceseze și să înțeleagă informațiile, să facă
conexiuni și să creeze înțelesuri. De exemplu, în timpul activităților de joc sau explorare, copiii
pot utiliza gândirea logică pentru a rezolva provocări și a face conexiuni între diferite concepte.
Aspectele afective se referă la emoțiile și sentimentele implicate în procesul de învățare.
Grădinița oferă un mediu în care copiii pot experimenta o gamă largă de emoții, cum ar fi
bucuria, entuziasmul, curiozitatea sau frustrarea și dezamăgirea. Aceste emoții pot influența
modul în care copiii se implică în învățare și pot afecta motivația și angajamentul lor. Prin
urmare, este important ca mediul de învățare din grădiniță să fie unul sigur, stimulant și în care
copiii să se simtă acceptați și încurajați să-și exprime emoțiile și să exploreze.
Condițiile volitive se referă la voința și efortul depus în procesul de învățare. În
grădiniță, copiii își dezvoltă capacitatea de a-și stabili obiective, de a-și gestiona timpul și de a-
și direcționa eforturile în direcția dorită. Aceasta implică cultivarea unei atitudini pozitive față
de învățare, dezvoltarea perseverenței și a capacității de a depăși obstacolele. Educatorii joacă
un rol important în încurajarea copiilor să-și dezvolte abilitățile volitive prin stabilirea de
obiective realiste, oferirea de feedback constructiv și susținerea lor în fața provocărilor.

22
 În concluzie, condițiile interne ale învățării în grădiniță sunt reprezentate de procesele
cognitive, afective și volitive ale copiilor. Prin înțelegerea și susținerea acestor condiții interne,
educatorii pot crea un mediu optim pentru învățare, în care copiii să poată dezvolta abilități
cognitive, să-și exploreze emoțiile și să-și dezvolte motivația și voința de a învăța. Aceste
condiții interne sunt esențiale pentru o dezvoltare armonioasă și stimulantă a copiilor în
grădiniță.

Motivația – geneză, dinamică, forme, structuri motivațional -atitudinale în

educația timpurie.
Motivația reprezintă un aspect fundamental al procesului de învățare și dezvoltare în
educația timpurie. Ea determină în mare măsură implicarea, angajamentul și succesul copiilor
în activitățile școlare și în dobândirea de cunoștințe, abilități și competențe. Geneza, dinamicăa
formeșe și structurile motivațional- atitudinale sunt elemente-cheie în înțelegerea și susținerea
motivației în educația timpurie.
Geneza se referă la originea și dezvoltarea motivației în viața copiilor. Motivația are
multiple surse, incluzând atât factori interni, cum ar fi interesele, valorile și nevoile individuale,
cât și factori externi, cum ar fi influențele sociale și contextuale. La vârstele timpurii, copiii
dezvoltă treptat motivația intrinsecă care se bazează pe interesul și plăcerea de a învăța și de a-
și explora mediul înconjurător. De asemenea, motivația extrinsecă poate juca un rol important
în stimularea copiilor să învețe, prin utilizarea recompenselor și recunoașterii externe.
Dinamica motivației se referă la fluctuațiile și schimbările motivaționale în timp.
Motivația poate varia în funcție de situații, activități sau evenimente specifice. Este important
ca educatori și părinți să identifice și să înțeleagă factorii care influențează motivația copiilor și
să răspundă în mod adecvat pentru a o menține și dezvolta într-un mod pozitiv. Sarcinile și
activitățile care oferă o provocare adecvată și care sunt relevante pentru interesele și nevoile
copiilor pot stimula motivația și angajamentul lor în învățare.
Formele motivaționale reprezintă modalitățile în care motivația se manifestă în
comportamentul și atitudinile copiilor. Acestea pot include dorința de a-și atinge obiectivele,
curiozitatea, perseverența în fața dificultăților și plăcerea în a învăța și a explora lumea din jur.
Formele motivaționale pot fi influențate de multiple factori, precum caracteristicile individuale
ale copiilor, contextul educațional și interacțiunea cu ceilalți.
Structurile motivațional-atitudinale se referă la sistemul de credințe, valori și atitudini
ale copiilor față de învățare și educație. Acestea pot include convingerea în propria capacitate
de a învăța și de a face față provocărilor, importanța acordată educației și valoarea efortului

23
depus în procesul de învățare. Educația timpurie joacă un rol crucial în dezvoltarea și
consolidarea structurilor motivațional-atitudinale, oferind copiilor oportunități de succes și
recunoaștere, susținândt încrederea și dorința de a învăța.
În concluzie, motivația în educația timpurie este un aspect esențial pentru dezvoltarea
armonioasă și succesul copiilor în învățare. Geneza, dinamica, formele și structurile
motivațional-atitudinale influențează implicarea, angajamentul și progresul lor în activitățile
școlare. Educatorii și părinții au un rol important în susținerea și cultivarea unei motivații
pozitive și durabile în copii, oferindu-le un mediu stimulant, provocator și relevant pentru
nevoile și interesele lor individuale.

Legea optimului motivațional în educația timpurie.

Legea optimului motivațional în educația timpurie se referă la principiul conform căruia
nivelul de motivație al unui copil influențează în mod semnificativ performanța și învățarea sa.
Potrivit acestei legi, există un nivel optim de motivație la care copiii obțin cele mai bune
rezultate în învățare și dezvoltare.
Dacă nivelul de motivație este prea scăzut, copiii pot fi puțin interesați sau angajați în
activitățile școlare ceea ce poate afecta negativ învățarea lor. Pe de altă parte, dacă nivelul de
motivație este prea ridicat sau excesiv, copiii pot fi suprasolicitați și pot simți presiune excesivă,
ceea ce poate duce la anxietate și stres, afectând performanța lor. Astfel, pentru a atinge nivelul
optim de motivație, este important ca educatorii și părinții să creeze un mediu echilibrat și
stimulant pentru copii. Aceasta poate include oferirea de sarcini și activități potrivite nivelului
lor de dezvoltare și intereselor individuale, asigurarea unui suport adecvat și feedback
constructiv, precum și încurajarea unei atitudini pozitive față de învățare.
Legea optimului motivațional subliniază importanța adaptării practicilor educaționale și
a strategiilor de motivare la nevoile și caracteristicile individuale ale copiilor. Înțelegerea și
recunoașterea diferențelor în nivelul de motivație și modul în care aceasta poate varia în funcție
de activități și contexte sunt fundamentale în crearea unui mediu favorabil în care copiii să se
simtă implicați, angajați și motivați să învețe.
Prin aplicarea legii optimului motivațional, educatorii și părinții pot contribui la
dezvoltarea unei motivații durabile și pozitive în educația timpurie. Aceasta poate promova o
atitudine proactivă față de învățare, creșterea autonomiei și dezvoltarea unei încrederi în sine,
elemente esențiale pentru succesul pe termen lung în învățare și dezvoltare personală.

24
 Condiții externe ale învățării în grădiniță: statutul educatoarei, mediul
grădiniței și al grupei de copii preșcolari, mediul socio-familial, factori ergonomici și de
igienă ai învățării
Condițiile externe ale învățării în grădiniță joacă un rol semnificativ în susținerea
dezvoltării și învățării copiilor preșcolari. Aceste condiții includ statutul educatoarei, mediul
grădiniței și al grupei de copii, mediul socio-familial, precum și factorii ergonomici și de igienă
ai învățării.
Statutul educatoarei este un aspect important în asigurarea unui mediu de învățare
adecvat. O educatoare bine pregătită și motivată are un impact pozitiv asupra copiilor fiind
capabilă să creeze un climat de încredere, să ofere suport emoțional și să faciliteze interacțiunea
și cooperarea în grup. Prin intermediul abilităților sale pedagogice și relației cu copiii,
educatoarea poate inspira și motiva copiii să exploreze, să învețe și să se dezvolte.
Mediul grădiniței și al grupei de copii este, de asemenea, esențial în procesul de învățare.
Un mediu stimulant, bine organizat și adaptat nevoilor copiilor permite explorarea, descoperirea
și implicarea activă în activități. Există resurse și materiale adecvate, precum și o varietate de
activități care să stimuleze interesul și curiozitatea copiilor. De asemenea, interacțiunea cu alți
copii și colaborarea în cadrul grupului oferă oportunități de învățare socială și dezvoltare a
abilităților sociale.
Mediul socio-familial are un impact semnificativ asupra învățării în grădiniță. Relațiile
și interacțiunile copiilor cu familiile lor, valorile și practicile culturale din mediul familial
influențează modul în care aceștia se implică în procesul de învățare. O colaborare strânsă între
educatoare și părinți poate susține dezvoltarea și învățarea copiilor, facilitând o continuitate
între acasă și grădiniță.
Factorii ergonomici și de igienă ai învățării reprezintă aspecte care asigură un mediu
sănătos și sigur pentru copii. Acești factori includ aspecte precum igiena și curățenia în
grădiniță, organizarea spațiilor de învățare și de joacă, precum și asigurarea confortului fizic al
copiilor. Un mediu curat, bine ventilat, cu mobilier și echipamente adecvate și sigure contribuie
la crearea unui cadru optim pentru învățare și dezvoltare.
Toate aceste condiții externe ale învățării în grădiniță sunt interconectate și influențează
experiența de învățare a copiilor preșcolari. Prin crearea unui mediu stimulant, adaptat nevoilor
individuale și prin asigurarea unui suport adecvat din partea educatoarei și a familiei, se creează
premisele pentru o dezvoltare armonioasă, învățare eficientă și formare a unor atitudini și
deprinderi pozitive la vârstele timpurii.

25
 Noi semnificații și extensii ale conceptului de învățare (învățarea utilizând
metoda proiectelor/principiile Planului Dalton/Flipped learning etc.)
În ultimii ani, conceptul de învățare în grădiniță a suferit noi semnificații și extensii,
adaptându-se la noile metode și abordări pedagogice. Astfel, învățarea utilizând metoda
proiectelor, principiile Planului Dalton și Flipped Learning au devenit tot mai populare în
mediul preșcolar oferind copiilor oportunități valoroase de dezvoltare și învățare activă.
Metoda proiectelor reprezintă o abordare în care copiii sunt implicați în activități care
urmăresc atingerea unui scop sau rezolvarea unei probleme. Prin intermediul proiectelor, copiii
sunt încurajați să exploreze subiecte de interes, să pună întrebări, să își formuleze ipoteze și să
găsească soluții într-un mod interactiv și experiențial. Astfel, ei devin actori activi în propria
lor învățare și sunt stimulați să dezvolte abilități precum gândirea critică, creativitatea,
colaborarea și comunicarea.
Principiile Planului Dalton, dezvoltat de Helen Parkhurst, se concentrează pe
autonomia și responsabilitatea copiilor în învățare. Prin implementarea acestor principii în
grădiniță, copiii au ocazia să își aleagă activitățile și să-și gestioneze timpul într-un mod
organizat. Ei învață să-și stabilească obiective, să-și monitorizeze progresul și să-și evalueze
rezultatele. Astfel, dezvoltă abilități de planificare, autocontrol și asumare a responsabilității
propriilor lor învățări.
Flipped Learning, sau învățarea inversată, este o abordare în care materialele de
învățare sunt prezentate înainte de lecție, iar timpul petrecut în clasă este dedicat activităților
practice și aplicării cunoștințelor. În contextul grădiniței, această abordare poate presupune, de
exemplu, furnizarea de materiale audio sau video în avans, pe care copiii le pot explora acasă
împreună cu părinții. Astfel, timpul petrecut în grădiniță poate fi dedicat interacțiunii,
experimentelor și dezvoltării abilităților practice, precum și consolidării cunoștințelor
dobândite.
Toate aceste noi semnificații și extensii ale conceptului de învățare în grădiniță pun
accent pe implicarea activă a copiilor, dezvoltarea abilităților de gândire critică, creativitate și
colaborare, precum și pe autonomia și responsabilitatea în învățare. Aceste abordări
promovează învățarea personalizată, adaptată nevoilor individuale ale copiilor și oferă
oportunități valoroase de explorare, descoperire și dezvoltare a intereselor și talentelor proprii.
Prin implementarea acestor metode și principii în grădiniță, se creează un mediu stimulant și
favorabil dezvoltării globale și armonioase a copiilor în primele etape ale educației lor.

26
 Învățarea centrată pe copil. Valorificarea unor teorii psihologice ale învățării
(teoria inteligențelor multiple, teoria inteligenței emoționale, teorii de tip constructivist)
ca modele de instruire adaptate la specificul învățământului preșcolar
Învățarea centrată pe copil reprezintă o abordare pedagogică care pune accentul pe
nevoile, interesele și ritmul de dezvoltare al fiecărui copil în parte. Această abordare se bazează
pe valorificarea unor teorii psihologice ale învățării, precum teoria inteligențelor multiple,
teoria inteligenței emoționale și teoriile de tip constructivist, pentru a crea modele de instruire
adaptate specificului învățământului preșcolar.
Teoria inteligențelor multiple, propusă de Howard Gardner, susține că inteligența nu
poate fi măsurată printr-un singur indicator, cum ar fi coeficientul de inteligență (IQ), ci există
mai multe tipuri de inteligență. Acestea includ inteligența verbal-lingvistică, logico-
matematică, spațială, muzicală, corporal-kinestezică, interpersonală și intrapersonală. Învățarea
centrată pe copil folosește această teorie pentru a recunoaște și valorifica diversitatea de
aptitudini și talente ale copiilor, oferindu-le oportunități de dezvoltare într-o varietate de
domenii.
Teoria inteligenței emoționale, dezvoltată de Daniel Goleman, evidențiază importanța
gestionării emoțiilor și relațiilor interpersonale în procesul de învățare. Învățarea centrată pe
copil integrează această teorie prin promovarea dezvoltării abilităților emoționale, cum ar fi
empatia, autocontrolul și rezolvarea conflictelor. Prin înțelegerea și gestionarea propriilor
emoții și a emoțiilor celor din jur, copiii devin mai pregătiți să se angajeze în procesul de
învățare și să stabilească relații sănătoase cu ceilalți.
Teoriile de tip constructivist, cum ar fi teoria lui Jean Piaget și teoria socioculturală a
lui Lev Vygotsky, subliniază rolul activ al copilului în construirea propriilor cunoștințe și
învățarea prin interacțiunea cu mediul și cu ceilalți. Învățarea centrată pe copil se bazează pe
aceste teorii prin promovarea explorării, descoperirii și construirii cunoștințelor de către copii.
Prin intermediul jocului, experimentării și interacțiunii cu mediul înconjurător, copiii își
dezvoltă abilități cognitive, sociale și emoționale.
În învățământul preșcolar, aceste teorii psihologice ale învățării sunt valorificate prin
crearea unui mediu de învățare stimulant în care copiii sunt încurajați să fie activi, să exploreze,
să colaboreze și să-și exprime ideile și opiniile. Învățarea centrată pe copil își propune să
dezvolte nu doar cunoștințe academice, ci și abilități sociale și emoționale, pregătind astfel
copiii pentru succesul în viață. Această abordare pedagogică recunoaște diversitatea individuală
și respectă ritmul de dezvoltare al fiecărui copil, oferindu-le oportunitatea de a-și exprima și de
a-și dezvolta potențialul unic.

27
 Prin încurajarea explorării și a gândirii critice, copiii devin mai implicați și mai motivați
în procesul de învățare. Ei devin activi în construirea propriilor cunoștințe și în dezvoltarea
abilităților lor, iar învățarea devine un proces personalizat și relevant pentru ei.
Învățarea centrată pe copil încurajează, de asemenea, colaborarea și comunicarea între
copii, dezvoltându-le abilități sociale și capacități de lucru în echipă. Această abordare
promovează un mediu de învățare sigur și inclusiv, în care fiecare copil se simte valorizat și
susținut.
Prin urmare, învățarea centrată pe copil, bazată pe teorii psihologice ale învățării precum
cele ale inteligențelor multiple, inteligenței emoționale și constructivismului, aduce o
schimbare semnificativă în educația timpurie. Această abordare pune copilul în centrul
procesului de învățare și îi oferă instrumentele și sprijinul necesar pentru a-și dezvolta
potențialul și a deveni adulți echilibrați și realizați.

5. COPII CU CERINȚE EDUCATIVE SPECIALE (CES) ÎN GRĂDINIȚĂ

Educația incluzivă în grădiniță.
Educația incluzivă în grădiniță se referă la crearea unui mediu de învățare în care toți
copiii, inclusiv cei cu nevoi speciale, se simt acceptați, implicați și sprijiniți în dezvoltarea lor.
În cadrul unei grădinițe incluzive, copiii cu dizabilități sau dificultăți de învățare sunt încurajați
să participe activ la activități, să interacționeze cu ceilalți copii și să-și dezvolte abilitățile într-
un mod adaptat nevoilor lor individuale. Educația incluzivă se bazează pe principiul că toți
copiii au dreptul la o educație de calitate și că diversitatea este o resursă valoroasă pentru
învățare. Această abordare promovează egalitatea de șanse și diversitatea în cadrul sistemului
educațional, având la bază respectul pentru fiecare copil și nevoile sale specifice.
O grădiniță incluzivă este un mediu de învățare în care toți copiii, inclusiv cei cu nevoi
speciale, se simt acceptați, implicați și sprijiniți în dezvoltarea lor. Scopul principal al educației
incluzive în grădiniță este de a oferi fiecărui copil oportunități egale de a învăța, de a se dezvolta
și de a interacționa cu ceilalți copii. Este o abordare care pune accentul pe nevoile individuale
ale copiilor și pe crearea unui mediu adaptat acestora.
Un aspect central al educației incluzive în grădiniță este recunoașterea și valorizarea
diversității copiilor. Fiecare copil este unic și aduce cu el propriile sale abilități, interese și
experiențe. Prin crearea unui mediu deschis și respectuos, copiii învață să își aprecieze și să își
accepte colegii, indiferent de diferențele lor. Ei învață să se bucure de diversitate și să înțeleagă
că aceasta poate fi o resursă valoroasă pentru învățare și dezvoltare.

28
 Pentru a implementa cu succes educația incluzivă în grădiniță este necesară o abordare
holistică și colaborarea strânsă între părinți, educatori și specialiști în educație. În primul rând,
este important ca părinții să fie parteneri activi în procesul educațional al copilului lor.
Comunicarea deschisă și colaborarea între părinți și educatori contribuie la crearea unui plan
educațional individualizat pentru fiecare copil, în funcție de nevoile și potențialul său. De
asemenea, educatorii trebuie să fie pregătiți și dotați cu resursele necesare pentru a sprijini copiii
cu nevoi speciale în cadrul grădiniței incluzive. Aceasta implică formarea și dezvoltarea
competențelor specifice în educația specială, adaptarea metodelor și materialelor didactice în
funcție de nevoile individuale ale copiilor, precum și implicarea activă în crearea unui mediu
de învățare inclusiv și stimulant.
Un alt aspect important al educației incluzive în grădiniță este adaptarea și
personalizarea activităților de învățare pentru a răspunde nevoilor individuale ale copiilor.
Aceasta poate implica furnizarea de suport suplimentar, ajustarea ritmului sau nivelului de
dificultate al activităților și utilizarea diverselor strategii de învățare. Scopul este de a asigura
participarea și progresul fiecărui copil în funcție de abilitățile și interesele sale.
Educația incluzivă în grădiniță aduce numeroase beneficii atât copiilor cu nevoi
speciale, cât și celorlalți copii. Copiii cu nevoi speciale beneficiază de un mediu sigur și
stimulant în care să își dezvolte abilitățile și potențialul. Interacțiunea și colaborarea cu colegii
le oferă oportunitatea de a-și îmbunătăți abilitățile sociale, de comunicare și de adaptare. Pe de
altă parte, ceilalți copii învață toleranța, empatia și respectul față de diversitate, dezvoltându-și
abilități esențiale pentru viața în societate.
În concluzie, educația incluzivă în grădiniță este esențială pentru asigurarea unei
educații de calitate pentru toți copiii. Aceasta promovează egalitatea de șanse, diversitatea și
respectul pentru nevoile individuale ale copiilor. O grădiniță incluzivă oferă un mediu sigur și
stimulant în care toți copiii se pot dezvolta, învăța și interacționa într-un mod armonios. Prin
implementarea educației incluzive în grădiniță, se creează o societate mai deschisă, mai
echitabilă și mai incluzivă, în care fiecare copil are șansa de a-și realiza potențialul.

Servicii integrate și incluzive în educația timpurie

Serviciile integrate și incluzive în educația timpurie reprezintă un concept esențial
pentru asigurarea unei educații de calitate și accesibile pentru toți copiii în etapele timpurii ale
dezvoltării lor. Această abordare pune accentul pe furnizarea de servicii și suporturi adecvate
nevoilor individuale ale copiilor, într-un mod integrat și coordonat. Scopul principal al acestor

29
servicii este de a crea un mediu de învățare în care toți copiii să beneficieze de oportunități
egale și să-și dezvolte în mod optim abilitățile și potențialul.
Un aspect central al serviciilor integrate și incluzive în educația timpurie este evaluarea
și intervenția timpurie pentru copiii cu nevoi speciale sau care prezintă dificultăți de dezvoltare.
Prin identificarea și intervenția precoce în problemele de dezvoltare, se pot oferi copiilor
sprijinul necesar pentru a depăși dificultățile și a-și atinge obiectivele de învățare. Aceasta poate
implica evaluări periodice, intervenții specializate, terapii și suport individualizat în funcție de
nevoile specifice ale fiecărui copil.
În același timp, serviciile integrate și incluzive în educația timpurie implică și sprijinul
și asistența acordată părinților în procesul de educație al copiilor lor. Părinții reprezintă parteneri
esențiali în educația timpurie și sunt implicați activ în elaborarea și implementarea planurilor
educaționale individualizate pentru copiii lor. Aceasta poate include consiliere și asistență în
gestionarea dificultăților de dezvoltare, informații și resurse educaționale, precum și sprijin în
dezvoltarea abilităților parentale.
Pe lângă sprijinul acordat copiilor și părinților, serviciile integrate și incluzive în
educația timpurie implică și consultanță și sprijin pentru educatori și personalul din sistemul de
educație timpurie. Educatorii beneficiază de formare și suport pentru a dezvolta competențe
specifice în lucrul cu copiii cu nevoi speciale și pentru a adapta metodele și strategiile de predare
în funcție de nevoile individuale ale copiilor. De asemenea, se promovează colaborarea între
profesioniștii din diverse domenii, cum ar fi educația specială, psihologia și terapia
ocupațională, pentru a asigura un sprijin complet și integrat pentru copii.
Implementarea serviciilor integrate și incluzive în educația timpurie aduce numeroase
beneficii pentru toți copiii implicați. Copiii cu nevoi speciale beneficiază de sprijinul necesar
pentru a-și depăși dificultățile și a-și dezvolta abilitățile într-un mediu sigur și stimulant.
Aceasta le oferă șansa de a se integra în societate și de a-și atinge potențialul maxim. În același
timp, copiii fără nevoi speciale beneficiază de interacțiune cu colegi diversiți, dezvoltând
empatie, toleranță și abilități sociale esențiale pentru viața în comunitate.
Prin implementarea serviciilor integrate și incluzive în educația timpurie, se promovează
valorile precum respectul, egalitatea și incluziunea în cadrul sistemului educațional. Copiii
învață să aprecieze diversitatea și să respecte drepturile și nevoile celorlalți. Aceasta contribuie
la crearea unei societăți mai incluzive și echitabile, în care fiecare copil are șansa de a se
dezvolta și de a-și împlini potențialul. Serviciile integrate și incluzive în educația timpurie sunt
o investiție valoroasă în viitorul copiilor și în societatea în ansamblu.

30
 Colaborarea cu părinții și cu alte categorii profesionale de sprijin (în cadrul
educației incluzive în grădiniță)
Colaborarea familie-grădiniță
Familia joacă un rol fundamental în viața unui copil și în dezvoltarea sa. Este primul
grup social în care copilul se naște și trăiește în primii ani de viață având o influență decisivă
asupra dezvoltării sale psihofizice și formării personalității. Comunicarea în cadrul familiei are
un impact semnificativ asupra copilului, iar părinții devin primii lor modele pentru
comportamentul și acțiunile viitoare. Este esențială colaborarea între grădiniță și familie pentru
a asigura o educație preșcolară eficientă. Educatoarea trebuie să cunoască caracteristicile și
potențialul educațional al familiei pentru a stabili o relație de colaborare și comunicare eficientă.
Prin colaborarea strânsă și comunicarea deschisă, familia poate contribui la creșterea factorilor
educaționali și poate fi sprijinită să își conștientizeze rolul în educația copiilor lor.
Există fenomene sociale care influențează evoluția familiei și parteneriatul grădiniță-
familie, cum ar fi schimbările în natalitate, creșterea divorțurilor, migrația forței de muncă și
tranziția de la familia comunitară la cea societală. Implicarea familiei în parteneriatul cu
grădinița depinde de interesul și importanța pe care familia le acordă instituției. Cu cât familia
consideră grădinița ca fiind o valoare importantă, cu atât implicarea lor este mai mare. Studiile
arată că copiii sprijiniți de părinți și cu o atitudine favorabilă față de școală obțin rezultate
școlare mai bune și au aspirații mai înalte în ceea ce privește nivelul de educație. Atitudinea
părinților față de grădiniță se transmite și la copii și se manifestă prin interesul acordat
activităților din grădiniță, atenția acordată temelor, rezultatelor evaluărilor și aprecierilor
cadrelor didactice.
Educația părinților pentru a dezvolta un parteneriat eficient între grădiniță și familie
poate fi realizată în două etape principale. În primul rând, există cursuri de educație sexuală și
educație pentru viața de familie, care se adresează viitorilor părinți. În al doilea rând, educația
se adaptează nevoilor specifice ale părinților cu copii deja în vârstă.
Există diverse forme de organizare a relației grădiniță-familie, cum ar fi ședințe cu
părinții, discuții individuale între cadrele didactice și părinți, întâlniri cu părinții, implicarea
părinților în manifestări culturale și activități recreative ale grădiniței, oportunități de
voluntariat și asociații de părinți. La nivelul școlii, implicarea părinților poate fi formalizată
prin consiliul reprezentativ al părinților/asociația de părinți, consiliul clasei, comisia pentru
evaluarea și asigurarea calității în școală, comitetul de părinți al clasei.
Parteneriatul grădiniță-familie poate include furnizarea de servicii dezvoltate de către
grădiniță, care să beneficieze familiile elevilor. Aceste servicii pot include centre de consiliere,
31
centre de sănătate, practicarea sporturilor, after-school pentru teme școlare, predarea limbilor
străine, excursii, teatru, voluntariat, cluburi, cantine, seminternate etc. Oferirea acestor servicii
contribuie la consolidarea relațiilor școală-familie și creșterea încrederii părinților în grădiniță.
Grădinița și autoritățile locale
Grădinițele și autoritățile locale colaborează în menținerea ordinii și liniștii în
comunitate, administrarea fondurilor locale și asigurarea nevoilor diferite ale școlilor.
Grădinițele inițiază parteneriate și comunică cu autoritățile locale pentru a obține resurse și
sprijin, iar colaborarea este esențială în contextul competiției pentru servicii educaționale de
calitate.
În general, inițiativa de a înființa parteneriate și de a comunica cu autoritățile locale vine
din partea grădinițelor. Grădinițele care au direcții clare de dezvoltare și cu reprezentanți
(directorii, cadre didactice) implicați în comunicare și inițierea de parteneriate obțin rezultate
mai bune. Resursele sunt alocate celor care își cunosc nevoile și își promovează interesele.
Analiza legislației în vigoare indică direcțiile de acțiune ale colaborării între autoritățile
centrale, județene și locale în domeniul educației, cum ar fi asigurarea participării copiilor la
învățământul preșcolar și obligatoriu, dezvoltarea programelor de educație pentru părinții tineri,
organizarea cursurilor de pregătire pentru copiii care nu răspund cerințelor programului național
și pentru cei care au abandonat școala, în vederea reintegrării lor școlare, crearea și dezvoltarea
de opțiuni adecvate pentru petrecerea timpului liber și odihnă și adoptarea măsurilor necesare
pentru prevenirea abandonului școlar din motive economice.
Grădinița și poliția
Parteneriatul dintre grădiniță și poliție este esențial în comunitate, având roluri
preventive și de intervenție în situații speciale. Aceasta include asigurarea integrității personale
a elevilor și a comunității în general, prevenirea delincvenței juvenile și a violenței, educația
rutieră, prevenirea cerșetoriei și exploatării copiilor, promovarea respectului față de lege și a
drepturilor omului, menținerea ordinii și liniștii publice, precum și realizarea de programe și
proiecte de parteneriat. Pregătirea elevilor în aceste domenii se adaptează în funcție de vârstă și
nivel de înțelegere, iar parteneriatul nu se limitează doar la grădiniță și poliție, implicând și alți
actori comunitari precum părinți, organizații neguvernamentale și autorități.
Grădinița și unitățile sanitare
Grădinițele pot colabora cu unitățile sanitare pentru a asigura sănătatea fizică și mentală
a copiilor și familiilor lor. Medicii de familie și cabinetele medicale școlare au un rol educativ
crucial, recomandând activități adecvate și informând cadrele didactice despre problemele
copiilor. Aceștia pot interveni în situații speciale și pot susține copiii cu dizabilități sau boli

32
cronice. Colaborarea se extinde și la prevenirea și gestionarea bolilor contagioase în
colectivitate. Medicul de familie poate oferi consiliere și orientare către servicii specializate și
poate participa la activități educative organizate de grădinițe. În plus, se promovează
colaborarea cu alți profesioniști din comunitate pentru a identifica și rezolva situații de abuz
asupra copiilor. Activitățile educative și preventive se desfășoară atât în unități sanitare, cât și
în grădinițe sau alte medii nonformale, acordându-se atenție nivelului de înțelegere și vârstei
copiilor. Tematicile abordate includ igiena personală, primul ajutor, prevenirea consumului de
droguri și a accidentelor, practicarea sporturilor și promovarea unui stil de viață sănătos.
Grădinița și biserica
Una dintre instituţiile cu un mare rol comunitar este biserica. Şcoala şi biserica au
colaborat încă din cele mai vechi timpuri. Biserica a avut un rol important în constituirea
instituţiilor destinate învăţământului, dar şi în promovarea educaţiei de tip moral – religios.
Biserica şi religia au rol important în formare competenţelor şi atitudinilor moral – sociale ale
copiilor. Acestea promovează valori precum binele, responsabilitatea faţă de ei şi faţă de alţii,
toleranţa, respectarea drepturilor omului, umanismul, solidaritatea, libertatea, etc. Colaborarea
se manifestă prin organizarea de evenimente culturale comune, participarea reprezentanților
bisericii la activități școlare și organizarea de excursii și pelerinaje. Preoții parohi au o misiune
educativă și filantropică importantă, contribuind la educația privind drepturile copilului,
identificarea nevoilor și situațiilor de risc ale copiilor și familiilor, medierea în rezolvarea
conflictelor și sesizarea abuzurilor. Ei se implică în mobilizarea comunității pentru a sprijini
familiile și copiii în nevoie și în dezvoltarea serviciilor comunitare. De asemenea, ei participă
la manifestări culturale ale comunității și ale școlii.
Colaborarea grădiniță-școală
Colaborarea între grădiniță și școală este importantă pentru asigurarea continuității în
procesul de învățare al copilului. Chiar dacă există dificultăți în cazul unor grădinițe izolate sau
situate la distanță de școală, legătura între cele două instituții trebuie întărită. Oportunitățile de
colaborare includ vizitarea reciprocă a grădiniței și a școlii, organizarea întâlnirilor cu părinții
pentru informarea despre pregătirea copiilor pentru școală, simularea activităților școlare în
grădiniță, monitorizarea progresului copiilor și organizarea de evenimente comune. Cadrele
didactice din școală trebuie să cunoască pregătirea realizată în grădiniță, iar educatoarele trebuie
să fie informate despre cerințele și dinamica mediului școlar. Prin stabilirea primelor contacte
cu școala și cu învățătorii, copiii se familiarizează cu această instituție și se reduce anxietatea
asociată primei zile de școală.

33
 6. MANAGEMENTUL CARIEREI DIDACTICE
Prevederile legislative care sprijină dezvoltarea carierei didactice a profesorului
din învățămîntul preuniversitar
Prevederile legislative care sprijină dezvoltarea carierei didactice a profesorului din
învățământul preuniversitar sunt fundamentale pentru asigurarea unui cadru adecvat și motivant
în care aceștia să-și desfășoare activitatea și să se dezvolte profesional. Aceste prevederi au în
vedere atât aspecte legate de recunoașterea și promovarea competențelor profesionale, cât și de
creșterea statutului și a beneficiilor profesorilor.
Unul dintre principalele instrumente legislative care sprijină dezvoltarea carierei
didactice a profesorului este Legea Educației Naționale. Aceasta stabilește că profesorii
beneficiază de dreptul la formare continuă, cu scopul de a-și dezvolta și actualiza competențele
profesionale. Astfel, profesorii au posibilitatea de a participa la programe de formare, cursuri,
conferințe și alte activități de perfecționare, care sunt recunoscute și validate de autoritățile
competente în domeniul educației.
Un alt aspect important este acordarea gradelor didactice și a titlurilor profesionale.
Potrivit legislației în vigoare, profesorii pot obține grade didactice superioare pe baza
îndeplinirii anumitor criterii, cum ar fi vechimea în învățământ, calificarea și competența
profesională, performanța didactică și participarea la programe de formare continuă. Aceste
grade și titluri conferă profesorilor un statut mai înalt în sistemul educațional și aduc beneficii
suplimentare, cum ar fi creșterea salarială sau posibilitatea de a accesa poziții de conducere în
instituțiile de învățământ.
Totodată, legislația prevede și existența unor mecanisme de evaluare și monitorizare a
activității didactice a profesorilor. Aceste evaluări periodice au rolul de a evalua competențele
și performanțele profesorilor și de a identifica nevoile de dezvoltare profesională. Rezultatele
evaluărilor pot fi utilizate pentru planificarea și implementarea programelor de formare
continuă și pentru acordarea unor stimulente financiare sau a altor beneficii profesionale.
Un alt aspect important este reglementarea salarizării profesorilor. Legislația stabilește
criterii clare și transparente pentru determinarea salariului de bază al profesorilor, care țin cont
de gradul didactic, vechimea în învățământ și alte elemente relevante. De asemenea, sunt
prevăzute și stimulente financiare pentru profesorii care obțin performanțe remarcabile în
activitatea didactică sau care se implică în proiecte și programe educaționale deosebite.
Pe lângă aceste aspecte, legislația în domeniu prevede și drepturi și beneficii
suplimentare pentru profesori, cum ar fi concediul de studii, concediul medical, asigurarea de
sănătate, pensia de serviciu etc. Toate aceste prevederi au ca scop asigurarea unui cadru propice

34
dezvoltării carierei didactice și încurajarea profesorilor să se implice în activități de
perfecționare și inovare în domeniul educației.
În concluzie, prevederile legislative care sprijină dezvoltarea carierei didactice a
profesorului din învățământul preuniversitar sunt esențiale pentru asigurarea unei educații de
calitate și a unui cadru de muncă stimulant. Aceste prevederi includ dreptul la formare continuă,
acordarea gradelor didactice și a titlurilor profesionale, evaluarea și monitorizarea performanței
profesionale, salarizarea adecvată și acordarea de beneficii și drepturi suplimentare. Prin
intermediul acestor măsuri, se urmărește promovarea excelenței în educație și dezvoltarea
constantă a competențelor profesorilor, în beneficiul elevilor și al întregului sistem educațional.

Importanța dezvoltării profesionale în cariera didactică

Importanța dezvoltării profesionale în cariera didactică nu poate fi subestimată. Într-o
societate în continuă evoluție și schimbare, profesorii joacă un rol crucial în pregătirea și
formarea generațiilor viitoare. Prin urmare, este esențial ca aceștia să își dezvolte și să își
îmbunătățească constant competențele și abilitățile profesionale pentru a răspunde cerințelor și
provocărilor din domeniul educației.
Un aspect fundamental al dezvoltării profesionale în cariera didactică este actualizarea
și îmbogățirea cunoștințelor și abilităților pedagogice. Educația este un domeniu dinamic, care
se dezvoltă rapid, iar profesorii trebuie să fie la curent cu cele mai recente tehnici, metodologii
și abordări învățăționale. Prin participarea la programe de formare continuă, conferințe,
seminarii și alte activități de perfecționare, profesorii pot învăța noi strategii didactice, pot
explora metode inovatoare de predare și pot integra tehnologiile moderne în procesul de
învățare. Astfel, ei devin mai eficienți și mai capabili să răspundă nevoilor și diversității elevilor
lor.
Dezvoltarea profesională în cariera didactică contribuie, de asemenea, la creșterea
motivației și satisfacției profesionale. Atunci când profesorii se simt încrezători în competențele
și abilitățile lor, se simt mai împliniți și mai angajați în munca lor. Perfecționarea continuă le
oferă oportunitatea de a-și atinge potențialul maxim, de a-și îmbunătăți performanța didactică
și de a obține rezultate mai bune în procesul de învățare al elevilor. În plus, dezvoltarea
profesională poate deschide noi oportunități de avansare în carieră, cum ar fi obținerea de grade
didactice superioare sau accederea la poziții de conducere în instituțiile de învățământ.
Un alt aspect important al dezvoltării profesionale în cariera didactică este
adaptabilitatea la schimbare. Societatea și mediul educațional evoluează rapid, iar profesorii
trebuie să fie flexibili și deschiși la schimbare. Prin urmare, dezvoltarea profesională le permite

35
să învețe noi abordări pedagogice, să se adapteze la cerințele și provocările noi și să inoveze în
procesul de învățare. Aceasta este deosebit de importantă în era tehnologiei, unde noile
instrumente și resurse digitale pot îmbunătăți semnificativ experiența de învățare a elevilor.
Dezvoltarea profesională în cariera didactică are, de asemenea, un impact pozitiv asupra
rezultatelor elevilor. Studiile arată că profesorii bine pregătiți și implicați în dezvoltarea
profesională continuă au un efect semnificativ asupra performanței academice a elevilor. Ei pot
crea un mediu de învățare stimulant, pot dezvolta relații puternice cu elevii și pot identifica și
răspunde mai eficient nevoilor individuale ale acestora. Prin urmare, investiția în dezvoltarea
profesională a profesorilor are un impact direct asupra calității educației și asupra formării
viitoare a societății.
În concluzie, dezvoltarea profesională în cariera didactică este esențială pentru a asigura
o educație de calitate și pentru a forma generații de elevi bine pregătiți. Profesorii trebuie să fie
mereu deschiși și dornici să își dezvolte competențele și abilitățile profesionale, pentru a
răspunde cerințelor și provocărilor într-un mediu educațional în schimbare. Prin investiția în
dezvoltarea profesională a profesorilor, se promovează excelența în educație, se îmbunătățesc
rezultatele elevilor și se contribuie la dezvoltarea unei societăți mai bune și mai prospere.

36