UNIVERITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ DIN BUCUREŞTI

Dppd
Programul de formare Psihopedagogică - Nivelul I
Disciplina: Pedagogie I

,,NOILE EDUCAȚII”

Numele si prenumele: Tatu Andreea

Student în anul: I
Anul univ. 2020-2021
Facultatea/ Specializarea: Facultatea de
Biotehnologii
 Cuprins

1. Noile educații” și societatea cunoașterii...............................................3

2. Educația ecologică................................................................................4
3. Educația pentru sănătate.......................................................................4
4. Educația interculturală..........................................................................5
5. Bibliografie...........................................................................................6
 NOILE EDUCAȚII

1. ,,Noile educații” și societatea cunoașterii

Trebuie să privim noile educaţii nu ca dimensiuni izolate, ci în multiplele
lor relaţii de tip sistemic şi din perspectiva efectului de viitor.
Liviu Antonesei
Dacă la începutul secolului nostru Educaţia nouă sau Şcoala activă
anunţau voinţa de inovare a învăţământului şcolar, şi îndeosebi a metodelor şi a
relaţiilor profesor-elevi, ,,Noile educaţii” sunt purtătoare de noi obiective şi
mesaje, constituindu-se în răspunsuri date unor sfidări.
În cele ce urmează ne vom concentra atenţia asupra unora dintre cele mai
importante dimensiuni ale noilor educaţii, mai frecvent întâlnite în şcoala şi
societatea românească. Vom încerca să păstrăm în această abordare succintă
ordinea apariției lor. (M. Marinescu, 2013)
„Noile educaţii” adoptate în programele şi recomandările UNESCO, adoptate în
cele peste 160 de state membre şi în dicţionarele sau glosarele internaţionale,
începând cu „anii”80 sunt :
 Educaţia ecologică / educaţia relativă la mediu
 Educaţia pentru bună înţelegere şi pace
 Educaţia pentru participare şi democraţie · Educaţia demografică /
educaţia în materie de populaţie
 Educaţia pentru o nouă ordine internaţională · Educaţia pentru
comunicare şi mass-media
 Educaţia pentru schimbare şi dezvoltare · Educaţia nutriţională · Educaţia
casnică modernă
 Educaţia pentru timpul liber.
Treptat o dată cu amplificarea unor probleme la nivel global şi cu apariţia
altor provocări şi imperative majore conceptul de „noile educaţii” a fost extins
şi la alte dimensiuni:
 Educaţia axiologică
 Educaţia anteprenorială
  Educaţia pentru creativitate
 Educaţia pentru toleranţă
 Educaţia pentru sănătate
 Educaţia pentru adaptarea la situaţii de urgenţă, calamitate
 Educaţia civică
Se prefigurează în viitor noi şi noi educaţii cum ar fi educaţia pentru
comunicare extrasenzorială etc. Vom analiza în continuare câteva dintre „Noile
educaţii” (educaţia ecologică, educaţia interculturală, educaţia pentru sănătate,
educaţia pentru pace şi democraţie) şi modalităţile de abordare a acestora în
procesul de învăţământ. (P. Maria,G. Codruţa, I. Laurenţia, 2007)

2. Educația ecologică
Educaţia ecologică, eco-civică, ambientală, realizează legătura între
ştiinţele educaţiei şi ştiinţele naturii. Ea ilustrează tendinţa actuală de deschidere
a ştiinţelor educaţiei spre celelalte ştiinţe, precum şi realizarea unei conexiuni
generale a ştiinţelor.
V. Cristea şi colab. (1996) arată că educaţia ecologică „ trebuie să fie un
proces activ, continuu, desfăşurat la scară globală şi în toate mediile, clasele şi
categoriile sociale;
 ea trebuie să fie o educaţie despre mediu, prin mediu şi în mediu;
 educatorul trebuie să aibă solide şi actuale cunoştinţe de specialitate, să
stăpândească foarte bine procedeele pedagogice şi să cunoască psihologia
grupului cu care lucrează;
 mijloacele şi formele utilizate trebuie să fie selectate, să fie atractive,
sugestive, actuale”.
Educaţia ecologică este o formă a educaţiei care printr-un sistem de
acţiuni specifice, asigură formarea unei conştiinţe ecologice şi a unui
comportament ecologic.

3. Educația pentru sănătate

Una dintre principalele căi de promovare a cunoştinţelor corecte privind
sănătatea şi formarea unor atitudini şi deprinderi indispensabile unui
comportament corect şi sănătos este educaţia pentru sănătate în şcoală.
 Și în ţara noastră a fost iniţiat un program naţional intitulat „ Educaţia
pentru sănătate în şcoala românească”, adresat cadrelor didactice, elevilor,
părinţilor acestora şi întregii comunităţii. Au fost elaborate oferte de curriculum
şcolar de „ educaţie pentru sănătate” ca disciplină opţională, cu următoarele
obiective:
 educarea populaţiei şcolare pentru un stil de viaţă sănătos şi, în mod
indirect, educaţia adulţilor;
 accesul la o informaţie corectă, avizată, atât în mediul urban, cât şi în cel
rural;
 diminuarea numărului de îmbolnăviri şi reducerea comportamentelor cu
risc pentru sănătate;
 creşterea calităţii actului medical. (M. Marinescu, 2013)

4. Educația interculturală
Astăzi în lumea contemporană, în condiţiile creşterii contactelor, a
interacţiunilor, indivizii şi societatea, în general, acordă o atenţie tot mai mare
dimensiunii culturale a existenţei. În aceste condiţii, educaţia interculturală
urmăreşte două categorii de obiective:
 primul se referă la păstrarea diversităţii culturale a populaţiei şcolare care
vizează pe de-o parte adaptarea educabilului la mediul său propriu, la
cultura sa particulară, iar pe de altă parte adaptarea la mediu în condiţiile
de coexistenţă a mai multor grupuri culturale;
 al doilea obiectiv defineşte specificitatea educaţiei interculturale prin
aceea că ea promovează interacţiunea culturală, cultura conjugată. Ca
instrument de transmitere a moştenirii culturale acest tip de educaţie îşi
propune să evidenţieze toate culturile, în diferenţele lor specifice cu
bogăţiile lor indispensabile.
Cele două categorii de obiective pot conduce la formarea unor atitudini,
conduite, comportamente interculturale cum ar fi : deschiderea spre alte culturi,
atitudinea de a percepe pozitiv ceea ce nu este al nostru, atitudinea favorabilă de
a explora moduri existenţiale diferite în vederea deschiderii către alţii,
performanţa de a cuceri identităţi mai largi, mai globale precum cea de cetăţean
european, cetăţean al lumii fără însă a renunţa la propriile noastre identităţi,
capacitatea de a recunoaşte, de a relativiza propriile repere etno-socio-centriste
fără a le renega dar şi fără a le transforma în ceva absolut.
 Educaţia interculturală în şcoală presupune parcurgerea a două etape:
formarea capacităţii de a recunoaşte inegalitatea, prejudecăţile, injusteţea,
rasismul etc.; dobândirea de cunoştinţe, abilităţi care îi vor ajuta să înfrunte şi să
schimbe asemenea mecanisme. Lipiansky (1979) arăta în acest sens că a învăţa
recunoaşterea diverselor 83 coduri culturale diferite, a şti să comunici într-un
context intercultural, a lua cunoştinţă de propria identitate culturală, a fi capabil
de a trece dincolo de stereotipuri şi prejudecăţi, de a cunoaşte mai bine
instituţiile, caracteristicile sociale, formele de vieţuire din diversele ţări
europene, acestea ar putea să fie obiectivele unei practici interculturale lărgite în
educaţie.
Educaţia interculturală presupune, deci, o nouă manieră de concepere şi
implementare a curriculum-ului şcolar şi o nouă atitudine relaţională între
profesori-elevipărinţi, deschizăndu-se noi căi de manifestare a diversităţii şi
diferenţelor prin cultivarea unor atitudini şi comportamente de respect şi de
acceptare a diversităţii. (P. Maria,G. Codruţa, I. Laurenţia, 2007)

Bibliografie
1. PALICICA MARIA, GAVRILĂ CODRUŢA, ION LAURENŢIA
(2007). PEDAGOGIE pentru învăţământul agricol. Timişoara: Editura
Mirton
2. MARIANA MARINESCU (2013). Noile educaţii în societatea
cunoaşterii. Bucureşti : Pro Universitaria