DIMENSIUNILE EDUCAŢIEI

Noile educaţii
 NOILE EDUCAŢII
 Componentele clasice ale educaţiei integrale
constituie fundamentul unei dezvoltări armonioase
a fiinţei umane.
 Şcoala contemporană are menirea de a pune
bazele autoînvăţării continue, în orice medii
educogene şi la orice vârstă.
 Odată cu definirea problematicii lumii
contemporane (PLC), caracterizată prin
globalitate, universalitate, complexitate şi caracter
prioritar (explozia demografică, degradarea
mediului, conflictele inter-etnice, problema
înarmării ş.a.m.d.), sistemele educaţionale şi-au
construit, ca modalităţi proprii de răspuns, „noile
educaţii” sau noile tipuri de conţinuturi.
 „Noile educaţii” , conform programelor UNESCO

 educaţia relativă la mediu

 educaţia pentru pace şi cooperare
 educaţia pentru participare şi democraţie
 educaţia demografică
 educaţia pentru schimbare şi dezvoltare
 educaţia pentru comunicare şi mass-media
 educaţia nutriţională
 educaţia economică şi casnică modernă
 educaţia pentru timpul liber
 educaţia privind drepturile fundamentale ale omului ş.a.m.d.
 Această listă a noilor educaţii stă şi ea sub
semnul schimbării, nu prin dispariţia unor
“educaţii”, ci datorită impunerii unor noi cerinţe
şi conţinuturi educative.

Ieşirea educaţiei din graniţele naţionale, datorită

mizelor sociale pe care aceasta le prezintă, a
determinat încorporarea în curriculum-urile
sistemelor naţionale racordate la pulsul
globalizării (cum sunt Statele Unite, Anglia,
Japonia etc.) a dimensiunii globale şi
interculturale a educaţiei, ceea ce înseamnă:
 introducerea ideilor legate de lumea globală
 dezvoltarea unui spirit civic la nivel global
 înnoirea practicilor educaţionale convenţionale
 Modalităţile practice prin care aceste noi
educaţii ar putea fi implementate în programele
educaţionale naţionale sunt:

 introducerea lor ca discipline distincte, această

formă putând însă conduce la supraîncărcarea
programelor şcolare
 crearea de module specifice tematicii noilor
educaţii cu abordare interdisciplinară, dar în
cadrul disciplinelor tradiţionale
 introducerea de mesaje ce ţin de conţinuturi noi
în cadrul disciplinelor clasice (cea mai frecventă,
eficientă, dar şi greu de realizat strategie)
 Educaţia pentru pace şi cooperare
Educaţia pentru pace şi cooperare vizează
introducerea în curriculum-ul şcolar a unei culturi a
păcii şi conştiinţei planetare ce presupune
 formarea de atitudini şi comportamente
respectul faţă de sine şi faţă de altul
ataşamentul faţă de dreptate şi pace, considerate
ca valori sociale fundamentale
deschiderea spirituală, receptivitatea şi spiritul
critic
solidaritatea şi promovarea iniţiativelor altruiste
 formarea unor competenţe
toleranţa în faţa diversităţii culturale
orientarea către rezolvarea de probleme
cultivarea imaginaţiei, a aptitudinii de a participa
direct la viaţa socială
 dobândirea de cunoştinţe privind
dezvoltarea economică şi socio-culturală
cunoaşterea altor culturi şi ţări, precum şi a
principiilor democratice, pentru promovarea
unor relaţii de prietenie
studierea drepturilor omului
cunoaşterea şi respectarea ambientului

Educaţia pentru pace are două dimensiuni:

ofensivă, de combatere a ideilor care favorizează
atitudinile ostile, intolerante, războinice
de promovare şi cultivare a conduitei paşnice, de
respect şi înţelegere faţă de ceilalţi (indivizi,
comunităţi, popoare)
 Educaţia pentru participare şi democraţie

Educaţia pentru participare şi democraţie îşi

propune formarea unui om activ şi responsabil,
capabil să se implice social şi civic prin:

stimularea dispoziţiei indivizilor de a acţiona şi a

reacţiona
formarea capacităţii de exprimare a punctului de
vedere, de a proiecta şi a anticipa
oferirea oportunităţilor în care tinerii să-şi
definească şi delimiteze aspiraţiile şi nevoile, să
dobândească capacitatea de autodeterminare,
să dezvolte capacităţile pentru participarea la
controlul societăţii şi al viitorului său
Participarea se corelează cu coeziunea şi
încrederea reciprocă, iar învăţarea participativă
presupune implementarea principiilor
democraţiei în comportamentul cotidian,
inclusiv în experienţa şcolară.

Recenta reafirmare a nevoii de participare

civică, ca răspuns la problema cetăţeanului
inactiv, urmăreşte reconstrucţia comunităţilor
astfel încât să fie capabile de autoguvernare .

Dezvoltarea încrederii sociale, participării

democratice şi colaborării în cadrul comunităţii
readuc în discuţie termenul de capital social,
înţeles ca şi capacitate a oamenilor de a lucra
împreună pentru scopuri comune.
 Educaţia pentru respectarea drepturilor
fundamentale ale omului
Educaţia pentru respectarea drepturilor
fundamentale ale omului reprezintă o componentă
fundamentală a educaţiei actuale, fiind corelată cu
garantarea dreptului la educaţie şi cu realizarea
dezideratului “educaţiei pentru toţi”.

Această educaţie urmăreşte:

să determine conştientizarea problematicii
drepturilor omului pentru ca tinerii să-şi poată
îmbunătăţi mediul drepturilor lor imediate
să determine creşterea interesului faţă de
manifestarea acestor probleme în lumea largă
să determine conştientizarea impactului actual şi
posibil al propriului lor comportament
 Conştientizarea oamenilor în legătură cu
drepturile fundamentale se realizează prin:

coerenţa factorilor educaţionali în scopul

socializării copiilor şi tinerilor în spiritul
interiorizării valorilor fundamentale ale omului
propagarea, prin toate mijloacele, a drepturilor
stipulate în codurile internaţionale cu privire la
drepturile omului
combaterea ideilor care propagă ura,
discriminarea şi inegalitatea între oameni
Orientarea educaţiei către drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului este încă o problemă
de dezbatere atâta timp cât Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului este încă în
conflict cu unele dintre culturile lumii.

În Europa şi Statele Unite, evoluţia conceptului

de drepturi ale omului a însoţit ideologiile
industrializării, ştiinţei şi pieţei libere, în condiţiile
în care intrarea pe o piaţă liberă a indivizilor
necesită protecţie împotriva condiţiilor de muncă
degradante şi a exploatării sociale.

Educaţia ar trebui să asigure uneltele

intelectuale pentru a proteja drepturile omului ,
atâta timp cât misiunea sa esenţială este să
impulsioneze dorinţa individului de a învăţa şi de
a-şi exercita controlul democratic.
 Educaţia ecologică
Educaţia ecologică este accentuată de consecinţele
dezastruoase produse de:
 dezechilibrul între mediu şi dezvoltare de
 procesul industrializării neraţionale ce are ca efecte
 poluarea mediului şi, implicit
 creşterea impactului evenimentelor meteorologice
nefaste asupra aşezărilor umane şi asupra sănătăţii
oamenilor

În consecinţă se impune dezvoltarea gradului de

conştiinţă şi a responsabilităţii oamenilor faţă de
mediu şi problemele sale - cultivarea respectului faţă
de mediul natural, folosirea raţională a resurselor
naturale şi sporirea resurselor, gestionarea
responsabilă a deşeurilor.
Structurarea unei culturi ecologice, în perspectivă
interdisciplinară (geografie, biologie, economie,
chimie, sociologie, politologie, igienă etc.),
presupune în egală măsură:

stăpânirea unor cunoştinţe de bază necesare

înţelegerii interdependenţelor între factori şi
efectele în lanţ, care să faciliteze accesul la
instrumentele de analiză şi aplicare a soluţiilor la
problemele în mediul apropiat
dezvoltarea unor comportamente care să
presupună interiorizarea atitudinilor responsabile
faţă de mediul înconjurător
dezvoltarea unor instrumente de analiză şi
acţiune imediată asupra mediului
 Educaţia economică şi casnică modernă

Creşterea interdependenţelor între sfera

economică şi celelalte domenii ale socialului ,
implicit dominanţa pragmatismului economic
asupra cadrului valoric, impun asumarea de
către şcoală a formării indivizilor pentru o viaţă
privată echilibrată şi integrarea adecvată la
practicile economice şi la piaţa muncii.

Formarea gândirii economice reprezintă un prim

pas în formarea capacităţii de autogestiune, fiind
concepută ca o pregătire pentru viaţa privată şi
de familie.
Educaţia economică şi casnică modernă
îşi propune:

 cunoaşterea şi înţelegerea substratului

cauzal al faptelor economice

 dezvoltarea spiritului de cooperare şi a

respectului faţă de muncă

 potenţarea spiritului gospodăresc prin

gestionarea adecvată a propriilor bunuri şi
câştiguri
 Educaţia pentru comunicare şi mass-media
Într-un mediu încărcat de stimuli informaţionali tot
mai accesibili datorită dezvoltării tehnologiilor şi în
aceeaşi proporţie cu o influenţă greu de gestionat
de către administraţiile centrale, educaţia trebuie
să-şi propună formarea unei personalităţi capabile
să decripteze adecvat mesajele mediatice şi să
selecteze sursele informaţionale în acord cu un
cadru valoric autentic.

Mass-media vehiculează imagini şi informaţii

capabile să modifice cunoştinţele,
comportamentul şi valorile oamenilor cel puţin tot
atât de real cum o fac pedagogii în clasă, dar nu
există în mod necesar un acord între conţinutul lor
şi acela promovat de către sistemul educativ.
 Educaţia pentru comunicare şi mass-media îşi
propune ca, printr-o serie de practici educaţionale:

 să asigure accesul tinerilor la noi coduri de

lectură a mesajelor
 să dezvolte capacitatea de a amenda şi
neutraliza informaţiile false
 să activeze competenţele proprii de a
comunica cu semenii
 Educaţia interculturală
 Începând cu anii 80, ca o consecinţă a mişcărilor
pentru drepturi civile şi a problemelor create de
imigraţie, educaţia multiculturală a devenit parte a
agendei oficiale în multe ţări ale lumii, cu practici
care au variat de la un sistem educaţional la altul.

 După aproximativ un deceniu această abordare a

avut un moment de impas practica a arătat
existenţa unei discriminări instituţionalizate care
avea nevoie de acţiune socială în spirit antirasist.

 În acest context numeroase societăţi democratice

au făcut o opţiune ideologică pentru educaţia
interculturală ca o nouă abordare pedagogică a
diferenţelor culturale.
 Educaţia interculturală vizează

 pregătirea viitorilor cetăţeni pentru a se orienta

în contextele multiplicării sistemelor de valori

 structurarea unor identităţi culturale deschise,

astfel încât să se evite riscurile ce decurg din
schimburile inegale dintre culturi sau, şi mai
grav, tendinţele de atomizare a culturilor
 Educaţia interculturală poate să contribuie la
atenuarea conflictelor propunându-şi (Cucoş C.):

 îndrumarea tinerilor pentru a asimila o cultură în

perspectivă antropologică
 înţelegerea punctului de vedere al altuia, printr-o
poziţionare inteligent relativistă
 legitimarea identităţii culturale
 asigurarea respectului diferenţelor, dar în cadrul
unor sisteme de atitudini reciproce
 Educaţia globală

Dezbaterile asupra învăţământului mondial

au operat schimbări conceptuale precum
educaţie globală şi educaţie globalizată

primul termen accentuând asupra unei

viziuni mai pragmatice şi pro-active în
abordarea problematicii mondiale

cel de-al doilea referindu-se la mijloacele

informatizate folosite în educaţie
 Corelând termenul de educaţie globală cu cel de
educaţie interculturală, sau cu conceptul mai
vechi de educaţie multietnică, Constantin Cucoş
asociază educaţiei globale accepţiunea de
educaţie pentru înţelegerea interdependenţelor
între naţiuni care are ca scop:

 clarificarea atitudinilor faţă de alte naţiuni şi

 restructurarea percepţiilor comune faţă de
aceste probleme
 Principale implicaţii ale globalizării în domeniul
educaţiei ar trebui să includă maximizarea
relevanţei globale a suportului, resurselor
intelectuale şi iniţiativelor în şcolarizare, predare
şi învăţare:

 învăţarea după pagini web şi internet

 programe internaţionale de vizite sau schimb
internaţional
 parteneriate internaţionale în predare şi învăţare
la nivel de grup, clasă sau individual
 interacţiuni prin intermediul video-conferinţelor
între ţări, comunităţi, instituţii şi indivizi
 un nou conţinut curricular pe probleme
tehnologice, economice, sociale, politice,
culturale şi de învăţare globalizată