Pedagogia este stiinta care are ca obiect de studiu specific dimensiunea functio-nal-structurala a

educatiei abordabila metodologic din perspectiva finalitatilor specifice care vizeaza formarea-
dezvoltarea personalitatii umane prin valorificarea corelatiei subiect/educator- obiect/educat,
conform unor principii si legitati specifice care reglementeaza desfasurarea probabila a fenomenelor
educationale, la nivel de sistem si de proces.

Statutul pedagogiei de stiinta a educatiei/despre educatie reflecta complexitatea obiectului de

cercetare - activitatea de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii umane - analizat/analizabil
din diferite perspective istorice si metodologice.

Perspectiva epistemologica evidentiaza calitatea pedagogiei de: a) stiinta umana, plasata alaturi de
"economie, antropologie, geografie, etnologie, istorie, politologie, psihologie, filosofie, filologie, care
au ca obiect de cercetare diversele activitati umane", operele, institutiile si relatiile rezultate in
contextul acestora ( Freund, Julien, , .). b) stiinta sociala, plasata alaturi de sociologie, etnologie,
antropologie sociala, demografie, psihologie sociala, care studiaza comunitatea umana la nivel
macrostructu-ral sau microstructural; c) stiinta a comunicarii, alaturi de filologie, lingvistica,
semiologie, care analizeaza raporturile de informare si de formare realizabile in diferite contexte
sociouma-ne prin rationalizarea actiunii in sens teleologic (prin raportare la scop) si tehnologic (prin
interactiunea subiect-obiect ( Gleason, H.A., ; Habermas. Jurgen, , . ).

Abordarea sistemica a educatiei (ca fenomen uman, social si de comunicare) plaseaza pedagogia la
intersectia dintre stiintele umane, stiintele sociale, stiintele cognitive. Pedagogia actioneaza astfel la
nivelul unui sistem deschis care presupune intelegerea educatiei in contextul unor relatii
permanente cu mediul, relatii de conexiune inversa interna pozitiva, relatii care angajeaza
valorificarea resurselor entropice. Ea dezvolta conceptele fundamentale, confirmate in teoria
sistemelor ( Durand, Daniel, ), adaptandu-le la specificul activitatii de educatie: a) finalitate -
orientare spre valori pedagogice (determinismul teleologic, specific sistemelor socioumane,
inlocuieste determinsmul cauzal,specific naturii); b) globalitate (integralitatea activitatii de educatie
in calitatea sa de activitate de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii); c) interactiune (intre
elementele functional-structurale ale educatiei/ actiunea educationala, proiectarea curriculara); d)
autoorganizare, autoreglare ( rolul conexiunii inverse pozitive in perfectionarea continua a actiunii
educationale); e) modelare, de tip sistemic ( importanta corelatiei dintre teoria si practica
pedagogica, intre elaborarea cognitiva a ipotezelor pedagogice si probarea operationala a acestora,
intre managementul informarii pedagogice si cel al deciziei pedagogiei.

Prin abordarea sistemica a educatiei pedagogia poate raspunde provocarilor culturale si etice ale
dezvoltarii tehnologice, fiind angajata intr-o opera formativa deschisa, necesara pentru echilibrul
societatii. Ea poate fi plasata alaturi de alte stiinte angajate in studiul unor activitati din domeniul
politicii, comunicarii, sanatatii, domenii socioumane de mare complexitate care solicita numeroase
cercetari fundamentale si aplicative, de ordin disciplinar, intradisciplinar, interdisciplinar,
transdisciplinar, pluridisciplinar ( Barreau, Herve, , .-).

Analiza termenului de pedagogie intretine o anumita conotatie restrictiva, evidenta in plan

etimologic (paidagogia = a conduce copilul; in limba greaca, paid = copil; agoge = a conduce) si istoric
(in traditia antica, pedagogul, paedagogus era "un sclav care avea sarcina de a conduce copilul la
scoala"). Aceasta conotatie negativa este confirmata si la nivelul teoriei pedagogice acuzata uneori
de promovarea unui discurs diluat sau dilatat de "clisee verbale" si de "sloganuri ideologice"
extrapolate pana la "apropierea extremelor de orice fel" ( Reboul, Olivier, ).

Reinterpretarea termenului de pedagogie presupune: a) reconsiderarea sensului etimologic din

perspectiva disponibilitatilor formative maxime ale personalitatii umane, exemplare in perioada
copilariei dar inepuizabile pana la sfarsitul vietii (fapt demonstrat de cercetarile intreprinse in
domeniul psihologiei varstelor si de experimentele sociale realizate la nivelul educatiei permanente)
- Garrido, Jose, Luis, Garcia, , . ; b) delimitarea obiectului de studiu specific concentrat asupra
nucleului functional-structural al activitatii de educatie (in timp ce celelalte stiinte socioumane
inrudite cu pedagogia studiaza campul de influente psihosociale care inconjura nucleul
activitatii/actiunii de educatie sau unele elemente ale nucleului functional-structural, abordate din
perspectiva particulara); c) promovarea unor metodologii specifice si a unor principii si legitati
specifice, angajate in sensul optimizarii raporturilor dintre conceptele pedagogice fundamentale si
conceptele pedagogice operationale, aplicative in diferite contexte sociale, psihologice, didactice
etc.

Stabilitatea epistemica a conceptelor fundamentale (educatie, sistem de educatie, sistem de

invatamant, proces de invatamant, finalitati macrostructurale, finalitati microstructurale, curriculum,
reforma educatiei/invatamantului), ca si deschiderea conceptelor operationale, permite intelegerea
corespondentelor si a contradictiilor functionale care asigura evolutia structurilor educatiei,
mobilitatea si echilibrul ace-tora, dinamica lor specifica studiata de stiintele pedagogice/educatiei (
Stiintele educatiei/pedagogice).

Dictionarele de specialitate evidentiaza deferite aspecte specifice pedagogiei. Aceasta este definita,
in mod explicit, la nivel de:

- "arta, practica sau profesie care vizeaza activitatea de instruire organizata in mod sistematic" in
cadrul unui proiect bazat pe: alegerea scopurilor, pregatirea problemelor principale; executarea
programelor pentru atingerea performantelor principale; evaluarea rezultatelor prin raportarea
acestora la scopurile prevazute si la procesul de instruire realizat ( Foundation in education.
Dictionary of Education, , ., )

- "stiinta sociala, cu statut academic care studiaza educatia ca proces de perfectionare a omului",
prin intermediul unor metode specifice care valorifica notiunile de baza ale domeniului (pedagogie,
educatie, invatamant, subiect si obiect al educatiei, institutii de invatamant) - Dictionar de pedagogie
contemporana, , .);

- "ansamblu de teorii" inspirate din stiintele socioumane si din experientele profesionale care asigura
fundamentarea unei conceptii despre dirijarea logica a activitatii de educatie (Coudray, Leandre,
Lexique des sciences de l'education, , . );

- "stiinta a educatiei bazata pe un ansamblu de cunostinte" sistematizate la nivel teoretic (concepte,

legi, principii angajate in explicarea si interpretarea fenomenului educatiei) si practic (metode si
tehnici de "indrumare a actiunilor concrete de formare a omului pe baza rezultatelor obtinute de
cercetarile pedagogice") - Dictionar de pedagogie, , .;
- "stiinta a educatiei cu caracter normativ care elaboreaza teorii, modele si principii care vizeaza
dinamica si armonizarea situatiei pedagogice" (la nivelul raporturilor dintre: actiunile-relatiile-
continutul-mediui educatiei) - Dictionnaire actuel de l'education, , . ;

- disciplina "cu o noua legatura teoretica" exprimata sub genericul stiintele educatiei care
"construiesc in jurul obiectului de cercetare mai vechi, faptul educativ", o noua perspectiva de
abordare, mai larga (prin integrarea diverselor branse ale psihologiei, sociologiei, istoriei, economiei,
filosofiei etc.) dar si "mai modesta" (prin caracterul descriptiv si prescriptiv degajat) - Drouin, Anne-
Marie. mots - La pedagogie, , . , );

- "ansamblul de referinte si de demersuri stiintifice considerate capabile sa clarifice educatia" la nivel

macrostructural (raportarea educatiei la fenomenele demografice, economice, culturale,
institutionale) si microstructural (raportarea educatiei la fenomenele psihologice si biologice si la
situatiile didactice generale si speciale) - Dictionnaire encyclopedique de l'education et de la
formalion, , . -):

- stiinta si arta de a instrui si de a forma individualitatile umane, "permitand fiecareia realizarea sa ca

personalitate si ca inteligenta" ( Dictionnaire de la philoso-phie, Larousse, Paris, , . ).

Evolutia pedagogiei poate fi analizata la nivelul a patru etape distincte, semnificative la scara istorica
si in contextul unor demersuri de tip interdisciplinar. operabile in domeniul stiintelor socioumane. a)
Etapa desprinderii pedagogiei de filosofie este marcata prin doua tendinte distincte: elaborarea unui
discurs autonom in termeni de filosofie a educatiei ( elaborarea finalitatilor); stiintifizarea unui
discurs autonom in termeni de experimentare a educatiei ( pedagogia experimentala dezvoltata prin
extrapolarea metodelor de cercetare specifice stiintelor biologice). b) Etapa raportarii pedagogiei la
progresele inregistrate in stiintele socioumane este marcata prin doua tendinte opuse: tendinta
psihologizanta (care absolutizeaza rolul factorului intern al formarii-dezvoltarii personalitatii);
tendinta sociologizanta (care absolutizeaza rolul factorului extern al formarii-dezvoltarii
personalitatii); c) Etapa extinderii cercetarilor interdisciplinare si transdisciplinare din perspectiva
istorica (istoria pedagogiei), economica Aplanificarea invatamantului), politica Apolitica educatiei),
cibernetica Apedagogia cibernetica), manageriala Amanagementul educatiei) etc. este marcata prin
promovarea unui nou discurs specific stiintelor pedagogice/educatiei. d) Etapa aprofundarii
discursului pedagogic este marcata de efortul inregistrat in planul elaborarii unor demersuri
epistemologice proprii noilor stiinte ale educatiei, care stimuleaza o anumita stabilitate a
conceptelor fundamentale dar si "o imprecizie notorie" a termenilor aplicabili in contexte si situatii
particulare ( Dictionnaire actuel de l'education, , .).

Saltul de la pedagogie la stiintele educatiei presupune consolidarea epistemologica a urmatoarelor

tipuri de discipline pedagogice: a) discipline de baza: teoria educatiei (studiaza conceptele
pedagogice fundamentale); teoria instruirii/didactica generala (studiaza procesul de invatamant, la
nivel functional-structural-operational); teoria curriculumului (studiaza proiectarea si dezvoltarea
pedagogica la nivel de sistem si de proces); b) discipline rezultate din diferite raporturi
interdisciplinare: filosofla educatiei (studiaza problematica: finalitatilor educatiei, stabilitatii
conceptelor pedagogice, efici-entizarii comunicarii pedagogice/ logica invatarii)., psihologia educatiei
(studiaza problematica: invatarii scolare, cunoasterii elevului, personalitatii profesorului, relatiilor de
comunicare-cunoastere-creatie intre elev si profesor, intre dezvoltarea psihologica si dezvoltarea
pedagogica); sociologia educatiei (studiaza problematica sociala a: educatiei, invatamantului,
organizatiei srolare; factorilor sociali ai educatiei/invatamantului, la nivel macrostrucrural-
microstructural; planificarii educatiei/invatamantului); istoria pedagogiei (studiaza evolutia gandirii
pedagogice si a institutiilor de invatamant intr-o perspectiva metodologica nationala-universala,
constatativa-interpre-tativa, diacronica-sincronica). c) discipline rezultate din raporturile angajate cu
diferite metodologii/strategii de cercetare: pedagogia comparata (studiaza asemanarile si
deosebirile existente la nivelul unor conceptii pedagogice si sisteme de educatie/invatamant, prin
mijloace consta-tative si prospective); pedagogia experimentala (studiaza educatia/invatamantul cu
mijloacele stiintelor pozitive, aplicate in sens restrans/"studiul empiric cantitativ" si in sens
larg/cercetare calitativa riguroasa - De Landsheere, Glibert, ); managementul educatiei (studiaza
conducerea globala-optima-strategica a educatiei/invatamantului, la nivel de sistem si de proces);
planificarea educatiei/invatamantului (studiaza procesul de oprimizare a raportului dintre
dezvoltarea socioeconomica si dezvoltarea educatiei/invatamantului din perspectiva valorificarii
depline a resurselor pedagogice/umane, materiale, financiare, informationale).

Modernizarea pedagogiei apare, astfel, ca un proces complex si contradictoriu care vizeaza

identificarea mijloacelor optime de cercetare a realitatii educationale, ""eo-riile dezvoltate de-a
lungul timpului angajeaza diferite circuite metodologice si operationale, care pot fi clasificate in
functie de gradul de deschidere teleologica asigurat ia nivelul proiectarii activitatii de educatie si de
instruire.

A) Teoriile educatiei, devenite clasice, contureaza mai multe modalitati de deschidere teleologica a
activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii: a) Pedagogia traditionala (secolul XIX): finalitati
determinate aproape exclusiv de autoritatea profesorului, ceea ce intretine ruptura dintre "scoala si
viata". b) Pedagogia noua (sfarsitul secolului XIX - inceputul secolului XX): finalitati determinate
aproape exclusiv de "cerintele copilului", ceea ce extrapoleaza importanta "mediului natural" in
defavoarea "mediului social"; c) Pedagogia sociala (prima jumatate a secolului XX): finalitati
determinate prioritar de "cerintele societatii", cu accente politice si politehnice inregistrate pana in
anii , mai ales in "tarile socialiste". d) Pedagogia globalista (anii -): finalitati determinate la nivelul
modelului cultural al societatii industrializate care vizeaza formarea omului complex, total,
multilateral. e) Pedagogia creatoare (dupa ): finalitati determinate la nivelul modelului cultural al
societatii postindustriale, de tip informatizat, care vizeaza formarea unei personalitati adaptabila la o
lume aflata in schimbare rapida.

B) Teoriile contemporane ale educatiei inregistreaza confruntarea ideologica, reflectata si la nivelul

finalitatilor, intre modelul pedagogic al societatii industrializate (cu resurse pe cale de epuizare) si
modelul pedagogic al societatii postindustriale, informatizate (pe cale de institutionalizare): a)
Teoriile spiritualiste - centrate pe transcendenta metafizica si religioasa a educatiei. b) Teoriile
personaliste - centrate pe emergenta fortelor interne ale educatiei. c) Teoriile psihocognitive -
centrate pe stimularea la maximum a capacitatilor de invatare. d) Teoriile sociale - centrate pe
valorificarea la maximum a factorilor care asigura transformarea ascendenta a societatii. e) Teoriile
socioculturale - centrate pe valorificarea culturala a interactiunilor dintre factorii sociali ai educatiei.
f) Teoriile academice - centrate pe valorile clasice deschise, care asigura formarea generala,
fundamentala, a personalitatii umane ( Les Theories contemporaines de l'education, ).
Pedagogia contemporana valorifica acumularile istorice relevante la nivelul conceptiilor promovate
in: antichitate ("educatia consta in ajutorul dat copilului pentru a deveni om"). Evul Mediu (educatia
devine opera bisericii avand ca vocatie "pregatirea salvarii omului prin respectarea si indeplinirea
cuvantului lui Dumnezeu"), Renastere (educatia revine la problematica omului, "urmarind
dezvoltarea sa completa, integrala , care consta in ajutorul dat copilului sa-si asumae conditia
umanitatii"), societatea moderna ("educatia consta in capacitatea de a conduce fiinta umana de la
natura sa concreta la natura sa ideala") - Ulman, Jacques, , . -.

Pedagogia lui Jean-Jacques Rousseau, centrata asupra faptului ca educatia presupune respectarea
naturii specifice copilului, cu toata "posteritatea sa contradictorie", anticipeaza dezvoltarea
"educatiei noi", relevata la granita dintre secolul XIX - secolul XX, afirmata deplin in prima jumatate a
secolului XX. Semnificative sunt urmatoarele idei care marcheaza evolutia pedagogiei ( Ulman,
Jacques, , .-): a) Scopurile educatiei angajeaza natura specifica a copilului valorificata/valorifi-cabila
in sensul dezvoltarii si a adaptarii sale la mediul social / John Dewey; b) Organizarea educatiei
presupune "a conduce natura spre cultura", opera strategica realizabila in diferite variante strategice
(prin "subordonare fata de viata spirituala"; prin "reintoarcere la surse; prin stiinte pozitive si
umaniste; prin "asamblarea universalului si a individualului"; prin "scoala muncii"; prin actiune
supusa normelor sociale/ Emile Durkheim; prin "armonizarea finalitatilor sociale cu structurile
individuale/ Jean Piaget; prin deschiderea spre educatie permanenta); c) Stimularea invatarii devine
conditia dezvoltarii personale realizabila prin: "eliberarea constrangerilor" in acord cu "determinarea
valorilor fundamentale ale existentei"; valorificarea dinamicii grupului; dezvoltarea metodelor
educative considerate eficiente (noninterventie, autodeterminare, nondirectivitate, adaptarea
didacticii la psihologia copilului si la evolutia psihologica a copilului, angajarea tehnicilor de actiune/
Freinet; angajarea colectivitatii scolare Makarenko; angajarea invatamantului programat); d)
Dezvoltarea unor domenii ale cercetarii: istoria educatiei, sociologia educatiei, psihologia educatiei,
psihologia invatarii.

"Noile pedagogii" sintetizeaza contributia "educatiei noi", definind, in esenta, acele "teorii si practici
pedagogice care in loc sa se impuna din exteriorul copilului se dezvolta plecand de la nevoile
acestuia, de la dorintele si posibilitatile sale de exprimare". Ele vizeaza: respectarea copilului ca
"subiect epistemic": tratarea sa nu ca "un mic adult", ci ca "o parte mica" din evolutia omului;
valorificarea ritmului sau de dezvoltare, "lent si manifest", propriu copilariei si fiecarui copil in parte,
"articuland cele doua niveluri"; reorganizarea discursului educatiei/instruirii printr-o "deplasare
institutionala" (cresterea rolului educatiei nonformale si informale); reonentarea obiectivelor
educatiei de la "reproducerea culturii" la "producerea" acesteia in sensul unor exigente socio-
profesionale viitoare (Resweber, Jean-Paul, , .-).

Pe acest fond evolueaza atat "curentele pedagogice contemporane" Apedagogia negativa, anti-
pedagogia, pedagogia institutionala, pedagogia terapeutica, pedagogia dinamicii grupului) cat si
"instantele experientei pedagogice contemporane" Aimperativele pedagogice /ritmul, functiile
corpului, relatiile "ca motor al formarii", grupa, subiectul; strategiile pedagogice /tipice pedagogiei
interactionale, pedagogiei proiectului, pedagogiei interesului, pedagogiei desteptarii, pedagogiei
imaginarului, pedagogiei conflictelor, pedagogiei prin obiective) - idem, . "Pedagogia negativa"
valorifica ideea "libertatii negative", idee lansata de Jean-Jacques Rousseau (-), care concepe
educatia conform experientei naturale a copilului fara a conferi acesteia un scop exterior. "Scoala de
la Hamburg" (-) aplica tezele experimentate de Lev Tolstoi la Iasnaia Poliana (-) in termenii unei
educatii bazate pe autogestiune, centrata pe munca manuala in grup. desfasurare libera a
interesului, angajare intr-o viata comunitara.

"Anti-pedagogia" depaseste pragul pe care pedagogia negativa -a evitat, "punand in cauza

institutiile, tehnicile, rolurile si functiile pedagogiei". Sunt relevante trei niveluri critice: a) nivelul
planurilor de referinta generala care vizeaza critica institutiei scolare (sursa de reproducere a
societatii de consum si a inegalitatilor sociale/ I.Illich: P.Bourdeau, J.C.Passeron); critica metodelor
pedagogice (centrate pe transmiterea cunostintelor); critica profesorilor (care impun cunostintele);
b) nivelul caracteristicilor generale care vizeaza critica finalitatilor externe; critica relatiilor
pedagogice care blocheaza liberatatea de expresie a elevului; critica programelor unilaterale lipsite
de practica sportului, educatiei corporale si verbale, artei teatrale, psihodramei. analizelor de text
etc; c) nivelul implicatiilor socioculturale care vizeaza critica reprezentarilor si a conceptiilor despre
cunoastere.

"Pedagogia institutionala" propune o noua paradigma a educatiei care depaseste perimetrul

institutiei scolare angajand resursele psihosociale ale (micro)grupului, interpretabile in sens
psihanalitic (F.Oury; A.Vasquez) si socioanalitic (M.Lobrot). Strategiile propuse deplaseaza relatia
pedagogica profesor-elev in directia unor noi raporturi institutionale, scolare (reale/ dimensiunea
materiala, organizationala: simbolice/ dimensiunea inconstientului colectiv; imaginare/ rolul grupei
care opereaza intre rolul real si cel imaginar) si extrascolare (familie, comunitate, agenti economici
etc). Ideea institutiei "articuleaza astfel un ansamblu de efecte" pe care grupa tinde sa le valorifice
intr-o suprafata organizationala revendicata altfel aproape exclusiv de scoala.

"Pedagogia terapeutica", subiacenta pedagogiei institutionale, defineste o atitudine globala

necesara in conditiile blocarii relatiei educationale/didactice. Strategiile propuse angajeaza diferite
metode: nondirective ("centrate pe relatia cu clientul", C. Rogers), de dezvoltare afectiva (centrate
pe surprinderea efectiva a seifului/sinelui - D.Winnicott), de cultivare a spontaneitatii (bazate pe
tehmci de psihodrama - J.L.Moreno).

Pedagogia "dinamicii grupului" se afla la intersectia dintre "pedagogia intitutio-nala" si "pedagogia

terapeutica". Demersul propus angajeaza "grupa de pregati re"Itraining group, dezvoltata in sensul
autogestiunii sau in sensul "intalnirii afective", utilizata ca instrument de analiza psiho-socio-
terapeutica (Rogers, Moreno, Lewin). Modelele avansate subliniaza: unitatea grupei, functia
liderului, resursele psihopedago-gice rezultate din dinamica grupei, valorificabile in special in mediul
scolar.

Pe de alta parte experienta pedagogica impune la nivelul tuturor curentelor "imperativul raportarii
libertatii la institutie si a institutiei la politica" (idem, .). in cazul educatiei, miza politica reprezinta
simultan si o miza culturala ("a da reperele culturale necesare in achizitionarea structurilor stiintei",
idem, . ). "Noile pedagogii" angajeaza un asemenea model care vizeaza nu numai reproducerea
culturii (modelul pedagogiilor clasice, traditionale care pune accent pe cunostinte/savozr si capaci-
tati/savo/r-faire) ci si provocarea acesteia (printr-o activitate de educatie care pune accent pe
actiunea de invatare-formare/^avo/r-efre si de formare-dezvoltare&avo;>-v/vre) - idem, . -.

Noile stiinte ale educatiei avanseaza o paradigma a complexitatii si autonomiei care angajeaza, in
mod special ( Lerbet, Georges, ): a) aprofundarea obiectului de studiu pe fondul extinderii acestuia
"de la domeniul material pana la domeniul epistemic cel mai meta-reflexiv si abstract"; b)
dezvoltarea teoriilor specifice la niveluri de generalitate care evolueaza de la domeniul epistemic
intern (teoria educatiei, teoria instruirii, teoria curriculumului) la nivelul epistemic derivat
(managementul educatiei, planificarea educatiei); c) esentializarea raporturilor dintre subiectul
lemi\di\or si obiectul/receptor la nivelul unui model abstract care defineste corelatia necesara dintre
subiect «//educator (care initiaza cunoasterea prin gestiunea informatiei-comunicarii-creatiei
pedagogice) si "subiectul" /educat (care dobandeste cunoasterea prin activitatea de receptare a
mesajului si de prelucrare a acestuia in sensul logicii invatarii si a autoinstruirii/autoedu-catiei); d)
integrarea conceptelor pedagogice - cumulate sau faramitate in/de diferite "modele
polireferentiale" - intr-un cadru teoretic si metodologic, delimitat cu rigurozitate si flexibilitate, "care
angajeaza dinamica interna a sistemului de educatie dar si toate relatiile acestuia cu mediul" (idem ,
.) - Stiintele pedagogice/educatiei.

Procesul de aparitie si de dezvoltare a pedagogiei in Romania este marcat de trei etape distincte dar
complementare: A) etapa constituirii pedagogiei ca disciplina de studiu relativ distincta; B) etapa
constituirii pedagogiei ca stiinta a educatiei ( Istoria stiintelor in Romania. Pedagogia, volum elaborat
de Stefan Barsanescu, ); C) etapa evolutiei pedagogiei la nivelul unui discurs epistemic specific
siintelor educatiei/pedagogice.

A) Etapa constituirii pedagogiei ca disciplina de studiu relativ distincta, realizata pe parcursul

secolului al XlX-lea, este rezultatul abordarii problemelor importante ale educatiei nationale de
marile personalitati ale epocii (Nicolae Balcescu, Ion Heliade Radulescu, Ion Ghica, Mihail
Kogalniceanu, Titu Maiorescu etc). in acest context pot fi evidentiate trei contributii specifice:

- Simion Barnutiu (-), care tipareste un curs de pedagogie, sustinut la Universitatea din Iasi, folosind
o terminologie adecvata: pedagogie generala, cultura formala, cultura materiala, instructiune,
program, educatiune corporala;

- Constantin Dimitrescu-Iasi (-) - profesor de pedagogie la Universitatea din Iasi - care are contributii
esentiale in fundamentarea legislatiei haretiene si prin activitatea depusa ca intemeietor si
conducator al "Revistei pedagogice";

- Spini Haret (-) - profesor de matematica si de mecanica la Universitatea din Bucuresti, ministrul
invatamantului (-; -; -) - considerat "ctitor al invatamantului modern romanesc" prin legile propuse
care promoveaza reforma la nivel de sistem (liceu unitar, invatamant profesional flexibil, seminar
pedagogic, scoala rurala pentru adulti etc. - Haretismul) pe baza unei conceptii democratice despre
educatie si pe credinta in valorile scolii nationale. b) Etapa definitivarii pedagogiei ca stiinta a
educatiei poate fi delimitata la nivelul primei jumatati a secolului XX, cu influente semnificative
prelungite pana in anii -. Procesul de stiintifizare declansat consemneaza doua tendinte notabile:
dezvoltarea unei pedagogii experimentale; dezvoltarea unei pedagogii fundamentate pe studiul
psihologiei dar si al eticii, filosofiei, esteticii, istoriei.

Dezvoltarea unei pedagogii experimentale presupune raportarea la modelele straine consacrate

(A.Binet, W.A.Lay, E.Meumann), realizabila prin studii de psihologia copilului (cu metode
experimentale preluate, in special, din stiintele biologice), cu semnale pozitive (o pedagogie practica,
realista, cu propuneri avangardiste in epo-ca/"prelungirea invatamantului elementar pana la - ani")
dar si cu limite teoretice si metodologice evidente (conceperea pedagogiei ca psihologie aplicata,
neglijarea finalitatilor, sustinerea unor excese pedocentriste).
Semnificativa este contributia lui Vl.Ghidionescul, -, profesor de pedagogie la Universitatea din Cluj.
In "Introducere in pedologie si pedagogie experimentala () este sustinuta ideea trecerii de la
pedagogia livresca la pedagogia experimentala (bazata pe metode active, adaptabile la natu a
psihofizica a elevului) pe fondul dezvoltarii unor ramuri ale pedagogiei (pedagogia
psihologica/fundamentarea educatiei pe cunoasterea copilului, pedagogia filosofica/elaborarea
normelor si a scopurilor educatiei, pedagogia experimentala/sinteze de aplicatii practice inclusiv in
domeniul didacticii considerata "o aplicare a psihologiei la invatamant").

Dezwltarea unei pedagogii fundamentata pe studiul psihologiei dar si al eticii, filosofiei, esteticii,
istoriei apare ca o tendinta reprezentativa in opera lui I.Ga-vanescul (-), profesor de pedagogie la
Universitatea din Iasi (Curs de pedagogie generala, ; Istoria pedagogiei, ; Didactica generala, ).

Stiintifizarea pedagogiei presupune dezvoltarea acesteia in trei parti - toate adunate in jurul unui
obiect de studiu comun, de interes practic, educatia: a) pedagogia generala sau filosofica; b)
pedagogia practica sau metodologia; c) istoria pedagogiei.

Aprofundarea celor doua tendinte in perioada interbelica permite afirmarea a doua "scoli" de
gandire pedagogica:

- "Scoala de la Cluj", bazata pe studii de psihologie experimentala, realizate sub conducerea

profesorului F.Stefanescu-Goanga (Selectiunea capacitatilor: Orientarea profesionala, ), cu
implicarea unor psihologi importanti: Al.Rosea (Masurarea inteligentei si debilitatea mintala, ),
N.Margineanu (Psihologia invatarii. ; Elemente de psihometrie, ; Psihotehnica, . Psihologia invatarii,
); D. Todoran (Psihologia educatiei, ).

- "Scoala de la Bucuresti", bazata pe studiul idealului pedagogic si al conditiilor necesare educatiei

pentru adaptarea ei la specificul societatii romanesti, realizat in diferite contexte doctrinare si
metodologice, de ordin filosofic si sociologic, sustinute de G.G.Antonescu, I.C.Petrescu, Stanciu
Stoian, I.I.Gabrea. Simion Mehedinti, dar si de reprezentanti ai altor centre universitare: Stefan
Barsanescu (Iasi). Constantin Narly (Cernauti), O.Ghibu (Cluj). a) G.G. Antonescu (-; Pedagogia
generala, ; Educatie si cultura, ; Pedagogia contemporana, ), profesor de pedagogie la Universitatea
din Bucuresti, reprezentat al pedagogiei filosofice, evidentiaza.

- reperele necesare pentru definirea corecta a pedagogiei, stiinta normativa a educatiei care,
"bazandu-se pe cunoasterea naturii omenesti si tinand seama de idealul catre care trebuie sa tinda
omenirea, stabileste un sistem de principii, dupa care se va indruma influenta intentionata a
educatorului asupra celui educat";

- problemele fundamentale ale pedagogiei (idealul educatiei, continutul educatiei/intelectuala,

morala; sociala, nationala; continutul si metodele educatiei;

- principiile educatiei formativ-organiciste Aprincipiul educatiei formative vizeaza cunoasterea si

valorificarea resurselor interne ale celui educat, respectiv formarea acestuia; principiul educatiei
organiciste vizeaza respectarea cerintelor interne considerate vitale, organice pentru formarea-
dezvoltarea organica, globala, integrala, a celui educat)',
- importanta idealului, continutului, metodelor, formelor educatiei etc. "care trebuie sa se
subordoneze unor conditiuni interne, indicate de insusi organismul caruia ne adresam" pentru
reusita operei de formare spirituala in conditiile "scolii formativ-organiciste"';

- sensul idealulului educatiei - personalitatea culturala (omul creator de valori culturale) si morala
("latura cea mai valoroasa a fiintei omenesti care este constiinta morala");

- scopul specific fiecarui continut al educatiei: "maturiatatea de judecata" (in cazul educatiei
intelectuale); "trecerea de la convingere la actiune" (in cazul educatiei morale). b) I.l.Gabrea (-;
"Scoala creiatoare. Individualitate si personalitate", ), profesor de pedagogie la Universitatea din
Bucuresti, continuator al pedagogiei filosofice, evidentiaza:

- importanta elaborarii idealului pedagogic, plecand de la individualitate. in calitatea acesteia de

fundament pe care se ridica personalitatea;

- necesitatea organizarii unui centru national de documentare pedagogica functional prin institutiile
proiectate; biblioteca pedagogica, muzeul pedagogic, oficiul de studii/cu trei sectii: studiul
individualitatii copilului, studiul metodelor de educatie si invatamant; serviciul statistic, sectia de
proanda si relatii;

- necesitatea "stiintifizarii pedagogiei", idee reluata si in studiul intitulat. in mod semnificativ,

"Pedagogia ca stiinta si ca obiect de invatamant". c) C.Radulescu-Motru (-) poate fi incadrat in
curentul pedagogiei filosofice prin ideile emise despre necesitatea elaborarii unui ideal al educatiei
viabil in conditiile specifice societatii romanesti ( Vocatia, ; Personalismul energetic, , Romanismul, ).
Acest ideal vizeaza "omul capabil de munca statornica", activitate care il personalizeaza. Iar
personalitatea reprezinta cea mai inalta insusire a "omului de vocatie" - "o imbinare de factori
sufletesti care mijlocesc o activitate libera dupa norme sociale si ideale". d) Stefan Barsanescu (-;
"Pedagogia generala", ; "Didactica". ; "Unitatea pedagogiei contemporane ca stiinta a educatiei", ;
"Tehnologia didactica", ), profesor de pedagogie la Universitatea din Iasi. reprezentant al pedagogiei
filosofice/de orientare culturala, evidentiaza:

- necesitatea definirii pedagogiei ca "stiinta a educatiei, bazata pe metode obiective (observatia

sistematica, experimentul pedagogic, metoda comparata si istorica, metoda hermeneutica) angajate
in stabilirea legilor specifice domeniului, considerate legi de ordin constatativ si determinist dar si de
ordin probabilist;

- conceperea idealului pedagogic prin raportarea acestuia la valorile sociale cele mai relevante intr-o
anumita societate determinata istoric;

- dezvoltarea unei pedagogii a culturii care definitiveaza normele educatiei in functie de principalele
valori sociale: adevar (stiinta), bine (etica), frumos (estetica), dreptate (stiintele juridice), ordine
(stiintele politice), munca productiva (economie si tehnologie);

- angajarea actiunii educatiei la nivelul unei opere ample de "pedagogizare a societatii", care
anticipeaza ideea educatiei permanente;
- dezvoltarea pedagogiei generale in contextul unui sistem al stiintelor educatiei care presupune
promovarea unor noi ramuri si domenii de cercetare;

- promovarea studiilor de teoria instruirii, care propun diferite tipuri de planuri de lectie (pentru
asimilarea stiintei si culturii, pentru trairea valorilor culturale, pentru pregatirea practica a elevilor).
e) Constantin Narly (-; Istoria pedagogiei. ; Pedagogia generala, ), profesor de pedagogie la
Universitatea din Cernauti si din Bucuresti, reprezentant al pedagogiei filosofice, evidentiaza:

- reperele necesare pentru definirea educatiei ca actiune de influentare constienta care angajeaza
un ansamblu de mijloace si dimensiuni specifice (educatiei fizice, educatiei vointei, educatiei
intelectuale etc);

- criteriile necesare pentru definirea idealului pedagogic, personalitatea, care reprezinta "maximum
de desavarsire intr-o fiinta umana", pe baza individualitatii dar si a socializarii',

- elementele didactice necesare pentru elaborarea unor planuri de lectie-tip (introducere-tratare-

incheiere). f) I.C.Petrescu (-; "Scoala si viata". . "Regionalismul educativ". ), profesor la Universitatea
din Bucuresti, elev al lui G.G.Antonescu, reprezentant al pedagogiei sociale, evidentiaza:

-fundamentele educatiei care angajeaza valorile specifice satului romanesc - "temei al culturii
nationale" si al unei pedagogii realiste;

- resursele elaborarii unei pedagogii stiintifice, dependente de o perspectiva sociologica, necesara

pentru formularea corecta a idealului educatiei care vizeaza integrarea omului intr-o societate reala
(realizabila nu numai prin programe cu o baza prioritar psihologica). g) Dimitrie Gusti (-; ("Politica
culturii", ; "Politica scolara si culturala a satului", ), profesor de sociologie la Universitatea din Iasi si
din Bucuresti, studiul Stiinta si pedagogia natiunii (), evidentiaza:

- dimensiunile idealului pedagogic, care vizeaza "o multipla educatie a vointei pentru formarea
personalitatii sociale", in conditiile in care este nevoie de "o noua intelectualitate realista si
romaneasca";

- caracteristicile dominante ale idealului personalitatii sociale: a) vointa de a fi ceea ce esti, adica
actualizarea maximala a potentialului; b) vointa de participare la viata sociala, adica la structura si
functia unitatii de baza a vietii sociale, satul romanesc; c) vointa de a crea in sanul natiunii valori
sociale si culturale, mari si mici - care duc la infaptuirea natiunii; d) vointa de a realiza cu curaj si
sacrificii scopurile sociale si nationale conform celor trei rosturi amintite anterior;

- rolul metodei monografice, proprie sociologiei, indispensabila insa in procesul de elaborare a unei
politici educationale realiste. h) Stanciu Stoian (-, Din problemele localismului educativ. , ; Probleme
de ieri si de azi ale pedagogie romanesti, ; Sociologia si pedagogia satului, ), profesor de pedagogie la
Universitatea din Bucuresti, reprezentant al pedagogiei sociale (pe filiera Durkheim, Haret, Gusti),
evidentiaza:

- posibilitatea conceperii pedagogiei ca "stiinta sociala care are ca obiect mai ales mentinerea si
promovarea diferitelor unitati sau stari sociale prin conformarea omului la anumite valori izvorate
din nevoile societatii insasi", raportabile la "satul romanesc privit ca totalitate/ "un tot de viata
sociala";
- necesitatea afirmarii unor principii care corespund acestei conceptii: a) actiunea pedagogica bazata
pe cunoasterea satului; b) idealul educatiei orientat asupra dezvoltarii personalitatii in cadrul locului
si timpului sau; c) metodologia de lucru adaptata la activitatea proprie satului, in comunitate cu
lucrul cultural; d) accenturea educatiei practice definita ca "scoala a muncii ";

- necesitatea implicarii unor norme de politica a educatiei, relevante prin: "proiectarea unor "unitati
de viata'Vcentre de interes adaptate comunitatii locale: activismul comunitar (adaptat localitatii),
adaptarea scolii la mediul natural si social; "potrivirea scolii dupa realitatea umana a unui timp si
loc". i) Simion Mehedinti (-; Alta crestere, , Scoala poporului, ). profesor de geografie ia Universitatea
din Bucuresti, evidentiaza, prin cercetarile sale despre educatie, integrabile in tendinta pedagogiei
sociale: a) o conceptie despre pedagogie care reprezinta, in sens larg "grija educativa pentru popor";
b) o finalitate a educatiei care vizeaza necesitatea ca absolventii scolii sa reprezinte nu numai
absolventi cu diplome, ci adevarate "valori sociale"; c) o metodologie care valorifica intensiv si
extensiv resursele pedagogice si sociale ale muncii. j) Onisifor Ghibu (-; Din istoria literaturii didactice
romanesti. : Cea dintai statistica a invatamantului din Romania intregita, ; Prolegomene la o educatie
romaneasca, ; Puncte cardinale pentru o conceptie romaneasca a educatiei, ), profesor de pedagogie
la Universitatea din Cluj, reprezentant al pedagogiei sociale, evidentiaza necesitatea fundamentarii
reformelor scolare la nivelul unei politici a educatiei nationale angajata mai ales in "momentele
istorice de cumpana" (organizarea scolii romanesti din Transilvania/-: fundamentarea invatamantului
in limba romana din Basarabia/-; reorganizarea invatamantului din Transilvania/dupa ), in cadrul
careia "trebuie sa evitam greseala fatala de a ne o-cupa mai intai de forme si abia dupa aceea de
fond".

Perioada - poate fi evidentiata prin eforturile inregistate in domeniul pedagogiei generale (Stefan
Barsanescu, Pedagogia generala, ), teoriei educatiei (George Vaideanu, Cultura estetica scolara, ;
A.Chircev. Bazele psihologice ale formarii constiintei si conduitei morale a elevilor, ; A.Chircev,
R.Dascalescu, D.Salade, coordonatori, Contributii la orientarea scolara si profesionala), teoriei
instruirii si a evaluarii (V.Bunescu, Popescu-Neveanu, sub redactie. Studii de didactica experimentala,
; V.Bunescu, Instruirea programata, ; V. Pavelcu, Principii de docimologie - introducere in stiinta
examenelor, ; D.Muster, Verificarea progresului scolar prin teste docimologice, ; Maria Giurgea.
Didactica generala, ), istoriei pedagogiei (Stanciu Stoian, Din istoria pedagogiei romanesti, ).

C) Etapa evolutiei pedagogiei la nivelul unui discurs epistemic specific suntelor educatiei/pedagogice
este realizata in anii -, in contextul unor contributii academice (universitare, cercetare pedagogica),
angajata: a) la nivelul elaborarii unor sinteze: Todoran, D.; Vaideanu. George, sub redactie, ;
Tircovnicu, Victor, ; Todoran, Dimitrie, coordonator. . Cerghit. Ioan, Vlasceanu, Lazar, coordonatori, ,
; Radu. Ion. T. (coordonator), , Nicola, Ioan, , , ; Neculau, Adrian; Cozma, Teodor, coordonatori, ;

Bontas, loan, , Surdu, Emil, , Ionescu, Miron; Radu, Ion. coordonatori, , Oprescu, Nicolae, , , , C, ; b) la
nivelul unor domenii ale stiintelor educatiei/pedagogice:

- probleme fundamentale ale educatiei/teoria educatiei: Safran, O., ; Chircev, A., ; Barna, Andrei, ;
Calin, Marin, , , .C; Toma, Stelia-na, , , Salade, Dumitru, , ; , Mircea, ; Vladulescu, Lucia, ;

- didactica generala/teoria instruirii: Cergit, loan, , , , ; Oprea, -ga, , Ionescu, Miron, , , Radu, Ion, T, ,;
Neacsu, loan, ; Bu-nescu, Vasile, ; Strachinaru, Ion, , Noveanu, Eugen. . ;
- teoria proiectarii: Roman, loan; Popescu, Pelaghia. , Potolea. Dan, , . ; Jinga; loan, Negret, loan, ;
Paslaru, VI., Crisan, Alexandru. ;

- teoria evaluarii: Muster, Dumitru, ; Radu, Ion, T., ; Lisievici, Petru,

- istoria pedagogiei: Zaharian, Ermona, ; Stoian, Stanciu, ; Stanciu, Ion, Gh, , , ;

- sociologia educatiei/pedagogie sociala: Paun, Emil, , , Cazacu, Aculin, , Neculau, Adrian, , , Surdu,
Emil, . Vlasceanu, Lazar, . Stanciulescu, Elisabeta, ;

-psihologia educatiei/pedagogie psihologica: Zlate, Mielu. , Todoran. Dimitrie, , Radu, Nicolae , ;

Kulcsar, Tiberiu. , Holbau. loan. coordonator, , ; Pavelcu, Vasile, , Dimitriu, Emilian, ; Neculau. Adrian.
, Mitrofan, Nicolae, ; Muresan Pavel, , . Neacsu. loan. , . Golu, Mihai, , Dragu, Anca. ; Matei, N.C., ,;

-politica educatiei (Vlasceanu, Lazar, , ; Vaideanu, George, , . Birzea, Cezar,

- filosofia educatiei: Goian, Gheorghe, . Petru, loan, coordonator. . Sala-vastru, Constantin, , Cucos,
Constantin, , Antonesei. Liviu. ;

- pedagogia comparata: Iliescu, Vasile; Nicolescu, Viorel; Sacalis, Nicolae, ; Nicolescu, Viorel. ;

- managementul educatiei: Popescu, Vasile, , Andrei. Nicolae; Dumitrescu, Ion, ; Jinga, loan, , ; , , . B,
D;

- orientarea scolara si profesionala (Holban, Ion, ; Chircev. A.; Salade D., coordonator, ; Ghiviriga,
Mihai, ; Dragan, Ion; Ozunu. Dumitru; Tomsa, Gh. (coordonator), ;

-pedagogia elevilor cu aptitudini speciale: Jigau, Mihai. ; Cretu, Carmen.

- pedagogia prescolara: Popescu Eugenia, coordonator, ; Sovar. Rodica; Balasa, Florica, ; Dima Silvia
(coordonator), ;

- pedagogia invatamantului special /psihopedagogie speciala: Paunescu, Constantin, , , ; Strachinaru,

Ion, ; Lascus, Voicu, ; Verza Emil, , , ;

-pedagogia adultului: Bunescu, Gheorge (coordonator). Alecu, Gabriela; Badea, Dan, , Schifirnet,
Constantin, ;

- informatizarea invatamantului: Noveanu, Eugen, , Noveanu, Dragos, ;

- Educatia, Didactica generala, Gandirea pedagogica. Teoria educatiei, Teoria instruirii.