See

discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.net/publication/236647197

Dialogistica lui Bahtin: ventrilogism, polifonie,

carnavalesc

Dataset · May 2013

CITATION READS

1 413

1 author:

Stefan Trausan-Matu
Polytechnic University of Bucharest
244 PUBLICATIONS 777 CITATIONS

SEE PROFILE

All in-text references underlined in blue are linked to publications on ResearchGate, Available from: Stefan Trausan-Matu
letting you access and read them immediately. Retrieved on: 30 July 2016
 Dialogistica lui Bahtin: ventrilogism, polifonie, carnavalesc 1

Ştefan Trăuşan-Matu

Mult timp lingvistica, teoria comunicării și în general o mare parte a gândirii secolului
al XX-lea au fost caracterizate de un model mecanicist, de tip ”mașină” (Lohisse,
2002), influențat probabil de gândirea secolului al XIX-lea, de avântul științific și
tehnologic, precum și de structuralism și neo-pozitivism. Lingvistica era considerată
un model de urmat pentru domeniile umaniste în încercarea de a deveni științe (Levi-
Strauss, 1978). În ultimele decenii ale secolului trecut au început însă să apară idei
opuse, postmoderniste, poststructuraliste, din mai multe domenii ale vieții sociale și
ale filosofiei. Acest fenomen a fost dublat și de eșecurile parțiale ale cercetărilor în
inteligență artificială în prelucrarea limbajului natural (Winograd, 1986). Filosofi cum
ar fi Heidegger, Wittgenstein, Austin, Derrida, Levinas ș.a. au evidențiat încă de la
jumătatea secolului că limbajul uman în totalitatea sa nu poate fi descris prin
descompuneri categorizatoare, reducționiste, prin opozițiile binare folosite în
structuralism (Appignanesi și Garrat, 2003; Levi-Strauss, 1978), că el are dimensiuni
și complexități nebănuite de foarte mulți până atunci. În această suită de
binecunoscute nume trebuie inclus și Mihail Bahtin, care a scris în această direcție
încă din anii ’20 ai secolului trecut, împreună cu cercul său de prieteni din care se
evidențiază Voloșinov și Medvedev, ale căror cărți sunt atribuite de mulți exegeți, de
exemplu, Clark și Holquist (1984), tot lui Bahtin, care nu mai avea drept de semnătură
în perioada stalinistă, fiind o perioadă și arestat.

Bahtin și cercul său au fost precursori ai poststructuralismului, ai deconstructivismului

și al mai multor teorii foarte actuale astăzi, introduse de unii filosofi dintre cei mai sus
menționați. După cum precizează Terry Eagleton în recenzia sa la cartea ”Mikhail
Bakhtin: The Word in the World” de Graham Pechey, Routledge, 2007, din London
Review of Books
1
Apărut în Constandache, G.G. (Ed.) Comunicarea - sugestie si influenta, Editura Sigma, pp. 39-44, (2009)
(http://www.robertamsterdam.com/2007/06/bakhtin_the_precocious_poststr.htm):
”este greu de găsit un subiect fierbinte al postmodernismului pe care Bahtin să nu-l fi
anticipat. Discurs, hibriditate, alteritate, sexualitate, subversivitate, devianță,
eterogenitate, cultură populară, corporalitate, eu descentralizat, materialitatea
semnelor, istoricism, viața cotidiană: acest poststructuralist precoce, cum îl denumește
Graham Pechey, a prefigurat atât de mult din timpurile noastre încât este surprinzător
că nu găsim aluzii în opera sa și la Posh și Becks (expresie intrată deja în dicționarul
Collins, ce pleacă de la diminutivele lui Victoria și David Beckham, n.n., vezi
http://en.wikipedia.org/wiki/Posh_and_Becks)”. În plus însă, Bahtin aduce o viziune
foarte complexă asupra limbii, evidențiind fenomene cum ar fi multivocalitatea,
ventrilogismul, polifonia și carnavalescul. El ridică dialogul la rang de primă
categorie: ”totul în viață constituie un dialog, adică o controvrersă” (Bahtin, 1970,
p.62); ”A fi însemnă a veni în contact dialogal. Când dialogul ia sfărșit, sfârșește
totul” (ibid, p. 356) devenind astfel inițiatorul unei noi viziuni filosofice: dialogistica,
care stă la baza, printre altele, și a paradigmei învățământului colaborativ sprijinit de
calculator (Stahl, 2006; Koschmann, 1999; Trăușan-Matu, 2008).

Inițiatorul structuralismului este considerat Ferdinand de Saussure, prin tratatul său de

lingvistică (1993). Structuralismul încearcă să vadă orice ca un sistem, ca o structură
atemporală formată din componente între care există relații, să descrie obiectiv
funcționarea sa și să prevadă evoluțiile sale viitoare. Un element important al metodei
de analiză structurală este identificarea unor trăsături care pot lua valori binare
(Appignanesi și Garrat, 2003; Levi-Strauss 1978) și astfel crează dihotomii și
categorizează. De exemplu, în analiza fonologiei, de Saussure identifică trăsături
polare ale formării sunetului (nazalitate, oclusivitate etc.). Pe baza acestor trăsături se
fac împărțiri ale fonemelor în categorii.

De Saussure se plasează pe direcția viziunilor asupra științei din acea perioadă, prin
care se elimina orice subiectivitate, orice acțiune de interpretare dependentă de o
persoană. În acest sens, semiotica lui consideră semnul doar cu două componente:
semnificat-semnificant, spre deosebire de C.S.Peirce, co-fondatorul, independent de
Saussure, al semioticii, care include și un interpretant, formând o triadă pentru
definirea unui semn (Peirce, 1990). Teoriile lui de Saussure au introdus ideea că se
poate face o analiză și o predicție a fenomenelor lingvistice (și, prin extrapolare, a
oricărui fenomen) printr-o formalizare, prin descompunerea acestora în elemente
componente relaționate, prin obținerea unui model ”obiectiv”, științific. Claude Levi-
Strauss menționa: ”În ansamblul științelor sociale cărora le aparține în mod
indiscutabil, lingvistica ocupă totuși un loc excepțional: ea nu este o știință socială ca
celelalte, ci aceea care de departe a realizat cele mai mari progrese, singura, fără
îndoială, care poate revendica numele de știință și care a izbutit să cunoască natura
faptelor supuse analizei sale” (Levi-Strauss, 1978, p.39).

Direcția introdusă de ideile lui de Saussure a avut consecințe foarte importante, de

exemplu în gramaticile formale folosite în compilarea programelor de calculator.
Această abordare, care tinde spre un obiectivism în care se dorea să se găsească o
descriere formală a limbajului natural, după multe eforturi în inteligența artificială, s-a
dovedit însă iluzorie dacă se dorește explicarea totală a fenomenelor lingvistice
(Winograd, 1986 ; Trăușan-Matu, 2008). După cum arăta însă Winograd (1986) și
Lakoff (1987), viziunea lui de Saussure este limitată, iar înțelegerea limbajului uman
nu se poate face decât dintr-o perspectivă existențialistă, care consideră înțelesurile în
contextul social al vieții cotidiene. Aceeași poziție a fost susținută cu peste jumătate
de secol înainte de Bahtin/Voloșinov, în opoziție cu poziția dintr-o perspectivă
individualistă, specifică lui de Saussure (1993): ”Dacă afirmăm că limbajul, ca un
sistem de norme incontestabile și imutabile există obiectiv, comitem o gravă eroare”
(Voloșinov, 1986).

De Saussure statua doar textele scrise ca demne de considerat într-o teorie a

linbajului, fiind expresia unor legități determinate social, sincronice, spre deosebire de
vorbire, care este individuală, diacronică, schimbătoare. Spre deosebire de el, Bahtin
precizează exact inversul: Nu numai că trebuie plecat de la limba vorbită, de la dialog,
dar chiar și textele scrise conțin o multitudine de voci, sunt de fapt dialoguri, “de la o
scurtă replică (de un cuvânt) din limbajul de zi cu zi, la marele roman sau tratat
ştiinţific” (Bakhtin 1986, p.71); “Totul converge spre dialog, spre opoziţie dialogală,
considerată centrul întregului. Totul este doar un mijloc, în timp ce scopul e dialogul”
(Bahtin 1970, p.356). Chiar și cuvintele au natură dialogală (ibid., p.377), dialogul
fiind definitoriu pentru gândirea umană (ibid., p.121).

Ferdinand de Saussure (1993) considera că orice cuvânt este un semn arbitrar,

deoarece sunt multe moduri (”semnificanți”, de exemplu, în diverse limbi) în care se
poate reprezenta același concept (”semnificat”). Relația între cele două părți ale unui
semn este după părerea sa de natură psihologică. Spre deosebire de Saussure,
Voloșinov/Bahtin critică însă această viziune. Cuvântul la Bahtin are o dimensiune
socială, conține ecoul a unui mare număr de rostiri, conține mai multe voci, care
uneori se constituie uneori chiar într-o polifonie:

”De fapt, actul vorbirii sau, mai precis, produsul său – rostirea, nu poate în nici
o circumstanță să fie considerat ca un fenomen individual în înțelesul precis al
unui cuvânt și nu poate fi explicat în termenii condițiilor psihologice sau
psihofiziologice ale vorbitorului individual. Rostirea este un fenomen social ...
De fapt, cuvântul este un act cu două părți. El este determinat în mod egal de
ce cuvânt este și de pentru cine este destinat. Drept cuvânt, el este mai precis
produsul relației reciproce între vorbitor, ascultător, expeditor și adresant”
(Voloșinov, 1986)

Un participant poate emite mai multe voci în cadrul unei conversații, iar fiecare
cuvânt poate conține mai multe voci, cel puțin al celui care l-a spus sau scris și al
altuia, orice vorbitor devenind parțial un ventrilog:

”Cuvântul în limbă este jumătate al altuia. Devine ’proprietatea cuiva’ doar

când vorbitorul îl populează cu intențiile sale, cu propriul său accent, când își
apropie cuvântul, adaptându-l propriilor intenții semantice și expresive. Înainte
de acest moment de apropiere, cuvântul nu există într-un limbaj neutru și
impersonal ... ci există mai degrabă în gura altora, în contextele altor oameni,
servind intențiile altor oameni: de acolo trebuie ca cineva să ia cuvântul și să îl
facă al său ... Limba nu este un mediu neutru care trece liber și ușor în
proprietatea privată a intențiilor vorbitorului; este populat – suprapopulat cu
intențiile altora. Exproprierea lui, forțarea lui pentru a expedia intențiile și
accentele cuiva este un proces dificil și delicat” (Bakhtin, 1981, p. 294)

Fiecare rostire, fiecare text, în general, poate să conţină un număr nelimitat de voci. În
acest context, vocile se propagă între replicile unei conversații, în texte sau chiar între
texte, interacționând unele cu celelalte. Teoria polifonică a lui Bahtin se poate spune
că extinde și modelul mecanicist emițător-receptor din teoria transmiterii informației a
lui Shannon. Această ultimă teorie este mult folosită în teoria comunicării (vezi
Lohisse, 2002; van Guilenburg et. al, 1998), ea fiind bazată pe un model folosit în
electronică pentru modelarea denaturării semnalelor transmise de către un emițător
către un receptor. Ea a avut un mare succes atât teoretic cât și în multiplele aplicații
practice, nu numai în electronică, ci și în teoria comunicării sau în inteligența
artificială, ideea de bază fiind încercarea de a reface semnalul inițial plecînd de la
semnalul recepționat, care include și “zgomotele” apărute de-a lungul canalului prin
care a fost transmisă informația. Chiar și noțiunea de ”bit”, care măsoară cantitatea de
informație este definită tot prin acest model, fiind dată de probabilitatea de apariție a
unui semnal elementar la receptor.

La Bahtin nu există separația netă între emițător și recptor din modelul comunicării
bazat pe teoria lui Shannon. În locul unui transfer, comunicarea bahtiniană este un
proces multivocal, în care vocile interlocutorilor și nu numai ale lor, se interanimează,
se întrepătrund, compenetrează (cum, în plus față de Bahtin spunea și Noica 1986).
Cuvintele, în accepţiunea lui Bahtin, nu sunt simple semne, ca la de Saussure, ele nu
pot fi separate de vocile care vorbesc indirect prin ele. Este interesantă în acest
context viziunea asemănătoare a lui Heidegger: “cuvintele vorbesc prin noi”
(Heidegger, în Stahl, 2006). Totuși, participanții la dialog rămând “doi sau mai mulţi
necontopiţi” (Bahtin 1970, p.231), Bahtin redefinind în mod profund ideea de cuvânt,
apropiindu-se de sensul grecesc de logos (Emerson 1986, p. 24; Mihailovic 1997),
dialogismul căpătând o conotaţie calcedoniană (Mihailovic 1997, p.130), iar
“participanţii la dialogul bahtinian încep să devină comunicatori în sens euharistic”
(Mihailovic 1997, p.18). “Existenţa umană (atât internă cât şi externă) este o adâncă
comuniune. A fi înseamnă a comunica. A fi înseamnă a fi pentru un altul şi prin altul,
pentru sine” (Bahtin, 1970).

La Bahtin conceptul fundamental de “voce” are o altă conotație decât cea pur sonoră,
fizică. O voce reprezintă o prezență influențătoare prin ceva rostit sau scris, o poziție
care are influență asupra altor voci. O voce este asociată unei persoane, poartă marca
unei conștiințe, dar ea poate fi reprodusă de alte persoane, apărând astfel fenomenul
de ventrilogism, evidențiat de Bahtin (1970) și Wertch (1991). Prin ventrilogism, o
persoană reia, parțial sau total, conștient sau nu vocea altuia. Bahtin face o clasificare
și o discuție amplă asupra unui caz particular de ventrilogism, cuvântul difon în texte,
clasificându-l în mai multe categorii, din care amintim: stilizarea, narațiunea,
parodierea, polemica lăuntrică disimulată, replica dialogului și dialogul disimulat
(Bahtin, 1970). El precizează că polemica lăuntrică disimulată (la care ne vom referin
un pic mai jos în contextul carnavalescului) este extrem de răspândită în vorbirea
curentă, luând diverse forme, cum ar fi vorbirea cu ocolișuri, umilă, rezervele,
tertipurile etc.

Între cuvintele din conversații și texte și chiar și între texte, prin ventrilogiosm apar
fire de discurs, apare o intertextualitate (un ”hipertext” virtual, similar cu cele reale de
pe web) care se constituie uneori într-un fel de polifonie, asemănător cu o fugă
muzicală compusă de Bach în care o temă este emisă de un participant, este preluată
de alt participant și eventual modificată în timp ce primul participant continuă
melodia.

”Aven în față voci diferite, care cântă diferit pe aceeași temă. Ele formează
’polifonia’, care dezvăluie varietatea vieții și complexitatea trăirilor omenești.
’În viață totul apare ca în contrapunct, adică în contrast’, spune în
Însemnări M.I.Glinka, unul din compozitorii preferați ai lui Dostoievski ........
totul în viață constituie un dialog, adică o controversă. De altfel, dacă
adoptăm punctul de vedere al esteticii filosofice, relațiile contrapunctului din
muzică nu sunt, în fond, decât o varietate a ceea ce numim în mare relații
dialogale.” (Bahtin, 1970, p.62).

Polifonia introdusă de Dostoievski și atât de apreciată de Bahtin este “pluralitatea

vocilor şi conştiinţelor autonome şi necontopite” (ibid., p. 8). Polifonia este un model
al comuniunii, ar armoniei, al creativității, după cum ne putem da seama când
ascultăm, de exemplu, Ofranda muzicală sau Arta fugii de Bach. Acolo, plecând de la
o secvență de câteva note, se construiește o serie remarcabilă de fugi, canoane,
invențiuni și alte piese contrapunctice în care pare că un număr de persoane (voci)
cântă împreună, în comuniune. Ele preiau una de la alta (printr-un fel de ventrilogism)
tema și, deși o modifică în diverse feluri, deși uneori apar disonanțe, ”conflicte”
temporare, reușesc să revină imediat la armonie, rămânând în comuniune. Pentru a
evita însă monotonia, pentru a păstra caracterul viu al desfășurării muzicale, vocile
trebuie să aibă spontaneitatea, libertatea unui carnaval. Și, pentru că poate s-ar putea
reproșa că fugile lui Bach sunt scrise pe note, ele fiind reproduse ca atare de interpreți,
să nu uitam că el era un maestru al improvizației. Mai mult, polifonia se întâlnește nu
numai în muzica simfonică. Ea apare de multe ori spontan în improvizațiile maeștrilor
de jazz sau chiar de muzică latino (de exemplu, în adevărata muzică de samba, cum ar
fi cea a lui Willie Colon și Ruben Blades). Cine a ascultat și a simțit aceste genuri de
muzică poate spune că reflectă spiritul uman și geniul creativității. Mai mult, ele se
apropie și de ideea de libertate și putere creatoare a carnavalului, temă prezentă și ea
la un loc extrem de important în opera lui Bahtin.

Carnavalescul este la Bahtin o modalitate de eliminare a limitelor, de re-înnoire, de

creație, ca o manifestare extremă a polivocalismului, a dialogismului. El face o amplă
analiză a rolului carnavalului, nu numai în cultura populară, ci în gândire în general
(Bahtin, 1970, 1974). ”La Bahtin carnavalul este contextul în care voci individuale,
distincte sunt auzite, înfloresc și interacționează împreună. Carnavalul crează situațiile
‘prag’ unde convențiile obișnuite sunt încălcate sau inversate și un dialog adevărat
devine posibil” (http://en.wikipedia.org/wiki/Mikhail_Bakhtin).

Trebuie făcută însă distincția precizată de Bahtin între carnaval și mascaradă, boemă
sau teatru (Bahtin, 1970, p.223). Carnavalul este o adevărată polifonie a unei
comunități de voci necontopite, în care nu există un scop, nu există un ventrilogism
dirijat, spre deosebire de manifestările de gen ”Cântarea României” sau a celor cu
scopuri electorale, astăzi.

Bahtin discută în detaliu tema carnavalescului în romanul său despre Rabelais și

cultura populară (Bahtin, 1974). În Problemele poeticii lui Dostoievski, el identifică
carnavalescul chiar și în scrierile platoniciene, analizând apoi prezența sa de-a lungul
întregii istorii a literaturii și filosofiei:

”Dialogul Socratic nu este un joc retoric. El crește pe o bază popular-

carnavalescă și este saturat de un sens carnavalesc al lumii. … Descoperirea
socratică a naturii dialogice a gândirii, a adevărului însuși, presupune o
familiarizare carnavalescă a relațiilor între persoanele care au intrat în dialog,
presupune abolirea tuturor distanțelor dintre ei; mai mult, presupune o
 familiarizare a atitudinilor către obiectul gândirii înseși […] și asupra
adevărului însuși.” (Bahtin, 1970)

Carnavalescul este la Bahtin și o modalitate de a sparge limbajul de lemn (vezi și

Trăușan-Matu, 2007). Putem spune că el este o posibilă modalitate de ieșire din
manipularea prin cuvânt, de ventrilogismul rău intenționat al cuvântului polemic în
interior (Bahtin, 1970, p.273), extrem de periculos datorită caracterului său insiduos și
totodată atât de răspândit astăzi datorită mass-media, a extinderii comunicării pe
internet și a lipsei unei etici a comunicării.

Referinţe

Appignanesi, R., Garrat, C., Câte ceva despre postmodernism, Ed. Curtea Veche,
Bucuresti, 2003

Bahtin, M., Problemele poeticii lui Dostoievski, Ed. Univers, 1970

Bahtin, M.M., Francois Rabelais şi cultura populară în Evul Mediu şi în Renaştere,

Ed. Univers, 1974.

Bakhtin, M., The Dialogic Imagination: Four Essays, University of Texas Press, 1981

Clark, K., Holquist, J.M., Mikhail Bakhtin, Harvard University Press, 1984

Emerson, C., The Outer Word and Inner Speech: Bakhtin, Vygotsky and the
Internalization of Language, in Gary Saul Morson (ed.), Bakhtin.Essays and
Dialogues on His Work, The University of Chicago Press, 1986.

Koshmann, T., Toward a Dialogic Theory of Learning. Bakhtin’s Contribution to

Understanding Learning in Settings of Collaboration, in C.Hoadley and J. Roschelle
(eds..), Proceedings of the Computer Support for Collaborative Learning 1999
Conference, Stanford, Laurence Erlbaum Associates, 1999.

Lohisse, J., Comunicarea. De la transmiterea mecanică mecanică la interacţiune, Ed.

Polirom 2002.

Lakoff, G., Women, Fire, and Dangerous Things, The University of Chicago Press,
1987.

Levi-Strauss, C., Antropologia structurală, Ed. Politică, București, 1978.

Mihailovic, A., Corporeal Words: Mihail Bakhtin’s Theology of Discourse,
Northwestern University Press, 1997

Noica, C., Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea Romaneasca, 1986

Peirce, C.S., Semnificaţie şi acţiune, Humanitas, Bucureşti, 1990.

de Saussure, F., Curs de lingvistică generală, Ed. Cuvântul nostru, 1996.

Stahl, G., Group cognition: Computer support for building collaborative knowledge.
Cambridge, MA: MIT Press, 2006

Trăuşan-Matu, Şt., Omul reificat, între "limbajul de lemn" si inteligenta artificiala, în

G.G.Constandache (ed.), Filosofia lui Ba, Ed. Amaltea, București, 2007, pp. 27-39.

Trăușan-Matu, Șt., Polifonia colaborării dialogale, în Șt. Trăușan-Matu (ed.),

Interacţiunea conversaţională în sistemele colaborative pe web, Editura MatrixRom,
București, 2008, pp. 41-57.

van Guilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., Ştiinţa comunicării, Ed.
Humanitas, București, 1998

Voloshinov, V.N., Marxism and the Philosophy of Language, Academic Press, New
York, 1986.

Wertsch, J.V., Voices of the Mind, Harvard University Press, 1991

Winograd, T., Flores, F., Understanding Computers and Cognition, Norwood, N.J.:
Ablex, 1986.

Abstract

Mihail Bahtin este un precursor al post-structuralismului, prin pozițiile sale critice

asupra concepțiilor lui de Saussure, părintele structuralismului și prin viziunea sa
complexă asupra fenomenului limbii, în opoziție cu idealurile lingvisticii celui din
urmă. Bahtin consideră că limba vorbită trebuie să fie în centrul lingvisticii și nu cea
scrisă. El consideră că orice este un dialog, inclusiv textele scrise. În plus, în orice text
și chiar în cuvinte se regăsesc o multitudine de voci, care uneori intră într-o polifonie.
Prin urmare, orice cuvânt este și al altcuiva, fenomenul ventrilogismului fiind curent
întâlnit. Din nefericire, ventrilogismul este folosit de multe ori fără o etică a
comunicării. Pentru a obține o adevărată polifonie, adică o multitudine de voci ale
unor conștiințe independente, necontopite, dar care se interanimă, compenetrează, este
foarte nimerită o atitudine carnavalească, în care limitele sunt depășite, în care are loc
o comunicare neîngrădită, spontană și sinceră.