CAPITOLUL II

EDUCABILITATEA
1.CONCEPT
# dpdv teoretic = o categorie pedagogica fundamentala care exprima puterea sau ponderea
educatiei in dezv. personalitatii
# sub raport functional-educativ = capacitatea specifica a psihicului uman de a se modela
structural si informational sub influenta agentilor educationali si sociali ( sub influenta lor
omul se transforma treptat in fiinta umana, cu personalitate, care se caracterizeaza prin limbaj
articulat, gandire logica, intentionalitate, afectivitate superioara, vointa)
FACTORI
In determinarea dezv. psihofizice a copilului, rolul principal apartine interactiunii dintre :
1. ereditate
2. mediu
3. educatie
2.EREDITATEA = insusire biologica pe baza careia se conserva si se transmit caracterele
unei specii
de la ascendenti la descendenti
 genereaza un anumit tip de conduita ce are o mare importanta in procesul de
structurare a personalitatii dar acest fapt nu se poate explica independent de actiunea
factorilor de mediu si de influentele educatiei
 ereditatea isi face simtita prezenta in formarea personalitatii in masura in care
ceilalti 2 factori o permit .Mediu de viata favorabil, actiune educativa de calitate =>
posibilele influente negative ale ereditatii sunt f. putin simtite in personalitatea acestuia
(ex. copii care nu sunt f. bine dotati intelectual dar reusesc sa faca fata stimulati si dirijati
de parinti/profesori; ex. si situatii contrare)
 posibilitatile innascute ale copilului trebuie descoperite, stimulate si edzvoltate
pt a se putea transforma in aptitudini si apoi in talente; in caz contrar raman latente si se
pierd
 Concl: Ereditatea = premisa naturala in dezvoltarea psihica constituind un
echipament primar pt dezvoltarea ulterioara a personalitatii
3.MEDIUL = totalitatea elementelor si conditiilor de viata cu care individul
interactioneaza (direct/indirect) pe parcursul dezvoltarii sale
 2 componente principale: # m. geografic natural – influenteaza dezvoltarea/sanatatea
prin: campul geomagnetic, clima, relief, radiatii, poluare
# m. socio-cultural – permite umanizarea si socializarea
individului prin: * asigurarea conditiilor materiale, de civilizatie si cultura
* exercita influenta prin relatii inter-umane, institutii, ideologii, grupuri sociale,
traditii, conceptii, stiluri de viata
*constituie cadrul dezvoltarii prin influentele sale organizate / neorganizate avand rol
deosebit in formarea omului ca personalitate
* in cadrul lui, o influenta decisiva o are familia
 Concl: daca ereditatea ofera o serie de premise naturale, mediul ofera conditii si da
continut personalitatii => cadrul socio-cultural al dezv. psihoindividuale
 4. EDUCATIA = factorul determinant al dezvoltarii psihoindividuale
 umanizarea / personalitatea copilului sunt hotarate de conditiile de mediu socio-
cultural -> din cadrul acestuia educ. are un rol determinant
5. Specificul influențelor educative si ale mediului
Actiunea factorilor de mediu poate fi directa sau indirecta, fiind structurati relativ intr-
o forma binara; ei se prezinta individului pe de-o parte ca realitati fizice, concretizate in
prezenta nemijlocita si perceptibila a persoanelor si obiectelor din lumea inconjuratoare, si, pe
de alta parte, sub forma ansamblului de relatii si semnificatii care, prin interiorizare, formeaza
elementele de structura si materialul de constructie necesar dezvoltarii psihice. Actiunea
mediului asupra unui individ poate fi, in egala masura, favorabila unei dezvoltari normale dar
poate constitui si o frana, un blocaj in dezvoltarea sa (spre exemplu, cazul copiilor care din
punct de vedere biologic se nasc cu un potential normal, dar care, din cauza mediu familial
deficitar, ostil, insecurizant, nu sunt stimulati suficient in perioadele optime de dezvoltare,
ajungand sa prezinte semne evidente de retard intelectual sau chiar social).
Din perspectiva dezvoltarii ontogenetice, este necesara evidentierea unui aspect foarte
important si anume: nu simpla prezenta sau absenta a factorilor de mediu este relevanta, ci
masura, maniera si rezonanta interactiunii dintre acei factori si individul uman. Altfel spus, un
factor de mediu prezent, dar neutru ca actiune sau indiferent subiectului uman, este lipsit de
relevanta din perspectiva dezvoltarii
Spre ex o melodie pentru un copil lipsit de auz nu apare ca factor de mediu, tot la fel
un tablou cu o imagine pentru un copil lipsit de vedere.
Conditia dezvoltarii este ca factorul sa actioneze asupra individului, care, la randul
sau, sa reactioneze, intrand in interactiune ca baza a propriei activitati.
Avand in vedere marea diversitate a continuturilor mediului, a formelor si mijloacelor
in care se prezinta, Super si Harkeness au propus o noua categorie teoretica sub forma
conceptului de nisa de dezvoltare. Acest termen desemneaza totalitatea elementelor cu care un
copil intra in relatie intr-o anumita etapa de varsta.
Ca factor cu actiune preponderent constienta si deliberata, educatia are efect asupra
dezvoltarii in conditiile mentinerii unui optimum intre ceea ce poate individul la un moment
dat si ceea ce i se ofera. O oferta supradimensionata sau o oferta prea simplista poate perturba
dezvoltarea psihica (in primul caz exista riscul suprasolicitarii, iar in al doilea caz apare o
slaba stimulare, ambele cu efecte negative asupra proceselor psihice). De asemenea, educatia
este dependenta de ereditate si calitatea factorilor de mediu si nu dispune de puteri nelimitate;
altfel spus, nu poate reechilibra o ereditate profund afectata (de exemplu, copiii cu dizabilitati
mintale de etiologie genetica sau organica) si nici nu poate compensa un mediu dizarmonic
sau viciat (prezenta unor factori ca: violenta, abandonul, absenta confortului afectiv in familie,
boli si suferinte).
6. TEORII PRIVIND EDUCABILITATEA : ESENŢĂ, MECANISME, LIMITE
Pe terenul educabilităţii fiinţei umane s-au confruntat diferite poziţii de gândire
pedagogică, având drept criteriu de departajare accentuarea până la absolutizare a rolului unui
factor în detrimentul altuia în formarea personalităţii omului.
În funcţie de orientarea lor, au apărut :
-teoriile ereditariste
-teoriile ambientaliste
 Contradicţiile fundamentale dintre ereditarist şi ambientalism au determinat specialiştii
să adopte o a treia orientare :
-teoria dublei determinări
3.1. Teoriile ereditariste ( ineiste)
Aceste teorii susţin rolul fundamental al eredităţii în devenirea fiinţei umane, avându-
şi originile în cercetările biologilor. Adepţii acestei teorii sunt: Platon, Confucius,
Schopenhauer, Lombroso, Herbert, Spencer, Szondi, ş.a.În viziunea lor ereditatea determină
orice evoluţie a omului.
Teoriile ereditariste exagerează rolul eredităţii, înlăturând rolul modelator al celorlalţi
factori: mediul social şi educaţia. Sunt teorii pesimiste, în opoziţie cu concepţia educabilităţii,
fapt ce diminuează rolul real şi demonstrat al educaţiei şi mediului social.
Ion Dumitru şi Dorel Ungureanu consideră că principala limită a acestei teorii este
descosiderarea factorilor de mediu şi educaţie în devenirea fiinţei umane.
Concepţiile ereditariste au inspirat teoriile extremiste care afirmau superioritatea unor
rase faţă de altele.
3.2. Teoriile ambientaliste :
Spre deosebire de ereditarişti, reprezentanţii acestor teorii: Locke, Rousseau,
Helvetius, Watson, Diderot, afişau o încredere absolută în puterea şi valoarea factorilor socio-
educaţionali :
- mediul,
- educaţia.
Ei neagă rolul eredităţii. Deşi s-au situat la poli opuşi, reprezentanţii teoriilor
ambientaliste, la fel ca cei ai teoriilor ereditariste s-au inspirat în susţinerea ideilor lor din
rezultatele unor cercetări aparţinând domeniului biologiei:
- teza transformistă a lui Jean Baptiste Lamarck, ce susţinea că în evoluţia
vieţuitoarelor, mediul deţine rolul fundamental.
- teoria eredităţii dobândite : achiziţiile obţinute prin experienţă de către membrii
unei specii s-ar fixa în memoria genetică şi ar fi transmise apoi de la ascendenţi la
descendenţi.
Pe poziţiile concepţiei ambientaliste se situează şi întemeietorii pedagogiei
moderne, (Comenius şi Pestalozzi) dar şi reprezentanţii behaviorismului
contemporan(Skinner, Brunner şi alţii).
În epoca noastră, concepţia ambientalistă cu privire la educabilitate a fost susţinută
îndeosebi de către sociologi, care vedeau în educaţie unul din factorii cei mai importanţi
pentru stabilirea echilibrului social. Considerau educaţia drept o socializare metodică a tinerei
generaţii, socializare care trebuie realizată în conformitate cu imperativul social. De asemenea
sunt incluse şi unele curente pedagogice pedocentriste (Key, Montessori, Tolstoi) care
susţineau că trebuie să lăsăm copilul să se dezvolte în mod liber, în cadrul mediului ambiant,
conform trebuinţelor şi aspiraţiilor sale.
Limitele celor două tipuri de teorii : ambientaliste şi ereditariste, constau deci, în
absolutizarea rolului unui anumit grup de factori în formarea şi dezvoltarea personalităţii
umane, negându-i pe ceilalţi.

3.3. Teoria dublei( triplei) determinări

 Cu intenţia de a depăşi caracterul neştiinţific şi unilateral al celor două orientări
menţionate, unii cercetători (Democrit, Diderot, Herzen, şi alţii ), au adoptat o poziţie de
mijloc. Ei susţin atât rolul eredităţii, cât şi al mediului socio-cultural, deci şi educaţional, în
interacţiune; considerând, aşa cum am arătat mai sus, că în dezvoltarea personalităţii
contribuie trei factori, atunci se poate vorbi de teoriile triplei determinări – ereditatea, mediul,
cel social îndeosebi şi educaţia, aceasta din urmă având un rol precumpănitor în dezvoltarea
personalităţii,recunoşteau interacţiunea celor trei factori : ereditate, mediu, educaţie în
procesul formării fiinţei umane.
Teoria triplei determinări evidenţiază adevărul că personalitatea este o unitate
biopsihosocială, rezultat al interacţiunii celor trei factori – ereditate, mediu şi educaţie. Ea
constituie concepţia pedagogică ştiinţifică despre dezvoltarea personalităţii, care a contribuit
şi va contribui la dezvoltarea şi perfecţionarea educaţiei şi învăţământului.
Cercetările viitoare din ştiinţele despre om vor aduce noi clarificări asupra
personalităţii umane.