CURRICULUM EDUCAȚIONAL

Termenul curriculum provine din limba latină (singular: curriculum; plural: curricula), unde
înseamnă alergare, cursă (Cassell, Latin-English Dictionary).
În sens figurat, curriculum – solis, lunae, vitae – desemna curs – al soarelui, al lunii, al vieţii
(Guţu, 1969, Dicţionar latin-român).
Conceptul a pătruns mai întâi şi mai frecvent în literatura engleză de specialitate, comparativ
cu literaturile franceză şi germană. Literatura americană din secolul XX a adus importante
contribuţii la dezvoltarea teoriei şi dezvoltării curriculare. În literatura pedagogică română,
conceptul s-a impus, în accepţiunea sa lărgită, modernă, în special după anii '90, fiind asociat cu
reforma învăţământului şi a educaţiei.
Curriculum desemnează ansamblul coerent de conţinuturi, metode de învăţare şi metode de
evaluare a performanţelor şcolare, organizat în vederea atingerii unor obiective determinate (după
Văideanu, G., 1986, p. 416).
În Romania, discursul despre curriculum a început să se contureze în special după 1989,
odată cu inființarea Consiliului Național pentru Curriculum astăzi termenul circulă frecvent în
diferite contexte si cu diferite semnificatii;
- de exemplu, programele pentru învățământul obligatoriu materializează curriculumul sub forma:
competențe generale, competențe specifice, exemple de activități de învățare, standarde de
performanță și conținuturi ale învățării. Unele lucrari de pedagogie definesc curriculumul drept
continutul invatamantului. În acest context, definirea conceptului devine foarte dificila.
Curriculum reprezintă întreaga experienţă de învăţare-formare propusă de şcoală prin
activităţi şcolare şi extraşcolare. Această experienţă se realizează prin ansamblul funcţional al
componentelor şi tipurilor curriculare proiectate şi aplicate în interdependenţă.
Având în vedere consideraţiile de mai sus, putem vorbi de două accepţiuni ale conceptului
"curriculum":
- accepţiunea restrânsă, tradiţională (care a persistat până la jumătatea secolului XIX), care îl
considera superpozabil cu conţinutul învăţământului, obiectivat în documente şcolare şi
universitare reglatoare care planificau conţinuturile instrucţiei şi care asigură managementul
sistemului la nivel micropedagogic
- accepţiunea modernă, largă, extinsă, care îl consideră un concept integrator, abordat în viziune
globală şi sistemică asupra acţiunilor educative, asupra procesului educaţional; el reprezintă
ansamblul tuturor experienţelor de învăţare directe şi indirecte ale elevilor implicaţi în situaţii
 educaţionale implicite şi explicite; se păstrează sensul de traiectorie intelectuală şi afectivă pe
care şcoala o propune elevului, dar aceasta nu este înţeleasă în sens tradiţional, ci ca o
valorificare accentuată a potenţialităţilor celor care se educă.
Caracteristicile esenţiale ale curriculum-ului sunt „coerenţa, cunoaşterea interconexiunilor
dintre elementele componente şi posibilitatea obţinerii unui feed-back semnificativ în raport cu
obiectivele urmărite" (Văideanu, G., 1986, p. 416).
Componentele curriculum-ului: un sistem de consideraţii teoretice asupra educatului şi a
societăţii, finalităţi, conţinuturi sau subiecte de studiu selecţionate şi organizate cu scopuri
didactice, metodologii de predare-învăţare, metodologii de evaluare a performanţelor şcolare (după
Husen, T., Postlethwaite, T. N. (coord.), 1985, 1994, Tfte International Encyclopedia of Education,
p. 1147).
Dacă definirea conceptul de curriculum continuă să provoace neînţelegeri, nu acelaşi lucru
se poate afirma în legătură cu tipologia curriculară şi respectiv cu definirea fiecărui tip.
Contribuţiile în acest domeniu sunt deosebit de importante, nu numai pentru teoria curriculum-ului,
ci şi pentru praxisul curricular.
 din perspectiva teoriei curriculumului:
- curriculum general (core curriculum) care conferă o bază de compețente obligatorii pentru toți
elevii dintr-un ciclu de școlaritate sau cel care oferă o bază de cunoştinţe, abilităţi şi comportamente
obligatorii pentru toţi cursanţii, "pe parcursul primelor stadii ale şcolarităţii. Durata educaţiei
generale variază în funcţie de sistemul naţional de învăţământ. Conţinuturile educaţiei generale
cunosc un proces de extensiune, prin integrarea, pe lângă ariile curriculare tradiţionale, circumscrise
unor discipline consacrate în planurile de învăţământ, a unor tematici interdisciplinare, în special
din sfera de studiu a „noilor educaţii".
- curriculum specializat care se focalizează pe aprofundarea compețentelor în domenii particulare
de studiu. Acesta se focalizează pe îmbogăţirea şi aprofundarea competenţelor, pe exersarea
abilităţilor înalte, pe formarea comportamentelor specifice determinării performanţelor în domenii
particulare de studiu ex. Colegiul de Arte are curriculum specializat;
- curriculum subliminal (ascuns, nestudiat) care constă în experiențele de învățare trăite în școală,
fără a fi planificate declarat. Climatul de studiu, personalitatea profesorilor, relaţiile interpersonale,
sistemul de recompensări şi sancţionări sunt elemente semnificative ale mediului instrucţional ce
influenţează imaginea de sine, atitudinile faţă de alţii, sistemul propriu de valori etc. In mod special,
evoluţia afectivităţii este influenţată.de climatul nestructurat al vieţii din instituţia educaţională.
- curriculum informal care derivă din ocaziile de învățare oferite de familie, massmedia,
muzee, prieteni, biserică, cinematograf etc
 din perspectiva dezvoltarii curriculare:
2
- curriculum recomandat de experți sau de autorităţi guvernamentale, ca fiind cel mai bun la un
moment dat. în viziunea autorului, curriculum recomandat este util profesorilor ca un ghid general,
dar el ignoră de obicei realităţile şcolii.
- curriculum scris care are caracter oficial şi este specific unei instituţii educaţionale concrete.
Autorul tipologiei menţionează că acest curriculum este esenţial, dar, adesea, el nu este consonant
cu ceea ce se predă de fapt în şcoală.
- curriculum predat reprezintă experiența de învățare oferită de profesori elevilor;
- curriculum testat întâlnit în probe de examinare: teste, probe de examinare şi alte instrumente de
apreciere a progresului şcolar.
- curriculum învățat de către elev, semnifică ceea ce elevul achiziţionează de fapt, ca o rezultantă a
acţiunii cumulate a celorlate tipuri de curriculum
- curriculum de suport dat de materiale didactice precum culegeri, software educațional etc si de
timpul alocat experienţei de învăţare, cadre didactice, cursuri de perfecţionare şi de specializare.
 din perspectiva documentelor curriculare:
- curriculum nucleu care este trunchiul comun de experiențe de învățare (65-75%) pentru elevii
dintr-un ciclu de învățămant; este unicul sistem de referință în evaluările naționale;
- curriculum la decizia școlii care permite flexibilizarea experiențelor de învățare (25-35%) în acord
cu nevoile elevilor dintr-o școală sau clasă; el se compune din trei tipuri: - curriculum aprofundat -
şcoala nu abordează deloc materia din segmentul de 35%, ci aprofundează materia inclusă în
segmentul de 65%, curriculum obligatoriu, pe baza căruia se vor stabili standardele de performanţă
şcolară şi se vor elabora probele _de examinare;
- curriculum extins – şcoala dă curs propunerilor din programele şcolare elaborate la nivel naţional,
pentru segmentul de până la 35%;
- curriculum elaborat în școală sub forma de opțional. — Se optează pentru activităţi didactice
centrate pe conţinuturi organizate tematic, interdisciplinar, cu relevanţă pentru zona geografică
respectivă, pentru discipline sau arii curriculare opţionale
Ciclurile curriculare reprezintă periodizări/ segmentări ale şcolarităţii pe mai mulţi ani de
studiu (structuri intrinseci) care au în comun anumite finalităţi educaţionale şi sisteme
metodologice.
Curriculum-ul Naţional din ţara noastră cuprinde următoarele cicluri curriculare, fiecare din
ele având obiective specifice, care conferă diferitelor etape ale şcolarităţii o serie de dominante care
se reflectă în structura programelor şcolare:
Ciclul achiziţiilor fundamentale (grădiniţă – clasa a II-a) are ca obiectiv major acomodarea
la cerinţele sistemului şcolar şi alfabetizarea iniţială:

3
 - asimilarea elementelor de bază ale principalelor limbaje convenţionale (scrisul, cititul,
calculul aritmetic)
- stimularea copilului în vederea perceperii, cunoaşterii şi stăpânirii mediului apropiat
- stimularea potenţialului creativ al copilului, a intuiţiei şi imaginaţiei sale
- formarea motivaţiei pentru învăţare, înţeleasă ca o activitate socială.
Ciclul de dezvoltare (clasa a III-a – clasa a VI-a) are ca obiectiv major formarea
capacităţilor de bază necesare pentru continuarea studiilor:
- dezvoltarea achiziţiilor lingvistice şi încurajarea folosirii limbii române, a limbii materne
şi a limbilor străine pentru exprimarea în situaţii variate de comunicare
- dezvoltarea unei gândiri structurate şi a competenţei de a aplica în practică rezolvarea de
probleme
- familiarizarea cu abordarea pluridisciplinară a domeniilor cunoaşterii
- constituirea unui set de valori consonante cu o societate democratică şi pluralistă
- încurajarea talentului, a experienţei şi a expresiei în diferite forme de artă
- dezvoltarea responsabilităţii pentru propria sănătate şi dezvoltare
- dezvoltarea unei atitudini responsabile faţă de mediu.
Ciclul de observare şi orientare (clasa a VII-a – clasa a IX-a), vizează ca obiectiv major
orientarea în vederea optimizării opţiunii şcolare şi profesionale ulterioare:
- descoperirea de către elev a propriilor afinităţi, aspiraţii şi valori pentru construirea unei
imagini de sine pozitive
- dezvoltarea capacităţii de analiză a nivelului de competenţe dobândite prin învăţare, în
scopul orientării spre o anumită carieră profesională
- dezvoltarea capacităţii de a comunica, inclusiv prin folosirea de limbaje specializate
- dezvoltarea gândirii independente şi autonome şi a responsabilităţii faţă de integrarea în
mediul social.
Ciclul de aprofundare (clasa a X-a – clasa a XI-a) are ca obiectiv major adâncirea studiului
în profilul şi specializarea aleasă, asigurând, în acelaşi timp, o pregătire generală pe baza opţiunilor
din celelalte arii curriculare. El vizează:
- dezvoltarea competenţelor cognitive care permit relaţionarea informaţiilor din domenii
înrudite ale cunoaşterii
- dezvoltarea competenţelor socio-culturale care permit integrarea activă în diferite
grupuri sociale
- formarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de acţiunile personale cu impact
asupra mediului social

4
 - exersarea imaginaţiei şi creativităţii ca surse ale unei vieţi personale şi sociale de
calitate.
Ciclul de specializare (clasa a XII-a) are ca obiectiv major pregătirea în vederea integrării
eficiente în învăţământul universitar de profil sau pe piaţa muncii. El vizează:
- dobândirea încrederii în sine şi construirea unei imagini pozitive asupra reuşitei
personale
- luarea unor decizii adecvate în contextul mobilităţii condiţiilor sociale şi profesionale
- înţelegerea şi utilizarea modelelor de funcţionare a societăţii şi de schimbare socială.
Ariile curriculare reprezintă o categorie fundamentală a Curriculum-ului Naţional şi
grupează/ reunesc mai multe discipline şcolare funcţie de dominantele lor educaţionale. Astfel, ele
reunesc mai multe domenii ale cunoaşterii şi oferă o viziune multi- şi/ sau interdisciplinară asupra
disciplinelor de studiu pe care planul de învăţământ le include şi le interrelaţionează.
Ariile curriculare sunt stabilite în mod ştiinţific, pe baza unor criterii epistemologice şi
psihopedagogice; în timpul şcolarităţii obligatorii şi a liceului, ariile curriculare rămân neschimbate
ca denumire, dar ponderea lor pe cicluri şi pe clase este variabilă.
În ţara noastră, Curriculum-ul Naţional este structurat pe următoarele şapte arii curriculare:
Limbă şi comunicare, Matematică şi ştiinţe ale naturii, Om şi societate, Arte, Educaţie fizică şi
sport, Tehnologii, Consiliere şi orientare.
Nivelurile de învăţământ sunt ierarhizate vertical, diacronic, fiind în acelaşi timp legate de
vârsta, trebuinţele educabililor şi gradul de dificultate al conţinuturilor învăţării. La ora actuală în
România există următoarele niveluri de învăţământ: nivelul primar, nivelul secundar, nivelul
superior.
Ciclurile de învăţământ înregistrează aceeaşi structură ierarhizantă, diacronică a nivelurilor
de învăţământ, fiind însă mai concrete şi mai explicite. Astfel, nivelurile de învăţământ pot fi
identice sau se pot deosebi în mai multe cicluri de învăţământ structurale. În sistemul românesc de
învăţământ se remarcă, pe durata învăţământului preuniversitar, următoarele: ciclul antepreşcolar,
ciclul preşcolar, ciclul elementar, ciclul secundar inferior (gimnazial), ciclul secundar superior
(liceul).
Filierele reprezintă nişte domenii curriculare diferite de primele două anterior menţionate,
întrucât decupează curriculum-ul global nu pe verticală, ci pe orizontală, în sectoare, acest lucru
fiind posibil doar în zona educaţiei postobligatorii (ciclul secundar superior).De asemenea, se
poate vorbi şi de filiere în zona învăţământului superior: filiera postliceală, filiera universitară
(învăţământ universitar – facultăţi; învăţământ postuniversitar – masterate, doctorate, specializări).
În legătură cu aşteptările societăţilor vizavi de formarea profesorilor, s-a consacrat sintagma
"nivel educaţional" care se referă la o gradare, o poziţionare pe o anumită scară a experienţelor de
5
învăţare şi a competenţelor corespunzătoare unui program educaţional. În sens mai larg, sintagma se
referă la gradul de complexitate al conţinutului unui tip de program educaţional.
În concluzie, curriculum-ul se referă la oferta educaţională a şcolii şi reprezintă sistemul
experienţelor de învăţare directe şi indirecte oferite educaţilor şi trăite de aceştia în contexte
formale, neformale şi chiar informale. El rămâne realitate interactivă între educatori şi educabili, cu
efecte concrete, anticipate realist asupra celor din urmă şi asupra procesului însuşi.

6
 BIBLIOGRAFIE

1. Bocoş, Muşata, 2001, Teoria și Metodologia Curriculumului Suport de curs pentru anul I,
specializările "Pedagogie" şi "Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar"Univ. Iasi
2. Cristea, S., 1997, Pedagogie, Hariscom, Piteşti.
3. Cucoş, C, 1996, Pedagogie, Polirom, Iaşi.
4. Curriculum Naţional – Planuri cadru de învăţământ pentru învăţământul preuniversitar
5. M.E.N., Comisia Naţională de Reformă a Planurilor de Învăţământ (1998). Plan cadru
pentru Învăţământul Preuniversitar, Bucureşti
6. Văideanu, G. (1988) Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti