SUPORT DE CURS

Modulul 2 : ”TRĂSĂTURI FUNDAMENTALE DE CARACTER”

Noţiunea de caracter este polisemantică, definiţia sa îmbrăcând cele mai diverse forme.
Şt.Zisulescu (1978) a sintetizat trei sensuri ale noţiunii de caracter:
1. Sensul de caracteristic – provine din etimologia cuvântului haractir care, după
Teofrast, se referă la monograma individului, la anumite particularităţi, la stilul de viaţă al unei
persoane. Sensul de caracteristic nu se referă la orice însuşire nesemnificativă pentru definiţia
unui obiect oarecare, ci la însuşirile esenţiale, la ceea ce contribuie la structurarea precisă a unui
obiect, a unei persoane, a unui concept.
2. Sensul etic – vizează caracterul investit cu valoare morală. Caracterul implică un
standard moral şi emiterea unei judecăţi de valoare. Caracterului i se atribuie calificativele de
bun sau rău, moral sau imoral, bine format sau rău format, în funcţie de principiile morale
directoare pe care le urmează un individ. Datorită sensului etic pe care caracterul îl conţine, unii
psihologi americani şi englezi au preferat să înlocuiască termenul de caracter cu cel de
personalitate.
3. Sensul psihologic – defineşte caracterul ca particularitate specifică prin care o persoană
se deosebeşte de alta, ca semn caracteristic al unei individualităţi, care îi determină modul de
manifestare, stilul de reacţie faţă de evenimentele trăite. Caracterul conţine particularităţile
esenţiale permanente, deoarece numai acestea îşi pun amprenta asupra conduitei individului.
Caracterul se structurează pe integrarea în plan cognitiv, afectiv, motivaţional şi volitiv a ceea
ce este semnificativ pentru individ în situaţiile, evenimentele şi experienţele sociale. Ca urmare
el se manifestă numai în asemenea împrejurări.
Sensul de caracteristic şi sensul etic se suprapun, sunt aproape identice în timp ce sensul
etic şi sensul psihologic se presupun reciproc. Făcând distincţia între sensul psihologic şi cel
etic al caracterului (între structura psihică reală a caracterului şi valoarea lui socială). M. Golu
arată că psihologia – ca ştiinţă explicativă - trebuie să aibă în centrul preocupărilor sale studiul
caracterului sub aspectul mecanismelor, structurii şi rolului adaptativ pentru individ, iar etica -
ştiinţă normativă - trebuie să aibă în prim plan evaluarea caracterului din punctul de vedere al
concordanţei / neconcordanţei lui cu normele, principiile şi modelele morale proprii mediului
sociocultural în care trăieşte individul. Astfel psihologia poate veni în întâmpinarea eticii numai
după ce şi-a îndeplinit funcţia sa explicativă, arătând ce şanse de integrare într-un anumit mediu
sociocultural au indivizii cu un profil caracterial sau altul. Atât societatea, cât şi individul
manifestă, în mod reciproc, anumite exigenţe şi aşteptări. Evidenţierea laturii axiologice a
caracterului presupune luarea în considerare a interacţiunii dintre ansamblul de exigenţe şi
aşteptări pe care societatea le formulează faţă de individ şi ansamblul de exigenţe şi aşteptări
pe care individul le are faţă de societate. Astfel individul se poate afla în următoarele trei
ipostaze:
- de concordanţă deplină cu societatea, aceasta fiind situaţia ideală spre care se poate tinde;
- de discordanţă reciprocă totală, de asemenea neîntâlnită ca atare în realitate, ea având doar
semnificaţie teoretică;
- de concordanţă parţială / discordanţă parţială, aceasta fiind situaţia reală, care arată natura
dialectică, contradictorie a relaţiei individ – societate. La limita inferioară de concordanţă,
societatea declară individul ca fiind fără caracter (trăsături negative), iar individul consideră
normele sociale ca fiind inacceptabile. La limita superioară de concordanţă, societatea declară
individul ca având caracter (trăsături pozitive), iar individul consideră experienţele societăţii ca
fiind şi ale lui.
Pe baza considerentelor anterioare, caracterul poate fi redus la două accepţiuni:
a. Accepţiunea extensivă (largă) : caracterul reprezintă schema logică de organizare a
profilului psihomoral general al persoanei, considerat din perspectiva unor norme şi criterii
etice, valorice. În acest caz, structura caracterială include următoarele componente psihice:
concepţia generală despre lume şi viaţă; convingeri şi sentimente socio-morale; aspiraţii şi
idealuri; conţinutul şi scopurile activităţilor.
Toate aceste componente sunt integrate într-o structură funcţională unitară, prin
mecanisme de selecţie, apreciere şi valorizare.
b. Accepţiunea restrictivă (îngustă): caracterul reprezintă un sistem de atitudini şi
trăsături care determină un mod relativ, stabil de constant de orientare şi raportare a omului la
ceilalţi semeni, la societate în ansamblul şi la sine însuşi. Această definiţie pune în evidenţă
componentele de bază ale caracterului: atitudinile şi trăsăturile.
Atitudinea este poziţia internă adoptată de o persoană faţă de situaţia în care este pusă.
Ea se constituie prin organizarea selectivă, relativ durabilă, a unor componente psihice diferite
- cognitive, motivaţionale, afective – şi determină modul în care va răspunde şi acţiona o
persoană într-o situaţie sau alta. După T.M. Newcomb, atitudinea reflectă fidel forma în care
experienţa anterioară este acumulată, conservată şi organizată la individ, când acesta abordează
o situaţie nouă.
Atitudinea apare ca verigă de legătură între stare psihologică internă dominantă a
persoanei şi mulţimea situaţiilor la care se raportează în contextul vieţii sale sociale.
 Caracteristicile atitudinii ce se deduc de aici sunt:
- direcţia sau orientarea, dată de semnul pozitiv sau negativ al trăirii afective faţă de obiectul
(situaţie): atitudinea pozitivă imprimă persoanei tendinţa de a se apropia de obiect, în vreme ce
atitudinea negativă creează o tendinţă opusă, de îndepărtare;
- gradul de intensitate, care imprimă gradaţiile celor două segmente ale trăirii (pozitiv şi
negativ), trecând prin punctul neutru. Valorile gradului de intensitate depind de mărimea
semnificaţiei situaţiei şi determină intensitatea trăirii.
Dinamica atitudinii este condiţionată de caracteristicile obiectului (situaţiei) de referinţă.
Expresia externă a atitudinii o reprezintă opinia şi acţiunea.
Opinia este forma verbal-propoziţională de exteriorizare a atitudinii, constând în judecăţi
de valoare şi de acceptare (acord) si de respingere (dezacord) în legătură cu diferite situaţii,
evenimente şi sisteme de valori. Opinia este o modalitate constatativ-pasivă de raportare la
lume, care nu introduce nici o schimbare în situaţie. Când atitudinile converg într-o măsură
semnificativă, apare, în plan extern, opinia publică, ce poate fi interpretată ca dimensiune a
caracterului social de care vorbeşte E. Fromm.
Acţiunea reprezintă intrarea subiectului în relaţie directă (senzorială şi motorie) cu
situaţia şi efectuarea unor demersuri (transformări) de integrare în situaţie, de modificare a ei
sau de îndepărtare. Gradul de angajare psihologică este mult mai mare decât în cadrul opiniei
publice. Ca atare acţiunea devine mai relevantă pentru dezvăluirea esenţei caracterului unei
persoane decât opinia: faptele atârnă mai greu în aprecierea personalităţii unui om decât
vorbele.
După obiectul de referinţă, atitudinile se împart în două categorii:
Atitudinile faţă de sine - reflectă caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza auto-
percepţiei şi autoevaluării, pe de o parte, şi a percepţiei şi evaluării celor din jur, pe de altă parte.
Ele se diferenţiază şi se structurează la două niveluri:
- unul segmentar (determină atitudinea faţă de Eu-ul fizic, faţă de Eu-ul psihic şi faţă de Eu-ul
social);
- altul global (determină poziţia globală faţă de propria personalitate în unitatea componentelor
sale bio-psiho-sociale).
Atitudinile faţă de societate se diferenţiază şi se individualizează potrivit diversităţii
obiectelor şi situaţiilor generate de realitate. Pot fi delimitate: atitudinea faţă de muncă,
atitudinea faţă de normele şi principiile şi etaloanele morale, atitudinea faţă de diferite
instituţii (familie, şcoală, biserică, armată, etc.), atitudinea faţă de structura şi forma
organizării politice, atitudinea fată de ceilalţi semeni, etc. .
 Semnul şi intensitatea acestor atitudini determină valoarea caracterului şi, corespunzător,
potenţialul adaptativ al personalităţii în sfera vieţii sociale.
Dobândind stabilitate, pregnanţă şi semnificaţie, atitudinile, aşa cum precizează
Measiscev, devin caracteristice pentru individ, transformându-se în trăsături de caracter.
Trăsăturile de caracter exprimă notele specifice ale atitudinilor, diferenţiindu-se de
atitudini prin faptul că:
- au o sferă mult mai restrânsă ( atitudinile având un grad de generalitate mult mai mare);
- derivă din atitudini, fiind reflectări ale acestora, dar nu şi invers.
După definirea trăsăturilor caracteriale ca seturi de acte comportamentale covariante sau
ca particularităţi psihice ce fac parte integrantă din structura personalităţii, M. Zlate relevă
faptul că nu orice trăsătură comportamentală este şi o trăsătură caracterială.
Trăsăturile caracteriale satisfac următoarele cerinţe:
- sunt esenţiale, definitorii pentru individ, exprimând ceea ce are el specific;
- sunt stabile, durabile şi nu spontane, întâmplătoare; ele determină un mod constant de
manifestare a individului şi permit predicţia comportamentului;
- sunt coerente cu toate celelalte, fiind organizate ierarhic în sistem;
- su o valoare etică sau morală şi nu sunt neutre;
- sunt specifice şi unice ca manifestare, irepetabile şi ireductibile, diferenţiindu-se de la un
individ la altul, , formându-se prin istoria personală a fiecărui individ.
M. Golu defineşte trăsătura caracterială ca trăsătură psihică internă, care conferă
constanţa modului de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el.
Trăsăturile caracteriale sunt sistematizate două câte două, în perechi polare, antagonice.
(muncitor – leneş, altruist – egoist, curajos – laş, etc.) la fiecare persoană se întâlneşte întreaga
gamă de perechi, dar cu ponderi diferite, preponderent spre polul pozitiv sau negativ (caracter
pozitiv / negativ). Echilibrarea reciprocă a trăsăturilor este echivalentă cu un caracter ambiguu,
slab determinat.
M. Golu (2004) distinge două tipuri de trăsături caracteriale:
1. trăsături caracteriale globale:
- unitatea caracterului – care se referă la constanţa şi identitatea conduitei unei persoane,
dincolo de modificările situaţionale accidentale;
- expresivitatea caracterului – vizează dezvoltarea predominantă a uneia sau câtorva trăsături
care dau o notă specifică întregului;
- originalitatea caracterului – presupune nota distinctivă a unei persoane în raport cu alta;
- bogăţia caracterului – rezidă în diversitatea relaţiilor persoanei în plan social, în raport cu
ceilalţi, cu munca, etc. ;
- stabilitatea caracterului – este dată de manifestarea constantă în plan comportamental;
- plasticitatea caracterului – presupune restructurarea elementelor structurii caracteriale în
concordanţă cu noile realităţi sociale;
- tăria de caracter – implică rezistenţa acestuia la influenţe şi presiuni negative din exterior,
rezistenţa la diferite tentaţii.
2. trăsături caracteriale particulare, diferenţiate în funcţie de componentele psihice
valorizate de individ şi implicate în determinarea atitudinii acestuia faţă de obiectul de
referinţă, şi anume:
- trăsături cognitive – reflexivitatea, obiectivitatea, spiritul critic şi opusul lor;
- trăsături afectiv-emoţionale – sentimentalismul emotivitatea, lăcomia, avariţia,
mercantilismul şi opusul lor ;
- trăsături volitive - curajul, independenţa, perseverenţa, fermitatea, hotărârea, consecvenţa,
autocontrolul şi opusul lor;
- trăsături inter subiective – solicitudinea, spiritul de întrajutorare, altruismul şi opusul lor;
- trăsături morale – cinstea, bunătatea, corectitudinea, demnitatea, modestia şi opusul lor.
Caracterul, ca sistem valoric şi autoreglabil de atitudini şi trăsături, îndeplineşte mai
multe funcţii pe care M. Zlate le sintetizează în:
1. Funcţia relaţională – pune individul în contact cu realitatea, facilitând relaţiile sociale;
2. Funcţia orientativ - adaptativă – oferă posibilitatea de orientare şi conducere de sine
conform scopului ales;
3. Funcţia de mediere şi filtrare – permite filtrarea la nivel cognitiv şi afectiv a tuturor
acţiunilor;
4. Funcţia reglatorie – prin care persoana îşi reglează propria conduită.
Caracterul domină, controlează şi integrează celelalte subsisteme ale personalităţii,
valorizându-le şi valorificându-le maximal.
Formarea caracterului este cea mai importantă învăţătură pe care o poate acumula un
copil. Trăsăturile de caracter valoroase transced diferenţele de vârstă, de poziţie socială. Rasă,
religie, educaţie, personalitate şi înfăţişare. Ascultarea, ordinea, sinceritatea, onestitatea,
iertarea nu pot fi învăţate ca o temă în clasă, o oră pe zi sau o zi pe lună, şi apoi uitate până la
următoarea predare. Bineînţeles, că e nevoie de timp ca să înveţi despre caracter, să te
concentrezi asupra ceea ce înseamnă un bun caracter şi a modului în care acesta se manifestă
prin anumite trăsături de caracter, dar adevărata lecţie a făuririi caracterului este lumea în care
trăim douăzeci şi patru de ore, şapte zile pe săptămână. Fiecare situaţie ivită în viaţa şcolară
poate fi o ocazie excelentă de a explica faptul că fiecare copil este o persoană specială, cu un
potenţial deosebit. Indiferent de capacităţi sau înfăţişare, cu toţii au posibilitatea să-şi dezvolte
trăsăturile de caracter valoroase. Focalizându-şi preocuparea în fiecare zi pe formarea unor
trăsături de caracter valoroase în făurirea unui caracter bun, profesorii pot şlefui cu eficienţă
motivaţiile elevilor pentru întreaga viaţă. Cea mai mare contribuţie a unui profesor la bunul
mers al lumii poate să nu stea în mari sarcini îndeplinite, ci în înzestrarea copiilor cu trăsături
de caracter valoroase, să-i pregătească pentru viaţă, unul după unul, zi de zi.
Caracterul se „prinde” în aceeaşi măsură în care se învaţă. Oamenii îşi însuşesc cel mai
bine trăsăturile de caracter din exemple vii, reale. Materialele scrise şi lecţiile predate în clasă
sunt modalităţi eficiente de a înfăţişa calităţi specifice şi a oferi idei pentru implementarea lor.
Cu toate acestea, exemplul personal vorbeşte mai tare şi spune mai multe decât toate cuvintele
rostite vreodată. Dacă profesorul spune clasei că atenţia este importantă, dar apoi retează scurt
comentariile unui elev dintr-un motiv nesemnificativ, el poate să-şi ia rămas bun de la speranţa
de a avea o clasă atentă. Înainte ca profesorii să aştepte ascultare de la elevii lor, ei trebuie să-
şi demonstreze propria ascultare faţă de cei investiţi cu autoritate. Profesorii n-ar trebui doar să
vorbească elevilor despre ordine, onestitate, generozitate sau iertare, ci ar trebuie să o
exemplifice zi de zi, faptă după faptă, prin modelul personal.
Exemplele pe care le oferă necuvântătoarele, faptele şi personajele istorice, situaţiile
conjuncturale din viaţa reală, de la muncă sau de acasă pot fi lecţii valoroase pentru elevi.
Exemplele din viaţa reală pot oferi elevilor dovezi că trăsăturile de caracter nu sunt doar nişte
valori intangibile, ci deziderate importante în viaţa noastră. Stă însă în puterea profesorului de
a le aduce în faţa elevilor şi a le decripta sensul pentru o mai profundă înţelegere a modului în
care trăsături de caracter precum: atenţia, ascultarea, ordinea, sinceritatea, onestitatea,
recunoştinţa, generozitatea, iertarea şi virtutea stau la baza formării unui caracter de valoare şi
pot asigura succesul în viaţă. Scopul profesorului trebuie să fie încurajarea dezvoltării
armonioase, de aceea influenţarea trăsăturilor fundamentale de caracter este importantă în
„construirea” unui bun caracter.
Atenţia defineşte concentrarea prin care sunt activizate cele cinci simţuri: văz, miros,
gust, pipăit şi auz şi înseamnă să te concentrezi asupra unei persoane sau a unui proiect care se
află în faţa ta. Ea reprezintă „cheia” acumulării întregii informaţii. Atenţia nu se bazează pe
cantitatea de informaţii pe care o dobândim, ci pe calitatea concentrării pe care o dirijăm spre
procesarea informaţiei pentru a ne fi de folos. Atenţia acordată exclusiv unei persoane sau unei
însărcinări poate deveni lipsă de atenţie faţă de alţi oameni sau de alte responsabilităţi. Este
important să comunicăm celui cu care stăm de vorbă că îl preţuim, atunci când dorim să punem
capăt unei discuţii. Folosirea unor enunţuri precum cele care urmează: „Îţi mulţumesc mult
pentru iniţiativă. Acum trebuie să plec, dar dacă o să mai ai şi alte idei, te rog să le aşterni pe
hârtie şi să stabilim o dată când să le discutăm împreună”, pot demonstra o astfel de apreciere.
Suntem cu toţii la fel de valoroşi şi astfel ar trebui să ne respectăm unul pe altul, ştiind bine că
există un timp al ascultării şi un timp al vorbirii.
Ascultarea este o relaţie de respect şi responsabilitate mutuală, atât în sus, cât şi în jos pe
scara autorităţii. Ascultarea de autorităţi asigură protecţie faţă de consecinţe, previne alegerile
de proastă calitate şi atrage oportunităţi pentru cei ce practică respectul mutual prin ascultare.
Ascultarea este, probabil, cea mai importantă trăsătură de caracter pe care cineva, aflat într-o
poziţie de conducere, trebuie să o predea altora prin exemplul propriu. Ascultarea consecventă
este o parte vitală a vieţii şi o importantă dimensiune a caracterului individual.
Ordinea înseamnă să analizezi o situaţie pentru a-i identifica scopurile călăuzitoare, a
organiza toate elementele importante (materiale, timp, resurse) în concordanţă cu aceste scopuri
şi apoi a menţine standardele organizării pentru o reuşită neîntreruptă. Ordinea aduce pacea,
oferind o imagine de perspectivă asupra vieţii, ajutând la economisirea timpului şi creşterea
satisfacţia de a-ţi transpune ideile în realitate. Ordinea şi ideile merg întotdeauna mână în mână.
Pentru a organiza o idee, o persoană trebuie să înţeleagă relaţiile dintre părţi, planuri, procese
şi scopuri. Înţelegerea acestor relaţii îl ajută pe elev vadă cum totul se asamblează laolaltă. La
rândul său, o astfel de înţelegere îl ajută pe elev să fie ordonat. Înainte ca ceva să fie pus în
ordine trebuie să înţelegem ce menire are. Ordinea ne pretinde să facem un pas înapoi şi să
obţinem o imagine mai largă. Din această perspectivă, o persoană poate hotărî ce elemente
aparţin unui loc anume şi cum trebuie ele aranjate pentru a ne atinge efectiv scopul. Ordinea
vine după ce am făcut ca un spaţiu să arate curat. Înainte de a pune fiecare lucru la locul lui,
orice lucru trebuie să aibă un loc.
În sala de clasă, putem folosi scopul unui proiect sau a unui spaţiu pentru a stabili un set
de principii, astfel încât elevii să se poată organiza pe ei înşişi şi tot ce îi înconjoară. O
componentă importantă a ordinii este menţinerea curăţeniei şi a ordinii într-o zonă care a fost
curăţată deja. Disciplina şi autocontrolul în sala de clasă sunt esenţiale în plasarea obiectelor la
locul lor în mod ordonat şi a responsabilizării elevilor cu sarcini care să-i stimuleze în exersarea
acestei trăsături de caracter valoroase.
Sinceritatea înseamnă să faci ceea ce este drept, nu numai în afara ta, ci şi înlăuntrul tău.
A fi sincer înseamnă să faci ceea ce este corect în orice clipă şi în orice loc. Oamenii sinceri
optează să-şi desăvârşească însuşirile şi abilităţile, nepăstrând nimic ascuns faţă de ceilalţi.
Sinceritatea este importantă în orice demers, clădind şi consolidând credibilitatea, oferind
perspectiva necesară de a depăşi provocările şi a face faţă încercărilor de orice natură.
Pentru un cadru didactic, una din cele mai eficiente modalităţi de a-şi demonstra
sinceritatea este consecvenţa. Să spui un lucru, dar să sugerezi cu totul altceva stârneşte bănuiala
elevilor că undeva există o motivaţie ascunsă. Să faci azi un lucru, şi mâine altul, denotă
inconvenienţă. Desigur, există împrejurări când ideile se schimbă sau momente când
informaţiile noi modifică concluziile anterioare. În astfel de situaţii, sinceritatea determină
schimbarea opiniei anterioare, fiind baza modificării acţiunilor ulterioare. Un dascăl trebuie să
aibă motive transparente pentru a putea instaura încrederea necesară în cadrul relaţiilor sale cu
elevii. Cadrele didactice sunt obligate să respecte standarde mai înalte decât ceilalţi, iar
exemplul lor este mult mai convingător.
Onestitatea este un principiu universal al vieţii care nu se va schimba niciodată. Aceasta
trebuie să fie temelia deciziilor, faptelor, vorbelor, relaţiilor şi convingerilor noastre.
Onestitatea totală cere acţiune bazată pe fapte. Păstrându-ne consecvent onestitatea dobândim
o preţioasă încredere care ne va deschide perspective viitoare şi ne va spori îndrăzneala şi
precizia de a răspunde situaţiilor în funcţie de fapte.
Atunci când cadrul didactic face o afirmaţie, un comentariu sau o evaluare trebuie să fie
sigur că are la dispoziţie toate faptele. Să relatezi toate faptele este de asemenea important. A
spune doar o parte din adevăr poate fi la fel de înşelător ca şi a minţi, mai ales dacă îl conduci
pe ascultător spre o presupunere inexactă. Dacă o persoană le relatează altora o întâmplare,
pentru a afla mai târziu că faptele reale nu erau adevărate, cade în răspunderea sa să corecteze
ceea ce a spus celor care l-au ascultat. Poate că intenţia lui fusese onestă, dar un om corect este
preocupat nu doar de intenţie, ci şi de apărarea adevărului.
Onestitatea îi dă cadrului didactic credibilitate. Poziţia pe care o are îi poate conferi
autoritatea de a fi ascultat, dacă elevii au încredere şi îi admiră caracterul. Este esenţial să
alegem cu mare grijă cuvintele pe care le folosim. Deoarece, de multe ori, afirmaţiile corecte
pot să rănească sau să fie nepotrivite. Un dascăl înţelept trebuie să cumpănească între onestitate
şi discreţie şi să-şi „cântărească” fiecare cuvânt înainte de a vorbi.
Recunoştinţa este un mod activ de exprimare, nu unul pasiv de simţire. Esenţiala dovadă
a recunoştinţei se află în modul responsabil în care ne folosim de avantajele primite.
Recunoştinţa ar trebui să ne motiveze să privim dincolo de noi înşine şi să investim pozitiv în
vieţile celorlalţi. Recunoştinţa este deseori o modalitate de a aduce încurajare şi oferă o viziune
constructivă asupra vieţii. Prin ea se clădesc relaţii interumane şi apar avantaje şi oportunităţi
viitoare.
 Părinţii, profesorii, prietenii, vecinii, comunităţile şi mulţi alţii au un rol important în
dezvoltarea oricărui individ. A fi recunoscător înseamnă a recunoaşte acest lucru şi a-ţi
demonstra practic aprecierea faţă de alte persoane. Profesorii trebuie şi ei cinstiţi pentru
devotamentul depus în slujba pe care o fac. Investiţia lor este inestimabilă. Recunoştinţa poate
fi exprimată atât prin atitudini, cât şi prin fapte. Una din expresiile recunoştinţei faţă de părinţi
şi profesori este ascultarea. Copiii ascultători transmit, prin ascultare, ideea că îşi preţuiesc
autorităţile, deoarece a îndeplini dorinţele şi cererile părinţilor şi ale profesorilor înseamnă că
aceştia sunt respectaţi şi onoraţi.
Generozitatea înseamnă a conştientiza că tot cea ce avem este, direct sau indirect,
rezultatul muncii altora. Să dai dovadă de generozitate înseamnă să investeşti timp şi resurse în
alţi oameni sau în diverse cauze. Un om generos dăruieşte fără să aştepte ceva în schimb.
Dovada generozităţii întăreşte oamenii şi îi motivează spre o creştere şi o dezvoltare sporite,
clădeşte prietenii şi oferă în schimb satisfacţia de a fi ajutat o altă viaţă.
Investiţiile făcute în viaţa elevilor sunt uriaşe. Educaţia, nevoile fizice, trebuinţele
emoţionale, dragostea, grija pentru el şi disciplinarea lor, toate acestea necesită investiţii din
partea dascălilor. Un copil care vede generozitatea cu care i se dăruiesc părinţii şi profesorii lui
va ţine minte acest lucru şi le va urma exemplul. Un mod de a-ţi manifesta generozitatea faţă
de elevi este să le dai de bună voie din timpul şi din odihna ta. Adesea un profesor petrece mult
timp după încheierea cursurilor ca să pregătească orele de a doua zi. Succesul oricărui individ
atârnă de disponibilitatea celorlalţi de a-i dărui ceva cu generozitate într-un fel sau în altul.
Iertarea începe prin eliberarea de orice atitudine de supărare personală şi prin căutarea
modalităţilor de a investi timp, energie şi gândire în viaţa celui ce te-a ofensat. Iertarea nu
înseamnă ignorarea greşelii, înlăturând standardele adevărului şi virtuţii sau anulând
responsabilitatea pentru faptele rele. Iertarea limpezeşte situaţia, aduce libertate spiritului şi
puterea de a o lua de la capăt.
Chiar şi atunci când cineva vrea să ierte, lucrul poate fi foarte dificil. Durerea unei jigniri
este adesea atât de adâncă şi crudă, încât copilului îi este cu neputinţă să ierte. În astfel de cazuri,
decizia de a ierta trebuie să fie mai puternică decât celelalte sentimente. Cadrele didactice au
responsabilitatea de a face dreptate cu scopul de a-l determina pe ofensator să-şi schimbe
atitudinea. Fără o astfel de schimbare, dreptatea presupune un act de disciplinare, care să fie
decisiv şi complex. Profesorul îi pot stimula pe copii să conştientizeze consecinţele ascunderii
greşelii şi avantajele corectării acesteia. Elevul trebuie să conştientizeze că este
responsabilitatea lui să-ţi ceară iertare pentru jignirea sau greşeala comisă. Este
responsabilitatea celeilalte persoane să-l ierte pe copil. Relaţiile sănătoase sunt construite,
deopotrivă, pe bunăvoinţa de a ierta şi de a cere iertare când se produc ofense.
Virtutea este motivaţia lăuntrică de a face ce este drept, chiar dacă opinia comună trece
cu vederea ceea ce este greşit sau condamnă ceea ce este drept. Virtutea depinde de valorile şi
obişnuinţele care-ţi definesc modul de a reacţiona în faţa vieţii. Virtutea aduce unui om
libertatea lăuntrică, conferindu-i autoritate morală şi credibilitate. Iar exemplul lui îi va inspira
şi pe alţii.
Virtutea se manifestă în diferite moduri. O dată ea se poate manifesta drept corectitudine,
altă dată – răbdare sau ascultare. În multe privinţe, virtutea reprezintă suma totală a trăsăturilor
pozitive de caracter. Virtutea implică stimularea celorlalţi de a face ce este bine.
Cadrul didactic, prin poziţia sa cheie poate exercita o asemenea influenţă. De vreme ce
exemplul unui om spune mai mult decât vorbele lui, un profesor trebuie să fie un exemplu de
virtute pe orice latură a vieţii sale. Asocierea unui om cu alţii are şi ea un efect important asupra
tiparelor sale de comportament sau de gândire. Influenţa pe care unii elevi o pot avea asupra
altui elev, poate fi pozitivă sau negativă. Deşi nu este înţelept să-i izolezi de întreaga societate,
este înţelept în schimb să-i înveţi să se lase înconjuraţi de oameni morali. Exemplele bune vor
motiva şi încuraja un comportament virtuos şi vor conduce la făurirea unui caracter valoros.
G. Allport ierarhizează trăsăturile caracteriale individuale, denumite de el dispoziţii
personale, în :
- trăsături cardinale – sau rădăcinile vieţii, în număr de 1-2, care le domină şi le controlează pe
toate celelalte şi-şi pun amprenta asupra fiecărui act de conduită;
- trăsături centrale – în număr de 10-15, care pot fi uşor recunoscute la un individ întrucât
controlează situaţiile cotidiene;
- trăsături secundare sau periferice – în număr foarte mare, mai puţin active, care exprimă
aspecte neesenţiale ale conduitei, activităţii, aflate în stare latentă şi pe care uneori chiar
individul le neagă existenţa.
Pornind de la această clasificare s-a elaborat modelul cercurilor concentrice.
1). Relaţii de coordonare sau de cooperare;
2). Relaţii de competitivitate sau de excludere reciprocă;
3). Relaţii de compensare
Ierarhizarea atitudinilor şi trăsăturilor caracteriale reprezintă cea mai importantă
particularitate a structurii caracteriale. În acelaşi timp, însuşi sistemul dobândeşte anumite
particularităţi structurale constituind profilul caracterial al fiecărei persoane.
 A cunoaşte pe cineva, înseamnă a-i determina trăsăturile caracteriale cardinale. Trăsătura
-"stăpână" nu trebuie să se rupă de trăsăturile principale pe care şi le subordonează şi pe care le
integrează într-o structură unică. Profesorii au datoria de a explora lumea lăuntrică a
caracterelor elevilor lor, în care guvernează trăsături de caracter, mai mult sau mai puţin
şlefuite, şi a le arăta cum se făuresc trăsături de caracter valoroase, prin care se „construieşte”
un caracter adevărat.
Un caracter bun duce la rezultate pozitive. Lăudarea caracterului este una dintre cele mai
bune modalităţi de a stimula productivitatea unui elev şi şansele sale de reuşită. Lăudarea şi
aprecierea caracterului (nu a reuşitei sau a rezultatelor) motivează sinceritatea, onestitatea şi
alte trăsături fundamentale de caracter.
Când oamenii înţeleg că trăsăturile lor de caracter sunt temelia valorii lor, sunt încurajaţi
să dezvolte o motivaţie corectă şi evidentă pentru toată lumea. De vreme ce orice copil doreşte
să fie acceptat de ceilalţi, un dascăl înţelept poate folosi lauda, recompensa pentru a instaura o
„nouă” tradiţie de a fi bun atât pe din afară, cât şi pe dinăuntru. Încurajând elevii să dovedească
trăsături de caracter pozitive, profesorul stabileşte un sens nou al valorii şi al aprecierii din
perspectiva caracterului. Copilul va găsi astfel o nouă motivaţie de a fi ascultător, ordonat, onest
şi generos, atunci când ştie că este apreciat de un profesor sau un părinte.
Elevii ar trebui să fie conştienţi că „au valoare” atunci când demonstrează că au caracter
bun oriunde şi oricând. Pentru a preţui adevărata valoare a unui caracter, trebuie să privim
dincolo de rezultatele elevului, la faptele şi atitudine din spatele lor. Scopul profesorului trebuie
să fie încurajarea dezvoltării trăsăturilor fundamentale de caracter .
Un caracter adevărat este esenţial pentru fiecare, asigurându-i reuşita în orice ar face.
Indivizii îşi modelează caracterul concentrându-se asupra unei trăsături de caracter,
înţelegându-i natura, importanţa şi beneficiile. Relaţionând fiecare trăsătură la situaţiile zilnice,
elevii pot descoperi cum să o aplice şi să-i culeagă roadele.

Bibliografie:
1.Allport, G. W, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1991;
2. Mielu Zlate, Eul şi personalitatea, Editura Trei, 1999;
3. Mielu Zlate, Fundamentele Psihologiei, Editura Pro-Humanitate, Bucureşti, 2000;
4. Cosmovici A., Iacob L., Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998;
5. Băban, A., (coord.), Consiliere educaţională - Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie
şi consiliere, Cluj- Napoca, 2000;
6. Dumitru, Ion Al., Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă, Editura de Vest,
Timişoara, 2000;
7. Neacşu, I., Instruire şi învăţare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999;
8. Îndrumător pentru profesori, seria 1/cărţile 1-7, Character Training Institute, Oklahoma
City.