Evaluarea competenţelor cheie la şcolarii mici

De la cunoaşterea elevului la evaluarea competenţelor sale

Cunoaşterea personalităţii copilului este necesară pentru educarea sa eficientă.
Fără preocuparea permanentă de a cunoaşte copilul nu putem vorbi de învăţământ
formativ. Fără a realiza o legătură logică între activitatea şi preocupările noastre psihologice,
pedagogice, metodice, nu se pot obţine rezultatele scontate de fiecare cadru didactic.
Demersul de cunoaştere a elevilor presupune: respectarea unor principii de bază
(abordarea unitară a personalităţii elevului, anticiparea dezvoltării personalităţii şi
autodeterminarea personalităţii elevului), alegerea tipului de cunoaştere psihopedagogică
(descriptivă, explicativă sau predictivă), aplicarea unor metode şi instrumente de cunoaştere
(metoda observaţiei, metoda convorbirii, metoda biografică, metoda analizei produselor
activităţii, fişa psihopedagogică, etc).
Competenţa este un potenţial care trebuie probat de elev în situaţii concrete
O competenţă nu se poate dezvolta (şi, în consecinţă, nici evalua) decât punând elevul în
contact cu situaţii concrete, în care acesta încearcă să mobilizeze resursele sale (achiziţiile
anterioare), conştientizând propriile limite şi încercând să le depăşească, insistând asupra
obstacolelor întâmpinate.
Competenţa este capacitatea elevului de a mobiliza (identifica, combina şi activa) un
ansamblu integrat de cunoştinţe, deprinderi, atitudini şi valori pentru a realiza familii de sarcini
de învăţare.
Succesul elevului în învăţare, în dobândirea de competenţe, se amplifică dacă acesta
beneficiază de criterii de realizare a sarcinii de lucru, precum şi de criterii de reuşită.
Educaţia bazată pe competenţe are în vedere, ca şi obiective, să pună accentul pe
competenţele pe care elevul trebuie să le stăpânească la sfârşitul fiecărui an şcolar şi la sfârşitul
şcolarităţii obligatorii, să dea sens învăţării şi să certifice achiziţiile elevului în termeni de
rezolvare de situaţii concrete.
Evaluarea la finalul clasei pregătitoare vizează dezvoltarea fizică, cognitivă, a limbajului
şi comunicării, socioemoţională, a atitudinii şi capacităţii de învăţare a elevului
Prin evaluare se realizează o comparaţie între real şi ideal, între ceea ce ştie elevul şi ceea
ce ar trebui să ştie, între ceea ce a învăţat şi ceea ce ar fi trebuit să înveţe, între comportamentul
acestuia şi comportamentul dorit, „ţintă”, între nivelul dezvoltării elevului şi nivelul standard.
General şi specific în evaluarea la finalul clasei pregătitoare
Analiza binomului „evaluare tradiţională – evaluare modernă” dintr-o perspectivă critic-
constructivă demonstrează opţiunea evidentă a multor sisteme de învăţământ, inclusiv a celui
românesc, pentru o evaluare modernă, centrată pe competenţe, pe procesele cognitive ale
elevului dar şi pe alte componente ale personalităţii.
Dacă în trecut accentul se punea pe evaluarea cunoştinţele acumulate, astăzi asistăm la
orientarea acestuia spre evaluarea competenţelor (intelectuale, social-atitudinale, psiho-motorii)
dobândite în procesul de învăţământ.
La clasa pregătitoare, şi în cadrul educaţional, în ansamblu, evaluarea are ca scop
urmărirea progreselor fiecărui copil pentru a putea stimula, îmbunătăţi sau dezvolta cunoştinţele,
deprinderile şi priceperile, capacităţile, atitudinile, abilităţile şi aptitudinile acestuia. În cadrul
educaţional, în ansamblu, evaluarea are ca scop urmărirea progreselor fiecărui copil pentru a
putea stimula, îmbunătăţi sau dezvolta cunoştinţele, deprinderile şi priceperile, capacităţile,
atitudinile, abilităţile şi aptitudinile acestuia.
 Este foarte important să avem în vedere faptul că nu toţi copiii evoluează în acelaşi timp,
că nu toţi copiii au o evoluţie spectaculoasă, că fiecare are momentul lui de sclipire care nu
trebuie ratat de evaluator. În aceste condiţii, rigoarea şi claritatea observaţiilor, precum şi
onestitatea evaluatorului sunt esenţiale în cadrul procesului de evaluare.
Scopul principal al evaluării este să urmărească progresul copilului în raport cu el însuşi
şi mai puţin raportarea la norme de grup ( relative ), să stabilească exact la ce nivel de dezvoltare
se află fiecare elev în parte, astfel încât să putem veni în întâmpinarea nevoilor copiilor priviţi
individual şi să încercăm să asigurăm succesul experienţelor tuturor . Identificarea copiilor cu
nevoi speciale (de remediere sau performanţă) şi care ar putea necesita sprijin sau intervenţii
suplimentare reprezintă un alt obiectiv al evaluării.
Un alt scop al evaluării este să permită elevilor să se autoevalueze. O bună evaluare
permite celui care învaţă să devină autonom şi independent. Reflecţia elevului asupra rezultatelor
muncii sale este parte integrantă a unei evaluări eficiente.
Evaluarea competenţelor porneşte de la definirea clară a acestora, drept capacitate de rezolvare a
problemei într-un context dat. Prin urmare, pentru evaluarea competenţelor trebuie identificate
problemele posibile şi ajustat contextul. Evaluarea, în acest caz, iese din tiparul am învăţat – ştiu
– susţin proba, pentru că nu e suficient doar să ştiu.
Orice competenţă include:
 Cunoştinţe
 Aptitudini şi deprinderi
 Competenţa existenţială
 Competenţa de învăţare
 Competenţe de comunicare
În evaluarea curentă, în baza unor sarcini de lucru la clasă, supravieţuieşte şi
evaluarea secvenţială, disparată a cunoştinţelor. Sunt perfect justificate, în situaţii când elevul
chiar trebuie să înveţe ceva, teste de cunoştinţe, teste–grilă, itemi obiectivi etc.
Capacitatea de învăţare, raportată la o anume competenţă, include procesarea şi
înţelegerea informaţiei relevante pentru domeniu, asimilarea unor informaţii noi prin instrucţiuni,
surse de documentare etc., în ultimă analiză, se construieşte pe cunoaşterea limbii şi a limbajului
specific domeniului.
Ea poate fi evaluată direct, când elevul are la dispoziţie sursele necesare şi trebuie să
rezolve o problemă, utilizându-le. Profesorul va observa modul de accesare a materialelor puse la
dispoziţie sau a suporturilor electronice şi viteza de muncă intelectuală.
Competenţele de comunicare, ca parte integrantă a oricărei competenţe, implică aici şi
paraverbalul şi nonverbalul. Ea include competenţa lingvistică propriu-zisă, competenţa
socioculturală şi pragmatică. Pe aria curriculară Limbă şi comunicare, această competenţă poate
fi şi trebuie evaluată aparte, dar ea intră şi ca element semnificativ în orice probă, orală sau
scrisă.
Competenţa existenţială este greu de evaluat cu instrumente obişnuite şi în condiţii
„sterile” de clasă/lecţie. Aceasta transpare în discuţii, se face simţită în comportamente, în
aspectul lucrărilor prezentate şi comportament, dar nu este evaluabilă cu notă.
Competenţa existenţală este alcătuită din:
 atitudini
 motivaţii
 valori
 credinţe
  stiluri cognitive
 trăsături ale personalităţii
Partea din competenţa existenţială va apărea în răspunsurile scrise (îngrijite sau nu, pe şi
cu materiale adecvate, scrise lizibil sau nu), în calitatea prezentărilor de proiecte şi aspectul
portofoliilor, în manifestările umane (mişcări, intonaţie, loc de unde se răspunde etc.) în cazul
intervenţiilor orale.
În alternativa SbS, evaluarea păstreză caracteristicile alternativei, adică individualizarea
ca rezultantă a respectării predării după nevoile copilului.
În SbS nu există o normă preexistentă cu care este măsurat elevul . Este supus
atenţiei învăţătorului în special procesul de învăţare şi apoi produsul.
În SbS nu există note sau calificative (evaluarea nu are la bază un sistem normativ).
Evaluarea este autentică şi eficientă dacă:
- valorifică punctele forte ale fiecărui elev.
- furnizează procesului de instruire indicaţii asupra a ceea ce trebuie predat şi asupra modului cum
să se facă predarea.
- reprezintă o componentă permanentă a procesului de instruire.
- este multidimensională, axată atât pe dezvoltarea socială şi afectivă a copilului, cât şi pe cea
cognitivă.
- accentuează importanţa învăţării.
- promovează un învăţământ optimal, care să asigure succesul pentru toţi elevii.
- trebuie să fie corect înţeleasă de elevi şi de părinţii lor.
Rezultatele evaluării corecte sunt:
- elevii reflectează mai mult asupra lor înşişi şi îşi controlează învăţarea.
- cadrele didactice se concentrează mai bine asupra procesului de instruire şi pot identifica mai
exact copiii şi aspectele care necesită intervenţie.
- părinţii percep mai corect progresele copiilor
- conducătorii instituţiilor de învăţământ înţeleg cum progresează în învăţare grupurile de elevi .
Evaluarea trebuie să cuprindă trei etape :
- Măsurare – ce a învăţat copilul?- utilizând instrumente adecvate scopului urmărit.
- Aprecierea rezultatelor învăţării pe baza unor criterii unitare ( descriptori de performanţă)
- Formularea concluziilor desprinse în urma intrerpretării rezultatelor obţinute în vederea adoptării
deciziei educaţionale adecvate
În funcţie de criteriul istoric, metodele de evaluare se diferenţiază metode tradiţionale
(evaluarea orală, evaluarea scrisă, evaluarea prin probe practice şi testul docimologic) şi metode
moderne, alternative şi complementare (observarea sistematică, portofoliul, proiectul,
autoevaluarea, organizatorul grafic etc).
Entuziasmul şi optimismul stârnite de evaluarea alternativă sunt justificate. Dar, cum
orice schimbare implică probleme noi, nici schimbările în metodele de evaluare nu fac excepţie.
Fiecare dintre metodele de evaluare au avantajele şi limitele lor.
Pentru a avea o reprezentare corectă a evoluţiei copilului este bine să îmbinăm metodele
de evaluare tradiţionale cu cele complementare şi să oferim elevilor permanent feed-back despre
activitatea desfăşurată.
În clasele SbS evaluarea este permanentă şi se desfăşoară în mai multe moduri. Iată
câteva exemple :
Centrul de activitate: Elevii lucrează în centre de activităţi unde au de rezolvat sarcini
specifice centrului. Cadrul didactic împreună cu grupul de elevi discută despre felul în care au
 rezolvat sarcina, modalităţile de rezolvare, colaborarea şi implicarea membrilor grupului şi
corectitudinea soluţiilor.
Scaunul autorului este o altă modalitate de evaluare. Pe Scaunul autorului elevul prezintă
colegilor tema efectuată de el sau de grupul de la centrul la care a lucrat. Prezentarea este
urmată de analiza şi comentariile colegilor şi ale cadrului didactic. Acest exerciţiu îi formează pe
copii în direcţia înţelegerii raţionamentelor colegilor şi de a judeca rezultatul muncii colegilor
lui pe care îl va compara cu munca lui.
Expunerea lucrărilor : este un mijloc de interevaluare şi autoevaluare a elevilor. Lucrările
expuse în clasă pot fi examinate şi comentate de colegi, învăţător. Elevii evaluează împreună
munca lor şi o pot prezenta şi celor ce intră în clasă.
Autoevaluarea : permite elevului să-şi aprecieze propriul progres, să devină conştient de
produsul şi procesul învăţării şi să îşi asume responsabilitatea lui. Tendinţa elevilor spre
autoevaluare poate fi stimulată prin întrebări de tipul: Ce consideri tu că ştii să faci mai bine
acum decât ...? La ce te pricepi mai bine? Unde crezi că trebuie să mai exersezi? etc. Elevul
poate răspunde la aceste întrebări cu ocazia discuţiilor învăţător-elev sau /şi le poate consemna
într-un jurnal personal. Când elevilor li se dă ocazia să mediteze la ceea ce au învăţat, devin
conştienţi de realizările lor, sau de faptul că ştiu acum ceva ce nu ştiau înainte. În procesul
reflecţiei , copiii observă cum au făcut un lucru pentru prima oară şi cum au progresat ulterior.
Astfel li se oferă dovada concretă a evoluţiei lor.
Testele scrise sunt parte integrantă a evaluării. Ele trebuie bine construite şi adaptate la
condiţiile concrete ale activităţii elevilor. Folosirea unor itemi variaţi permite o varietate de
răspunsuri şi reflectă adecvat competenţele elevilor.
Rezultatele testelor trebuie folosite pentru a evalua progresul fiecărui copil, nu pentru a
compara copiii între ei. Standardele de evaluare permit evaluarea elevului în raport cu un anumit
nivel de performanţă, nu prin compararea lui cu un alt copil.
Portofoliul elevului – Fiecare elev are un portofoliu în care sunt strânse lucrările. Pe
fiecare lucrare este scrisă data când a fost efectuată. Tot ceea ce este în portofoliu reprezintă
munca elevului în procesualitatea sa şi reprezintă un document. Astfel acestea pot fi prezentate
părinţilor, care au posibilitatea de a urmări evoluţia copiilor lor, ca şi altor persoane autorizate.
Corespondenţa scrisă pentru părinţi – Învăţătoarea transmite părinţilor sinteze care să
coprindă ce şi-a propus să predea, ce a învăţat copilul, în ce direcţii are succes şi uşurinţă în
rezolvare şi care sunt aspectele care necesită ajutor la care părinţii trebuie să contribuie. Aceste
note scrise se transmit periodic, săptămânal sau lunar. Este bine să fie stabilit de către învăţătoare
şi părinţi împreună, încă de la începutul anului şcolar, ritmul în care vor fi transmise aceste note
de evaluare.
Caietul de evaluare SbS – este instrumentul de evaluare care înlocuieşte tradiţionalul
catalog. Este individual, pentru fiecare elev. Inventariază competenţele achiziţionate de elev. La
rubrica observaţii descrie, atunci când este cazul, specificul individual al nivelului de achiziţie a
competenţelor. Se foloseşte la clasele I-IV.
La clasa pregătitoare cadrul didactic completează, la sfârşit de an şcolar, raportul de
evaluare a elevului. Acest raport se completează pe baza datelor colectate pe parcursul anului
şcolar.
Cadre didactice, elevi, părinţi, trebuie să fie toţi implicaţi în procesul de evaluare.
Evaluarea autentică corectă este:
 Pentru învăţător - o modalitate de a şti în ce fel va sprijini învăţarea pentru fiecare copil pentru a
ajunge la competenţele vizate de curriculum
 Pentru elev – ajutor în autoevaluarea muncii şi în precizarea direcţiilor în care, în viitor, va trebui
să depună mai mult efort sau exerciţiu; să-şi dezvolte capacitatea de analiză, de formare a
gândirii critice.
 Pentru părinţi - cunoaşterea activităţilor ce pe care le desfăşoară copilul lui la şcoală şi să ştie
cum să-l susţină în activitatea de învăţare.
Cadrul didactic facilitează, monitorizează şi evaluează achiziţiile elevilor.
Calităţile profesionale ale cadrului didactic, în mod specific cele care se referă la
competenţele de evaluare, au o influenţă covârşitoare asupra bunei desfăşurări a activităţii
şcolare, în special pentru înlesnirea achiziţiilor de învăţare ale elevilor.
Demersul de evaluare a elevilor din clasa pregătitoare depinde în mare măsură de
competenţele specifice de evaluare ale cadrului didactic, de comportamentele evaluative ale
acestuia, precum şi de acţiunea factorilor subiectivi (efectul halo şi stereotipiile, efectul de
contrast şi eroarea proximităţii, ecuaţia personală şi efectul de similaritate, eroarea tendinţei
centrale şi a restrângerii de rang).
Deontologia evaluării, considerată un caz particular al deontologiei pedagogice, conţine
un set de valori, considerate esenţiale pentru procesul evaluativ, bazându-se pe o serie de
principii generale.
După introducerea ideii de remediere, ameliorare a procesului de predare-învăţare ca
efect al evaluării, acesteia i se dă alt sens decât cel tradiţional, de constatare sau de control,
precum şi o orientare socială care solicită reconsiderarea, revalorizarea misiunii şcolii.
Calitatea cea mai importantă, de bază a unui evaluator în condiţiile învăţământului
modern este înţelegerea exigenţelor şi limitelor „statutului său funcţional”. Aceasta înseamnă a
înlocui cultura tradiţională a controlului, a examinării, a verificării, cu o cultură modernă, a
evaluării, ce exprimă tranziţia de la docimologia clasică la teoria modernă a evaluării şcolare.
Se fac eforturi pentru a reduce impactul reprezentării negative, sociale şi individuale,
asupra evaluării, organizată în jurul noţiunii de sancţionare, control, selecţie, represiune, şi de a
maximiza reprezentarea pozitivă a acesteia, organizată în jurul noţiunilor de progres în învăţare,
reglare, adaptare, retroacţiune şi raţionalizare.

Bibliografie.
C.E.D.P. Step by Step – Predarea orientată după necesităţile copilului
*** - Didactica, revistă pentru cadrele didactice din învăţământul preşcolar şi primar nr. 20/2011
ICOS - Organizarea interdisciplinară a ofertelor de învăţare pentru formarea competenţelor
cheie la şcolarii mici, Suport de curs
Centrul Educaţia 2000+ - Strategii didactice inovative