C3.

EDUCAŢIA ŞI PROBLEMELE LUMII CONTEMPORANE

Obiective:

După studierea acestui capitol şi a bibliografiei recomandate veţi fi în măsură:

- să definiţi conceptul de problematică a lumii contemporane;
- să enumerați noile tipuri de educație;
- să prezentați obiectivele noilor tipuri de educație;
- să prezentati modalităţile de introducere a noilor tipuri de conţinuturi
în planurile şi programele de învăţământ.

Dimensiunea socială a educaţiei, caracterul ei istoric, dar şi prospectiv

reclamă necesitatea ca educaţia să răspundă necontenit unor exigente ale educaţiei,
realităţii naţionale şi internaţionale. Semnificaţia şi eficienţa actului educativ sunt date
de disponibilităţile educaţiei de adaptare şi autoreglare faţă de sfidările tot mai
numeroase ale spaţiului social.
Spaţiul social contemporan este caracterizat de varietatea problemelor care îl circumscriu: o
evoluţie rapidă a cunoaşterii şi tehnologiei, o explozie demografică, amplificarea fenomenelor de
sărăcie, foame, şomaj, excludere socială, de degradare a mediului, proliferarea conflictelor între
naţiuni etc. Toate acestea sunt doar câteva aspecte ale unui fenomen complex pe care îl denumim
generic „problematica lumii contemporane"(P.LC.).
Agravarea unor astfel de fenomene, precum şi consecinţele multiplicării şi amplificării
lor s-au impus atenţiei forurilor internaţionale, diverselor categorii de specialişti, analizelor
futurologilor Alvin şi Heidi Toffler (în Şocul viitorului, Al treilea val, Puterea în mişcare,
Război şi antirâzboi, Spasmul economic etc), precum şi a Clubului de la Roma care avertizează
omenirea asupra pericolelor care o pândesc (Alexander King şi Bertrand Schneider: Prima
revoluţie globală - o strategie pentru supravieţuirea lumii).
Valul schimbărilor şi al noutăţilor care asaltează viaţa umanităţii şi a fiecărei colectivităţi
umane, a făcut necesare nu numai strategii globale corelate, internaţionale, interdisciplinare,
intersectoriale, abordări holistice, ci şi educaţie pentru schimbare.
A trăi înseamnă astăzi a evolua, a deveni fără a-ţi abandona matca propriei personalităţi. De
aici imperativul corelării educaţiei pentru schimbare ca pregătire anticipativă şi ca asimilare a
ritmurilor alerte cu formarea încrederii în propriile resurse şi în continuitate.
Aşa cum surprinde Roberto Cameiro (în Curriculum for the 21st. Century), Noua Ordine
Internaţională va avea la bază cultura, limbajul ştiinţei şi tehnologiei, nemaisituându-se în prim
plan modelele economice, graniţele politice sau ideologice. În acest context, şcolii, ca principal agent
educativ, îi revine rolul de a înarma tinerii cu simţ critic, cu capacitatea de a înţelege şi răspunde
adecvat diverselor provocări din partea societăţii, de a deveni tot mai mult agenţi ai propriei formări,
care să-şi organizeze, să-şi structureze singuri cunoaşterea, să descopere singuri, având formată judecata şi
responsabilitatea viitoare (stipulări din Raportul Comisiei Internaţionale a Educaţiei pentru secolul
XXI către UNESCO, comisie condusă de Jacques Delors).
Această pregătire pentru viitor se bazează pe înţelegerea profundă a P.L.C, a
cauzelor care au generat-o, pentru a anticipa evoluţiile acesteia şi a i se adapta în mod

1
creator.
Problematica lumii contemporane se caracterizează prin universalitate, globalitate,
complexitate, caracter emergent, încorporând tendinţe, fenomene, aspecte noi care apar în
simultaneitate sau în succesiune în toate zonele lumii. Marea majoritate a componentelor
P.L.C. are caracter de gravitate şi de aceea, prioritar, impunându-se specialiştilor, ca şi forurilor
internaţionale şi naţionale cu o forţă deosebită.
Printre răspunsurile propuse pe plan internaţional problemelor emergente, globale,
interdisciplinare, grave şi de anvergură care planează integrate în realitatea numită P.L.C, unul
dintre cele mai originale şi eficiente îl constituie noile tipuri de conţinuturi sau noile educaţii ce
trebuie introduse în planurile de studii şcolare şi/sau universitare. Şcoala contemporană nu mai poate
ocoli această problematică interdisciplinară care este a tuturor profesiunilor şi a tuturor cetăţenilor
capabili să-şi îndeplinească rolurile sociale, etice şi politice care le revin. Unele ţări au acordat
atenţie mai mare unora dintre educaţii (educaţie demografică sau educaţie sanitară modernă,
necesare mai ales pentru ţările lumii a treia), altele au introdus module sau discipline de sinteză,
cursuri de futurologie, cum sunt: Lumea de azi şi lumea de mâine, Comunitatea europeană etc.
Oricum, deschiderea faţă de P.L.C este în creştere, iar strategiile internaţionale, vizitele reciproce
ale elevilor sau studenţilor, schimburile de experienţă între ţări, şcolile asociate la UNESCO vin să
completeze ceea ce se realizează prin lecţii.
Dacă la începutul secolului nostru „Educaţia nouă" sau „Şcoala activă" anunţau voinţa de
inovare a învăţământului şcolar, şi îndeosebi a metodelor şi a relaţiilor profesor-elevi, „noile
educaţii’’ sunt purtătoare de noi obiective şi mesaje, constituindu-se în răspunsuri date unor sfidări.
Noutatea provocărilor sau a problemelor conduce la noutatea răspunsurilor, după cum caracterul
global al P.L.C determină caracterul inter sau transdisciplinar al acelor noi conţinuturi.
Educaţia relativă la mediu sau educaţia ecologică este probabil, cel mai bine structurată,
fiind inclusă deja în planurile de învăţământ din diferite ţări.
Educaţia pentru schimbare, participare şi democraţie îşi propune responsabilizarea
individului, pregătirea pentru afirmare şi adaptare, pentru a deveni un bun cetăţean, conştient de
drepturile şi responsabilităţile sale.
Educaţia pentru tehnologie şi progres devine necesară în condiţiile în care ne aflăm în era
computerială, iar decalajul dintre progresul tehnologic şi pregătirea individului pentru a folosi noua
tehnologie şi a avea astfel acces la informaţie generează un nou tip de analfabetism, cel
computerial (care se adaugă analfabetismului funcţional al deceniilor opt şi nouă ale
acestui secol).
Educaţia pentru mass-media care presupune formarea unei atitudini critice, selective faţă
de avalanşa informaţiei oferite de mass-media, vehiculată uneori mai mult din perspectiva unor
interese comerciale şi mai puţin din aceea a unor valori morale. Acest tip de educaţie capătă noi
accente în condiţiile în care s-a constatat că elevii petrec cu 25% mai mult timp în faţa televizorului
decât în şcoală, iar urmărirea programelor TV devine tot mai mult principala modalitate de
petrecere a timpului liber în detrimentul lecturii.
Educaţia pentru pace şi cooperare, care îşi propune să transmită elevilor o cultură
a păcii, este şi ea tot mai prezentă în şcoli.
Educaţia demografică este introdusă ca materie de studiu în ţări precum: China,
India sau în ţările africane, unde se înregistrează o creştere demografică accentuată.
Educaţia sanitară modernă ar putea încorpora atât educaţia nutriţională, cât şi cea
sexuală.
Educaţia economică şi casnică modernă, desfăşurată mai ales în ţările dezvoltate,

2
constituie o pregătire indirectă pentru muncă.
Educaţia timpului liber se dovedeşte din ce în ce mai necesară, mai benefică,
incluzând componente culturale, artistice, turistice şi sociale.
Educaţia interculturală capătă noi valenţe în condiţiile creşterii migraţiei internaţionale,
ale realizării unei uniuni europene şi ale necesităţii creşterii toleranţei etnice şi religioase etc.
Lista „noilor educaţii" rămâne deschisă, fiind de aşteptat să se modifice, fie prin dispariţia unor
„educaţii", în măsura în care realitatea îngăduie aşa ceva, fie prin impunerea unor noi cerinţe sau
conţinuturi educative.
Există mai multe modalităţi de introducere a acestor noi tipuri de conţinuturi
în planurile şi programele de învăţământ, fiecare având avantaje şi dezavantaje. În
toate cazurile, o nouă filosofic trebuie să-şi facă loc în elaborarea curriculum-ului, astfel încât elevii să nu
mai fie privaţi de cunoaşterea problematicii lumii în care trăiesc. În mod necesar se impune reciclarea
profesorilor, pentru a putea prezenta această problematică în manieră trans-interdisciplinară,
surprinzându-i complexitatea, globalitatea. Colaborarea sistematică între profesori, predarea în echipă,
realizarea de lecţii de sinteză la sfârşitul trimestrului prin conexiuni interdisciplinare presupun o
pregătire adecvată a profesorilor în acest sens.
Toate aceste „noi educaţii" presupun introducerea mai pregnantă a dimensiunii internaţionale
în educaţia şcolară, însă modalităţile cele mai frecvent folosite pentru introducerea „noilor educaţii" în
curriculum-ul şcolar s-ar putea sintetiza în:
a) introducerea de noi discipline centrate pe un anumit tip de educaţie (dificultatea constă
însă în supraîncărcarea programelor de învăţământ) şi în pregătirea profesorilor capabili să predea
astfel de discipline;
b) crearea de module specifice în cadrul disciplinelor tradiţionale (module având caracter
interdisciplinar, de tipul: „Mediul căruia îi aparţinem şi in care trăim", „Unitatea cultural-spirituală a
Europei", „Ce înseamnă o societate dezvoltată" etc.). Dificultatea constă în alcătuirea orarelor, fiind
necesar aportul mai multor profesori; dificilă este şi pregătirea profesorilor pentru predarea în echipă;
c) tehnica „aproche infusionnelle" (presupune infuzarea de mesaje ce ţin de noile
conţinuturi în disciplinele „clasice").

Bibliografie:

1. Bontaş, I. (coordon.) (1983). Pedagogie pentru învăţământul superior tehnic.

Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică.
2. Cucoş, C. (1999). Pedagogie, Iaşi: Ed. Polirom.
3. Jinga, I.; Istrate, E. (2001). Manual de Pedagogie. Bucureşti: Ed. All.