1.

REPERE CONCEPTUALE PRIVIND NOILE EDUCAŢII

1.1. Apariţia şi dezvoltarea noilor educaţii

L. Papuc susţine că în ultimele decenii savanţii dar şi oamenii politici au început
prin a identifica un nou tip de probleme, care se impuneau atît prin caracterul lor grav
şi presant, cît şi prin dimensiunile lor universale. În acest mod sau identificat probleme
cum sunt: deteriorarea continuă a mediului, caracterul limitat al resurselor materiale,
caracterul galopant al creşterii demografice etc. Aceste probleme care la început păreau
a sta doar în atenţia savanţilor, factorilor decizionali, oamenilor politici, au început să
devină probleme concrete, deschise şi îngrijorătoare pentru toţi oamenii, probleme ce
nu pot fi discutate separat, ci într-o interconexiune. Astfel, dezvoltarea nu poate avea
loc fără pace, pacea nu poate fi autentică fără respectarea drepturilor omului şi
asigurarea libertăţilor fundamentale. Libertăţile şi drepturile sunt iluzorii acolo unde
domnesc: foametea, mizeria şi analfabetismul [11, p. 6-7].
La sfîrşitul secolului trecut, un document UNESCO propunea sub titlu de
Problemele mondiale în şcoală, introducerea în şcoală a unor teme ca:
- drepturile omului şi libertăţile fundamentale;
- foametea, sărăcia şi progresul economic;
- protejarea copilăriei şi a adolescenţei;
- proliferarea conflictelor între naţiuni;
- creşterea problemelor de sănătate;
- alimentaţia, malnutriţia şi subnutriţia;
- dispariţia speciilor de plante şi animale etc.
Aceste realităţii l-au determinat pe Aurelio Peccei – fostul preşedinte al Clubului
de la Roma să introducă noul concept de “problematică a lumii contemporane”.
Reprezentaţii Clubului de la Roma avertizează omenirea asupra pericolelor care o
pîndesc, de exemplu Alexander King şi Bertrand Schneider în Prima revoluţie globală
– o strategie pentru supravieţuirea lumii. Sigur că agravarea unor astfel de probleme,

2
consecinţele multiplicării şi amplificării lor s-au impus atenţiei nu numai forurilor
internaţionale, diverselor categorii de specialişti ci şi analizelor futurologilor (ex. Alvin
şi Heidi Toffler în Şocul viitorului, Al treilea val, Puterea în mişcare, Război şi
antirăzboi, Spasmul economiei etc.). Pregătirea pentru viitor se bazează pe înţelegerea
profundă a Problematicii lumii contemporane, a cauzelor care a generat-o, pentru a
anticipa evoluţiile acesteia şi a i se adapta în mod creator [7, p.15-20].
Astfel conceptul dat pune în lumină tocmai caracteristicile aceste problematici,
care se impun atît colectivelor naţionale cît şi grupurilor şi în cele din urmă persoanelor
fizice.
N. Garştea menţionează că problematica lumii contemporane prezintă mai multe
caracteristici:
1. Caracter universal, în sensul că nicio ţară nu poate fi în afara acestei
problematici.
2. Caracter global, în sensul că afectează toate sectoarele vieţii sociale, constituind
o sursă de probleme deschise.
3. Caracter evolutiv şi de urgenţă, în sensul că oamenii se văd puşi în faţa unor
situaţii complexe pentru care nu sunt pregătiţi, pentru abordarea cărora nu au
metode sau soluţii adecvate.
4. Caracter pluridisciplinar, adică cu conexiuni puternice şi numeroase [5, p.72-
73].
În viziunea lui N. Savu problematica lumii contemporane a generat atît în sfera
politicii şi culturii, cît şi în cea a educaţiei, un număr de imperative care sunt din ce în
ce mai bine precizate: apărarea păcii, salvarea mediului, promovarea unei noi ordini
economice etc. Aceste imperative s-au impus atenţiei organizaţiilor internaţionale ca
ONU, UNESCO etc., precum şi diferitor categorii de specialişti: economişti, jurişti,
filozofi, medici, padagogici, pentru a promova o viziune globală în analiza
problematicii lumii contemporane. Soluţionarea problematicii lumii contemporane este
esenţial legată de filosofia educaţiei, de politicile educaţionale ale statelor lumii. Deci,

3
modul de dezvoltare a lumii contemporane este legat în mare măsură de modul în care
educaţia poate să satisfacă cerinţele acestei dezvoltări.
Noua problematică a declanşat şi sugerat o mulţime de reacţii şi de proiecte, ce
s-au conturat treptat sub forma unor direcţii de acţiune. Una dintre aceste direcţii de
acţiune o constituie educaţia ca proces de formare şi sensibilizare a copiilor, tinerilor
şi adulţilor pentru participare la abordarea şi soluţionarea problemelor cu care omenirea
este şi va fi confruntată [12, p.93-94].
Ideea că educația trebuie să se deschidă problematicii lumii și să evolueze către
învățarea continuă nu este nici nouă și nici recentă. Ea a avut partizani și în alte epoci.
Pentru J.A. Comenius (UNESCO, 1957), de exemplu, reforma educației ar fi trebuit să
meragă mână în mână cu o reformă a societății umane în general. În această
perspectivă, el propune o soluție tulburător de modernă, și anume instituții
internaționale, precum Consiliul Luminii, Tribunalul Păcii – considerate a fi structuri
indispensabile unei reforme sociale globale. De aceea, Comenius poate fi calificat ca
un strălucit precursor al Națiunilor Unite și UNESCO-ului. Timp de câteva sute de
secole societățile au avut de rezolvat probleme relativ simple. Potrivit lui Descartes,
orice complexitate era redusă la expresia ei cea mai simplă. Și iată că dintr-o dată
suntem confruntați cu probleme strâns întrepătrunse, fie că este vorba de abundența
factorilor, de multitudinea dependențelor reciproce, fie de creșterea ambiguității, de
imprecizie și incertitudine, însoțite de o imensă sete de a stăpâni totalitatea și de a
cuprinde unitatea realității. Or, tocmai natura și complexitatea acestei problematici fac
necesară educația permanentă, cu alte cuvinte educația continuă, globală și integrală
[11, p.10-11].
Astfel diferitelor sfidări ale lumii contemporane li s-a răspuns cu educaţii
specifice, denumite noile educaţii . Prin urmare, noile educaţii constituie răpunsuri ale
sistemelor educative la sfidările lansate de problematica lumii contemporane.
Importanța pedagogică și socială a noilor educații a fost recunoscută la nivel
de politică globală începînd cu anii 1980. Noile educaţii reprezentau, într-un fel, o
continuare a curentului pedagogic afirmat la începutul secolului XX, sub numele de

4
“Educaţia nouă”. “Educaţia nouă” era centrată îndeseobi asupra înoirii raportului
metodologic educator-educat. “Noile educaţii” sunt centrate, mai ales, asupra unor
obiective şi mesaje noi, care determină conţinuturile şi strategiile educaţiei în condiţiile
lumii contemporane [3, p.253].
Noile educații astfel reprezintă un set de conținuturi particulare speciale,
afirmate ca răspunsuri pedagogice la problematica lumii contemporane de natură
politică, economică, ecologică, demografică, sanitară etc. Sunt generate de evoluțiile
pozitive și negative înregistrate în societatea modernă și postmodernă la nivel de
situație a mediului, populație, mass-media, sănătate, democrație, schimbare socială,
valori civice, relații internaționale, interculturalitate etc. În consecință, noile educații
au o sferă largă de referință.
Problematica lumii contemporane demonstrează tot mai pregnant că soluţiile
cele mai eficiente nu pot fi găsite prin demersuri şi angajări secvenţiale, parcelare, ci
este nevoie de o viziune holistică în studierea şi decantarea celor mai eficiente mijloace
de rezolvare a marilor probleme cu care se confruntă omenirea.
M. Marinescu menţionează că îmbogăţirea conţinutului valoric al educaţiei,
dinamic şi complex, impune schimbarea sensului formării prin trecerea de la modelul
pluridisciplinar la modelul interdisciplinar. În plan educaţional, analiza problematicii
complexe a lumii contemporane şi conturarea cât mai clară a marilor teme de reflecţie
au condus la constituirea unor răspunsuri specifice prin potenţarea noilor educaţii (sau
noi tipuri de conţinuturi). Şcolii, ca principal agent educativ, îi revine rolul de a înarma
tinerii cu simţ critic, cu capacitatea de a înţelege şi răspunde adecvat diverselor
provocări din partea societăţii, de a deveni tot mai mult agenţi ai propriei formări, care
să-şi organizeze, să-şi structureze singuri cunoaşterea, să descopere singuri, având
formată judecata şi responsabilitatea viitoare. Într-o societate supertehnologizată ar
trebui să privim noile educaţii nu ca dimensiuni izolate, ci în multiplele lor relaţii de
tip sistemic şi din perspectiva efectului de viitor [7, p.20.].
Noile educații sunt soluții de ordin practic, pe care le-a propus sistemul
educațional întru rezolvarea problemelor cu care se confruntă societatea contemporană

5
în toate domeniile de activitate. ”Noile educații” au drept scop formarea conduitei și
conștiinței morale din perspectiva valorilor aferente tuturor aspectelor de existență și
activitate umană, și anume aspectul economic, ecologic, informațional, cultural,
nutrițional, democratic, demografic, moral-civic etc. Obiectivele specifice ale ”noilor
educații” țin să dezvolte individul, potențialul lui creativ și competențele profesionale.

1.2. Clasificarea şi caracterizarea noilor educaţii

În ultimele decenii, plecîndu-se de la problematica lumii contemporane s-au
constituit noi tipuri de conţinuturi sau noi educaţii; acestea sunt răspunsurile sistemelor
educative şi ale pedagogiei la o problematică emergentă caracterizată prin
universalitate, pluridisciplinaritate şi gravitate.
Aceste noi conţinuturi au păstruns sau încep să pătrundă în învăţămîntul
preuniversitar fie sub formă de noi discipline sau noi capitole, fie sub formă de
„conţinuturi difuze” sau distribuite în cadrul mai multor activităţi practice sau
extraşcolare.
Noile educaţii sunt (conform G. Văideanu, 1966, C. Cucoş, 1999 şi M. Stanciu,
1999):
1. Educaţia ecologică (sau educaţia relativă la mediu);
2. Educaţia pentru schimbare şi dezvoltare;
3. Educaţia pentru tehnologie şi progres;
4. Educaţia pentru comunicare şi mass-media;
5. Educaţia în materie de populaţie (sau demografică);
6. Educaţia economică şi casnică modernă;
7. Educaţia pentru timp liber;
8. Educaţia nutriţională;
9. Educaţia pentru pace şi cooperare;
10.Educaţia pentru democraţie şi drepturile fundamentale ale omului;
11.Educaţia sanitară modernă,
12.Educaţia interculturală [7, p.2].

6
 Educaţia ecologică sau educaţia relativă la mediu se impune tot mai mult ca
o componentă organică a educaţiei generale, a formării personalităţii. Acest demers
este determinat de evoluţia civilizaţiei contemporane, care, concomitent cu crearea de
bunuri, valori spirituale, servicii, tehnologii etc., benefice pentru existenţa şi
prosperitatea oamenilor, provoacă, în mod alarmant, fenomene grave de poluare fizică
şi psiho-socială, care afectează viaţa în general, punînd în pericol chiar existenţa
omului. În acest caz informarea şi pregătirea privind transmiterea cunoştinţelor de
educaţie ecologică, de a forma deprinderi, convingeri şi comportamente trainice de
protecţie a biosului, este o condiţie de bază necesară acestei munci nobile, de “a educa”.
Principalul scop al educaţiei relative la mediu este formarea conştiinţei şi
conduitei ecologice, care începe în familie, se continuă în şcoală, în universitate, şi prin
formele intruirii continue, permanente. Aceasta presupune formarea la student (elevi)
a unei gîndiri şi atitudini ecologice, de a le dezvolta spiritul de responsabilitate faţă de
toate organismele vii, de a se abţine de la orice acţiune cu efecte negative asupra
mediului, în prezent sau în perspectivă, astfel spus, de a da educaţiei o mai mare
eficienţă şi a face din ea un factor de dezvoltare naţională. Educaţia ecologică nu
trebuie să se limiteze la o educaţie ştiinţifico-tehnică, ci e necesar să fie o educaţie a
sentimentelor faţă de natură, om etc., o educaţie a idealurilor, o educaţie morală şi
axiologicală.

7
8
9
10
Exemple de opționale pentru acest domeniu:
https://profesoriitineranti.files.wordpress.com/2013/03/optional-trandisciplinar-cls-i-
micii-ecologisti.pdf
https://www.slideshare.net/MimiMunteanu/opional-grupa-mare-2022docx
https://www.gradinita26bv.ro/storage/app/uploads/public/61b/0df/d15/61b0dfd15a7a
7237885273.pdf
Educaţia pentru dezvoltare şi schimbare. Dezvoltarea “trece prin educaţie”;
progresul se bazează din ce în ce mai mult pe “produsele” educaţiei. Astăzi a trăi
înseamnă a evolua, a te dezvolta, a deveni fără a-ţi abandona matca propriei
personalităţi. De aici se reflectă imperativul corelării educaţiei pentru schimbare ca
pregătire anticipativă şi ca asimilare a ritmurilor alerte cu formarea încrederii în
propriile resurse şi în continuitate. Astfel Educaţia pentru schimbare şi dezvoltare îşi
propune atît responsabilizarea individului, cît şi pregătirea lui pentru afirmare şi
adaptare rapidă la reformele, inovaţiile, transformările petrecute în diferite sectoare ale
vieţii sociale, deoarece dezvoltarea potenţialului uman determină, instant, succesul sau
eşecul dezvoltării sociale.

11
 Dezvoltarea trebuie să cultive forţele proprii, să vină în întîmpinarea
problemelor umane fundamentale şi să promoveze mai multă armonie cu natura.
Educaţia pentru dezvoltare vizează cultivarea la tineri a unor atitudini şi valori precum
solidaritatea mondială, toleranţa, pacea, dreptatea socială.
Educaţia pentru tehnologie şi progres devine necesară în condiţiile în care ne
aflăm în era computerială, iar decalajul dintre progresul tehnologic şi pregătirea
individului pentru a folosi noua tehnologie şi a avea astfel acces la informaţie
generează un nou tip de anafalbetism, cel computaţional. Cu timpul educaţia pentru
tehnologie şi progres se transformă dintr-o dimensiune a “noilor educaţii” într-una
fundamentală a fenomenului educaţional. Astfel educaţia pentru tehnologie şi progres
formează omului capacitatea de a-şi tehnologiza activitatea şi de a opera cu tehnologii
în variate domenii. Este tipul de educaţie care răspunde la întrebarea cu privire la
modalitatea de devenire întru fiinţă. Al doilea termen indică calitatea schimbării:
progresistă. În cotidian însă acest tip de educaţie este înţeles la nivelul de suprafaţă: o
educaţie pentru însuşirea tehnologiilor moderne de producere a valorilor materiale şi
pentru progresul tehnic, economic, ştiinţific.
Educaţia pentru comunicare şi mass-media este primul tip de educaţie cu
adevărat nouă, deoarece mass-media s-a instalat masiv în viaţa socială abia în sec. XX,
astăzi rolul lor în societate fiind unul extrem de mare, încît au fost supranumite puterea
a patra în stat. Deci educaţia pentru comunicare şi mass-media poate fi privită ca
atitudine receptivă, corelată cu preocuparea prezervării identităţii culturale şi a
respingerii violenţei şi agresivităţii izvorîte din interese pur comerciale.
O educaţie pentru mass-media presupune un dezvoltat spirit critic, experienţă,
înţelegerea corectă a scopurilor urmărite, a mijloacelor care trebuie folosite pentru
atingerea acestor scopuri. Studenţii (elevii) au o atitudine selectivă faţă de ceea ce le
oferă un mijloc de comunicaţie sau altul, în funcţie de interes, pasiune, necesitate,
căutînd să prindă orice cauză, fie ea de natură TV, literatură radio, reviste etc., care să
le aducă un plus de cunoaştere, de informaţie. Astfel educaţia pentru comunicare şi
mass-media vizează formarea şi cultivarea capacităţii de valorificare culturală a

12
informaţiei furnizată de presă, radio, televiziune etc., în condiţii de diversificare şi de
individualizare care solicit o evaluare pedagogică responsabilă la scara valorilor
sociale; formează o atitudine critică, selectivă faţă de avalanşa de informaţii oferite de
mass-media dar şi cultivarea receptivităţii faţă de valorile culturale şi de sensurile
spirituale ale vieţii.

13
Exemple/materiale:

14
 https://educatia.mediacritica.md/wp-content/uploads/2021/04/MANUAL-
EducatiaMedia-web.pdf
https://mecc.gov.md/sites/default/files/curriculum-final.pdf
Educaţia în materie de populaţie (sau demografică), în unele ţări este acceptată
ca disciplină de studiu, mai ales unde se înregistrează un procent mare al creşterii
demografice (China, India, ţările africane). Manifestări ale problematicii globalizării
au repercursiuni sociale şi afectează direct educaţia demografică. Foarte des se afirmă
că înainte de a ne referi la multiplele forme pe care le ia globalizarea astăzi, este bine
să aruncăm o privire asupra unor statistici care arată ritmul rapid de creştere
demografică a lumii, deoarece aceasta constituie problema principală, care le generează
pe celelalte (The State of World Population (Starea populaţiei lumii 1993), New Zoek,
UNFPA, 1993).
Din această perspectivă educaţia demografică vizează cultivarea
responsabilităţii civice a personalităţii şi a comunităţilor umane în raport cu problemele
specifice populaţiei, exprimate la nivelul unor fenomene: creştere, scădere, densitate,
migraţie, structura profesională, pe vîrste, sex, condiţii de dezvoltare naturale, sociale
(economice, politice, culturale, religioase etc.) – situate în context global, regional,
naţional etc.
Educaţia economică şi antreprenorială practicată cu mare succes în ţările
dezvoltate; imperativele acestei educaţii este iniţierea în problematica economiei
casnice şi formarea capacităţii de autogestiune. Educaţia economică constituie o
pregătire indirectă pentru muncă.
Educaţia antreprenorială este inclusă în sfera noilor educaţii pentru faptul că
realităţile economice ale societăţii se răsfrîng asupra individului, şi implicit asupra
colectivităţii, avînd un rol important asupra formării omului.
Educaţia economică urmăreşte să stabilească scopuri relevante şi cerinţe ce
decurg din noile realităţi, astfel ca copilul, elevul, studentul să fie bine informat în
legătură cu ceea ce se întîmplă în domeniul economiei, adică să fie un cercetător şi să

15
poată evalua critic materialele ce-i sunt disponibile, fiind apt să identifice golurile,
punctele personale de vedere etc.
Responsabilitatea părinţilor în cadrul acestei educaţii ar trebui să fie preocuparea
şi încurajarea copiilor în timpul studiilor, asigurarea libertăţii de a fi elevi pe cont
propriu. Aceste acţiuni avînd drept finalitate dezvoltarea atitudinilor şi valorilor
economico-casnice ce ţin de valoarea şi importanţa banilor, distribuirea banilor în
familie, venitul lunar, cheltuielile etc.

16
17
 Activități opționale și extracurriculare:
https://appe.ro/educatie-financiara/dascali/invatamant-primar/
https://appe.ro/educatie-financiara/dascali/invatamant-prescolar/
https://www.studocu.com/ro/document/colegiul-national-pedagogic-regele-
ferdinand/psychology/optional-educatie-financiara/32670801
Educaţia pentru timp liber se dovedeşte din ce în ce mai necesară, mai
benefică, incluzînd componente culturale, artistice, turistice şi sociale. “Folosirea
înţeleaptă a timpului liber este un produs al culturii şi al educaţiei”, afirma Bertrand
Russel. Activităţile din timpul liber sunt acelea care contribuie la relaxarea individului.
Acestea sunt activităţile extracurriculare şi extraşcolare ce reprezintă puntea dintre cele
două coordonate ale vieţii, în etapa şcolară. Mai mulţi sociologi şi pedagogici care s-
au ocupat cu problema definirii conţinutului timpului liber, au rezumat rolul lui în viaţa
individului la trei funcţii majore: a) regenerarea, refacerea forţelor fizice şi spiritual

18
epuizate în timpul îndeplinirii obligaţiilor profesionale, familiale şi sociale; b)
compensarea, exercitarea capacităţilor insuficient solicitate în timpul activităţilor
profesionale; c) dezvoltarea, o funcţie ideativă care are rolul de a da individului o
anumită orientare în domeniul ideilor.
Educaţia nutriţională, susţine G.Văideanu, este o formă de activitate ce vizează
cunoaşterea alimentelor şi substanţelor nutritive, producerea şi/sau utilizarea acestora,
conservarea alimentelor, alimentaţia copilului, alimentaţia raţională etc. Iniţial educaţia
nutriţională era considerată drept apanajul specialiştilor în nutriţie şi sănătate publică,
ea a devenit actualmente şi o preocupare a pedagogilor, psihologilor, sociologilor etc.
din diferite ţări. Scopul educaţiei nutriţionale constă în formarea consumatorului
raţional de alimente şi, prin aceasta, asigurarea stării de sănătate a populaţiei pe termen
lung şi calitativ superior indicilor realizaţi pînă în prezent. Acest scop răspunde
cerinţelor care se referă la creşterea continuă a bunăstării întregului popor şi crearea
unei noi calităţi a vieţii. În concluzie, se relevă rolul important pe care-l ocupă şcoala,
facultatea în sistemul de educaţie, ca loc în care se pot forma dexterităţi în vederea unei
alimentaţii corecte, raţionale, ce pot rămîne pentru toată viaţa în obişnuinţele
individului.
Educaţia pentru pace şi cooperare trebuie să aibă un conţinut esenţialmente
pozitiv, să cultive idei, sentimente, atitudini active, responsabile care să stimuleze şi să
determine acţiuni ferme în favoarea îndeplinirii cerinţelor unei lumi paşnice, a
înţelegerii şi cooperării. Dacă educaţia respectivă întruneşte un astfel de conţinut ea
presupune cultivarea unor atitudini superioare, conştientizarea oamenilor pentru
evitarea conflictelor, receptivitate şi flexibilitate, respect pentru valori şi de aspiraţii,
faţă de sine şi faţă de alţii etc.; îşi propune promovarea dialogului şi a cooperării,
formarea persoanelor pentru apărarea şi salvgardarea păcii şi liniştii.
Educaţia pentru pace şi cooperare îşi propune să transmită elevilor o cultură a
păcii, fiind tot mai mult prezentă în şcoli. Luînd aceasta în consideraţie UNESCO
militează activ în favoarea păcii – contribuind la o cultură a păcii – şi a înţelegerii
reciproce, evidenţiind valoarea educaţiei conform lui Delors J. “ca manifestare a

19
spiritului convieţuirii armonioase, un rezultat al dorinţei de a trăi împreună, ca membrii
activi ai statului mondial, gîndind şi acţionînd pentru binele generaţiilor viitoare”.
Educaţia pentru democraţie şi drepturile fundamentale ale omului vizează
formarea şi cultivarea capacităţilor de înţelegere şi de aplicare a democraţiei la nivelul
principiilor sale valorice de conducere socială eficientă (reprezentarea, separarea
puterilor, legitimitatea) şi a instituţiilor sale recunoscute la scara universală, care
promovează drepturile omului, incluse şi în programele şcolare şi universitare în cadrul
unor module sau discipline de învăţămînt. Se urmăreşte dobîndirea informaţiilor cu
privire la formele de guvernare democratice prin comparaţie cu cele nedemocratice,
cunoaşterea istoriei, cunoaşterea principiilor democratice, cunoaşterea cadrului juridic
internaţional şi naţional al dreptului, libertăţilor şi îndatoriilor, formarea atitudinii de
toleranţă politică, etnică, religioasă sau faţă de diferite opinii. Se intenţionează
formarea unui cetăţean conştient de drepturile şi responsabilităţile sale.

20
21
 Educaţia sanitară modernă. După unii autori educaţia sanitară modernă
încorporează educaţia nutriţională şi educaţia sexuală. Termenul promovarea sănătăţii
22
este sinonim cu educaţia pentru sănătate care are ca scop să-l determine pe oameni să
înveţe şi să ştie mai multe despre cauzele bolilor şi despre factorii care contribuie la
menţinerea sănătăţii. Din aceasta rezultă că educaţia sanitară modernă reprezintă, sub
aspect educaţional, procesul de informare, formare şi dezvoltare a omului – tînăr şi
adult – în domeniul sănătăţii, procesul înzestrării individului cu cunoştinţe, atitudini şi
obişnuinţe privind sănătatea. Finalitatea educaţiei sanitare în instituţiile de învăţămînt
fiind culturalizarea igienico-sanitară a copiilor şi tinerilor, în vederea formării unui stil
de existenţă şi comportare igienică, a unui mod de viaţă sănătos, contribuind – prin
perfecţionarea sănătăţii fizice, afectiv-emoţionale şi mintal-spirituale, la dezvoltarea
multilaterală a personalităţii şi la integrarea socială a celor educaţi. Cele trei etape ale
educaţiei sanitare moderne – teoretico-raţională, afectiv-emoţională şi practică, menite
a face trecerea de la cunoaştere şi înţelegere la plăcere şi senzaţii subiectiv-pozitive,
favorabile acţionării, şi de aici la practică, la comportare, constituie treptele pentru
atingerea scopului ultim al educaţiei sanitare: formarea unei concepţii şi a unui
comportament igienic.

23
24
25
26
 Exemple de activități opționale:
https://www.concursurilecomper.ro/download/revista_inv_preuniv/2016/martie
/50-SavaDiana-Activitate_optionala.pdf
https://www.studocu.com/ro/document/universitatea-din-pitesti/curs-practic-
de-limba-romana-receptarea-textului-scris-si-oral/optional-sanatatea-bogatia-cea-
mai-de-pret-2022-2023/35522674
https://www.gradinitaprichindelpucioasa.ro/wp-
content/uploads/2020/09/OPTIONAL-Singurel-ma-ingrijesc.pdf
27
 Educaţia interculturală, care ar putea fi definită ca o formă de educaţie pentru
toţi în spiritul recunoaşterii diferenţelor care apar în cadrul comunităţii precum şi a
respectului faţă de propria persoană, dar şi faţă de ceilalţi. Termenul a fost înlocuit cu
cel de “acceptanţă”, acesta insistînd pe implicarea pe care individul ar trebui să o
manifeste şi pe contribuţia pe care este dator să o aducă în ceea ce priveşte
întrepătrunderea dintre culture prin apropierea valorilor comune. Interculturalismul nu
trebuie să anuleze identitatea unei comunităţi, ci să o valorifice, insistînd pe valorile
care le apropie şi promovînd acceptanţa între oameni. Astfel sarcina şcolii de astăzi
devine de a forma elevilor o conştiinţă europeană prin cultivarea respectului şi
solidarităţii faţă de cultura unor popoare [6, p. 231-234.; 7, p. 22-27.; 12, p. 94-98].

28
29
 Exemple de programe opționale:
https://www.intercultural.ro/wp-content/uploads/2020/02/Ghid-Educatie-
Interculturala-web.pdf
https://asociatiaproetnica.ro/wp-
content/uploads/2021/11/ghid_practic_tipar.pdf
https://mecc.gov.md/sites/default/files/educatia_interculturala_clasele_i-ix.pdf
http://www.asociatia-profesorilor.ro/programa-optionala-pentru-invatamantul-
primar-educatie-interculturala.html

Pe viitor, este firesc, ca lista noilor educaţii să sufere modificări, fie prin
adăugarea unor noi educaţii, prin impunerea unor noi cerinţe şi conţinuturi educative,
fie prin dispariţia unor educaţii. Prin urmare, lista rămîne deschisă.
Tendinţa sau preocuparea de a asimila noile educaţii este în creştere, dar
decalajul dintre recomandările, studiile şi rezoluţiile realizate la nivel internaţional sau
naţional şi practica educaţională rămîne încă mare. În majoritatea ţărilor, autorii de
planuri şi programe şcolare nu situează încă problematica lumii contemporane în rîndul
surselor care trebuie să alimenteze conţinutul învăţămîntului. Problema deschisă este
cea a modalităţilor de solicitare şi angajare a elevilor în toate etapele parcurse de
inovaţiile sau reformele aduse învăţămîntului. Iar pentru a integra cu succes elevul în

30
societatea ce pe zi ce trece suferă de noi reforme trebuie să introducem treptat Noile
educaţii în sistemul de învăţămînt oferind şcolii oportunitatea de a-şi realiza scopul
deţinut prin noile imperative ale lumii contemporane ce conturează o nouă viziune
asupra problematicii lumii contemporane unde personajul principal este elevul.

1.3. Modalităţi de introducere a noilor educaţii

Metodologia valorificării noilor educaţii vizează toate dimensiunile –
intelectuală, morală, tehnologică, estetică, fizică – şi formele – formală, nonformală şi
informală – ale educaţiei. Procesul declanşat prin această abordare stimulează trecerea
de la demersurile specifice, la abordările globale, interdisciplinare, care permit
aprofundarea unor probleme sociale care cer soluţii concrete: pacea, democraţia,
justiţia socială, dezvoltarea, mediul, alimentaţia, sănătatea, protejarea copiilor şi a
tinerilor, promovarea învăţământului şi a cercetării ştiinţifice etc. Implementarea noilor
educaţii presupune elaborarea şi aplicarea unor strategii pedagogice şi sociale speciale.
Integrarea „noilor educaţii” în programele şcolare este realizată / realizabilă pe
baza a patru demersuri de proiectare a conţinutului instruirii:
1. Demersul infuzional – presupune efortul tuturor educatorilor în promovarea
conţinuturilor noilor educaţii, diseminarea informaţiei prin intermediul
disciplinelor de învăţămînt. De exemplu, problemele educaţiei ecologice sunt
abordate simultan la biologie, chimie, fizică, geografie dar şi la nivelul educaţiei
(intelectuale-morale-tehnologice-estetice-fizice/sanitare).
Acest tip de demers ridică două probleme metodologice de maximă importanţă
pedagogică şi socială: necesitatea de a integra informaţia adusă de la nivelul „noilor
educaţii” în structura programei şcolare, eliminînd practica tratării acesteia doar ca o
anexă a unei discipline „clasice” (sau a unui capitol sau manual) şi necesitatea de a
realiza efectiv o sinteză curriculară între cele două tipuri şi circuite informaţionale.
Principalul avantaj rezidă din faptul că nu este nevoie de modificarea planurilor şi
programelor şcolare. Presupune o abordare interdisciplinară a subiectelor, ajută la

31
dezvoltarea capacităţilor de a realiza transferul de cunoştinţe şi a face conexiuni la
elevi, nu supraîncarcă programele şcolare şi nu este costisitor..
2. Demersul modular/disciplinar angajează „Noile educaţii” în cadrul unor
discipline de studiu integrate la nivelul unor trepte şcolare dar şi la nivelul unor
dimensiuni ale educaţiei. De exemplu “educaţia ecologică” este abordată ca
modul în cadrul biologiei, în învăţămîntul liceal, cu obiective specifice
dimensiunii educaţiei intelectuale.
Acest tip de demers ridică problema corelaţiei existente între diferite module
introduse în cadrul unor discipline de învăţămînt. De asemenea, ridică problema
riscului unilateralizării obiectivelor specifice în cadrul aceleiaşi dimensiuni a educaţiei.
Dezavantajul care apare este pregătirea suplimentară specială de care au nevoie cadrele
didactice.
3. Demersul disciplinar angajează “Noile educaţii” în cadrul unei discipline
şcolare distincte. De exemplu educaţia ecologică apare ca disciplină de
învăţămînt, integrată în planul de învăţămînt proiectat la nivelul sistemului
şcolar respectiv, cu obiective pedagogice instituţionalizate la nivelul programei
şcolare, care procesează adecvat resursele generale şi specifice ale tuturor
dimensiunilor educaţiei.
Acest tip de demers a consacrat deja în planurile de învăţămînt noi discipline
şcolare: educaţia ecologică, educaţia civică, educaţia pentru drepturile omului, educaţia
sanitară, educaţia demografică şi mai ales educaţia tehnologică.
Problema metodologică pe care o ridică demersul disciplinar ţine de statutul
special al disciplinelor şcolare promovate pe această cale. Ele nu au baza academică
specifică ştiinţelor particulare, care dau şi titularea majorităţii disciplinelor şcolare.
Proiectarea lor presupune, astfel, în mod obiectiv, depăşirea tendinţelor
monodisciplinare în favoarea strategiilor pluridisciplinare centrate simultan asupra
conţinuturilor ştiinţifice preluate informativ dar şi a efectelor sociale, aplicative
prelucrate formativ, în sens intelectual, moral, tehnologic, estetic, fizic.

32
 4. Demersul trandisciplinar(team-teaching) angajează “noile educaţii” la nivelul
unor “sinteze ştiinţifice” propuse trimestrial sau annual de “echipe de profesori”.
De exemplu, problemele globale şi speciale ale educaţiei ecologice sunt abordate
de o echipă formată din profesori de filozofie, sociologie, economie; biologie,
chimie, fizică etc., în cadrul unor lecţii de sinteză, seminarii etice, conferinţe
tematice, dezbateri ideologice, concursuri şcolare etc.
Acest tip de demers,după afirmaţiile lui George Văideanu este “probabil cel mai
interesant, mai promiţător, dar şi mai greu de pus în aplicare”, răspunde unor teme
incluse în conţinutul „Noilor educaţii”, care reflectă tensiunea ideologică şi
psihosocială a problemelor lumii contemporane: democraţia; dezvoltarea economică;
apărarea mediului natural, valorificarea timpului liber, raportul dintre naţional şi
internaţional în viaţa politică; raportul dintre naţional şi universal în creaţiile culturale;
cultura societăţii postindustriale de tip informatizat. Dificultăţile metodologice inerente
acestui demers angajează sensibilitatea şi responsabilitatea socială a educatorilor:
capacitatea lor de abordare globală (intelectuală-morală-tehnologică-estetică-fizică) a
activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii: atitudinea lor de deschidere faţă de
problemele instruirii permanente, voinţa lor de auto-perfecţionare profesională
continuă [12, p.98-99].
Ca modalităţi practice de introducere a noilor educaţii, sunt menţionate trei
posibilităţi (Văideanu, 1998):
pătrunderea noilor educaţii în programele şcolare şi universitare sub forma unor
recomandări sau module de studiu independente, difuzate şi prin sistemele de
comunicare moderne: televiziune, radio, reţele de calculatoare etc;
implicarea noilor educatii în programele educaţionale ca alternative proiectate în
diferite formule pedagogice: module de instruire complementară (formală-nonfor-
mală), ghiduri, îndrumări metodologice, lucrări fundamentale centrate asupra
problemelor mari ale lumii contemporane (dezvoltarea economică, tehnologia
societăţii informatizate, educaţia permanentă, democratizarea şcolii, reforma
educaţiei...);

33
 regîndirea sistemelor de selectare şi de organizare a informaţiei în cadrul unui
curriculum care, fie "introduce module specifice"- pentru noile educaţii - integrate
ca discipline distincte în planul de învăţămînt (educaţia ecologică, educaţia pentru
o nouă ordine economică internaţională...), fie introduce conţinuturile specifice
unei noi educaţii în sfera mai multor discipline, printr-o "abordare infuzionala" .
Consultînd mai multe abordări în direcţia cercetată am stabilit că noile
educaţii pot fi valorificate în cadrul formelor educaţiei:
1. Frontal – la şcoală;
2. Nonformal – la lecţia de diriginţie, în cadrul activităţilor extracurriculare;
3. Informal – la activităţile extraşcolare.
În baza acestor constatări pot propune următoarele activităţi de valorificare a
noilor educaţii [Anexa 1].
Noile educaţii constituie o investiţie a educaţiei în procesul de soluţionare a
problematicii lumii contemporane. Ele au forme diverse şi sunt purtătoare de
conţinuturi noi. Astfel aceste conţinuturi noi trebuie valorificate prin divese metode în
cadrul şcolii pentru formarea şi sensibilizarea copiilor, tinerilor şi adulţilor care
participă la abordarea şi soluţionarea problemelor cu care omenirea este şi va fi
confruntată. Tipurile de activităţi propuse în cadrul acestui paragraf ar trebui realizate
în cadrul şcolii sub eghida învăţătorului cît şi a părinţilor pentru a pregăti elevii pentru
societatea contemporană-adică integrarea lor cu success în comunitate.

1.4. Rolul cadrului didactic în realizarea noilor educaţii

G.Văideanu susţine că într-o societate marcată de o explozie informaţională în
toate domeniile, educaţia trebuie cocepută în spiritul tehnologic al societăţii, al
cerinţelor economice, politice şi culturale prezente şi viitoare. Ritmul şi conţinutul
schimbărilor sociale determină necesitatea schimbărilor în sistemul de învăţămînt.
Obiectivele, conţinutul şi modalităţile de organizare a instruirii şi educaţiei în
instituţiile de învăţămînt trebuie concepute în spiritul însuşirii valorilor culturale.
Educaţia trebuie să favorizeze contactul cu valorile culturii şi civilizaţiei naţionale şi

34
universale şi să se realizeze în spiritul naţional, civic, al celui mai autentic patriotism,
în spiritul internaţional şi al respectării drepturilor omului. Educaţia instituţională
trebuie să contribuie în o mai mare măsură la socializarea individului, la formarea
capacităţilor lui de cunoaştere, a motivaţiei şi a atitudinilor [13].
N.Garştea menţionează că dezideratele învăţămîntului modern, în care accentul
se plasează pe aspectele de ordin formativ, pe elementele calitative ale formării
generaţiilor tinere în acord cu cerinţele comenzii sociale, presupun existenţa unor cadre
didactice bine pregătite, care posedă atît cultură generală, cît şi o cultură profesională
şi competenţe de cercetare. O formare profesională realizată în perspectivă culturală
nu poate decît să intensifice toate aceste calităţi.
Valorile curriculare sunt raportate la schimbările din societate. Astfel, pregătirea
şi perfecţionarea profesională a cadrelor didactice reprezintă doar o provocare pentru
o formare şi dezvoltare profesională continuă pe parcursul întregii vieţi, susţine
V.Pâslaru [10, p.20-22]. Condiţia primordială a existenţei umane este îmbunătăţirea,
desăvîrşirea propriei sale condiţii şi această afirmaţie este valabilă în mod special
pentru profesiile pedagogice, deoarece scopul educaţiei, esenţa ei este modificarea
fiinţei copilului, elevului, studentului, deci a celui educat. Or, educaţie înseamnă
schimbare – schimbarea omului, a mediului natural, social, cultural şi spiritual al
existenţei umane – toate acestea alcătuind împreună mediul educaţional. Prin educaţie
se schimbă deci nu numai fiinţa umană, dar şi lumea în care aceasta se produce ca atare
[5,p.71-72], iar schimbătorul – unealta educaţiei este cadrul didactic ce realizează
această sarcină pusă în faţa lui.
N.Garştea menţionează că apariţia noilor conţinuturi cu genericul noile educaţii
solicită formarea şi perfecţionarea continuă a cadrelor didactice. Prin raportarea lor la
conţinuturile fundamentale, educaţia poate fi definită ca activitate ce îi permite cadrului
didactic să le formeze tinerilor o cultură generală şi profesională, care se constituie din:
cultură juridică, cultură economică, cultură sanitară, cultură ecologică, cultură estetică,
cultură morală, cultură spirituală etc., în scopul realizării cît mai bine posibil a misiunii
de pedagog.

35
 În procesul de valorificare a noilor educaţii, în practica educaţională se stabilesc
trei niveluri:
Nivelul I corespunde unei etape de familiarizare cu noile educaţii – tipul de
învăţare este reproductiv, cu tendinţă spre imitare.
Nivelul II ţine de sugestiile formulate de elevi, de analiza comparativă a
informaţiilor, de situativitate.
Nivelul III poate fi considerat nivelul autonomiei decizionale, al implicării totale
în propria formare, propunerile vizează colectarea de informaţii suplimentare ce ţin de
noile educaţii.
Învăţătorul pledează pentru o formare profesională aplicativă care să conducă la
structurarea de competenţe într-un sistem suplu, flexibil, deschis, pentru un model
integrativ, aplicativ şi interdisciplinar. A învăţa presupune, desigur, aptitudini şi
abilităţi, dispoziţii, vocaţie, care se învaţă, în primul rînd, în practică, aplicînd reguli,
prescripţii, strategii. Învăţătorul trebuie să confrunte soluţii şi să corecteze erori,
deducînd pe cont propriu moduri ale comportamentului didactic. El va asimila
progresiv modelele acţionale cu relevanţa practică, atît în cadrul lecţiilor desfăşurate,
cît şi în cadrul activităţilor educative extradidactice şi extraşcolare [5,p.73-74].
În baza acestui considerent N.Garştea în articolul său ştiinţific „Personalitatea
studentului pedagog prin prisma noilor educaţii” evidenţiază sublim prin caracterizarea
studentului pedagog portretul învăţătorului prin prisma noilor educaţii.
Profilul învăţătorului prin prisma noilor educaţii:
1. Om de cultură, de ştiinţă şi un bun profesionist, cu deschidere către opera de
educaţie a elevilor săi, de modelare a minţii şi a sufletului lor.
2. Să manifeste dragoste de profesie şi vocaţia pentru munca educativă.
3. Formare profesională pe baza unei informaţii ample despre problematica lumii
contemporane, în scopul îmbogăţirii culturii generale şi profesionale, ce îl vor
ajuta să stabilească o bună corelaţie între disciplinele de învăţămînt şi
problematica lumii contemporane.

36
 4. Personalitate puternică ce va influenţa formarea intelectuală şi morală a elevilor.
Influenţa personală a învăţătorului nu poate fi înlocuită nici de manuale, nici de
instrucţiuni, nici de noile tehnici moderne audio-vizuale; calităţi şi trăsături de
personalitate, cum ar fi: să iubească mult copiii, să-i respecte, să fie sincer cu ei,
să dovedească o mare răbdare şi responsabilitate; să posede spiritul de dreptate,
să fie obiectiv şi nepărtinitor în apreciere.
5. Gîndire didactică ce accentuează următoarele trăsături specifice: capacitatea de
transmitere a valorilor, convingerea fermă despre lume şi viaţă, înţelegere şi
dragoste pentru copil, trăsături pedagogice specifice(spirit de observaţie,
imaginaţie pedagogică, tact pedagogic, exigenţă).
6. Sensibilitate socială – care constă după V.Panico în abilitatea de a contempla
lumea prin prisma celuilalt, nu numai din propriul punct de vedere şi de a
reacţiona în situaţiile sociale cu înţelegere şi empatie.
Avînd ca reper aceste criterii N.Garştea le-a raportat la obiectivele noilor
educaţii, conform cărora un student pedagog – adică viitorul cadru didactic trebuie:
• să fie pregătit pentru afirmare şi adaptare, astfel încît să fie conştient de impactul
schimbărilor asupra personalităţii sale şi cea a elevului (educaţia pentru schimbare
şi dezvoltare);
• să fie inventiv, receptiv, critic şi selectiv faţă de tot ce este nou (educaţia pentru
tehnologie şi progres);
• să cunoască mijloacele mass-media şi să fie selectivi faţă de ceea ce li se oferă
(educaţia pentru comunicare şi mass-media);
• să poată exprima clar, concis şi cursiv ideile (educaţia pentru comunicare şi mass-
media);
• să cunoască şi să poată opera cu noţiunile de populaţie, migraţie, natalitate,
morbiditate etc. (educaţia demografică);
• să posede o cultură a păcii (educaţia pentru pace şi cooperare);
• să adopte un stil de viaţă democrat (educaţia pentru participare şi democraţie);

37
 • să cunoască diverse activităţi care contribuie la refacerea forţelor fizice şi
spirituale (educaţia pentru timpul liber);
• să cunoască cultura altor popoare, dar şi să promoveze cultura naţională (educaţia
interculturală);
• să simtă pulsul timpului şi să-l anticipeze, participînd la pregătirea elevului de
mîine (educaţia pentru viitor);
• să înţeleagă rolul social al familiei şi să cunoască formele de cultură şi muncă
specifice mediului familial (educaţia pentru viaţa de familie);
• să cunoască compoziţia şi valoarea nutritivă a produselor alimentare, tipurile de
vitamine, combinarea produselor în scopul evitării îmbolnăvirii (educaţia
nutriţională);
• să cunoască şi să respecte legile, drepturile şi obligaţiile copilului (educaţia
juridică);
• să cunoască şi să conştientizeze scopul, obiectivele, căile, mijloacele şi necesitatea
ocrotirii şi ameliorării mediului înconjurător (educaţia ecologică);
• să cunoască factorii naturali (aer, apă, sol etc.) ai mediului înconjurător în vederea
ocrotirii sănătăţii elevului (educaţia ecologică);
• să cunoască noţiunile din domeniul economic, ca de exemplu: ban, valoarea
banului, buget familial, cerere, ofertă etc. şi să poată opera cu ele (educaţia
economică);
• să cunoască organismul uman şi funcţiile sale pentru dezvoltarea fizică şi psihică
(educaţia sanitară);
• să cunoască noţiunile de sănătate, afectare, călire şi îngrijire a organismului în
vederea culturalizării igienico-sanitare a elevilor (educaţia sanitară).
Îndeplinind aceste criterii ce evidenţiază profilul unui cadru didactic competent
prin prisma noilor educaţii, se subliniază şi rolul învăţătorului în realizarea noilor
educaţii.
În baza cercetării efectuate N.Garştea susţine ideea că noile educaţii contribuie
la formarea unui învăţător contemporan, cu o personalitate complexă, adaptabilă rapid
38
la noile situaţii şi capabil de a soluţiona problemele din ce în ce mai numeroase şi
diverse care îi stau în faţă. Obiectivele fundamentale ale noilor educaţii vizează
transmiterea de cunoştinţe, formarea şi promovarea de convingeri şi atitudini despre şi
pentru problematica lumii de azi şi, în consecinţă, stimularea deprinderilor şi
comportamentelor umane favorabile soluţionării problemelor existente. Cu ajutorul
acestei dimensiuni educaţionale, cerinţele definitorii ale problematicii lumii
contemporane sunt asimilate, în mod diferit şi nuanţat, de cadrele didactice în plin
proces de formare şi afirmare a personalităţii creatoare, formîndu-se competenţele,
concepţiile şi atitudinile adecvate stimulării şi participării active la soluţionarea
problemelor.
Noile educaţii lărgesc orizontul de cunoaştere al cadrelor didactice şi îi ajută să
se adapteze la o lume în schimbare, complexă, interdependentă. Aceste comandamente
cer ca educaţia şi instruirea să fie organizată în jurul a patru tipuri fundamentale de
învăţare, care, pe parcursul vieţii, constituie pilonii cunoaşterii: a învăţa să ştii, a învăţa
să faci, a învăţa să colaborezi, a învăţa să fii. Aceste tipuri tratează educaţia ca un proces
care tinde să realizeze obiectivele specifice problemtaticii lumii contemporane, ce ţine
de dezvoltarea individului, de potenţialul lui creativ şi de competenţele lui
profesionale.
Noile educații sunt soluții de ordin practic, pe care le-a propus sistemul
educațional întru rezolvarea problemelor cu care se confruntă societatea contemporană
în toate domeniile de activitate. Noile educații au drept scop formarea conduitei și
conștiinței morale din perspectiva valorilor aferente tuturor aspectelor de existență și
activitate umană, și anume aspectul economic, ecologic, informațional, cultural,
nutrițional, democratic, demografic, moral-civic etc. Obiectivele specifice ale noilor
educații țin să dezvolte individul, potențialul lui creativ și competențele profesionale.
Tendinţa sau preocuparea de a asimila noile educaţii este în creştere, dar
decalajul dintre recomandările, studiile şi rezoluţiile realizate la nivel internaţional sau
naţional şi practica educaţională rămîne încă mare. În majoritatea ţărilor, autorii de
planuri şi programe şcolare nu situează încă problematica lumii contemporane în rîndul

39
surselor care trebuie să alimenteze conţinutul învăţămîntului. Problema deschisă este
cea a modalităţilor de solicitare şi angajare a elevilor în toate etapele parcurse de
inovaţiile sau reformele aduse învăţămîntului. Iar pentru a integra cu succes elevul în
societatea ce pe zi ce trece suferă de noi reforme trebuie să introducem treptat Noile
educaţii în sistemul de învăţămînt oferind şcolii oportunitatea de a-şi realiza scopul
deţinut, prin noile imperative ale lumii contemporane ce conturează o nouă viziune
asupra problematicii lumii contemporane unde personajul principal este elevul.
Noile educaţii constituie o investiţie a educaţiei în procesul de soluţionare a
problematicii lumii contemporane. Ele au forme diverse şi sunt purtătoare de
conţinuturi noi. Astfel aceste conţinuturi noi trebuie valorificate prin divese metode în
cadrul şcolii pentru formarea şi sensibilizarea copiilor, tinerilor şi adulţilor care
participă la abordarea şi soluţionarea problemelor cu care omenirea este şi va fi
confruntată. Tipurile de activităţi propuse în cadrul acestei cercetări ar trebui realizate
în cadrul şcolii sub eghida învăţătorului cît şi a părinţilor pentru a pregăti elevii pentru
societatea contemporană-adică integrarea lor cu success în comunitate.
Rolul cadrului didactic în realizarea noilor educaţii este de a soluţiona
problemele care îi stau în cale pentru realizarea obiectivelor caracteristice noilor
educaţii în cadrul orelor organizate în jurul celor patru tipuri fundamentale de învăţare
ce constituie pilonii cunoaşterii, aceasta la rîndul său favorizînd dezvoltarea individului
(elevului), potenţialului său creativ şi competenţelor profesionale care îl vor ajuta la o
integrare cu succes în comunitate.
Fiind un răspuns la problemele lumii contemporane, noile educaţii au ca scop
dezvoltarea elevului din toate aspectele pentru ca el să poată confrunta lumea
contemporană şi să se integreze în ea cu uşurinţă. Şi pentru acesta noile educaţii
apelează la toate personajele principale din sistemul educaţional care sunt şcoala,
învăţătorul şi nu în ultimul rînd părinţii. Acest trio îmbinat cu succes asigură un viitor
prosper elevului în lumea contemporană.

40
 Bibliografie

1. Cristea S. Fundamentele pedagogiei. Iași: Poliom, 2010, 396 p.

2. Cristea S. Noile educaţii în pedagogia postmodernă. În: Didactica Pro..., 2009,
nr.4. p.-53-56.
3. Cristea S. Dicţionar de pedagogie. Ch.: Ed. Litera, 2000.
4. Garştea N. Personalitatea studentului pedagog prin prisma noilor educaţii.
Materialele conf. şt. internaţ. Vol.I. Ch.: Tipogr. UPS “Ion Creangă”, 2010, p.234-
242.
5. Garştea N. Valorificarea noilor educaţii în învăţămîntul primar. În: Revista de
ştiinţe socioumane, 2012, nr.2(21), p.70-78.
6. Garştea N. Familiarizarea părinţilor cu noile educaţii. Materialele conf. şt.-
practică internaţ. Vol.I, Ed. II-a. Ch.: Tipogr. UPS “Ion Creangă”, 2003, p.230-
235.
7. Marinescu M. Noile educații în societatea cunoașterii. Bucureşti: Pro
Universitaria, 2013, p.270.
8. Pâslaru P. Noile educaţii a conştiinţei pedagogice. În: Didactica Pro..., 2009, nr.4,
p.3-9.
9. Pâslaru Vl. Noile educații și educația morală a adolescentului. În: Didactica Pro...,
2009, nr. 5-6, p. 35-38.
10. Pâslaru Vl. Valorile educaţionale din perspectiva curriculară. În: Didactica Pro...,
2000, nr.4, p.20-22.
11. Papuc L. Noile educații – imperative ale lumii contemporane. Chișinău:
Tipografia centrală, 1996.
12. Savu N. Noile educații, o realitate a lumii contemporane. În: Învățămîntul
preșcolar, 2011, nr. 3-4, p. 94-97.
13. Văideanu G. Educaţia la frontiera dintre milenii. Bucureşti: Ed. Politică, 1988.

41