Hartan Raluca Andra (Cas - Avasilcai), PIPP, ID, An1

Hârţan Raluca Andra (căs.
Avasilcăi)
UAIC,FPSE,PIPP,ID,An 1,sem.II, grupa 1
311340702RSL191013
Tema de control 1
1. Analizați specificul și argumentați actualitatea metodei socratice.
Metoda socratică este un sistem de obținere a cunoașterii prin îmbinarea neștiinței, maieuticii
și ironiei. Din punct de vedere strict logic metoda este una inductivă și constă în „obținerea
adevărurilor celor mai importante – legile și teoremele –, care sunt exprimate de cele mai multe
ori prin propoziții universal-afirmative“. Socrate nu a descoperit și nici nu a teoretizat inducția ca
metodă a logicii, dar a utilizat-o magistral, aducând-o la nivel de artă.
Metoda socratică include două procedee de bază şi anume: ironia şi maieutica.
Ironia are un rol foarte important deoarece prin intermediul ei Socrate intră în joc atunci când
spune că “ştie că nu ştie nimic”; maniera în care Socrate pune întrebările, prefacându-se că nu
ştie nimic, introduce o nuanţă specială, ce corespunde, până la un punct ironiei din timpul nostru.
Scopul acestei etape este de a trezi în discipol încrederea în sine, pentru a-l face apt să descopere
adevărul. Ironia e îndreptată şi împotriva aroganţei sofiştilor, a pretenţiilor lor de a cunoaşte
totul. Principala ţintă a ironiei nu era necunoaşterea, ci falsa cunoaştere, confuzia; cu ajutorul
ironiei, Socrate urmăreşte înlăturarea prejudecăţilor, a confuziilor şi pregăteşte terenul pentru
cunoaşterea de sine.
Socrate consideră că adevărul zace în conştiinţa fiecărui om, de unde trebuie scos la iveală
printr-un “tact pedagogic” - aducere la lumină, dezvăluirea ascunsului. Aceasta are loc ca urmare
a dialogului, care presupune comunicare între elev și profesor. Scopul maieuticii este
descoperirea generalului şi universalului, care sălăşluieşte în fiecare, dincolo de opiniile, de
părerile fluctuante.
Abordarea prin tehnica întrebarilor socratice se bazează pe practică unui dialog disciplinat,
reflexiv. Prin aceasta tehnica, profesorul pretinde că nu-i este cunoscut subiectul pentru a începe
o discutie cu elevii. Cu un astfel de mod de a acţiona al profesorului, elevul îşi dezvolta la maxim
cunoştinţele despre un subiect. Tehnica întrebărilor socratice reprezintă o modalitate eficientă de
a explora idei în profunzime. Ea poate fi utilizată la toate nivelurile de învăţământ şi reprezintă
un instrument foarte util pentru toţi profesorii. Tehnica poate fi utilizată în diferite etape ale unei
Hârţan Raluca Andra (căs.Avasilcăi)
311340702RSL191013
unităţi de învăţare sau proiect. Apelând la această abordare, profesorii promovează gândirea
independentă a elevilor şi le dau sentimentul de „proprietate” asupra a ceea ce învaţă. Aceste
tipuri de întrebări pot necesita o anumită perioadă de practică, de exerciţiu, atât din partea
profesorilor, cât şi a elevilor, deoarece pot reprezenta o metodă absolut nouă de învăţare.
Capacităţile de gândire de nivel superior sunt prezente în timp ce elevii gândesc, discută, dezbat,
evaluează şi analizează conţinutul prin filtrul propriei gândiri şi a celor din jurul lor.
Astfel trăsăturile fundamentale ale concepţiei socratice asupra moralității: optimismul și

intelectualismul.
2. Precizați și argumentați trei trăsături definitorii ale concepției platoniciene cu

privire la educație.
Platon a conturat statul ideal, cel în care domnește dreptatea, o virtute conform căreia fiecare
tip uman se ocupă de ceea ce-i este orânduit prin funcția sufletească dominantă: cei capabili de
practicarea virtuții rațiunii (înțelepciunea) elaborează legi, cei capabili de practicarea virtuții
părții pasionale (curajul) se ocupă cu apărarea, iar cei înzestrați cu posibilitatea practicării virtuții
corespunzătoare părții apetente a sufletului (cumpătarea) sunt responsabili de asigurarea
resurselor. Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale, a fost interesat de matematică, a
scris dialoguri filozofice și a pus bazele Academiei din Atena, prima instituție de învățământ
superior din lumea occidentală. Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele
deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.”
Una dintre trăsăturile definitorii ale concepţiei platoniciene cu privire la educaţie este aceea
că statul trebuie să asigure societăţii, tineri sănătoşi şi curajosi, fapt pentru care Platon propune
un prim sistem pedagogic în cadrul căruia educaţia capătă un caracter instituţional statal având
obligaţia să adune şi să reţină copiii în internate speciale. În lucrarea “Legile”, Platon susţine
ideea realizării etapizate, pe vârste a educaţiei după cum urmează: între 3 şi 6 ani, educaţia se va
face prin jocuri, sau relatarea unei legende; de la 6 până la 10 ani, se introduc exerciţiile de
călărie şi trasul cu arcul; 10-13 ani, copilul este iniţiat în tainele scrisului şi cititului; 13-16 ani-
instrucţia prin intermediul artei muzelor (matematici, dans, cânt); 16-20 ani-pregătirea militară;
311340702RSL191013
20-30 ani-pregătirea filozofica; 30-35 ani – formarea competenţei; după 35 ani - îndeletnicirea cu
sarcini de stat; dupa 50 ani-funcţia de conducător al statului.
De asemenea, Platon se dovedeşte a fi susţinător al moralităţii .Astfel, statul nu are nevoie de

legi, ci de o profunda moralitate, animată de voinţă; el pune decăderea diferitelor state pe seama
decăderii morale a indivizilor; de aceea acordă o mare atenţie educaţiei morale a tuturor
indivizilor. Legea scrisa e moartă, în timp ce conştiinţa morală a filosofului e legea vie. Unitatea
cetăţii are doi inamici: interesul individual şi interesul familiei. De aceea, proprietatea privată şi
familia trebuie desfiinţate. Întrucât omul poate fi perfect din punct de vedere moral doar într-un
stat bine organizat şi invers numai nişte cetăţeni cu adevărat culţi, bine educaţi şi virtuoşi se pot
asocia, formând un stat, în care domneşte ordinea şi legea. Scopul statului este de a crea condiţii
pentru realizarea dreptăţii.
3. Explicați de ce este teoria devenirii un fundament pentru concepția aristotelică

referitoare la educație.
Teoria devenirii are la bază idea că, devenirea reprezintă transformarea unei substanţe
determinate în altă substanţă determinată, mişcare cu scop, de la materie la formă. În acest
compus materie-formă, care dă substanţa, hotărâtoare este forma. Materia este fiinţa
nedeterminată, substanţa este fiinţa determinată. Fără formă nimic nu poate sa fie. Materia nu are
existenţă deplină fără formă. Dobândirea virtuţii prin educaţie se realizează treptat, prin
subordonarea şi dominarea sufletului vegetativ şi animal de către sufletul raţional, “omul este un
animal sociabil din fire”.
Având la bază această teorie, Aristotel îşi construieşte concepţia referitoare la educaţie.
Aristotel vede dezvoltarea progresivă a naturii copilului ca fiind rezultatul interacţiunii dintre
materie şi formă: “După cum mână este unealta uneltelor, tot aşa şi intelectul este forma
formelor, pe când senzaţia este forma lucrurilor percepute” (Despre suflet, 1969, p.97). Rolul
educaţiei este de a forma, de a da o formă materiei umane. Astfel, educaţia este vazută de către
acesta asemenea artei sculptorului, care ciopleşte blocul de marmură pentru a-i da o formă, o
acţiune de dăltuire a fiinţei umane, demodelare.
311340702RSL191013
Educaţia urmăreşte dezvoltarea progresivă a naturii copilului pe cele trei dimensiuni

corespunzătoare celor trei ipostaze ale sufletului:
- vegetativ: vitalul, principiul vieţii, căruia îi sunt caracteristice hrănirea si procrearea;
- senzitiv: animal, capacitatea de a avea senzaţii şi dorinţe, imaginaţie şi memorie;
- raţional: acea parte care nu depinde de nimic din corp; raţiunea îl îndreaptă pe om către
adevăr şi îl face nemuritor.
Educaţia este în concepţia lui Aristotel un proces continuu de formare a materiei umane
asupra căreia acţionează atât influenţele sociale cât şi cele familiale pentru atingerea scopului
acesteia: realizarea fericirii şi a virtuţii, valorilor morale.
4. Argumentați rolul modelului educațional grecesc la dezvoltarea sistemului roman

de educație.
Sistemul grecesc a servit drept model pentru sistemul roman de învăţământ. Educaţia greacă
putea fi definită ca o educaţie a eroilor (homerică), astfel că educaţia poate fi definită ca o
imitaţie a strămoşilor.
Astfel, în sistemul educaţional roman studiul muzicii era considerat potrivit mai ales pentru
fete, gimnastica este acceptată mai ales ca igienă şi mai puţin ca sport, atletismul nu era acceptat,
circul şi amfiteatrul înlocuind stadionul. Tradiţia naţională şi cea a propriei familii au un rol
foarte important în formarea tânărului nobil. Pâna la 7 ani, rolul esenţial în educaţie revine
mamei, după care, de educaţia copilului se ocupă mai ales tatăl. La 16 ani se încheie educaţia
familială printr-o ceremonie solemnă. Există de obicei o trăsătură marcantă, ce caracterizează
prin tradiţie marile familii. În Roma republicană, tânarul din înalta societate romana îsi putea
continua educatia 2-3 ani în şcolile retorice sau filosofice din Alexandria, Atena sau alte centre
elenistice răsăritene. Greaca era limba internaţională a diplomaţiei, iar retorica era fundamentală
pentru formarea viitorilor politicieni. În sec al III-lea au apărut şcoli retorice în limba greacă la
Roma iar odată cu Cicero se va dezvolta învăţâmântul retoric în limba latină. Marcus Aurelius şi-
a scris Meditaţiile în limba greacă, iar Quintilianus recomanda elevilor săi să-şi înceapă studiile
mai întâi în greacă şi apoi în latină.
311340702RSL191013
Idealul educaţiei nu-l constituie cultura enciclopedică, ci vorbirea corectă, formarea unui
bun orator. Quintilianus acorda o mare atenţie primilor ani de educaţie şi considera că o bună
doică trebuie să dovedească o disciplină morală ireproşabilă, dar şi o vorbire corectă. Primele
impresii pe care copilul le acumulează îl vor influenţa toată viaţa. La 7 ani, copilul trebuie să
frecventeze şcoala publica. Rolul esenţial în educaţia copilului revine acum educatorului, care
trebuie să aibă o ţinută morală ireproşabilă şi capacitate de adaptare la specificul vârstei şi al
fiecărui copil.Cea mai importanta calitate a dascălului pentru elevii săi, este integritatea
caracterului, conştient ca preia locul părintelui, acesta înţelege capacităţile copilului şi-şi
adaptează stilul şi conţinutul în functie de acestea.
Tema de control 2
1. Precizați și argumentați trei trăsături definitorii ale pedagogiei creștine.
Apărut în primul secol al erei noastre, creştinismul, prin intermediul vieţii lui Iisus Hristos
relatată în Evanghelii, devine religia oficială a Imperiului Roman, înainte de a domina gândirea
europeană În primul secol, învăţătura se primea în întâlnirile creştine sau în familiile creştine.
Întâlnirile fiind de trei feluri: pentru învăţarea Scripturii în scopul edificării; masa dragostei,
urmată de Cina Domnului și întâlniri pentru rezolvarea problemelor curente.
Primii creştini aduceau cu ei din iudaism un respect pentru învăţătură şi tradiţie, în care
ştiinţa de carte era preţuită pentru studiul Scripturii şi abia apoi în scopuri seculare. Au apărut
treptat şcolile catehumenice, biserica pretindea ca noii creştini să fie supuşi timp de câţiva ani
unei perioade de probă înainte de a primi botezul şi de a lua Cina Domnului. Aceştia erau iniţiaţi
de prezbiterii bisericii, de diaconi şi chiar laici, de obicei în casele învăţătorilor lor. Aceste şcoli
au constituit prima formă de educare a Bisericii Primare, în care erau instruiţi copiii
credincioşilor dar şi evrei adulţi sau convertiţi. Scopul instruirii în aceste şcoli constă în
dobândirea unei învăţături sistematice pentru iniţierea celor care urmau să primească botezul
crestin. Dezvoltarea moral-spirituală era considerată mai importantă decât transmiterea
conţinutului. Şcoala căpăta tot mai mult un caracter religios, profesorii erau selecţionaţi din
311340702RSL191013
rândul preoţilor iar conţinutul învăţământului era croit după dogmele creştine. Ideea care stătea la
baza întregii activităţi educative era specifică acestor dogme şi susţinea că întrucât omul este
înclinat spre păcat el nu va putea fi format decât prin credinţă, prin cultivarea ascentismului. În
consecinţă, se renunţă la preocupările pentru educaţia fizică şi estetică a tinerilor în favoarea unei
educaţii moral-creştine. Prin contribuţia „părinţilor bisericii” credinţa creştină se împrăştie în
lumea greco-romană, cu a cărei gândire stabileşte un fel de compromis de ordin religios şi
filosofic.
Prin contribuţia ordinelor călugăreşti (al dominicanilor, franciscanilor ş.a.) se organizează

şcoli mănăstireşti pe lângă mănăstiri sau catedrale episcopale. În anul 179 a fost înfiinţată şcoala
catehetică din Alexandria de către Pantaenus Doctrina platoniciană era la baza acesteia. Scoala
catehetica din Antiohia pleca de la doctrina aristotelică, folosea metoda inductivă, fiind interesată
de Iisus cel istoric şi propunând o interpretare istorică. Şcolile catehetice propuneau o abordare
ştiinţifică a creştinismului; cu timpul au devenit seminarii pentru pregătirea preoţilor, instruirea
elevilor se realiza astfel încât să promoveze memorarea fidelă a textelor studiate. Diocletian a
pus un accent deosebit pe educaţie şi a construit mari biblioteci, a trimis învăţaţi în Alexandria
pentru a transcrie textele clasice şi a aduce copii în bibliotecile din Roma. În perioada de glorie a
Imperiului, învăţaţii romani au alcătuit propria programă de arte liberale, influenţată de cea din
şcolile greceşti. În secolul I î.Hr. existau nouă domenii de studiu: logica, retorica, gramatica,
aritmetica, geometria, astronomia, medicina şi arhitectura. În perioada de destrămare a
Imperiului Roma, Martianus Capella i-a convins pe educatori să elimine arhitectura şi medicina.
Celelalte arte liberale au devenit cunoscute apoi ca trivium (gramatica, retorica, logica) şi
quadrivium (aritmetica, geometria, astronomia şi muzica). Acestea alcătuiau conţinutul
programei artelor liberale în Europa, începând cu sfârșitul secolului al IV-lea.
Părintele renaşterii carolingiene este considerat Bede primul mare istoric şi om de litere
englez. Succesorul lui Egbert, Alcuin, şi-a alcătuit programa pe baza celor 7 arte liberale
considerate 7 “coloane sau trepte” ale formării, deasupra cărora se afla teologia. Putea ajunge la
înţelepciune numai cel care a urcat aceste 7 coloane. Urcuşul presupunea o ierarhie bine stabilită:
se pleaca de la gramatică, se trece prin retorică, dialectică, aritmetică, geometrie, muzică şi
astrologie. Carol cel Mare a decretat o legislaţie a educaţiei potrivit căreia fiecare mănăstire
trebuia să conducă o şcoală în care baieţii să înveţe cititul, scrisul, cântatul psalmilor, aritmetica
311340702RSL191013
şi gramatica latină. Din secolele IV-V educaţia elevilor a fost încredinţată unui dascăl numit
scholasticus, profesor de retorică şi gramatică care a predat într-o şcoală publică dar s-a
convertit.
Impulsionarea meşteşugurilor şi a comerţului impune înfiinţarea unor şcoli cu caracter

particular şi cu o orientare laică: şcolile de gramatică, şcolile latine şi, mai cu seamă,şcolile
breslelor şi ghildelor ( şcoli cu caracter profesional). În aceste şcoli, predarea nu se mai făcea
doar în limba latină ci şi în limba maternă, iar alături de scris, citit şi socotit se studiau şi diverse
discipline cu caracter practic, realist. Tot mai mulţi gânditori ai timpului simţeau nevoia să îşi
întemeieze credinţa pe raţiune (de pildă PETRUS ABELARD afirma în sec. XII, deci cu zece
secole după Tertulian – care obişnuia să spună „cred pentru că este absurd” – „cred pentru că
înţeleg”). Şcolastica, mişcare culturală iniţiată deja în sec. IX, ia amploare influenţând într-o şi
mai mare măsură învăţământul. În marile oraşe ale Europei se organizează şcoli comunale în
limba naţională unde spiritul realist şi laic este tot mai prezent. Aceste şcoli (de exemplu Şcoala
din Salerno, Italia sau de la Mountpellier, Franţa) nu mai erau şcoli de nivel elementar, ci de un
nivel mediu sau supramediu. Cei care frecventau cursurile acestor şcoli, cât şi profesorii care
predau aici, simţeau nevoia de a obţine o mai mare autonomie faţă de autorităţile civile şi
religioase şi de aceea s-au asociat în aşa-numitele universitas (termen care, mai târziu, avea să
desemneze instituţii de învăţământ superior). Şcolile de la catedralele din Paris, Chartres,
Orleans, Liege, Utrecht, Toledo au devenit foarte cunoscute în secolele XI-XIII. De asemenea
traducerile din Aristotel au avut un impact deosebit asupra universităţilor apusene.
311340702RSL191013
2. Analizați comparativ concepția augustiniană și cea tomistă cu privire la tema

învățătorului.
SF.AUGUSTIN SF.TOMA DE AQUINO
-învăţământ intuitiv, bazat pe cunoaştere şi - Dumnezeu este învăţătorul lăuntric şi cel dintâi,
trăire,un învăţământ plăcut care să cultive învăţătorul prin excelenţă, pentru că El posedă
creativitatea şi înclinaţiile copilului şi să dea perfecţiunea oricărei ştiinţe şi vorbeşte în noi prin
expresie predispoziţiei pentru joc; raţiune - pentru că întreaga învăţătură omenească
-educatorul trebuie să fie un înţelept, un om poate fi eficace doar în virtutea luminii raţiunii,
moderat, un bun exemplu pentru elevii săi. El sădită în noi de Dumnezeu ca o asemănare a
trebuie să trăiască împreună cu elevii săi o Adevărului revelat, prezent în noi;
comunitate de interese şi aspiraţii, să cultive - omul care cunoaşte o anumită ştiinţă poate fi
spontaneitatea elevilor săi şi să-i înveţe să numit învăţător atunci când, comunicând elevului
descopere lumea; cunoaşterea sa, devine cauza cunoaşterii la elev :
-dezvoltă tema învăţătorului lăuntric, deplin „învăţătorul stimulează aşadar intelectul (elevului)
coerentă cu concepţia despre adevăr, despre spre cunoaşterea lucrurilor pe care le prezintă, aşa
Dumnezeu şi fiinţa interioară din celelalte scrieri, cum o cauză motrice esenţială determină trecerea de
îndeosebi din Confesiuni.Scrisă la scurt timp după la potenţialitate la act" (Toma de Aquino, 1994, p.
convertirea la creştinism, lucrarea se prezintă sub 65);
forma unui dialog purtat cu fiul său Adeodatus (“cel -cel ce învaţă pe altul, adică învăţătorul, trebuie să
dăruit de Dumnezeu”), de doar 16 ani, un copil posede ştiinţa pe care o transmite altuia în mod clar
deosebit de dotat intelectual şi înzestrat pentru şi desăvârşit; or, nu în această situaţie se găseşte cel
filosofie (a murit înainte de a împlini 18 ani). care dobândeşte ştiinţa prin el însuşi;
Scopul dialogului este de a răspunde la întrebarea -omul poate fi numit învăţător dacă devine cauza
“Cine poate fi numit învăţător şi care este rolul cunoaşterii la elev. Învăţătorul trebuie să posede
limbii, ca sistem de semne în dobândirea cunoaşterea şi, de asemenea, ştiinţa transmiterii
cunoaşterii?” Concluzia dialogului este că omul cunoaşterii în mod clar şi desăvârşit:“(...)se spune
care predă cunoştinţe altora nu poate fi numit aşadar că unul îl învaţă pe altul pentru că îi expune
învăţător; doar aparent acesta poate instrui, celuilalt prin semne acest proces raţional care se
311340702RSL191013
transmiţând cunoştinţe prin limbaj. El doar readuce realizează în el prin (propria sa) raţiune naturală şi,
în minte lucruri cunoscute anterior sau îndeamnă la astfel, raţiunea naturală a discipolului ajunge - prin
cunoaștere. Lucrarea este o subtilă critică a cele de acest fel prezentate lui (folosite) ca
capacităţii limbajului, ca sistem semiotic, de a instrumente - la cunoaşterea lucrurilor pe care nu le
transmite mesajul astfel încât acesta să ajungă de la ştie” (Toma d’Aquino, 1994, p. 55);
vorbitor la ascultător fără distorsiuni. Augustin -cauza ultimă a cunoașterii este de natură divină;
susţine că noi doar reamintim prin limbaj, altora sau Dumnezeu este adevăratul învățător: “Dar lumina
nouă înşine, cunoştinţele dobândite anterior prin unei raţiuni de acest fel, prin care asemenea
percepere directă, când e vorba de lucrurile principii ne sunt cunoscute, a fost sădită în noi de
materiale, sau prin iluminare lăuntrică, atunci când Dumnezeu ca o asemănare a adevărului
e vorba de idei; increat,prezent în noi. Iată de ce, întrucât întreaga
-cuvintele sunt semne ale lucrurilor, dar nu sunt noastră învăţătură omenească poate fi eficace dor în
echivalente cu lucrurile; ele au valoare virtutea acelei lumini, este evident că numai
rememorativă. Înţelegerea prin limbaj este posibilă Dumnezeu poate fi învăţătorul lăuntric şi cel dintâi,
numai dacă a existat o percepere anterioară a aşa cum natura vindecă lăuntric şi cea dintâi”
lucrurilor; (Toma d’Aquino, 1994, pp.55-56);
-cuvintele pot aduce şi informaţii noi despre -pentru Toma, a învăţa însemna a media între om
obiecte, prin descrieri, definiţii etc., dar nu pot şi Dumnezeu prin dezvoltarea propriei raţiuni şi a
instrui. Sunt necesare în cunoaştere, pentru că raţiunii celorlalţi;
îndeamnă la cunoaştere şi înţelegere, au rol -profesorul trebuie să-şi aleagă cu grijă cuvintele,
stimulativ; exemplele, comparaţiile, pentru că el este cauza
-învăţătorul are un aport esenţial la realizarea cunoaşterii la elev, prin cuvintele-semne pe care le
educaţiei.Contribuţia învăţătorului rezidă în a vehiculează. El compară adesea arta de a preda cu
îndepărta obstacolele din calea cunoaşterii de către arta de a vindeca;
elev,dar şi de a ajuta în mod efectiv la actualizarea -elevul are un rol activ în dobândirea cunoaşterii;
potenţialităţii cunoaşterii. profesorul doar asistă acest proces, în care voinţa
celui care învaţă are un rol hotărâtor, îl avertizează
pe elev şi-i conduce gândirea către învăţătura
adevărată care e de natură divină. Profesorul
înlătură obstacolele din calea cunoaşterii şi-l ajută
311340702RSL191013
pe elev să-și actualizeze potenţialul cognitiv.

Instruirea este mai rapidă şi mai eficientă decât
învăţarea prin descoperire personală.
Tema de control 3
1. Analizați și ilustrați trăsăturile pedagogiei renascentiste, făcând trimitere la

concepțiile pedagogice ale următorilor reprezentați: Erasmus din Rotterdam,
Montaigne, Rabelais, Vives.
Erasmus din Rotterdam (1467-1536)
„Omul nu se naşte om, ci devine", declară Erasmus în” Despre creşterea copiilor”. Devenirea
maturului depinde de calitatea formării în anii tinereţii. Omul, prin raţiunea pe care Dumnezeu i-
a dăruit-o prin creaţie, poate să-şi amelioreze natura sa primitivă, cu condiţia ca educaţia să fie
liberală, adică să se sprijine pe liberul arbitru al omului. Gânditorul avansează numeroase
sugestii pedagogice referitoare la unitatea dintre corp şi suflet, dintre fiziologie şi psihologie,
revendicând necesitatea unei educaţii genetice, în acord cu treptele de vârstă, prin stimularea
interesului prin activităţi ludice. Este unul dintre primii pedagogi care atrag atenţia asupra
importanţei politeţii. Într-un secol încă deficitar din acest punct de vedere, Erasmus a intuit că
politeţea are o componentă morală, dincolo de aspectul simplei convenţii, iar încorporarea
regulilor bunei purtări reprezintă un exerciţiu moral indispensabil formării personalităţii.
De asemenea, el pledează pentru educaţia femeii în spiritul politeţii şi al bunelor moravuri. În

“Educarea principelui creştin”, Erasmus expune o serie de principii educative cu privire la
educaţia arhiducelui Carol, viitorul Carol Quintul, reguli referitoare la direcţiile de formare a
viitorului conducător. Contrar principiilor lui Machiavelli, Erasmus pledează nu numai pentru o
educaţie fizică şi militară, ci şi pentru formarea intelectuală şi morală cu scopul de a putea face
faţă sarcinilor viitoare. Principele trebuie să servească intereselor celorlalţi, să-şi părăsească
propriul egoism şi să fie un om al păcii şi bunei înţelegeri.
311340702RSL191013
În lucrarea “Elogiul nebuniei”, Erasmus critică învăţământul timpului său, şcolile fiind
percepute ca adevărate închisori spirituale. „Veşnic hămesiţi de foame şi soioşi, îmbătrânesc în
mijlocul unei turme de copii, în şcolile acelea, ba, mai bine zis, locuri de tristeţe, în puşcăriile lor
şi în acele odăi de tortură, asurziţi de strigăte şi sufocaţi de duhoare şi murdărie... Ei se cred cei
mai merituoşi oameni de pe pământ. Ce încântaţi sunt ei de ei înşişi, când cu chipul şi cu glasul
lor ameninţător bagă spaimă în ceata speriată de copii pe care, după bunul lor plac, îi snopesc în
bătăi cu nuiele, beţe, vergi" (Erasmus, 1959, p. 77). Educaţia scolastică, bazată pe reproducere
mecanică, nu este pe placul marelui umanist. „Imitaţia este o sclavie a inteligenţei, care
degenerează adesea în iluzionare, în îngustime de spirit şi în minciună. Erasmus a fost unul
dintre primii sustinatori ai instruirii sistematice a profesorilor. Sarcina lui este de a-l ajuta pe
elev, nu de a-si etala cunostintele. Erasmus din Rotterdam recomanda profesorilor un
comportament stimulativ: sa utilizeze lauda si recompensa si sa renunte la pedepse, sa recurga la
jocuri si exercitii antrenante si sa renunte la acel “sclavaj al inteligentei” care e memorarea
mecanică. Continuturile educatiei sunt cele specifice educatiei umaniste. Programa este orientata
spre dezvoltarea îndeosebi a intelectului, ca centru al omului, si se inspira din trei surse: clasicii,
scrierile Parintilor bisericii si Biblia. Cunoasterea nu este un scop în sine; rostul acesteia este de a
dezvolta copilului diverse competente, în special de comunicare orala si scrisa. Erasmus propune
o educatie literara, estetica, axata pe dezvoltarea capacitatii de exprimare. Claritatea si eleganta
stilului sunt exersate în limba latina, nu în limba nationala, vie, mai bogata si mai necesara celor
ce urmau a fi instruiti. Unii istorici ai pedagogiei considera ca aceasta este principala limita a
educatiei umaniste. Pe de alta parte, Erasmus propune ca în învatarea latinei sa se porneasca de la
studiul direct al autorilor antici, îndeosebi al lui Cicero si Quintilian.
Imitaţia servilă falsifică pur şi simplu caracterul, în timp ce libera dezvoltare a individualităţii
îl redresează, îl dezvoltă, îl fortifică şi îl înnobilează" (Paroz, 1883, p. 99). Erasmus insistă
asupra ideii binefacerii culturii pentru formarea omului. Cultura nu este totuna cu erudiţia, ci
reprezintă un proces de umanizare a pornirilor instinctuale. După el, rădăcina tuturor virtuţilor
rezidă în formarea prin educaţie.
311340702RSL191013
Michel de Montaigne (1533-1592)
Michel de Montaigne a folosit printre primii termenul modern de educaţie. Pedagogia sa

este cea a unui fin moralist, a unui om format în cultul lecturilor şi al experienţei vieţii. El crede
că educaţia joacă un rol hotărâtor în viaţa omului, dar este conştient de dificultăţile pe care le
comportă punerea ei în practică. Fără a aluneca într-un optimism exagerat, consideră că buna
educare poate ajuta şi întări înclinaţiile pe care omul le moşteneşte de la natură, dar care nu pot fi
schimbate sau învinse din temelii. Educaţia nu poate „să facă pe orb să vadă", ci călăuzeşte pe
calea cea bună, o însuşire care există deja într-o anumită măsură. Ca şi alţi umanişti ai vremii,
critică învăţarea mecanică şi aspectele cantitative ale asimilării, fără a se avea grijă de calitatea
celor învăţate.
Idealul educativ este cuprins în noţiunea de gentilom, de personalitate armonioasă trupească

şi sufletească, dornică de a cunoaşte şi a respecta adevărul, de a se supune normelor bunei purtări
faţă de superiori. Vocaţia trebuie să orienteze traseul formativ al copilului. Ceea ce întreprinde
individul trebuie să realizeze cu plăcere şi în concordanţă cu înclinaţiile originare. E nevoie de un
om cu judecată, care prelucrează şi reflectează asupra a ceea ce primeşte. A avea o opinie proprie
despre ceea ce se asimilează este mult mai important decât a mima ideile altora. Interogaţia
proprie reprezintă semnul cel mai evident al faptului că spiritul este viu şi lucrează. Nu contează
cât ştim, ci ceea ce putem face cu ceea ce ştim. În locul unui cap plin de cunoştinţe este de
preferat, după Montaigne, o minte bine sistematizată. Cultivarea spiritului se va face astfel încât
să predomine prelucrarea a ceea ce se primeşte, înainte ca ceva să devină proprietatea
subiectului, aşa cum mierea este prelucrată din polenul pe care albinele îl adună de la
multitudinea de flori. Cunoaşterea acumulată trebuie să devină acţiune, potenţialitate de a
acapara mai mult şi de a valorifica la maximum ceea ce individul află mai departe. Se pare că
Montaigne a renunţat prea uşor la studiul ştiinţelor, condamnându-le pentru aportul lor în ceea ce
priveşte „conţinutul" capului. Alegerea profesorului este lucrul cel mai important pentru educaţia
unui copil, pentru că de el depinde evoluţia sau degradarea trupească şi sufletească a copilului.
Mai importantă decât erudiţia profesorului este înţelepciunea lui.
311340702RSL191013
François Rabelais (1494-1553)
Având în minte principiile umaniste, Rabelais scoate în evidenţă racilele didactice pe care se
baza învăţământul în colegiul parizian Montaigu, instituţie emblematică pentru pedantismul şi
artificialitatea educaţiei vremii. El întrevede viitorul educaţiei pentru ştiinţe, în special pentru
ştiinţele naturii; supune spiritul nu la laborioase subtilităţi, la artificiile complicate ale
paradigmei scolastice, ci la eforturile grele de confruntare cu 17 realitatea în vederea asigurării
unei înfloriri şi răspândiri fecunde a sufletului omenesc. Pedagogia implicită a lui Rabelais
secondează critica socioculturală pe care o realizează şi se ridică împotriva educaţiei sterile, de
tip scolastic. Cum sesiza Ioan Găvănescul, în a sa Istorie a pedagogiei (1907, p. 138), „glumeţul
scriitor francez ni se înfăţişează ca un bazar de tot ce e mai bun şi de tot ce e mai rău în materie
de ştiinţă a educaţiei".
Rabelais scoate în evidenţă diferenţa notabilă dintre educaţia scolastică şi cea nouă, de tip
umanist, comparând educaţia primită de Gargantua de la un oarecare preceptor teolog cu cea
administrată lui Eudemon de către noul tip de dascăl - Ponocrates. Gargantua ajunsese doar la
performanţa de a recita pe de rost idei, cărţi, fără a pătrunde în esenţa celor învăţate şi fără a avea
capacitatea de a reflecta asupra ideilor asimilate. Eudemon, în schimb, devenise instruit cu
adevărat, elegant în exprimare şi disciplinat.
Rabelais personifică prin cei doi şcolari două metode didactice opuse, una bazată pe exerciţii
mecanice, de memorare şi pe despiritualizare şi alta bazată pe libertate, pe deschidere şi
francheţe în gândire şi exprimare. Pentru a schimba cursul formării sale, Gargantua este dat şi el
pe mâna preceptorului umanist, însă elevul nu manifestă receptivitate imediat, ci se acomodează
oarecum greu la noile principii educative întrucât, argumentează Rabelais, „natura nu suferă
prefaceri subite tară de-mpotrivire mare" (1962, p. 149). El se încrede în puterea educaţiei de a-1
ridica pe om, dar arată că orientarea primă în formare este de mare importanţă. Primul gest al
noului profesor rezidă în „dezvăţarea" lui Pantagruel de „iarba nebuniilor", de încorsetările
spirituale. Vechiul sistem de învăţământ trebuia anihilat şi înlocuit cu unul nou.
311340702RSL191013
Juan Luis Vives (1492-1540)
Pentru Vives, izvorul cunoaşterii se găseşte la marii autori greci şi romani. Cunoaşterea se
stratifică de-a lungul timpului şi trebuie să se privească înapoi, revenind la sursele prime,
purtătoare de comori ascunse, în cadrul culturii clasice latine îi apreciază în mod deosebit pe
oratori, pentru care cuvântarea nu este un joc literar gratuit, nici o elucubraţie teoretică; discursul
lor are o funcţiune publică, este menit să convingă masele, să regleze treburile financiare; este o
ipostază a cuvântului acţiune, care imprimă formă existenţei personale şi sociale. Omul public
fără ştiinţa cuvântului este condamnat la eşec, de unde interesul mare al lui Vives pentru Cicero,
pe care îl comentează pe multe pagini. Conformitatea cu legile naturii pare a fi crezul său
pedagogic.
Rezultatul educaţiei rezidă în ceea ce rămâne în om după ce aceasta a fost exercitată, mai
precis ceea ce elevul demonstrează că a achiziţionat prin comportamentele şi faptele sale. Forţa
educaţiei constă în stimularea acelor potente care există în om, care pot deveni realitate sau se
pot pierde. Idealul educativ este de esenţă religioasă. Educatorul va sădi în copil germenele
religiozităţii, căci fără puterea lui Dumnezeu - crede Vives - nimic nu se poate face. Omul este
creat pentru a participa la natura divină, şi nu pentru a se deda plăcerilor sau speculaţiilor ieftine.
Pietatea şi supunerea faţă de divinitate sunt căi pentru a ajunge spre perfecţiunea omului şi
singurele condiţii necesare. Dar iubirea şi adorarea lui Dumnezeu nu înseamnă contemplaţie
mistică, ci activitate şi mobilizare conştientă pentru a atinge acest scop. Ne apropiem de
divinitate când acţionăm într-un mod plăcut şi cerut de ea. Iubirea pe care divinitatea ne-o
pretinde trebuie să se reverse, mai întâi, asupra aproapelui.
Educaţia religioasă predetermină la Vives educaţia morală şi pe cea civică. Educaţia în

familie, continuată chiar dacă se începe frecventarea şcolilor publice, este preferată sistemului de
internat al şcolilor mănăstireşti. Şcolile de stat trebuie să fie astfel concepute încât să-şi găsească
locul aici şi copiii nevoiaşi. In fiecare sat ar fi necesară o şcoală elementară, iar în fiecare
provincie s-ar fi înfiinţat o academie.
O atenţie deosebită trebuie acordată recrutării şi formării dascălilor .Ei trebuie să posede
capacitatea şi dexteritatea predării, dar şi un comportament moral ireproşabil. Ar fi de preferat,
311340702RSL191013
după Vives, să avem mai puţini profesori decât mulţi şi cu defecte. În opinia sa, copiii nu pot fi
lăsaţi pe mâna unor nepricepuţi: profesorul va poseda o cultură bogată, va dovedi dragoste şi
ataşament faţă de tineri, va comunica şi va accesibiliza cât mai mult cunoştinţele dobândite, va
învăţa permanent. Subliniază ideea că, o dată elevul orientat spre o anumită activitate, tatăl
acestuia, precum şi dascălul trebuie să încurajeze speranţele cele mai înalte. Ei trebuie să se
încreadă în progresele copiilor pe planul cunoaşterii şi al comportamentului. Se ipostaziază aici
una dintre trăsăturile Renaşterii, şi anume încrederea în forţele omului de a se perfecţiona.
Profesorul trebuie să recunoască tendinţele bune şi rele, trăsăturile pozitive pentru a le încuraja şi
cele negative pentru a le schimba. Este important ca elevul să se simtă apreciat şi evaluat.
Activităţile ludice vor fi mijloace eficiente de a forma şi instrui. Vives admite că este necesară şi
prezenţa în şcoală a unor bătrâni experimentaţi, pentru ca întregul suflet să fie format.
Vives consideră că jocul poate fi şi un prilej de a cunoaşte natura intimă şi înclinaţiile

originare ale fiinţei umane. Educaţia se va face într-o atmosferă destinsă, prin apelul la istorioare,
glume, prin evitarea constrângerilor şi atitudinilor inhibitoare. În ceea ce priveşte conţinutul
educaţional, Vives avertizează asupra importanţei selecţiei raţionale a cunoştinţelor, astfel încât
acestea să-şi dovedească utilitatea. Spre deosebire de învăţământul tradiţional, prevalent
speculativ, el insistă pe promovarea unor discipline cu o accentuată dimensiune practică.
Timpul alocat studiilor nu va fi egal pentru toţi. Egalizarea şi standardizarea condiţiilor de

timp nu corespunde nevoilor diferite ale şcolarilor. Din momentul în care intră în şcoală, elevul
va fi ţinut sub observaţie, pentru a i se surprinde adevăratele înclinaţii. Instrucţia va începe cu
studiul limbilor, mai întâi al limbii materne, iar apoi al limbii străine. Spre deosebire de Erasmus,
care pretindea studierea latinei la început, Vives este de părere că mai trebuincioasă este limba
maternă şi chiar dialectul comunităţii. Pe la 15 ani sunt introduse ştiinţele pe baza metodei
intuitive. Activitatea practică este considerată o modalitate de încorporare şi aplicare a celor
învăţate. Pentru prima dată în istoria pedagogiei, se aminteşte despre orientarea şcolară a elevilor
pentru accesul la o anumită meserie
311340702RSL191013
2. Prezentați și argumentați valoarea și limitele scrierilor utopice ale lui Morus și

Campanella.
Thomas Morus (1478-1535)
Thomas Morus a devenit celebru datorita lucrarii Cartea de aur, pe cât de folositoare, pe
atât de distractivă, despre cea mai bună formă de organizare a statului şi despre noua insula,
Utopia (ou-negaţie; topos-loc: loc inexistent). Iniţial, Utopia a fost intitulată Nusqama (de la
latinescul nusquam-nicăieri).Filosofia educativă a lui Morus are la bază lecturile sale, ca şi
observarea atentă a vieţii sociale şi politice a vremii. A crezut cu putere că omul este capabil de
înnobilare, de depăşire a capacităţilor, de trăire în preajma artelor şi filosofiei, de cultivare a
interesului pentru progresele ştiinţei. Utopia pe care a compus-o reprezintă o satiră politică şi,
totodată, o poveste alegorică. Pentru stabilirea noii ordini, educaţia va deţine un rol primordial.
Educaţia profesională este vizată cu precădere. Munca agricolă este prescrisă ambelor
sexe. Studiile clasice sunt oarecum neglijate (filosofia, logica, greaca). Educaţia intelectului se
realizează, îndeosebi, după îndeplinirea „planului" de muncă, în timpul rămas la dispoziţie.
Utopienii se consideră oameni cultivaţi, care stăpânesc toate artele şi ştiinţele vremii lor.
Educaţia se realizează în limba maternă, pentru toţi copiii, şi este corelată cu activităţile concrete
ce urmează a fi desfăşurate de către fiecare în parte.
Sunt delimitate o serie de etape ale educaţiei: până la 5 ani, educaţia se face în familie;
urmează educaţia socială, până la 14 ani, prin însuşirea normelor de bună convieţuire. Se va
inculpa elevilor dispreţul faţă de podoabe şi avuţie, în favoarea cumpătării şi bunelor moravuri.
Capitolul intitulat „Despre arte şi meserii", din lucrarea Utopia, descrie amănunţit felul cum
trebuie realizat învăţământul. După Morus, educaţia este obligatorie şi generală pentru toţi copiii.
Cunoştinţele „teoretice" sunt date de bătrânii învăţaţi, iar cele de ordin practic se însuşesc prin
acţiune, în circumstanţele iniţierii în anumite meserii (zidărie, fierărie, dulgherie, ţesut,
agricultură etc). Copiii vor tinde să preia meseria propriilor părinţi, acest principiu stând în firea
lucrurilor. Fetele se bucură de acelaşi tratament ca şi băieţii. Copiilor mai dotaţi din punct de
vedere intelectual li se rezervă o instrucţie deosebită. În urma unor voturi secrete, aceştia sunt
selectaţi, scutiţi de munci fizice şi sunt orientaţi spre aprofundarea studiilor. Există posibilitatea
trecerii copiilor din grupa „muncitorilor" în cea a „învăţaţilor" (viitori preoţi, diplomaţi,
311340702RSL191013
conducători), aptitudinile şi rezultatele fiind hotărâtoare în acest sens. Educaţia este administrată
şi adulţilor, după orele de muncă, în vederea îmbogăţirii minţii şi luminării sufletului lor.
Îmbinarea dintre munca fizică şi cea spirituală contribuie la dezvoltarea armonioasă - scop
prioritar al educaţiei utopienilor.
Tommaso Campanella (1568-1639)
Lucrarea sa principală prezintă o societate ideală, localizată undeva într-o insulă în

Oceanul Indian. Ca şi Morus, Campanella trasează caracteristicile şi principiile de funcţionare
ale unei lumi utopice. Lucrarea este realizată sub forma unui dialog între un marinar genovez şi
un membru al unui ordin călugăresc. în noua societate domneşte proprietatea în comun a
bunurilor, atât munca fizică, cât şi cea intelectuală fiind o onoare pentru fiecare. Solarienii
muncesc fiecare potrivit puterii individuale şi primesc de la societate cât au nevoie. În societatea
construită nu există bani, marfă, relaţii comerciale sau financiare şi nici chiar salariul.
Organizarea socială şi conducerea statului sunt bazate pe principii democratice, Conducătorul
(numit Soarele sau Metafizicianul) fiind ajutat de sfetnici 20 specializaţi numiţi Putere,
Înţelepciune şi Dragoste (Pop, Sin şi Mor).
Conducătorul, ca şi ceilalţi demnitari sunt aleşi după criterii etice şi intelectuale, dar şi în
funcţie de capacitatea de organizare şi de conducere. Fiii Soarelui trăiesc mai aproape de natură,
pe care trebuie s-o cunoască, supunându-se legilor ei. Din punct de vedere filosofic, Campanella
este exponentul punctului de vedere empirist, potrivit căruia putem cunoaşte realitatea prin
intermediul simţurilor. Nu putem ajunge la raţiune dacă anterior realitatea nu a fost trecută prin
simţuri, acestea fiind considerate adevărate porţi prin care pătrund în conştiinţă informaţii despre
lume. Chiar dacă avem dubii despre realitate, prin senzaţii se certifică o realitate de nezdruncinat:
existenţa eului care se îndoieşte sau nu de pregnanţa lumii reale.
Campanella este considerat primul pedagog care a enunţat necesitatea înfiinţării muzeelor
cu scopuri didactice. În muzeele in Cetatea Soarelui copiii pot vedea minerale, pietre preţioase,
diverse metale etc. care îi ajuă să înţeleagă şi să-şi însuşeascşă mai uşor cunoştinţe despre natură.
Activităţile de învăţare se desfăşoară într-o manieră atractivă şi antrenantă, iar pedepsele sunt
excluse.
311340702RSL191013
311340702RSL191013
Tema de control 4
1. Explicați și argumentați trei trăsături definitorii ale pedagogiei clasice.
Fundamentul concepţiei pedagogice este de natură teologică şi filosofică: natura umană

este coruptă încă din clipa păcatului originar, dar poate fi îmbunătăţită prin educaţie. Primul
capitol al Didacticii Magna conţine încă din titlu o adevărată definiţie a omului ,“cea din urmă,
cea mai completă şi cea mai perfectă dintre creaturi” şi este un îndemn la cunoaşterea de sine
argumentat teologic: “Căci ce altceva spune vocea din cer prin Scripturi decât: Omule, mă
cunoşti pe mine, te cunoşti pe tine? Pe mine, izvorul eternităţii, al înţelepciunii şi fericirii, pe
tine, creatura, chipul şi desfătarea mea?” (1970, p. 19). Secolul al XVII-lea este secol al
geometriei, al mecanicii, al raţionalismului, al metodei, în ştiinţă şi filosofie, secolul al XVII-lea
este şi un secol al didacticii, datorita celebrei lucrari Didactica Magna, a pedagogului ceh
Comenius. Comenius inaugureaza etapa pedagogiei clasice, o pedagogie ce ramâne în esentă
filosofica, dar cunoaște un grad din ce în ce mai înalt de autonomizare şi specializare a
preocuparilor vizând educaţia. Specificul acestei etape consta în apariţia unor sisteme închegate
de idei pedagogice, depăsind etapa elementelor, sau a ideilor izolate despre educaţie. Comenius a
scris prima lucrare de pedagogia familiei, Informatorul şcolii materne, o lucrare destinata
părinţilor, care precizează scopul, conţinutul şi metodele educaţiei în primii şase ani din viaţa
copilului.
Optimismul pedagogiei clasice constă în îmbunătăţirea naturii umane, în scoaterea

omului din starea de decădere originară şi perfectarea naturii umane prin cunoaştere.
Cunoaşterea totală, universală, pansofică. Pansofia este cunoașterea universală. Cunoasterea
întregului este, în fapt, o triplă cunoaştere: cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaşterea lumii
înconjurătoare şi cunoaşterea de sine. Izvoarele cunoaşterii sunt deci: lumea înconjurătoare,
spiritul nostru şi Sfânta Scriptură. Aceste trei izvoare alimenteaza: simţurile, raţiunea şi credinţa.
Comenius a construit un sistem de învăţământ ierarhizat pe principii psihologice.

Comenius identifică patru etape de vârstă: prima copilărie, a doua copilărie, adolescenţa şi
tinereţea şi patru etape corespunzătoare ale educaţiei sau școlii: schola materna sau educaţia
311340702RSL191013
realizată în familie (pâna la 6 ani), schola vernacula sau şcoala populară (6-12 ani) unde
Comenius identifica 12 finalităti ale acestui învăţământ, schola latina sau gimnaziul (12-18 ani)
și academia sau învăţământul superior, scoala de pansofie care are ca scop desăvârşirea şi
completarea tuturor ştiinţelor şi facultăţilor superioare.
Ideile pedagogice fundamentate în secolul XVII au fost dezvoltate în continuare de alţi

reprezentanţi ai gândirii pedagogice: John Locke, Jean-Jacques Rousseau, Jonann Pestalozzi,
Constantin Dmitrevici Uşinski, care au fundamentat pedagogia clasică.
Locke a pus bazele filosofiei critice și ale psihologiei analitice a cunoașterii. Toți filosofii
de până la el, inclusiv Descartes, au pus accent pe elaborarea de sisteme explicative ale lumii;
Locke a stăruit însă asupra punctului de plecare în cunoaștere, asupra originii și mecanismelor
cunoașterii, asupra puterii și limitelor acesteia (Narly, 1933). În Prefața Eseului asupra
intelectului omenesc, Locke povestește că, aflându-se la el acasă, în mijlocul unei discuții pe care
n-o puteau duce la bun sfârșit, și-a dat seama că luaseră un drum greșit și că, înainte de a începe
o discuție filosofică e necesară examinarea capacității noastre de a cunoaște: “Înainte de a ne
angaja în astfel de cercetări (morală și religioasă) e necesar să ne examinăm propria noastră
capacitate și să vedem care sunt obiectele accesibile minții noastre și care sunt deasupra
înțelegerii noastre” (Locke, 1961) Locke a fost primul gânditor care a pus problema originii,
întinderii și puterii cunoașterii, oferind o primă formulare clară a teoriei cunoașterii. Din această
perspectivă, el este considerat un precursor al lui Kant. El este teoreticianul libertății politice și al
monarhiei constituționale, influențând astfel gândirea politică și socială a secolului al XVIII-lea
(Voltaire, Montesqieu, Rousseau). Filosofia politică a lui Locke se bazează pe ideea de libertate.
Critica ideilor înnăscute poate fi interpretată ca o pledoarie în favoarea posibilității omului de a
progresa din punct de vedere intelectual și socio-moral. Windelband a considerat că filosofia lui
a constituit preludiul marii simfonii de idei a epocii luminilor.
311340702RSL191013
2. Argumentați valoarea și actualitatea sistemului normativ comenian. Faceți referire

la principiile dezvoltate de Comenius în capitolele XV-XIX din lucrarea Didactica
Magna (EDP, București, 1970).
Comenius s-a născut şi a trăit în comunitatea fraţilor cehi. (Moravia de Sud, localitatea
Nivniţa). A făcut studiile în şcoala limbii latine la vârsta de 16 ani, ceea ce i-a dat posibilitatea să
analizeze neajunsurile şcolii de atunci. În legătură cu aceasta îl preocupă problema organizării
lucrului şcolii.
În lucrarea “Şcoala pansofica” Comenius declară principiul educaţiei conform naturii:

omul este macrocosmos în microcosmos, omul este o părticică a naturii. De aici reesă că, dacă
natura se dezvoltă în baza anumitor legităţi (principii), atunci şi omul-partea componentă a
naturii se dezvoltă conform anumitor principii. Astfel Comenius introduce conceptul de principiu
în pedagogie. În aceeaşi lucrare Comenius menţionează că este necesar de creat un centru, în
care vor fi adunate toate ideile despre educaţie pentru a le sistematiza, aprofunda. Este evident
faptul că Comenius are în vedere formarea unei ştiinţe, care va studia educaţia.
Comenius menţiona că obiectul educaţiei trebuie să fie omul. Comenius a determinat

scopul educaţiei într-o formă de compromis: fiecare om trebuie să fie pregătit pentru existenţa în
viaţa de după moarte, dar în forma lui pământească el trebuie să cerceteze tot ce-l înconjoară.
Omul are dreptul de a înţelege cum sunt constituite toate lucrurile.
Comenius menţionează cerinţele faţă de om:
1. să cunoască toate lucrurile;
2. să fie stăpân pe toate lucrurile şi pe sine;
3. să creadă în Dumnezeu.
Astfel Comenius formulează trei obiective importante ale educaţiei:
a) educaţia intelectuală;
b) educaţia morală;
c) educaţia religioasă.
311340702RSL191013
Aproape toate principiile didactice actuale îsi au originea în scrierile pedagogului

Comenius. Principiile fundamentale ale procesului didactic au fost exprimate de Comenius în
Didactica Magna:
 principiul conformității cu natura: ”sa urmăm natura, s-o imitam”; ”să educăm omul la
timpul potrivit, în primăvara vieții”;
 principiul conformitații cu vârsta, o idee prezentă de-a lungul întregii istorii a gândirii
pedagogice, căreia Comenius s-a străduit să îi confere un fundament pedagogic și
psihologic;
 principiul intuiției, considerat ”regula de aur a didacticii”; în repetate rânduri, Comenius
recomandă ieșirea din labirintul şcolasticii și utilizarea simțurilor în realizarea
cunoașterii;
Capitolele XV-XIX din Didactica Magna dezvolta, în ordine:Principiile prelungirii vieţii,

Cerintele generale ale predării şi învăţării, Principiile predării şi învăţării lesnicioase, Principiile
predării şi învăţării temeinice, Principiile învăţării concise şi rapide.
Toate principiile didactice sunt inspirate din exemplul pe care natura ni-l oferă în tot ceea
ce întreprinde.Comenius propune nouă principii ale predării si învăţării sigure; de asemenea,
zece principii ale învăţării lesnicioase; urmând calea pe care o arată natura și zece principii ale
predării şi învăţării temeinice. Fiecare principiu este explicat, dar şi exemplificat.
Comenius i-a îndrumat pe educatori ca în tot demersul didactic să urmeze exemplul

naturii. Menirea educatorului este de a arăta elevului cum se aplică adevărurile învățate în şcoala
în viața de toate zilele. Indiferent de obiectul de învăţământ, ignorarea relevanței şi a
aplicabilității cunostințelor are efecte negative; dacă nu ținem seama de caracterul practic al
învățăturii. Disciplina este foarte importantă. Fără disciplină nu se poate învăța nimic sau nimic
cum trebuie.
Comenius a elaborat o sistemă didactică originală de învăţământ, numită sistemă de

învăţământ pe clase şi lecţii. Analizând ideile elaborate de către Comenius vom menţiona că,
datorită marelui pedagog a fost fundamentată pedagogia ca ştiinţă cu obiectul de studiu-educaţia.
De asemenea, Comenius a elaborat bazele generale ale ştiinţei-pedagogia, care sunt
311340702RSL191013
fundamentele necesare pentru dezvoltarea de mai departe a teoriei educaţiei şi teoriei instruirii ca
părţi componente ale pedagogiei.
3. Explicați conceptul de educație negativă la J.-J Rousseau. Arătați valoarea și

limitele acestei idei în plan educațional.
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) este “pedagogul ce a descoperit copilul”. Pornind de

la premisa că omul este bun, dar societatea îl strică, Rousseau considera educaţia ca o creştere
conformă cu natura “interioară” a copilului, o educaţie liberă, negativă. Educaţia “negativă”
presupune excluderea a tot ce poate stânjeni dezvoltarea naturală a copilului. Educatia consta în
dezvăluirea şi consolidarea a ceea ce se află, încă de la naştere, în natura umană. "Totul este bun
când iese din mâinile Creatorului, totul degenerează în mâinile omului." "Cea dintâi educaţie
trebuie să fie, aşadar, pur negativă. Ea constă nu în a transmite virtutea sau adevărul, ci în a păzi
inima de viciu şi spiritul de eroare." "Copiii trebuie să fie copii înainte de a fi oameni.Adept al
principiului „educaţiei negative”, Rousseau consideră că rolul educatorului este de a-l păzi şi
apăra pe copil de influenţele externe venite din partea societăţii. Face o duioasă pledoarie pentru
întoarcerea la natură, la resursele funciare ale existenţei nealterate de intervenţia oamenilor.
Lucrarea fundamentală în care se structurează ideile sale pedagogice este intitulată Emil
sau despre educaţie. Acest adevărat tratat de pedagogie este un fel de roman, scris într-o manieră
literară, eseistică, inconfundabilă, și cuprinde o prefaţă şi cinci “cărţi” sau capitole. În aceste
capitole sunt prefigurate într-o modalitate ascendentă laturile educaţiei dimensionate în
conformitate cu treptele de vârstă ale copilului: până la 2 ani, accentul este pus pe îngrijirea şi
educaţia fizică, între 2 şi 12 ani, are loc educaţia simţurilor prin contactul direct cu natura, de la
12 la 15 ani, primează educaţia intelectuală, iar de la 15 ani până la vârsta majoră accentul este
pus pe educaţia morală.
Rousseau dorea trecerea de la educatia formală, teoretică şi abstractă la una practică,

empirică, deductivă. În cartea sa, Rousseau face referire la nenumarate moduri prin care se pot
formula lectii de tipul acesta, din domenii variate. Pot să numesc aici discuţiile libere pe care le
poate avea elevul cu pedagogul lui privind la soare, la stele, situaţii din viatţă privind
311340702RSL191013
proprietatea, moduri foarte simple prin care se poate obişnui copilul cu întunericul, cu frigul, cu
rutina, toate fiind condimentate cu exemple imaginare dar cât se poate de realizabile. Rousseau
şi-a format o imagine uşor deformată asupra naturii umane şi a virtuţilor educative ale
izolaţionismului şi ale ruperii de social.
Metoda sa de formare, dacă ar fi aplicată astăzi, ar genera mai mult sălbatici, decât
oameni. Cum remarcă Paroz, Rousseau “a crezut că omul posedă toate lucrurile în natura sa şi că
această natură este în sine perfectă. Omul nu avea decât să redevină el însuşi pentru a se întoarce
în Eden. Dar această idee despre om nu are nici o bază nici în istorie, nici în experienţa
personală: ea este imaginară” (1883, p. 279).
Rousseau consideră că scopul educaţiei constă în formarea unui om sănătos, armonios

dezvoltat din punct de vedere fizic, pe deplin racordat la existenţa proximă, lipsit de
artificialitate, un om al unui raport echilibrat dintre raţional şi sufletesc. Pentru aceasta, este
nevoie să-l scoatem pe Emil din societatea vicioasă şi să-l trimitem într-un mediu natural, la ţară.
Dacă Aristotel vedea în educaţie o cioplire, o fasonare a materiei dată, iar Comenius asemăna
educaţia cu arta grădinăritului, Rousseau o concepe ca o acţiune de simplă asistare a educatului,
acesta având o totală libertate de mişcare. Educaţia “negativă” se concentrează asupra acţiunii de
excludere a tot ce poate stânjeni dezvoltarea naturală a copilului.
Educaţia din primii doi ani de viaţă va fi centrată pe îngrijirea corpului copilului printr-o
bună alăptare, băi reci, îmbrăcăminte uşoară, jucării naturale. Alăptarea trebuie făcută nu de
doică, ci de mamă, iar mâinile şi picioarele nu se vor înfăşa, ci vor fi lăsate libere.
Educaţia între 2 şi 12 ani se mulează pe dezvoltarea fizică, şi, contribuie la achiziţionarea

primelor repere morale dar accentul se pune pe educarea simţurilor. Marea carte a naturii
constituie sursa inepuizabilă de captare a primelor impresii şi a cunoştinţelor. Sub conducerea
unui preceptor (Rousseau este adeptul învăţământului individual), Emile este introdus pe o cale
pregnant intuitivă în tainele naturii, este învăţat să socotească, să cunoască limba, să discrimineze
forme. “Copilăria – scrie Rousseau – are feluri de a vedea, gândi şi simţi care îi sunt proprii;
nimic nu e mai nesăbuit decât să vrem să le înlocuim cu ale noastre” (p. 67). Educaţia se va baza
pe presupoziţia purităţii şi inocenţei infantile. Cele dintâi porniri naturale sunt întotdeauna
drepte; nu există perversitate originară în sufletul omenesc. Antrenarea facultăţilor intelectuale
311340702RSL191013
este amânată pentru mai târziu, acest aspect constituind un punct vulnerabil al gândirii sale
despre educaţie.
Educaţia cuprinsă între 12 şi 15 ani este centrată pe formarea intelectuală, pe instrucţia

propriu zisă. Împins de o curiozitate interioară, Emil este predispus să înveţe carte. Nu sunt
indicate manuale. Singura carte recomandată este Robinson Crusoe, deoarece aceasta face
apologia unui un trai în natură şi pentru autonomia individului, capabil să se descurce singur în
viaţă. Nu trebuie predată nici gramatica, nici istoria. Se vor da cunoştinţe de astronomie, fizică,
geografie, chimie, se va călători şi se vor face vizite în ateliere, în prăvălii, şi se va lucra la
modul propriu. “Gândeşte-te bine, ne sfătuieşte Rousseau, că rareori trebuie tu să-i propui ce
anume trebuie el să înveţe; el trebuie să fie acela care să dorească, să cerceteze, să găsească acest
lucru, iar tu trebuie să-l faci să înţeleagă lucrurile, să-i deştepţi cu dibăcie această dorinţă şi să-i
pui la îndemână mijloacele de a o satisface” (p. 160). Pentru a face pe tânăr să judece bine e de
preferat să-i formăm bine propria lui judecată în loc să i-o impunem pe a noastră. Ne putem
întreba, desigur, dacă nu cumva educaţia intelectuală ar trebuie să înceapă mai devreme.
Răspunsul este, categoric, afirmativ. Cum ne demonstrează studiile de psihologie genetică dar şi
realitatea dezvoltării copilului, stimularea şi dezvoltarea capacităţilor intelective începând cu
vârsta de 6-7 ani este necesară şi recomandabilă.
Educaţia administrată între 15 şi 20 de ani va avea o dominantă morală. Odată cu

manifestarea pasiunilor, omul reîncepe o viaţă nouă. Preceptorul îl va îndruma pe Emil spre
comiterea faptelor bune şi spre înfrânarea pasiunilor. I se vor inocula sentimentele de pietate,
generozitate, prietenie, dreptate şi dragoste. Tot în această perioadă se va face şi educaţia
religioasă. În legătură cu această chestiune, Rousseau este propovăduitorul unei religii naturale,
fără dogme şi ritualuri.
În ultimul capitol al operei sale, Rousseau se ocupă de educaţia femeii, a Sofiei,

predestinată să devină soţia lui Emil. Aceasta primeşte o educaţie limitată, în vederea devenirii
unei bune soţii, şi are menirea de a se îngriji de gospodărie, de soţ şi de creşterea copiilor; în
acest sens ea, trebuie să devină virtuoasă, blândă şi înţelegătoare. Femeia este făcută anume ca să
placă bărbatului iar violenţa ei constă în farmecul pe care-l poartă, căci “cel mai puternic e
stăpân în aparenţă şi depinde în realitate de cel mai slab” (p. 347).
311340702RSL191013
Rousseau descoperă şi valorizează la maximum virtuţile copilăriei, deschizând un orizont

nou în istoria pedagogiei şi anticipând teze ale curentului “educaţiei noi” din secolul XX. Adept
ale principiului educaţiei “negative”, consideră că educaţia nu trebuie să transmită virtutea sau
adevărul, ci să păzească inima de viciu şi spiritul de eroare. Educatorul devine un consilier şi un
asistent al copilului ce trebuie lăsat să se dezvolte singur, potrivit apetenţelor şi înclinaţiilor
originare. Minimalizând rolul cunoaşterii intelectuale, pedagogul francez accentuează pe rolul
intuiţiei şi al contactului nemijlocit cu lucruri şi fapte.
Câteva achiziţii ale marelui pedagog rămân definitive: necesitatea ca pedagogia să fie
fundamentată pe datele şi observaţiile psihologiei experimentale; existenţa unor etape distincte
ale dezvoltării naturale a copilului; accentuarea importanţei educaţiei prin intuirea lucrurilor
comparativ cu cea bazată pe cuvinte; rolul metodelor intuitive şi active în accederea la
cunoaşterea veritabilă; valoarea ridicată a interesului psihic al copilului în învăţare; dependenţa
reformelor sociale de o prealabilă revoluţie a educaţiei individului.
Ideile pedagogice ale lui J.J.Rousseau au scandalizat pe mulţi contemporani, dar au

revoluţionat gândirea psihologică şi pedagogică, influenţând decisiv orientările: filantropinistă,
şcoala activă, nondirectivistă, postmodernă. L-au luat ca model, îndeosebi, Lev N. Tolstoi în
crearea şcolii de la Iasnaia Poliana, Rabindranah Tagore în şcoala de la Santiniketan, pedagogul
suedez Ellen Key, medicul şi pedagogul italian Maria Montessori, dovadă că ideile filosofului
iluminist au răzbătut veacurile şi îşi păstrează şi azi valoarea şi actualitatea.
4. Analizați critic teoria herbartiană a treptelor formale.
Herbart considera că “scopul educaţiei este acela de a forma un om moral sub aspectul
caracterului şi universal sub raportul cunoaşterii”. Pentru realizarea acestui scop va impune
principiul învăţământului educativ, primatul dimensiunii formative, faţă de cea informative.
Predarea cunoștințelor presupune parcurgerea unor etape distincte.
Pedagogul german identifica patru etape sau ”trepte formale” ale lecției:
 percepția clară, care implica expunerea logica a cunoștințelor de catre profesor și intuirea
obiectelor și fenomenelor studiate de catre elev;
311340702RSL191013
 asocierea sau realizarea de conexiuni între noile cunoștințe și cele deja asimilate;
 sistemul sau generalizarea cunoașterii, pe baza cazurilor studiate;
 metoda sau aplicarea cunoștințelor însușite în diverse situații.
Herbart identifică mai multe tipuri de interese care susțin cunoașterea complexității și
diversității lucrurilor și a vieții:
 interesul empiric (pentru cunoașterea faptelor și a lucrurilor);

 interesul speculativ (pentru cercetarea cauzelor);
 interesul moral (pentru lucrurile și faptele bune);
 interesul estetic (pentru ceea ce e frumos)
 interesul simpatetic (pentru înțelegerea trăirilor semenilor noștri); -
 interesul social (pentru familie, stat, societate); - interesul religios (pentru cunoașterea
spirituală a lumii și a lui Dumnezeu).
Toate aceste interese alcătuiesc împreună cultura generală a elevului. Herbart identifică două
etape distincte ale procesului asimilării cunoștințelor de către elev. Prima constă în
”scufundarea” acestuia într-o masă de cunoștințe noi și asimilarea lor de către elev.A doua etapă
presupune ridicarea la suprafață, la starea de reflecție asupra cunoștințelor însușite, realizarea de
conexiuni și descoperirea unor idei noi.
Învățământul nu înseamnă doar transmitere și asimilare de cunoștințe, ci implică adeziune

conștientă și înțelegere. Numai în măsura în care există această adeziune, putem vorbi de un
învățământ educativ. Apercepția este fundamentală în formarea reprezentărilor clare. Prin
apercepție Herbart înțelege utilizarea cunoștințelor deja asimilate în procesul însușirii noilor
cunoștințe, integrarea informațiilor noi în ansamblul cognitiv al elevului. Predarea cunoștințelor
presupune parcurgerea unor etape distincte.
Discipolii lui Herbart și adepții herbartianismului au exagerat rolul treptelor formale în

desfășurarea lecției, sporind nejustificat numărul acestora și transformându-le într-un tipar sau
șablon ce se aplica întocmai, fara nici o interpretare. Intenția lui Herbart a fost de a propune o
abordare logica și sistematica a lecției; el însuși, reflectând asupra experiențelor sale educative
diferite, avea să spună profesorilor că uneori trebuie să dea la o parte planurile de lecție și să
311340702RSL191013
reducă pretențiile față de elev; un profesor bun își concepe programul educațional în funcție de
capacitățile și situația de viață a elevului. Dincolo de rigiditatea care a rezultat din interpretarea
teoriei treptelor formale, ”planurile de lecții clar alcătuite au dat dascălilor speranță și direcție”.
Contribuţia lui Herbart la circumscrierea obiectului didacticii se poate rezuma prin

următoarele idei :
 una dintre preocupările fundamentale ale didacticii este activitatea de predare a

cunoştinţelor în conformitate cu anumite legităţi psihologice de asimilare a lor. În acest
fel obiectul didacticii este procesul de învăţământ;
 cele două componente ale procesului de învăţământ, predarea şi învăţarea, se află într-o
strânsă interdependenţă, realizarea obiectivelor predării depinzând de substratul
psihologic al învăţării;
 importanţa didacticii ca ştiinţă pentru profesor impune necesitatea studierii organizate a
acesteia;
 rolul formării şi cultivării interesului, ca motor al dezvoltării personalităţii; şi accentuarea
caracterului moral educaţiei se integrează dimensiunii formative a învăţământului;
 raţionalizarea procesului de predare a condus la delimitarea unei succesiuni de momente,
fundamentate psihologic în desfăşurarea lecţiei: claritatea (expunerea de către profesor a
lecţiei, în baza intuirii obiectelor şi fenomenelor), asocierea (realizarea unei conexiuni
între materialul nou şi cel vechi), sistemul (avansarea unor generalităţi precum definiţiile,
legile, normele), metoda (extinderea şi aplicarea noilor cunoştinţe).
Influenţa lui Herbart asupra dezvoltării didacticii a fost limitată de puternica formalizare
a teoriei sale despre învăţământ.
311340702RSL191013
Tema de control 5
1. Precizați și argumentați patru trăsături definitorii ale curentului ”educației noi”,

făcând referire la reprezentanții studiați în această unitate de curs și alternativele
educaționale propuse de aceștia.
Prin acest curent al “educaţiei noi” se doreşte o liberalizare a copilului de sarcinile sale
“obligatorii” precum şi de dezvoltare a intereselor şi capacităţilor fiecărui copil în parte. Curentul
“educaţiei noi” pleacă de la ideile pedagogice ale lui J.J. Rousseau. Exprimă, în esenţă, acelaşi
mesaj, acela de a pleca în educaţie de la cunoaşterea individualităţii copilului, a intereselor, a
trebuinţelor sale reale, de a lăsa copilului mai multă libertate de manifestare, renunţându-se la
autoritarismul educaţiei tradiţionale, de a utiliza metode active de educaţie, renunţându-se la
metodele clasice, îndeosebi la metoda expunerii.
Transmiterea culturii pornind de la forţele reale ale copilului, facilitează dezvoltarea

forțelor sinelui copilului. Copilul are nevoi, interese și o energie creatoare. Copilăria este o
valoare prin ea însăşi, copilul acţionează și există o dezvoltare integrală la nivelul educatului.
Programul este unul realist, conţinutul este legat de mediul de provenienţă al copilului.Profesorul
ghidează, consiliază, trezeşte setea cunoaşterii la copil. Este o persoană-resursă, copilul este în
centrul acţiunii, exersează și experimentează.
Principalii reprezentanţi ai educaţiei noi sunt: Edmond Demolins, întemeietorul celebrei

şcoli de la Roches, la sfârşitul secolului al XIX-lea; Maria Montessori, adeptă a “educaţiei
libere”şi a valorificării “perioadelor sensibile” în dezvoltarea copilului; Ovide Decroly, adept al
pedagogiei “centrelor de interes”, ce se substituie diviziunii tradiţionale, pe discipline a
conţinuturilor; A. Ferrière, adept al “şcolii active”, ce defineşte fiinţa copilului prin trei elemente
corelate: interes, efort şi creaţie, toate izvorând din elanul vital sau forţa sa psihologică; Roger
Cousinet, adept al “muncii libere pe grupe”; Celestin Freinet, iniţiatorul unor celebre tehnici de
educaţie: imprimeria şcolară, jurnalul şcolar, corespondenţa interşcolară, exprimarea liberă etc.
În S.U.A., critica şcolii tradiţionale a generat curentul progresivist, inspirat de filosofia şi
pedagogia pragmatică a lui John Dewey. Doctrina pedagogului american a generat experienţe
311340702RSL191013
diverse, dintre care două au avut un ecou deosebit: Planul Dalton şi Sistemul Winnetka. Dalton
Plan (după numele localităţii Dalton din statul Massachussetts), iniţiat şi pus în aplicare de Helen
Parkhurst, în 1919, îşi propunea individualizarea totală a învăţământului.
Edouard Claparede (1873-1940)
Claparede este întemeietorul şi promotorul unei noi topici numită de el educaţie

funcţională. Ar fi vorba despre un gen de educaţie care îşi propune să dezvolte procesele mintale
considerate nu în sine, ci din perspectiva rolului. Educaţia funcţională are ca fundament trebuinţa
copilului, interesul său de a se dedica unui scop. Educaţia funcţională este aceea care se bazează
pe o trebuinţă: trebuinţa de a şti, trebuinţa de a cerceta, trebuinţa de a privi, trebuinţa de a lucra.
Claparede nu are în vedere copilul construit de diferitele teorii psihologice, ci se îndreaptă spre
copilul real, aşa cum există ca organism biopsihic, având anumite interese şi necesităţi. Procesul
instructiv centrat pe solicitarea atenţiei voluntare cu cel care îi va crea nevoia de a fi atent,fără a-l
forţa; activităţile desfăşurate vor fi realizate cât mai plăcut, valorificându-se apetenţile ludice ale
copilului. Chiar şi atunci când trebuie să impunem anumite cunoştinţe fără vre-un interes
imediat, este indicat, crede Claparede, să ţinem seama de pornirile naturale ale copilului şi să
facem aliaţi din înclinaţiile lor reale. Într-un fel, funcţionalismul lui Claparede aplicat la educaţie
este un fel de “abordare economică” (Hameline, 1993, p. 167), unde se poate anticipa perspectiva
sistemică actuală.
Pedagogul critică învăţământul statornicit pentru că acesta are în vedere elevul mediu,
standard, şi nu individualităţile concrete. De aceea, el propune “şcoala pe măsură”, care să
asigure succes tuturor în acord cu posibilităţile diferite ale publicului şcolar. În acest sens,
Claparede propune trei tipuri de organizate a claselor: clase omogene, clase mobile (organizate
pe obiecte de învăţământ) şi structura pe opţiuni (fiecare elev va opta pentru un set de discipline
în funcţie de înclinaţiile proprii). Exigenţele funcţionale au deschis un câmp larg de
experimentare şi au determinat o “revoluţie copernicană” (cf. Hameline, 1986, p. 116) în legătură
cu reprezentările despre statutul copilului.
Claperede a identificat trei etape ale procesului instructiv-educativ:
 trezirea unui interes, a unei dorinţe, a unei trebuinţe;

311340702RSL191013
 declanşarea unei reacţii să satisfacă respectiva trebuinţă;

 stimularea cunoştinţelor prin care reacţia respectivă poate fi controlată, îndrumată şi
condusă spre un scop.
Jocul este considerat activitatea prioritară de educaţie. Copilul îşi manifestă prin joc
propria personalitate şi îşi măreşte sfera de cunoştinţe şi interese. “Trebuinţa de a se juca este
tocmai ceea ce ne va permite să împăcm şcoala cu viaţa, să procurăm copilului aceste mobiluri
de acţiune care se consideră de negăsit în sala de clasă. Oricare ar fi lucrarea pe care voiţi să o
îndeplinească cel mic, dacă aţi găsit mijlocul de a-i o prezenta astfel încât el s-o primească în
calitate de joc, ea va fi capabilă să elibereze în favoarea sa comorile de energie ale copilului”
(1973, p. 131). Trecerea de la activitatea lucidă la munca propriu-zisă se va face treptat.
Ovide Decroly (1871-1932)
O concepție pedagogică centrată pe interesul copilului propune în spațiul belgian Ovide

Decroly (1871-1932). Acesta a pus în aplicare metoda centrelor de interes, care se bazează pe o
concepție globalistă asupra educației. Decroly consideră că un copil percepe ansamblul înaintea
părților, iar cunoașterea de care acesta este capabil are un caracter sincretic; concepția lui este în
acord cu teoria psihologică gestaltistă, potrivit căreia structura sau forma (Gestalt) este percepută
înaintea părților. Dacă gestaltiștii consideră că perceperea inițială a formei este o caracteristică a
cunoașterii, în general, Decroly apreciază că aceasta este specifică doar copilăriei. În consecință,
pedagogul belgian nu e de acord cu sistemul clasic de instruire, pe obiecte de învățământ,
deoarece prezintă realitatea în mod fragmentat și artificial, ignorând complexitatea acesteia și
caracterul ei unitar. Gruparea cunoștințelor în viziunea lui Decroly se realizează pe patru centre
de interes, care corespund celor patru trebuințe specifice copilului (Stanciu, I. Gh., 2006, pp. 62-
63):
1. de hrănire (alimente, respirație);
2. de luptă contra intemperiilor (îmbrăcăminte, adăpost împotriva frigului);
3. de apărare contra diverselor pericole (modul de apărare, reacții la teamă);
4. de muncă și de odihnă (implicare în activități utile, joc, recreere).

311340702RSL191013
La baza organizării cunoașterii pe centre de interes se află ideea potrivit căreia omul este
înainte de toate o ființă biologică, integrată total în mediul natural în care trăiește. În dezvoltarea
ființei umane nu se poate realiza o distincție exactă între ceea ce datorează condițiilor externe și
ceea ce ține de natura individuală. Rolul școlii este de a organiza ocazii de viață autentică, în care
copilul să se confrunte cu provocările și dificultățile vieții, să găsească soluții, să se implice în
rezolvarea problemelor. Școala pentru viață, prin viață: aceasta este deviza filosofiei
educaționale a lui Decroly. Centrele de interes reprezintă ansambluri naturale și complexe ale
care răspund trebuințelor exprimate firesc de copil și fac posibilă cunoașterii vieții în
complexitatea ei. În școala pe care o conduce (școala de la Ermitage), Decroly concepe centrele
de interes pe criteriul vârstei. Între 3 și 6 ani, centrele sunt ocazionale și favorizate de mediul
apropiat: îngrijirea unui animal, o vizită în pădure etc. De la 6 la 8 ani sunt selectate ”centre
fragmentare”; de exemplu, pentru centrul de interes alimentație, sunt selectate șase fragmente:
fructele pe care le consum; fructele pe care nu le consum; laptele; pâinea; apa, plantele și
animalele; plantele exotice (cafea, cacao, vanilie). Între 8 și 14 ani se dezvoltă spiritul analitic,
studiindu-se câte un centru pe an.. După 14 ani, elevii studiază în ”centre specializate”, care
rezultă din cele patru mari centre de interes. Treptat, gruparea cunoștințelor pe centre de interes
dispare, în favoarea abordării disciplinare a cunoașterii, după vârsta de 18 ani (Stanciu, I. Gh.,
2006, p. 63). În dobândirea cunoștințelor sunt implicate trei tipuri de activitate: 1. observația sau
situarea copilului în contact nemijlocit cu diversitatea experiențelor vieții și implicarea lui în
activități concerte: măsurători calcule, comparații etc.; 2. asociația sau extinderea în timp și
spațiu a cunoștințelor dobândite prin observație; 3. expresia sau realizarea unor acte creative,
concrete sau abstracte, prin desen, modelaj, grădinărit, teatru, creații literare, îngrijirea
animalelor .
Decroly experimentează o nouă metodă de predare a scris-cititului, numită de el metoda

ideovizuală sau globală. Dacă, în mod curent, se porneşte de la unităţi minimale de compunere
(sunet, silabă, cuvânt, propoziţie, frază), pedagogul belgian începe cu “pictarea”unor fraze pentru
ca, treptat, să coboare la unităţi al căror sens trebuia înţeles şi reţinut. În continuare, se
compuneau noi propoziţii sau fraze cu unităţile asimilate. Punem sub semnul întrebării caracterul
oarecum mecanic de învăţare, faptul că există riscul unei pierderi a sensului celor însuşite şi
învăţate.
311340702RSL191013
311340702RSL191013
Maria Montessori
Maria Montessori , adeptă a educației libere - fiinţa umană se caracterizează printr-un

impuls organic către dezvoltare prin autoformare. Acest impuls se manifestă ca după un plan
divin. Fiecare etapă, numită şi senzitivă, presupune o nevoie vitală, iar satisfacerea acestei nevoi
creează drumul apariţiei alteia. Pedagogul italian arată că educatoarele nu trebuie să-şi impună
voinţa în faţa elevilor, transmitându-le forţat idei sau introducându-le preferinţe şi interese
nespecifice. Ele vor asista şi-i vor ajuta pe copii să-şi satisfaca trebuinţele proprii. Metoda
propusa de pedagogul italian se fundamentează pe ideea asigurării unui mediu organizat, în care
pedagogul italian se fundamenteză pe ideea asigurării unui mediu organizat, în care copilul va fi
lăsat să se desfăşoare liber, în concordanţă cu dorinţele şi interesele lui naturale. La ea, libertatea
devine o componentă a metodei de educaţie. Relaţionarea copilului la mediu este foarte activă. O
mare importantă este acordata materialului didactic. Acesta este dimensionat pentru fiecare simţ
în parte. A indicat dimensiuni, forme, culori, asperităţi sau netezimi pentru corpurile ce se
adresau văzului şi pipăitului. A alcătuit materiale de lucru, capabile să stimuleze activităţile de
învăţare a scris-cititului şi socotitului. A experimentat diferite jocuri simple în calitate de pre-
exerciţiu pentru activitatea serioasă de mai târziu. Aceasta a impus în pedagogia secolului XX, o
metodă de educaţie bazată pe respectarea libertăţii copilului într-un mediu organizat, bogat în
stimuli dimensionaţi în funcţie de interese şi dorinţe naturale. Rolul educatorului este de a pregăti
mediul favorabil pentru autoformare.În opinia Mariei Montessori sunt necesare următoarele:
mediul să fie ordonat, fiecare lucru poseda un loc al lui unde poate fi gasit in permanenta, mediul
sa fie atragator, placut si imbietor. In acest mediu, copilul va gasi un ajutor in efortul lui de a
clasifica si a folosi limbajul potrivit pentru a denumi obiectele respective. Mobilierul sa fie facut
pe masura copilului pentru ca acesta sa aiba suficienta libertate de miscare. Copilul sa poata
reincepe sau repeta o activitate, sa fie incurajat sa-si rafineze gesturile prin atitudini de politete si
de curtoazie. Intregul mediu sa fie impregnat de prezenta limbajului. Copilul sa fie incurajat in
a-si dezvolta vointa si sociabilitatea prezentandu-se un singur lucru pentru activitatea data,
intarindu-se astfel priceperea respectiva. Clasa Montessori este organizată pe arii de activitate,
fiecare dispunând de materiale specifice; mobilierul este uşor, astfel încât să permită organizarea
mediului educaţional în funcţie de nevoile de activitate ale copiilor. Copiii îşi aleg singuri
311340702RSL191013
ocupaţia, educatoarea intervenind numai dacă este încălcată o regulă sau dacă i se solicită
ajutorul.
Celestin Freinet (1896-1966)
Nemulţumit şi el de şcoala tradiţională, pe care o consideră inadecvată cerinţelor de

dezvoltare a copilului într-o societate în evoluţie, Celestin Freinet (1896-1966) a pus în practică
o concepţie pedagogică centrată pe comunicare. Pedagogul francez şi-a propus să transforme în
mod radical relaţiile educaţionale din spaţiul şcolar, să schimbe atitudinea educatorului faţă de
copil şi faţă de procesul cunoaşterii şi să dezvolte un ansamblu de tehnici educaţionale care să
poată fi adaptate oricărei situaţii şcolare.
Freinet a preferat să vorbească de tehnici de educaţie şi nu de o metodă Freinet, întrucât o

metodă nu poate fi modificată decât de autorul ei; el a dorit ca tehnicile propuse să poată fi
adaptate, în funcţie de diversitatea situaţiilor de învăţare şi de evoluţiile acestora în decursul
timpului, considerând că eficienţa lor depinde în mod fundamental de acest aspect. Tehnicile
educaţionale Freinet includ: tipografia şcolară, textul liber, jurnalul şcolar, corespondenţa şcolară
şi interşcolară, fişierul şcolar, desenul liber, proiecţiile de filme, discurile, radioul, televiziunea
etc. E lesne de observat că specificul acestora constă în crearea unui mediu favorabil exprimării
libere şi comunicării. Inovaţia principală a lui Freinet o reprezintă introducerea imprimeriei în
şcoală, pentru tipărirea textului liber; rolul acesteia este de a crea un mediu educaţional bazat pe
comunicare şi de a da astfel sens activităţii elevului: copilul scrie pentru a fi citit, nu doar de
către educator şi colegii de clasă; textul tipărit este un text peren. Freinet nu a utilizat tipografia
pentru a forma deprinderi specifice acestei munci şi calităţi precum disciplina şi concentrarea,
deşi nu e un lucru lipsit de importanţă pedagogică; meritul cel mai important al utilizării
tipografiei este acela de a crea un mediu favorabil comunicării în spaţiul şcolar, de a face
posibilă modernizarea şi eficientizarea educaţiei. Introducerea acestor tehnici schimba
fundamental relaţia dintre profesor şi elev: profesorul devine un partener al elevului în procesul
dobândirii şi dezvoltării cunoaşterii. Cooperarea este un element fundamental al strategiei de
lucru în şcolile Freinet. În corespondenţa interşcolară din şcolile Freinet de astăzi, noile
tehnologii informaţionale înlocuiesc jurnalul redactat pe hârtie. Şcoala Freinet nu se doreşte un
311340702RSL191013
"templu", ci mai degrabă un "şantier", un "laborator" în care copiii sunt implicaţi în mod activ
într-un proces de cunoaştere ce implică perceperea directă a lucrurilor şi experimentare.
Mişcarea progresivistă, care s-a afirmat ca o replică la sistemul de învăţământ tradiţional, a

avut un impact puternic asupra şcolii americane; într-o lucrare din 1963, într-o perioadă în care
progresivismul trecuse prin critici severe, G. Graham aprecia că influenţa acestui curent era atât
de mare, încât cu greu puteau fi identificate în S.U.A. şcoli pur progresiviste sau pur tradiţionale.
În anii ’30 şi la începutul anilor ’40 s-a dezvoltat o amplă „mişcare de activizare a copilului”,
care a generat numeroase reacţii critice. Cele mai cunoscute doctrine care s-au afirmat în
contextul criticii curentului progresivist sunt: perenialismul și esenţialismul, care pun accent pe
valorile care definesc omul, indiferent de spațiul cultural și perioada istorică în care acesta
trăiește şi reconstrucționismul, care evidențiază funcția socială a școlii, exagerând forța politică
și socială a educației și rolul acesteia în determinarea transformărilor sociale.
2. Ce este antroposofia? Analizați consecințele fundamentării antroposofice a educației

asupra finalităților, conținuturilor și strategiilor de realizare a educației.
Termenul de antroposofie provine din limba greacă (anthropos-sophia) şi desemnează

cunoaşterea omului. În afară de lumea naturală, a simţurilor, conform concepţiei antroposofice,
mai exista o lume spirituală la fel de reală ca şi cea naturală. Prin introspecţie, studiu şi
observaţie practică, fiecare îşi poate descoperi propria natură interioară şi realitaţile spirituale ale
lumii înconjurătoare şi ale universului. Aceasta duce la o trăire mai adâncă şi mai profundă a
vieţii de fiecare zi, duce la îmbogăţirea spirituală a acesteia.
Natura ascunsă a omului are următoarele componente:
 corpul fizic (legile lumii fizice - minerale);

 corpul vietii - corpul eteric (purtator al fortelor vietii - plante, animale);
 corpul senzatiei - corpul astral (purtatorul durerii, placerii, pasiunilor - animale, oameni);
 corpul Eu-lui (propriu numai omului, purtatoml 'sufletului omenesc superior).
Ţelul principal al educatiei Waldorf este acela de a produce individualităţi capabile de a-şi
găsi menirea în viaţă. Educaţia copilului în şcolile Waldorf îl abordează pe acesta integral:
311340702RSL191013
gândire, simţire şi voinţă. Activităţile sunt proiectate astfel încât să pună în echilibru cunoştinţele
teoretice, abstracte ale elevilor, cu activităţi artistice şi practice.
Profesorii de la aceste şcoli pot respecta ritmul individual de dezvoltare al fiecărui copil, iar
modul de abordare a prezentării cunoştinţelor oferite este adaptat vârstelor copiilor. De
asemenea, se urmăreşte de către profesori ca fiecare dintre copii să-şi găsească motivaţiile
interioare pentru a învăţa şi a se dezvolta. Profesorul ţine legătura cu părinţii elevilor, astfel încât
activitatea sa pedagogică are o caracteristică mai personală; cel puţin o dată pe semestru, parinţii
elevilor se întâlnesc cu toţi profesorii clasei în vederea îmbunătăţirii activităţii didactice.
Profesorul predă materia cu cuvinte proprii, fără a recurge la cărti didactice, iar elevii îşi
confectionează propriile “cărţi”, adică nişte caiete bine alcătuite şi ilustrate, care conţin esenţialul
lecţiei predate, redat pe baza memoriei; astfel, fiecare caiet are amprenta personalităţii autorului.
Evaluarea în şcolile Waldorf nu se bazează pe probe, teste, extemporale, teze sau examene,
ci are în vedere toţi factorii ce permit să fie evaluată personalitatea elevului: scrisul, dedicaţia,
forma, fantezia, logica şi flexibilitatea gândirii, stilul, ortografia şi, desigur, cunoştintele reale.
Evaluarea consta într-o caracterizare calitativă, care evidenţiază ceea ce este pozitiv, care critică
ceea ce este negativ doar în legatură cu ceea ce elevul ar fi în stare să realizeze. La cererea
autorităţilor din învăţământ, şcoala face o evaluare cantitativă, pe care o menţine secretă şi o
oferă elevului sau părinţilor numai în momentul în care se încheie studiile.

Hartan Raluca Andra (Cas - Avasilcai), PIPP, ID, An1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Hartan Raluca Andra (Cas - Avasilcai), PIPP, ID, An1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Hârţan Raluca Andra (căs.

1. Analizați specificul și argumentați actualitatea metodei socratice.

Metoda socratică include două procedee de bază şi anume: ironia şi maieutica.

Astfel trăsăturile fundamentale ale concepţiei socratice asupra moralității: optimismul și

2. Precizați și argumentați trei trăsături definitorii ale concepției platoniciene cu

De asemenea, Platon se dovedeşte a fi susţinător al moralităţii .Astfel, statul nu are nevoie de

3. Explicați de ce este teoria devenirii un fundament pentru concepția aristotelică

Educaţia urmăreşte dezvoltarea progresivă a naturii copilului pe cele trei dimensiuni

- vegetativ: vitalul, principiul vieţii, căruia îi sunt caracteristice hrănirea si procrearea;

- senzitiv: animal, capacitatea de a avea senzaţii şi dorinţe, imaginaţie şi memorie;

4. Argumentați rolul modelului educațional grecesc la dezvoltarea sistemului roman

1. Precizați și argumentați trei trăsături definitorii ale pedagogiei creștine.

Prin contribuţia ordinelor călugăreşti (al dominicanilor, franciscanilor ş.a.) se organizează

Impulsionarea meşteşugurilor şi a comerţului impune înfiinţarea unor şcoli cu caracter

2. Analizați comparativ concepția augustiniană și cea tomistă cu privire la tema

SF.AUGUSTIN SF.TOMA DE AQUINO

pe elev să-și actualizeze potenţialul cognitiv.

1. Analizați și ilustrați trăsăturile pedagogiei renascentiste, făcând trimitere la

Erasmus din Rotterdam (1467-1536)

De asemenea, el pledează pentru educaţia femeii în spiritul politeţii şi al bunelor moravuri. În

Michel de Montaigne (1533-1592)

Michel de Montaigne a folosit printre primii termenul modern de educaţie. Pedagogia sa

Idealul educativ este cuprins în noţiunea de gentilom, de personalitate armonioasă trupească

François Rabelais (1494-1553)

Juan Luis Vives (1492-1540)

Educaţia religioasă predetermină la Vives educaţia morală şi pe cea civică. Educaţia în

Vives consideră că jocul poate fi şi un prilej de a cunoaşte natura intimă şi înclinaţiile

Timpul alocat studiilor nu va fi egal pentru toţi. Egalizarea şi standardizarea condiţiilor de

2. Prezentați și argumentați valoarea și limitele scrierilor utopice ale lui Morus și

Thomas Morus (1478-1535)

Tommaso Campanella (1568-1639)

Lucrarea sa principală prezintă o societate ideală, localizată undeva într-o insulă în

1. Explicați și argumentați trei trăsături definitorii ale pedagogiei clasice.

Fundamentul concepţiei pedagogice este de natură teologică şi filosofică: natura umană

Optimismul pedagogiei clasice constă în îmbunătăţirea naturii umane, în scoaterea

Comenius a construit un sistem de învăţământ ierarhizat pe principii psihologice.

Ideile pedagogice fundamentate în secolul XVII au fost dezvoltate în continuare de alţi

2. Argumentați valoarea și actualitatea sistemului normativ comenian. Faceți referire

În lucrarea “Şcoala pansofica” Comenius declară principiul educaţiei conform naturii:

Comenius menţiona că obiectul educaţiei trebuie să fie omul. Comenius a determinat

Comenius menţionează cerinţele faţă de om:

1. să cunoască toate lucrurile;

2. să fie stăpân pe toate lucrurile şi pe sine;

Astfel Comenius formulează trei obiective importante ale educaţiei:

Aproape toate principiile didactice actuale îsi au originea în scrierile pedagogului

Capitolele XV-XIX din Didactica Magna dezvolta, în ordine:Principiile prelungirii vieţii,

Comenius i-a îndrumat pe educatori ca în tot demersul didactic să urmeze exemplul

Comenius a elaborat o sistemă didactică originală de învăţământ, numită sistemă de

3. Explicați conceptul de educație negativă la J.-J Rousseau. Arătați valoarea și

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) este “pedagogul ce a descoperit copilul”. Pornind de

Rousseau dorea trecerea de la educatia formală, teoretică şi abstractă la una practică,

Rousseau consideră că scopul educaţiei constă în formarea unui om sănătos, armonios

Educaţia între 2 şi 12 ani se mulează pe dezvoltarea fizică, şi, contribuie la achiziţionarea

Educaţia cuprinsă între 12 şi 15 ani este centrată pe formarea intelectuală, pe instrucţia

Educaţia administrată între 15 şi 20 de ani va avea o dominantă morală. Odată cu

În ultimul capitol al operei sale, Rousseau se ocupă de educaţia femeii, a Sofiei,

Rousseau descoperă şi valorizează la maximum virtuţile copilăriei, deschizând un orizont

Ideile pedagogice ale lui J.J.Rousseau au scandalizat pe mulţi contemporani, dar au

4. Analizați critic teoria herbartiană a treptelor formale.

 interesul empiric (pentru cunoașterea faptelor și a lucrurilor);

Învățământul nu înseamnă doar transmitere și asimilare de cunoștințe, ci implică adeziune

Discipolii lui Herbart și adepții herbartianismului au exagerat rolul treptelor formale în

Contribuţia lui Herbart la circumscrierea obiectului didacticii se poate rezuma prin