Hârţan Raluca Andra (căs.

Avasilcăi)
UAIC,FPSE,PIPP,ID,An 1,sem.I

Menționați principalele modalități în care procesele afective și motivaționale

afectează direct sau indirect procesul educative

Învăţarea acoperă aproape toate aspectele vieţii noastre, intervenind nu numai în

stăpânirea unei noi abilităţi sau a unor probleme ştiinţifice, ci şi în dezvoltarea emoţională,
relaţionarea socială şi chiar în dezvoltarea personalităţii. Esenţa învăţării şi inteligenţei constă în
abilitatea psihicului nostru de a opera cu reprezentări, scheme cognitive şi concepte abstracte.
În opinia multor specialişti afectivitatea este una dintre cele mai controversate probleme
din psihologie. Interesul pentru această temă nu se regăseşte numai la psihologi, asemenea
preocupări apar şi în plan filozofic şi religios. Printre cercetătorii care acordă prioritate
afectivului în raport cu raţiunea se înscrie D. Goleman (2001). În lucrarea „Inteligenţa
emoţională”, autorul citat afirmă că „un mai bun control al emoţiilor şi o mai bună formare a
capacităţii de a fi fericit sunt mai de preţ şi mai utile decât capacităţile pur intelectuale. Epoca
raţiunii mai mult sau mai puţin pure este încetul cu încetul înlocuită de era inteligenţei
emoţionale.”(2001,pag.105). Goleman propune introducerea generalizată în şcoli a unor
discipline care să dezvolte mai mult latura nonraţională, deci unele procese afective necesare
capacităţii de adaptare a individului în grup şi societate şi care să contribuie la dezvoltarea
capacităţii lor empatice, a abilităţilor de a comunica mai uşor şi mai bine cu cei din jur, de a-ţi
înţelege şi stăpâni propriile emoţii şi pe cele ale celorlalţi; într-un cuvânt, spune Goleman, aceste
discipline precum „cunoaşterea şi controlul emoţiilor”, „abilităţi de a te adapta”, „tehnici de
socializare” pot conduce la formarea inteligenţei emoţionale, un rol deosebit revenind educaţiei.
S-a constatat că inteligenţa emoţională este mult mai necesară şi eficientă decât binecunoscuta
aptitudine generală structurată pe fondul gândirii/raţiunii. Considerăm că din perspectiva
psihologiei educaţiei este importantă atât dezbaterea asupra relaţiei dintre procesele afective şi
cele raţionale, cât mai ales asupra rolului educaţiei în modelarea afectivităţii. Se poate aprecia că
în literatura de specialitate, sunt analizate mai mult modalităţile şi structurile procesului afectiv,
decât afectivitatea propriu-zisă. Preocupările sunt orientate mai mult spre explicarea
mecanismelor prin care au loc aceste procese complexe, precum şi asupra unor componente
specifice, cum ar fi emoţiile şi sentimentele.
În psihologia generală emoţiile sunt analizate fără a fi delimitate de procesul afectivităţii
propriu-zise, de aceea, la început, vom face câteva referiri de ordin mai general asupra
afectivităţii: a surselor/determinărilor, funcţiilor şi caracteristicilor componentelor acestui proces,
în general, şi asupra emoţiilor, în special. Opiniile despre emoţie sunt foarte diverse şi
contradictorii, contradicţiile fiind emergente determinărilor, funcţiilor şi particularităţilor
componentelor emoţionale şi afective. Unii psihologi admit că emoţiile au o sursă exclusiv

1
Hârţan Raluca Andra (căs.Avasilcăi)
UAIC,FPSE,PIPP,ID,An 1,sem.I

endogenă, că sunt senzaţii organice, sau că sunt legate de instincte, amintindu-l printre aceştia pe
Carl Stumf (cf. C.Motru-Rădulescu, 1996). Alţi psihologi atribuie emoţiei o determinare
exogenă, de natură social-culturală, binecunoscute fiind orientările antropologice şi culturale.
Aceştia consideră emoţiile şi afectivitatea ca având o natură cu totul deosebită de cea a
senzaţiilor (Thomas, cf. N. Mărgineanu, 1973). Între aceste procese, pe lângă deosebiri există şi
anumite asemănări, atât în ceea ce priveşte raportul dintre senzaţie şi emoţie, cât şi cel dintre
emoţie şi afectivitate. Cu alte cuvinte, emoţiile sunt emergente acestor raporturi dintre eu şi
noneu, adică cu lumea ce ne înconjoară.
În complementaritate cu celelalte procese psihice intelectuale şi nonintelectuale,
afectivitatea influenţează în foarte mare măsură activitatea didactică, între educaţie şi acest
proces psihic reglator instituindu-se permanente raporturi de intercondiţionare. Experienţa
pedagogică relevă rolul deosebit al structurilor afectivităţii în activitatea educativă, în strânsă
interacţiune cu procesele psihice cognitive.Fără a prezenta în mod exhaustiv întreaga
problematică a afectivităţii, ne vom referi la principalele structuri afective implicate în activitatea
educativă în mod deosebit în procesul de învăţare. Se desprind în opinia psihologilor mai multe
structuri ale afectivităţii, percepute ca procese, cum ar fi cele: primare, complexe, superioare.
Fiecare din aceste procese influenţează într-o mai mare sau mai mică măsură, pozitiv sau negativ
activitatea desfăşurată în învăţământ. În ceea ce priveşte aportul proceselor afective primare, un
rol deosebit revine tonului afectiv, coroborat cu procesele cognitive, în primul rând cu cele
raţionale. În activitatea educativă o rezonanţă deosebită o au afectele, prin această structură fiind
desemnate modalităţile elementare ale reactivităţii afective sau emoţiile primare, caracterizate
prin mare intensitate, expansivitate, durată redusă, dezvoltare unipolară şi exprimare nemijlocită
în comportament. Afectivitatea se resimte în activitatea educativă şi prin alte structuri cum ar fi:
neliniştea, teama, frica, groaza, grija, plăcerea, neplăcerea etc. atât în predare cât mai ales în
învăţare. Toate aceste elemente sunt stări şi reacţii emoţionale care se răsfrâng asupra acestei
activităţi. Pe lângă procesele afective primare, în activitatea educativă un rol deosebit revine
emoţiilor şi dispoziţiilor afective, considerate ca procese afective complexe. Pe lângă structurile
afective amintite un impact relevant asupra activităţii educative îl au sentimentele. Acestea sunt
stări afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane, condiţionate social-istoric
care implică şi o anumită atitudine afectivă faţă de o persoană, obiect, fenomen sau activitate,
cum este în cazul nostru activitatea educativă. Există o strânsă legătură între sentimente şi
procesele cognitive. Ele sunt mult influenţate şi, totodată, influenţează imaginaţia. Dar sunt
prezente şi în memorie, percepţie, gândire. Se poate găsi o asemănare între sentimente şi noţiuni.
Ambele sunt virtualităţi. Noţiunea constituie o posibilitate de judecăţi, de acţiuni pe plan verbal,
iar un sentiment asigură posibilitatea unor variate acţiuni efective, în planul obiectiv. De aceea, şi
într-un caz şi în altul, există o impresie globală privind posibilităţile existente. Nevoia de
comunicare afectivă este susţinută şi de trebuinţa de a obţine aprobare, înţelegere, simpatie din
partea semenilor. Uneori, ea este un mijloc de descărcare a tensiunii nervoase, alteori poate
constitui o potenţare.

2
Hârţan Raluca Andra (căs.Avasilcăi)
UAIC,FPSE,PIPP,ID,An 1,sem.I

Motivaţia se defineşte ca fiind fenomenul psihic reglator ce constă în ansamblul

necesităţilor interne ce declanşează şi susţin activitatea omului,îin timp ce afectivitatea este
procesul reglator ce reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect in forma unor trairi subiective,
rezultate din satisfacerea sau nesatisfacerea unor trebuinţe. Asadar, dacă motivaţia poate fi
considerată "motorul" vieţii noastre psihice. Afectivitatea constituie suportul său energetic,
"combustibilul" sau totodată ecoul în subiect a stimulilor ce acţionează din exterior sau din
interior, în funcţie de starea internă a individului la un moment dat. Fiind o entitate în acelaşi
timp biologică, psihică şi social, omul normal se caracterizează printr-o multitudine de trebuinţe,
motive, interese, convingeri, etc, pe care însă nu şi le poate satisface integral şi imediat, fapt ce-i
provoacă o diversitate de trăiri afective mai simple sau mai complexe, pozitive sau negative,
trecătoare sau de durată. Prin urmare, coexistenţa celor două categorii de fenomene psihice este
evidentă şi obligatorie.
Din perspectivă ontogenetică, motivaţia şi afectivitatea, care au o bază înnăscută,
evoluează de la forme mai simple la forme mai complexe şi variate sub influenţa condiţiilor de
mediu social-cultural, la trebuinţele organice, biologice, se adaugă treptat cele de securitate,
afiliere, stimă şi autorealizare, după cum arată piramida trebuinţelor realizată de psihologul
american Abraham Maslow. Motivaţia se exprimă în emoţie, dar şi emoţiile se repercutează
asupra motivelor, declanşând acţiunea. Îngemănarea celor doua fenomene a făcut ca ele să fie
diferite unul prin celălalt astfel, procesele afective au fost considerate "procese afective,
condensate, cristalizate", aceasta pentru că unele motive-au dat naştere în urma acumulării unor
trăiri afective pozitive care tind să se repete, provocând o stare de tensiune internă ce se cere
satisfăcută, în timp ce altele se formează prin trăirea unei sau unor emoţii negative ce generează
acţiuni de evitare, respingere. Dorinţele, motivele, aspiraţiile omului împreună cu sentimentele,
convingerile sale, generează atitudinile sale, îi conturează deci caracterul, ele jucând rolul unui
selector de informaţii şi situaţii. Un alt aspect relevant pentru relaţia celor doua fenomene este
faptul ca toate calităţile proceselor afective se manifestă în funcţie de motivaţie astfel: polaritatea
depinde pe de o parte de realizarea sau nerealizarea trebuinţelor, dorinţelor care creează stările
afective pozitive sau negative iar pe de altă parte caracterul stenic sau astenic al acestora este
apreciat în relaţiile lor cu motivele care pot declanşa şi susţine acţiunea sau o pot frâna, bloca,
amâna; intensitatea proceselor afective este dependentă de valoarea obiectului pentru subiect;
mobilitatea lor se apreciază în funcţie de apariţia unor noi motive; durata trăirilor afective
depinde de timpul în care acţionează motivul corespunzător, expresivitatea este de mai mare sau
de mai mică amploare în funcţie de complexitatea şi intensitatea trebuinţelor.
Formele motivaţiei se stabilesc în bună măsură pe baza implicarii factorilor emoţionali:
motivaţia pozitivă (faţă de cea negativă) este provocată de factori premiali (lauda,elogii...)care
produc trăiri afective pozitive ce sunt în general stenice; motivaţia intrinsecă (faţă de cea
extrinsecă) este provocată de chiar priceperea desfăşurării acţiunilor respective; motivaţia
afectivă diferită de cea cognitivă vizează obţinerea sau menţinerea afecţiunii cuiva. Reglarea

3
Hârţan Raluca Andra (căs.Avasilcăi)
UAIC,FPSE,PIPP,ID,An 1,sem.I

activităţii umane se realizează printr-o conlucrare între motive şi trăiri afective; rezolvarea unor
sarcini a căror dificultate este cunoscută de subiect, necesită o stare de optimum motivaţional
afectiv ce constă în energizarea internă proporţională cu gradul de dificultate al acestuia,
optimum motivaţional afectiv constă într-o uşoară supramotivare, sarcina propusă fiind simplă şi
o uşoară submotivaţionare pentru sarcina presupusă grea. Se observă că intervin deci şi elemente
intelectuale şi voluntare ale psihicului. Structurile superioare ale motivaţiei umane (interese,
convingeri, idealuri ;concepţia despre lume şi viaţă) conţin pe lângă procesele afective superioare
(sentimente, pasiuni) şi elemente de gândire, imaginaţie, voinţă care presupun, implicit,
participarea memoriei şi limbajului.