TEMĂ

1. Precizați și argumentați trei trăsături definitorii ale pedagogiei creștine.

Apărut în primul secol al erei noastre, creştinismul, prin intermediul vieţii lui Iisus Cristos relatată în
Evanghelii, devine religia oficială a Imperiului Roman, înainte de a structura societatea medievală şi de
a domina gândirea europeană. Începând cu anul 313 când Constantin cel Mare instituţionalizează
creştinismul, lumea romană intră în declin. Imperiul începe să se destrame iar dacă transformarea
creştinismului în religie de stat se vroia un factor care să contribuie la unitatea imperiului, s-a dovedit
mai apoi că el s-a afirmat foarte repede ca un factor dizolvant. Şcoala căpăta tot mai mult un caracter
religios, profesorii erau selecţionaţi din rândul preoţilor iar conţinutul învăţământului era croit după
dogmele creştine. Ideea care stătea la baza întregii activităţi educative era specifică acestor dogme şi
susţinea că întrucât omul este înclinat spre păcat el nu va putea fi format decât prin credinţă, prin
cultivarea ascentismului. În consecinţă, se renunţă la preocupările pentru educaţia fizică şi estetică a
tinerilor în favoarea unei educaţii moral-creştine. Prin contribuţia „părinţilor bisericii” ( patres
eclesiae) – de aici şi denumirea de patristică dată epocii în care sunt cristalizate dogmele creştinismului
– credinţa creştină se împrăştie în lumea greco-romană, cu a cărei gândire stabileşte un fel de compromis
de ordin religios şi filosofic.
Printre aceşti părinţi ai bisericii s-au remarcat: Vasile cel Mare (330-379); Pseudo-Dionisie Areopagitul
(secolul al V-lea), Ioan Damaschinul, Grigore cel Mare . În lucrările lor ei încercau să aducă argumente
în favoarea credinţei creştine şi împotriva gândirii filosofice greceşti. Totodată, în unele din aceste
lucrări erau expuse şi o serie de idei cu caracter pedagogic exprimate, desigur, în spiritul dogmelor
creştine. Virtutea supremă ce trebuia formată tinerilor era umilinţa şi ea trebuia dobândită, cum spunea
Vasile cel Mare, prin ascultare.
Întrucât activitatea educativă se concentrează acum în mănăstiri, conţinutul învăţământului nu mai putea
fi dat de cunoaşterea naturii, ci de cunoaşterea semnificaţiilor religiei creştine.
Au existat şi preocupări strict pedagogice dar subordonate aceluiaşi spirit al creştinismului. De pildă, în
sec. III d. Cr., Clement Alexandrinul în lucrarea sa „Pedagogul” sau Ieronim (sec. V d. Cr.) în lucrarea
„Epistolă către Laeta asupra educaţiei fiicei sale”, impun educatorilor – cu deosebire călugărilor din
mănăstiri – reguli stricte, adecvate religiei creştine. Deşi au fost preocupaţi de organizarea şcolilor în
cadrul mănăstirilor în vederea educării religioase a tinerilor, prin conţinutul învăţământului pe care îl
promovau, au îndepărtat cu totul educaţia şcolară de cunoaşterea lumii înconjurătoare, a naturii. Unul
dintre cei mai cunoscuţi ideologi ai creştinismului în această perioadă a fost AURELIUS AUGUSTIN
(354-430), unul dintre părinţii latini ai bisericii, canonizat de biserica catolică. Doctrina sa despre
păcatul originar, despre graţie şi predestinare, a avut un rol hotărâtor în constituirea dogmaticii catolice
în general, a concepţiei creştin-medievale despre om în special. În lucrarea sa „Confesiuni” el încearcă
să realizeze o anumită punte de legătură între educaţia preconizată de antichitatea greco-romană şi
educaţia creştină. Diferenţele erau însă prea mari pentru ca valorile promovate în domeniul educaţiei
prin lucrările lui Socrate, Platon sau Aristotel să mai fie reluate prea curând. Începând cu sec. V, când
ideologia religioasă a Evului Mediu devine tot mai pregnantă, aceste diferenţe se adâncesc iar filosofia
serveşte tot mai mult interesele teologiei. Învăţământul devine un monopol al clerului îndeosebi în
apusul Europei unde biserica romano-catolică deţinea supremaţia.
Prin contribuţia ordinelor călugăreşti (al dominicanilor, franciscanilor ş.a.) se organizează şcoli
mănăstireşti pe lângă mănăstiri sau catedrale episcopale. De pildă, unul dintre cei mai frecvenţi
susţinători ai acestui fapt a fost BENEDICT (sec. VI), creatorul Ordinului benedictinilor (529). Cele mai

1
multe dintre aceste şcoli funcţionau în interiorul mănăstirilor (şcoli interioare) şi urmăreau pregătirea
copiilor pentru a deveni călugări, fapt pentru care educaţia lor implica o totală izolare de restul lumii.
Şcolile care îşi desfăşurau activitatea în afara mănăstirilor (şcolile exterioare) erau conduse tot de către
călugări dar se adresau şi altor categorii de tineri. De aceea şi conţinutul învăţământului desfăşurat în
cadrul lor era diferit. Pe lângă o severă educaţie religioasă acesta conţinea şi elemente de gramatică,
geometrii, astronomie sau muzică, iar retorica era studiată după texte din Cicero sau Quintilian. Deşi se
studia şi dialectica (logica), instruirea elevilor se realiza astfel încât să promoveze memorarea fidelă a
textelor studiate.
Impulsionarea meşteşugurilor şi a comerţului impune înfiinţarea unor şcoli cu caracter particular şi cu o
orientare laică: şcolile de gramatică, şcolile latine şi, mai cu seamă,şcolile breslelor şi ghildelor ( şcoli
cu caracter profesional). În aceste şcoli, predarea nu se mai făcea doar în limba latină ci şi în limba
maternă, iar alături de scris, citit şi socotit se studiau şi diverse discipline cu caracter practic, realist. Tot
mai mulţi gânditori ai timpului simţeau nevoia să îşi întemeieze credinţa pe raţiune (de pildă PETRUS
ABELARD afirma în sec. XII, deci cu zece secole după Tertulian – care obişnuia să spună „cred pentru
că este absurd” – „cred pentru că înţeleg”). Scolastica, mişcare culturală iniţiată deja în sec. IX, ia
amploare influenţând într-o şi mai mare măsură învăţământul. În marile oraşe ale Europei se organizează
şcoli comunale în limba naţională unde spiritul realist şi laic este tot mai prezent. Aceste şcoli (de
exemplu Şcoala din Salerno, Italia sau de la Mountpellier, Franţa) nu mai erau şcoli de nivel elementar,
ci de un nivel mediu sau supramediu. Cei care frecventau cursurile acestor şcoli, cât şi profesorii care
predau aici, simţeau nevoia de a obţine o mai mare autonomie faţă de autorităţile civile şi religioase şi de
aceea s-au asociat în aşa-numitele universitas (termen care, mai târziu, avea să desemneze instituţii de
învăţământ superior). Prima universitate este astfel universitatea de drept din Bologna (1158) urmată
apoi de Oxford (1168), Cambridge (1209) sau Paris (1215).
Deşi dominată în continuare de concepţia teologică, gândirea pedagogică este prezentă îndeosebi prin
contribuţia lui THOMA D’AQUINO (1225-1274), cel mai de seamă reprezentant al scolasticii catolice
oficiale. Călugăr dominican, discipol al lui Albertus Magnus, a predat teologia la Paris, Roma, Bologna
şi Neapole. În condiţiile creşterii influenţei raţionalismului, el a căutat să unească gândirea lui Aristotel
cu cea creştină şi să dea astfel filosofiei catoliciste o aparenţă raţionalistă. El a enunţat principiul
„armoniei” dintre ştiinţă – întemeiată pe raţiune– şi religie – întemeiată pe credinţă– , afirmând că ştiinţa
şi filosofia tind spre adevărul unic, adevărul religiei.
În plan pedagogic, concepţia sa conduce la câteva teze fundamentale:
-procesul de educaţie implică prezenţa divinităţii şi, în consecinţă, omul nu se poate forma şi dezvolta
prin propriile forţe; întrucât în actul educaţiei este angajat în primul rând sufletul, şcoala trebuie să se
afle sub conducerea bisericii şi nu a statului;
-conţinutul învăţământului trebuie să cuprindă atât cunoaşterea lucrurilor (pe cale senzorială), cât şi
cunoaşterea adevărului revelat , obţinut pe calea credinţei;ca atare, ştiinţa nu putea avea o existenţă de
sine stătătoare, ci doar într-o perfectă armonie cu credinţa.

2
2.Analizați comparativ concepția augustiniană și cea tomistă cu privire la tema învățătorului.
SF.AUGUSTIN
Augustin recomandă un învăţământ intuitiv, bazat pe
cunoaştere şi trăire, un învăţământ plăcut
care să cultive creativitatea şi înclinaţiile copilului şi să
dea expresie predispoziţiei pentru joc. Educatorul
trebuie să fie un înţelept, un om moderat, un bun
exemplu pentru elevii săi. El trebuie să trăiască
împreună cu elevii săi o comunitate de interese şi
aspiraţii, să cultive spontaneitatea elevilor săi şi să-I
înveţe să descopere lumea (o idee pedagogică
modernă, care avea să fie dezvoltată de filosofia
educaţională a “educaţiei noi”).
În De magistro, Augustin dezvoltă tema învăţătorului
lăuntric, deplin coerentă cu concepţia
despre adevăr, despre Dumnezeu şi fiinţa interioară din
celelalte scrieri, îndeosebi din Confesiuni.
Scrisă la scurt timp după convertirea la creştinism,
lucrarea se prezintă sub forma unui dialog purtat cu fiul
său Adeodatus (“cel dăruit de Dumnezeu”), de doar 16
ani, un copil deosebit de dotat intelectual şi înzestrat
pentru filosofie (a murit înainte de a împlini 18 ani).
Scopul dialogului este de a răspunde la întrebarea “Cine
poate fi numit învăţător şi care este rolul limbii, ca
sistem de semne în dobândirea
cunoaşterii?”. Fiecare capitol şi fiecare paragraf este
denumit printr-o idee care rezumă întregul conţinut
ideatic. Concluzia dialogului este că omul care predă
cunoştinţe altora nu poate fi numit învăţător; doar
aparent acesta poate instrui, transmiţând cunoştinţe
prin limbaj. El doar readuce în minte lucruri cunoscute
anterior sau îndeamnă la cunoaștere. Lucrarea este o
subtilă critică a capacităţii limbajului, ca sistem
semiotic, de a transmite mesajul astfel încât acesta să
ajungă de la vorbitor la ascultător fără distorsiuni.
Augustin susţine că noi doar reamintim prin limbaj,
altora sau nouă înşine, cunoştinţele dobândite anterior
prin percepere directă, când e vorba de lucrurile
materiale, sau prin iluminare lăuntrică, atunci când e
vorba de idei. Cuvintele sunt semne ale lucrurilor, dar
nu sunt echivalente cu lucrurile; ele au valoare
rememorativă. Înţelegerea prin limbaj este posibilă
numai dacă a existat o percepere anterioară a
3
SF.TOMA DE AQUINO
„Se spune, aşadar, că unul îl învaţă pe (un) altul
pentru că îi expune celuilalt prin semne acest proces
raţional, care se realizează în el prin
(propria sa) raţiune naturală; şi, astfel, raţiunea naturală
a discipolului ajunge - prin cele de acest fel prezentate
lui (folosite) ca instrumente - la cunoaşterea lucrurilor
pe care nu le ştie" (Toma de Aquino, 1994, p. 55).
- Dumnezeu este învăţătorul lăuntric şi cel dintâi,
învăţătorul prin excelenţă, pentru că El posedă
perfecţiunea oricărei ştiinţe şi vorbeşte în noi prin
raţiune - pentru că întreaga învăţătură omenească
poate fi eficace doar în virtutea luminii raţiunii, sădită
în noi de Dumnezeu ca o asemănare a Adevărului
revelat, prezent în noi.
- omul care cunoaşte o anumită ştiinţă poate fi numit
învăţător atunci când, comunicând elevului cunoaşterea
sa, devine cauza cunoaşterii la elev : „învăţătorul
stimulează aşadar intelectul (elevului) spre cunoaşterea
lucrurilor pe care le prezintă, aşa cum
o cauză motrice esenţială determină trecerea de la
potenţialitate la act" (ibidem, p. 65).
-îngerii pot facilita şi transmite anumite cunoştinţe. în
timp ce Dumnezeu e singurul învăţător
lăuntric, iar „omul, învăţându-ne din afară..., este, într-
un fel, cauza speciei inteligibile în
măsura în care ne prezintă semne ale intenţiilor
inteligibile pe care intelectul nostru le
primeşte de la acele semne şi le păstrează în el însuşi"
(ibidem), îngerul, dispunând de o „lumină intelectuală
mai desăvârşită decât omul, poate fi pentru om cauza
cunoaşterii..., dar într-un mod inferior lui Dumnezeu şi
superior omului" (ibidem, p. 91).
-cel ce învaţă pe altul, adică învăţătorul, trebuie să
posede ştiinţa pe care o transmite altuia în mod clar şi
desăvârşit; or, nu în această situaţie se găseşte cel care
dobândeşte ştiinţa prin el însuşi.
-numai Dumnezeu este învăţătorul lăuntric şi cel dintâi,
învăţătorul prin excelenţă, pentru că el posedă
perfecţiunea oricărei ştiinţe şi vorbeşte în noi prin
raţiune.
lucrurilor. Augustin nu neagă rolul limbajului în
cunoaştere, ci îi limitează rolul la acela de cauză
indirectă şi mediată a cunoaşterii. Cuvintele pot aduce
şi informaţii noi despre obiecte,
prin descrieri, definiţii etc., dar nu pot instrui. Sunt
necesare în cunoaştere, pentru că îndeamnă la
cunoaştere şi înţelegere, au rol stimulativ. Omul poate
atinge diverse grade în cunoaşterea adevărului de la
nescire, ignorare, la credere, apoi la intelligere şi scire;
în această ultimă etapă, el poate emite judecăţi.
Învăţătorul are un aport esenţial la realizarea
educaţiei.Contribuţia învăţătorului rezidă în a îndepărta
obstacolele din calea cunoaşterii de către elev,dar şi de
a ajuta în mod efectiv la actualizarea potenţialităţii
cunoaşterii. Dobândirea ştiinţei se face mai rapid şi mai
complet cu ajutorul învăţătorului decât prin
descoperirea personală. Diferenţa dintre cele două
modalităţi de cunoaştere constă în faptul că, în cazul
descoperirii personale, raţiunea naturală ajunge prin ea
însăşi la cunoaşterea lucrurilor necunoscute, pe
când, atunci când este vorba de învăţare cu ajutorul
învăţătorului, raţiunea naturală este
ajutată din afară, printr-un discurs exterior
- omul poate fi numit învăţător dacă devine cauza
cunoaşterii la elev.
Învăţătorul trebuie să posede cunoaşterea şi, de
asemenea, ştiinţa transmiterii cunoaşterii în mod clar şi
desăvârşit:“(...)se spune aşadar că unul îl învaţă pe altul
pentru că îi expune celuilalt prin semne acest proces
raţional care se realizează în el prin (propria sa) raţiune
naturală şi, astfel, raţiunea naturală a discipolului
ajunge - prin cele de acest fel prezentate lui (folosite) ca
instrumente - la cunoaşterea lucrurilor pe care nu le
ştie” (Toma d’Aquino, 1994, p. 55). Cauza ultimă a
cunoașterii este de natură divină; Dumnezeu este
adevăratul învățător: “Dar lumina unei raţiuni de acest
fel, prin care asemenea principii ne sunt cunoscute, a
fost sădită în noi de Dumnezeu ca o asemănare a
adevărului increat,prezent în noi. Iată de ce, întrucât
întreaga noastră învăţătură omenească poate fi eficace
dor în virtutea acelei lumini, este evident că numai
Dumnezeu poate fi învăţătorul lăuntric şi cel dintâi, aşa
cum natura vindecă lăuntric şi cea dintâi” (Toma
d’Aquino, 1994, pp.55-56).
Pentru Toma, a învăţa însemna a media între om şi
Dumnezeu prin dezvoltarea propriei raţiuni şi
a raţiunii celorlalţi.
Profesorul trebuie să-şi aleagă cu grijă cuvintele,
exemplele, comparaţiile, pentru că el este cauza
cunoaşterii la elev, prin cuvintele-semne pe care le
vehiculează. El compară adesea arta de a preda cu arta
de a vindeca. Şi profesorul şi doctorul ştiu ce trebuie
făcut pentru a preda sau a vindeca. Aşa cum doctorul îi
redă pacientului sănătatea, tot aşa profesorul îl ajută pe
elev să dobândească propria cunoaştere. Rolul
profesorului este chiar mai important decât al
medicului pentru că învăţarea presupune o interacţiune
între două minţi, în timp ce vindecarea implică relaţia
minte-trup (Gangel, Benson, 1994, pp.115-116). Elevul
are un rol activ în dobândirea cunoaşterii; profesorul
doar asistă acest proces, în care voinţa celui care învaţă
are un rol hotărâtor, îl avertizează pe elev şi-I conduce
gândirea către învăţătura adevărată care e de natură
divină. Profesorul înlătură obstacolele din
calea cunoaşterii şi-l ajută pe elev să-și actualizeze
potenţialul cognitiv. Instruirea este mai rapidă şi mai
eficientă decât învăţarea prin descoperire personală.