Sunteți pe pagina 1din 11

TEMĂ

1.Explicați și argumentați trei trăsături definitorii ale pedagogiei clasice.


Fundamentul concepţiei pedagogice este de natură teologică şi filosofică: natura umană este coruptă încă
din clipa păcatului originar, dar poate fi îmbunătăţită prin educaţie. Primul capitol al Didacticii Magna
conţine încă din titlu o adevărată definiţie a omului ,“cea din urmă, cea mai completă şi cea mai perfectă
dintre creaturi” şi este un îndemn la cunoaşterea de sine argumentat teologic: “Căci ce altceva spune
vocea din cer prin Scripturi decât: Omule, mă cunoşti pe mine, te cunoşti pe tine? Pe mine, izvorul
eternităţii, al înţelepciunii şi fericirii, pe tine, creatura, chipul şi desfătarea mea?” (1970, p. 19).
Remarcăm optimismul concepției pedagogice comeniene. Rolul educaţiei constă în îmbunătăţirea naturii
umane, în scoaterea omului din starea de decădere originară şi perfectarea naturii umane prin cunoaştere.
Optimismul explică şi denumirea dată celei mai importante lucrări pedagogice: “Cu un entuziasm
tineresc şi o speranţă prematură am numit-o magna”; “Din respect pentru viaţă, am numit-o mare”.
Comenius este adeptul cunoaşterii totale, universale, pansofice. Pansofia este cunoașterea universală
(Pansophia este sapientia universalis). Cunoaşterea întregului este, în fapt, o triplă cunoaştere:
cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaşterea lumii înconjurătoare şi cunoaşterea de sine. Izvoarele
cunoaşterii sunt deci: lumea înconjurătoare, spiritul nostru şi Sfânta Scriptură. Aceste trei izvoare
alimentează: simţurile, raţiunea şi credinţa. Cele trei surse duc la cunoașterea întregului, la pansophie.
Ideile pedagogice fundamentate în secolul XVII au fost dezvoltate în continuare de alţi reprezentanţi ai
gândirii pedagogice: John Locke, Jean-Jacques Rousseau, Jonann Pestalozzi, Constantin Dmitrevici
Uşinski, care au fundamentat pedagogia clasică.
Locke a pus bazele filosofiei critice și ale psihologiei analitice a cunoașterii. Toți filosofii de până la el,
inclusiv Descartes, au pus accent pe elaborarea de sisteme explicative ale lumii; Locke a stăruit însă
asupra punctului de plecare în cunoaștere, asupra originii și mecanismelor cunoașterii, asupra puterii și
limitelor acesteia (Narly, 1933). În Prefața Eseului asupra intelectului omenesc, Locke povestește că,
aflându-se la el acasă, în mijlocul unei discuții pe care n-o puteau duce la bun sfârșit, șia dat seama că
luaseră un drum greșit și că, înainte de a începe o discuție filosofică e necesară examinarea capacității
noastre de a cunoaște: “Înainte de a ne angaja în astfel de cercetări (morală și religioasă) e necesar să ne
examinăm propria noastră capacitate și să vedem care sunt obiectele accesibile minții noastre și care
sunt deasupra înțelegerii noastre” (Locke, 1961). Înainte de a cunoaște, trebuie să ne întrebăm ce putem
cunoaște; Mircea Florian (1992) apreciază că în această întrebare se află, în germene, criticismul
kantian. Locke a fost primul gânditor care a pus problema originii, întinderii și puterii cunoașterii,
oferind o primă formulare clară a teoriei cunoașterii. Din această perspectivă, el este considerat un
precursor al lui Kant.
Locke nu este numai un “geograful intelectului omenesc”, ci și un îndrumător al vieții omenești,
apreciază Mircea Florian (1992). El este teoreticianul libertății politice și al monarhiei constituționale,
influențând astfel gândirea politică și socială a secolului al XVIII-lea (Voltaire, Montesqieu, Rousseau).
Filosofia politică a lui Locke se bazează pe ideea de libertate. Critica ideilor înnăscute poate fi
1
interpretată ca o pledoarie în favoarea posibilității omului de a progresa din punct de vedere intelectual
și socio-moral. Windelband a considerat că filosofia lui a constituit preludiul marii simfonii de idei a
epocii luminilor.

John Locke (1632-1704) După Locke, omul este o fiinţă educabilă: copilul vine pe lume cu raţiune, dar
eficienţa ei se împlineşte în exerciţiul educativ. Aptitudinile naturale ale copilului trebuie dezvoltate în
sensul dezvoltării lor, şi nu prin impunerea cu forţa a unor calităţi care nu aparţin subiectului în cauză.
Cunoscând din interior caracterul scolastic al învăţământului, Locke realizează o critică serioasă la
adresa educaţiei medievale, acuzată de artificialitate. Filozoful englez propune un sistem de învăţământ
adecvat intereselor şi dezvoltării vieţii socioproductive. Locke propune formarea gentlemanului, a
individului demn şi cu maniere elegante, care să conducă treburile în mod raţional şi cu folos. Propune
formarea valorilor: virtute, înţelepciune, bună educaţie şi instrucţie. Trei tipuri de educaţie sunt necesare
pentru realizarea acestor valori: educaţia fizică, educaţia morală, educaţia intelectuală.

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) Lucrarea fundamentală în care se structurează ideile sale


pedagogice este “Emil, sau despre educaţie”. Rousseau a preconizat pedagogia nonviolentă-educaţia
liberă şi firească a copilului, idee, care mai târziu a fost susţinută de către Ellen Key (1849-1926) şi
pedagogul rus Lev Tolstoi (1829-1910). Romanul pedagogic “Emil, sau despre educaţie” prezintă
sistemul de educaţie preconizat de Rousseau, în care copilul (Emil) avea să înveţe în aer liber, într-un
mediu izolat de societate, prin contactul direct cu obiectele şi fenomenele. Rousseau consideră că scopul
educaţiei constă 23 în formarea unui om sănătos, armonios dezvoltat din punct de vedere fizic, pe deplin
racordat la existenţa proximă, lipsit de artificialitate, un om al unui raport echilibrat între raţional şi
sufletesc. Pentru aceasta, este nevoie să-l scoatem pe Emil din societatea vicioasă şi să-l trimitem la ţară,
într-un mediu natural. Rousseau spre deosebire de alţi gânditori concepe educaţia ca acţiune de simplă
asistare a celui educat, acesta având o libertate absolută de mişcare. Educaţia din primii doi ani de vârstă
a copilului (0-2) va fi centrată pe îngrijirea fizică a copilului, printr-o bună alăptare făcută de mamă, băi
reci, îmbrăcăminte uşoară, jucării naturale. Copilul nu se înfaşă, se lasă liber. Între 2 şi 12 ani educaţia se
centrează pe dezvoltarea fizică, ce contribuie la însuşirea primelor repere morale, dar accentul se pune
pe educaţia simţurilor. Marea carte a naturii este sursa de cunoştinţe dobândite de către Emil. Vârsta dată
Rousseau o numeşte somnul raţiunii, având în vedere că totul trebuie să se petreacă liber, fără
constrângere, la momentul oportun. Educaţia cuprinsă între 12 şi 15 ani este centrată pe formarea
intelectuală, pe instrucţia propriu-zisă, raţiunea se trezeşte la viaţă. Are loc cunoaşterea nemijlocită a
procedeelor şi fenomenelor, formarea moralităţii şi a conştiinţei. Educaţia efectuată între 15 şi 20 ani va
avea o dominantă morală. Odată cu manifestarea pasiunilor, omul începe o viaţă nouă. De la 18 ani Emil
poate fi încadrat în mediul social, fiind pregătit pentru el.

2
Johann Heinrick Pestalozzi (1746-1827), pedagog elveţian a elaborat sistemul său de gândire
pedagogică întemeiat pe observare, reflecţie pedagogică şi experimentare practică. Ocupându-se de
organizarea învăţământului elementar, el a promovat îmbinarea armonioasă dintre munca productivă şi
instruirea (instrucţia). După Pestalozzi, omenirea parcurge trei vârste: 1. vârsta naturală, când sunt
dominante relaţiile sincere, nevinovate; 2. vârsta socială, relaţiile dintre oameni fiind bazate pe
constrângere; 3. vârsta morală, ce se întemeiază pe tăria morală şi autodeterminare. În concepţia sa trei
forţe stau la temelia naturii umane: puterea intelectuală, cea morală şi cea fizică. Puterea intelectuală îl
determină pe om să afle adevăruri: puterea morală îl determină să fie demn; puterea fizică îi dă
posibilitatea să muncească şi să acţioneze. Pestalozzi a elaborat două principii importante cu caracter
metodologic: · caracterul educativ al instruirii; · caracterul dezvoltativ-formativ al procesului de
învăţământ.

3
2.Argumentați valoarea și actualitatea sistemului normativ comenian. Faceți referire la principiile
dezvoltate de Comenius în capitolele XV-XIX din lucrarea Didactica Magna (EDP, București, 1970).

Comenius s-a născut şi a trăit în comunitatea fraţilor cehi. (Moravia de Sud, localitatea Nivniţa). A făcut
studiile în şcoala limbii latine la vârsta de 16 ani, ceea ce i-a dat posibilitatea să analizeze neajunsurile
şcolii de atunci. În legătură cu aceasta îl preocupă problema organizării lucrului şcolii. A învăţat la două
universităţi din Germania şi la instituţia în Cehia şi-a început activitatea pedagogică. În timpul
războiului de 30 ani pribejeşte în Leşno (Polonia) unde lucrează 28 ani. Scrie lucrările: “Şcoala
maternă”, “Didactica Magna”, “Uşa deschisă pentru studierea limbilor”, “Lumea copiilor percepută prin
simţuri şi tablouri”. Toate ideile lui Comenius expuse în lucrările nominalizate şi în multe altele au la
bază pansofia-înţelepciunea generală, care în viziunea lui arată necesitatea cunoaşterii tuturor lucrurilor
existente în lume. Pansofia în viziunea lui Comenius reprezintă reflectarea lumii înconjurătoare reale în
conştiinţa omului.
În continuare vom puncta acele idei expuse de către Comenius, care stau la baza formării pedagogiei ca
ştiinţă: · În lucrarea “Şcoala pansofica” Comenius declară principiul educaţiei conform naturii: omul
este macrocosmos în microcosmos, omul este o părticică a naturii. De aici reesă că, dacă natura se
dezvoltă în baza anumitor legităţi (principii), atunci şi omul-partea componentă a naturii se dezvoltă
conform anumitor principii. Astfel Comenius introduce conceptul de principiu în pedagogie. · În aceeaşi
lucrare Comenius menţionează că este necesar de creat un Centru, în care vor fi adunate toate ideile
despre educaţie pentru a le sistematiza, aprofunda. Este evident faptul că Comenius are în vedere
formarea unei ştiinţe, care va studia educaţia. ·
Comenius menţiona că obiectul educaţiei trebuie să fie omul. · Comenius a determinat scopul educaţiei
într-o formă de compromis: fiecare om trebuie să fie pregătit pentru existenţa în viaţa de după moarte,
dar în forma lui pământească el trebuie să cerceteze tot ce-l înconjoară. Omul are dreptul de a înţelege
cum sunt constituite toate lucrurile.
Comenius menţionează cerinţele faţă de om:
1. să cunoască toate lucrurile;
2. să fie stăpân pe toate lucrurile şi pe sine;
3. să creadă în Dumnezeu.
Astfel Comenius formulează trei obiective importante ale educaţiei:
a) educaţia intelectuală;
b) educaţia morală;
c) educaţia religioasă.

4
Comenius elaborează principiile didactice: - continuităţii şi sistematizării; - intuitivităţii sau regula de
aur a didacticii; - accesibilităţii; - caracterul conştient şi activ al instruirii. · Ideea lui Comenius despre
educaţie conform naturii prevede un al doilea aspect important - luarea în vedere a “naturii” copilului
(particularităţile de vârstă şi individuale). În “Marea 22 didactică” această idee este dezvoltată.
Comenius scrie despre patru anotimpuri ale naturii, cărora le corespund patru perioade de vârstă:
Primăvara – primăvara vieţii (0-6 ani) Vara – vara vieţii (6-12 ani) Toamna – toamna vieţii (12-18 ani)
Iarna – iarna vieţii (18-24 ani) Descrie fiecare anotimp şi analogic fiecare vârstă. · În strânsă legătură cu
această ideea este ideea despre sistemul de învăţământ propus de către Comenius în “Marea didactică”.
Prima treaptă din sistem este şcoala maternă (0-6 ani) – educarea copilului în familie de către mamă.
Următoarea treaptă este şcoala limbii materne (6-12 ani) pentru băieţi şi fete, indiferent de apartenenţa
socială. Această şcoală, în viziunea lui Comenius trebuie să pună bazele formării concepţiei despre lume
la copii. Cunoştinţe sistematizate: aritmetică, geografie, istorie, bazele economice, meseriile, elemente
politice, educaţia religioasă. Ideea foarte actuală pentru zilele noastre. Treapta a treia – gimnaziul sau
şcoala latină (12-18 ani) prevăzută pentru cei, care au aptitudini speciale, care au demonstrat capacităţi
deosebite în şcoala limbii materne. Propune să se înveţe limba latină, matematica, fizica, ştiinţele naturii,
etica, istoria, limbi străine. Treapta a patra – academia (18-24 ani). Instituţie superioară de învăţământ
pentru tinerii dotaţi, care s-au evidenţiat în şcoala latină.
Comenius a elaborat o sistemă didactică originală de învăţământ, numită sistemă de învăţământ pe clase
şi lecţii. Analizând ideile elaborate de către Comenius vom menţiona că, datorită marelui pedagog a fost
fundamentată pedagogia ca ştiinţă cu obiectul de studiu-educaţia. De asemenea, Comenius a elaborat
bazele generale ale ştiinţei-pedagogia, care sunt fundamentele necesare pentru dezvoltarea de mai
departe a teoriei educaţiei şi teoriei instruirii ca părţi componente ale pedagogiei.

5
3.Explicați conceptul de educație negativă la J.-J Rousseau. Arătați valoarea și limitele acestei idei în
plan educațional.

J. J. Rousseau: Educatia consta în dezvaluirea si consolidarea a ceea ce se afla, înca de la nastere,


în natura umana. "Totul este bun când iese din mâinile Creatorului, totul degenereaza în mâinile
omului." "Cea dintâi educatie trebuie sa fie, asadar, pur negativa. Ea consta nu în a transmite virtutea sau
adevarul, ci în a pazi inima de viciu si spiritul de eroare." "Copiii trebuie sa fie copii înainte de a fi
oameAdept al principiului „educaţiei negative”, Rousseau consideră că rolul educatorului este de a-l
păzi şi apăra pe copil de influenţele externe venite din partea societăţii. Face o duioasă pledoarie pentru
întoarcerea la natură, la resursele funciare ale existenţei nealterate de intervenţia oamenilor.
Lucrarea fundamentală în care se structurează ideile sale pedagogice este intitulată Emil sau despre
educaţie. Acest adevărat tratat de pedagogie este un fel de roman, scris într-o manieră literară, eseistică,
inconfundabilă, și cuprinde o prefaţă şi cinci “cărţi” sau capitole. În aceste capitole sunt prefigurate într-
o modalitate ascendentă laturile educaţiei dimensionate în conformitate cu treptele de vârstă ale
copilului: până la 2 ani, accentul este pus pe îngrijirea şi educaţia fizică, între 2 şi 12 ani, are loc
educaţia simţurilor prin contactul direct cu natura, de la 12 la 15 ani, primează educaţia intelectuală, iar
de la 15 ani până la vârsta majoră accentul este pus pe educaţia morală.
Ideile social-politice şi cele pedagogice din opera Emil sau Despre educaţie, considerată de Goethe drept
„Evanghelia educaţiei naturale”, au generat, pe de o parte, entuziasmul aderenţilor, admiratorilor şi
simpatizanţilor, pe de altă parte, injurii ale adversarilor şi detractorilor. A fost de notorietate scandalul
creat de scânteietorul şi talentatul Voltaire care l-a acuzat în articolul “Sentimentul cetăţeanului” că, fiind
un tată denaturat (şi-a trimis copii în Casa copiilor găsiţi), nu are autoritatea morală de a fi recunoscut
drept autorul unui tratat de educaţie. Rousseau a răspuns şi în presă şi în „Confesiuni”, cu eleganţă, că,
simţindu-se membru al Republicii lui Platon, şi-a încredinţat copiii statului, aceasta a fost şansa lor de a
primi o educaţie cetăţenească.
Rousseau dorea trecerea de la educatia formala, teoretica si abstracta la una practica, empirica,
deductiva. In cartea sa, Rousseau face referire la nenumarate moduri prin care se pot formula lectii de
tipul acesta, din domenii variate. Pot sa numesc aici discutiile libere pe care le poate avea elevul cu
pedagogul lui privind la soare, la stele, situatii din viata privind proprietatea, moduri foarte simple prin
care se poate obisnui copilul cu intunericul, cu frigul, cu rutina, toate fiind condimentate cu exemple
imaginare dar cat se poate de realizabile.
Rousseau şi-a format o imagine uşor deformată asupra naturii umane şi a virtuţilor educative ale
izolaţionismului şi ale ruperii de social. Metoda sa de formare a lui Emil, dacă ar fi aplicată astăzi, ar
genera mai mult sălbatici, decât oameni. Cum remarcă Paroz, Rousseau “a crezut că omul posedă toate
lucrurile în natura sa şi că această natură este în sine perfectă. Omul nu avea decât să redevină el însuşi
pentru a se întoarce în Eden. Dar această idee despre om nu are nici o bază nici în istorie, nici în
experienţa personală: ea este imaginară” (1883, p. 279).
Rousseau consideră că scopul educaţiei constă în formarea unui om sănătos, armonios dezvoltat din
punct de vedere fizic, pe deplin racordat la existenţa proximă, lipsit de artificialitate, un om al unui

6
raport echilibrat dintre raţional şi sufletesc. Pentru aceasta, este nevoie să-l scoatem pe Emil din
societatea vicioasă şi să-l trimitem într-un mediu natural, la ţară. Dacă Aristotel vedea în educaţie o
cioplire, o fasonare a materiei dată, iar Comenius asemăna educaţia cu arta grădinăritului, Rousseau o
concepe ca o acţiune de simplă asistare a educatului, acesta având o totală libertate de mişcare. Educaţia
“negativă” se concentrează asupra acţiunii de excludere a tot ce poate stânjeni dezvoltarea naturală a
copilului.
Educaţia din primii doi ani de viaţă va fi centrată pe îngrijirea corpului copilului printr-o bună alăptare,
băi reci, îmbrăcăminte uşoară, jucării naturale. Alăptarea trebuie făcută nu de doică, ci de mamă, iar
mâinile şi picioarele nu se vor înfăşa, ci vor fi lăsate libere.
Educaţia între 2 şi 12 ani se mulează pe dezvoltarea fizică, şi, contribuie la achiziţionarea primelor
repere morale dar accentul se pune pe educarea simţurilor. Marea carte a naturii constituie sursa
inepuizabilă de captare a primelor impresii şi a cunoştinţelor. Sub conducerea unui preceptor (Rousseau
este adeptul învăţământului individual), Emile este introdus pe o cale pregnant intuitivă în tainele
naturii, este învăţat să socotească, să cunoască limba, să discrimineze forme. “Copilăria – scrie Rousseau
– are feluri de a vedea, gândi şi simţi care îi sunt proprii; nimic nu e mai nesăbuit decât să vrem să le
înlocuim cu ale noastre” (p. 67). Educaţia se va baza pe presupoziţia purităţii şi inocenţei infantile. Cele
dintâi porniri naturale sunt întotdeauna drepte; nu există perversitate originară în sufletul omenesc.
Antrenarea facultăţilor intelectuale este amânată pentru mai târziu, acest aspect constituind un punct
vulnerabil al gândirii sale despre educaţie.
Educaţia cuprinsă între 12 şi 15 ani este centrată pe formarea intelectuală, pe instrucţia propriu zisă.
Împins de o curiozitate interioară, Emil este predispus să înveţe carte. Nu sunt indicate manuale. Singura
carte recomandată este Robinson Crusoe, deoarece aceasta face apologia unui un trai în natură şi pentru
autonomia individului, capabil să se descurce singur în viaţă. Nu trebuie predată nici gramatica, nici
istoria. Se vor da cunoştinţe de astronomie, fizică, geografie, chimie, se va călători şi se vor face vizite
în ateliere, în prăvălii, şi se va lucra la modul propriu. “Gândeşte-te bine, ne sfătuieşte Rousseau, că
rareori trebuie tu să-i propui ce anume trebuie el să înveţe; el trebuie să fie acela care să dorească, să
cerceteze, să găsească acest lucru, iar tu trebuie să-l faci să înţeleagă lucrurile, să-i deştepţi cu dibăcie
această dorinţă şi să-i pui la îndemână mijloacele de a o satisface” (p. 160). Pentru a face pe tânăr să
judece bine e de preferat să-i formăm bine propria lui judecată în loc să i-o impunem pe a noastră. Ne
putem întreba, desigur, dacă nu cumva educaţia intelectuală ar trebuie să înceapă mai devreme.
Răspunsul este, categoric, afirmativ. Cum ne demonstrează studiile de psihologie genetică dar şi
realitatea dezvoltării copilului, stimularea şi dezvoltarea capacităţilor intelective începând cu vârsta de
6-7 ani este necesară şi recomandabilă.
Educaţia administrată între 15 şi 20 de ani va avea o dominantă morală. Odată cu manifestarea
pasiunilor, omul reîncepe o viaţă nouă. Preceptorul îl va îndruma pe Emil spre comiterea faptelor bune şi
spre înfrânarea pasiunilor. I se vor inocula sentimentele de pietate, generozitate, prietenie, dreptate şi
dragoste. Tot în această perioadă se va face şi educaţia religioasă. În legătură cu această chestiune,
Rousseau este propovăduitorul unei religii naturale, fără dogme şi ritualuri.

7
În ultimul capitol al monumentalei sale opere, Rousseau se ocupă de educaţia femeii, a Sofiei,
predestinată să devină soţia lui Emil. Aceasta primeşte o educaţie limitată, în vederea devenirii unei
bune soţii, şi are menirea de a se îngriji de gospodărie, de soţ şi de creşterea copiilor; în acest sens ea,
trebuie să devină virtuoasă, blândă şi înţelegătoare. Femeia este făcută anume ca să placă bărbatului iar
violenţa ei constă în farmecul pe care-l poartă, căci “cel mai puternic e stăpân în aparenţă şi depinde în
realitate de cel mai slab” (p. 347).
Rousseau descoperă şi valorizează la maximum virtuţile copilăriei, deschizând un orizont nou în istoria
pedagogiei şi anticipând teze ale curentului “educaţiei noi” din secolul XX. Adept ale principiului
educaţiei “negative”, consideră că educaţia nu trebuie să transmită virtutea sau adevărul, ci să păzească
inima de viciu şi spiritul de eroare. Educatorul devine un consilier şi un asistent al copilului ce trebuie
lăsat să se dezvolte singur, potrivit apetenţelor şi înclinaţiilor originare. Minimalizând rolul cunoaşterii
intelectuale, pedagogul francez accentuează pe rolul intuiţiei şi al contactului nemijlocit cu lucruri şi
fapte.
Câteva achiziţii ale marelui pedagog rămân definitive: necesitatea ca pedagogia să fie fundamentată pe
datele şi observaţiile psihologiei experimentale; existenţa unor etape distincte ale dezvoltării naturale a
copilului; accentuarea importanţei educaţiei prin intuirea lucrurilor comparativ cu cea bazată pe cuvinte;
rolul metodelor intuitive şi active în accederea la cunoaşterea veritabilă; valoarea ridicată a interesului
psihic al copilului în învăţare; dependenţa reformelor sociale de o prealabilă revoluţie a educaţiei
individului.
Ideile pedagogice ale lui J.J.Rousseau au scandalizat pe mulţi contemporani, dar au revoluţionat
gândirea psihologică şi pedagogică, influenţând decisiv orientările: filantropinistă, şcoala activă,
nondirectivistă, postmodernă. L-au luat ca model, îndeosebi, Lev N. Tolstoi în crearea şcolii de la
Iasnaia Poliana, Rabindranah Tagore în şcoala de la Santiniketan, pedagogul suedez Ellen Key, medicul
şi pedagogul italian Maria Montessori, dovadă că ideile filosofului iluminist au răzbătut veacurile şi îşi
păstrează şi azi valoarea şi actualitatea.ni, iata ce vrea natura."

8
4. Analizați critic teoria herbartiană a treptelor formale.
Herbart a contribuit la fundamentarea științifică a pedagogiei. Fundamentele pedagogiei științifice, după
Herbart, sunt etica sau filosofia practică, menită să ofere scopurile educației, și psihologia, care oferă
pedagogiei metodele și mijloacele prin care pot fi atinse aceste scopuri.
Procesul pedagogic implică trei acte distincte: instrucția, guvernarea și educația. Instrucția sau învățarea
reprezintă partea cea mai importantă a educației, care constă în asimilarea unui ansamblu de idei
complete și cât mai complete despre lume. Ideile sunt ”combustibilul vieții sufletești” și au un rol
hotărâtor în formarea caracterului. Voința și caracterul depind de reprezentările și ideile pe care le
asimilăm; în consecință, educația nu este posibilă fără instrucție. La baza învățării se află interesul, care
motivează și susține învățarea.
Herbart identifică mai multe tipuri de interese care susțin cunoașterea complexității și diversității
lucrurilor și a vieții:
- interesul empiric (pentru cunoașterea faptelor și a lucrurilor);
-interesul speculativ (pentru cercetarea cauzelor);
-interesul moral (pentru lucrurile și faptele bune);
- interesul estetic (pentru ceea ce e frumos)
- interesul simpatetic (pentru înțelegerea trăirilor semenilor noștri); -
interesul social (pentru familie, stat, societate); - interesul religios (pentru cunoașterea spirituală a lumii
și a lui Dumnezeu).
Toate aceste interese alcătuiesc împreună cultura generală a elevului. Herbart identifică două etape
distincte ale procesului asimilării cunoștințelor de către elev.
Prima constă în ”scufundarea” acestuia într-o masă de cunoștințe noi și asimilarea lor de către elev.
A doua etapă presupune ridicarea la suprafață, la starea de reflecție asupra cunoștințelor însușite,
realizarea de conexiuni și descoperirea unor idei noi.
Învățământul nu înseamnă doar transmitere și asimilare de cunoștințe, ci implică adeziune conștientă și
înțelegere. Numai în măsura în care există această adeziune, putem vorbi de un învățământ educativ.
Apercepția este fundamentală în formarea reprezentărilor clare. Prin apercepție Herbart înțelege
utilizarea cunoștințelor deja asimilate în procesul însușirii noilor cunoștințe, integrarea informațiilor noi
în ansamblul cognitiv al elevului. Predarea cunoștințelor presupune parcurgerea unor etape distincte.
Pedagogul german identifică patru etape sau ”trepte formale” ale lecției:
a) percepția clară, care implică expunerea logică a cunoștințelor de către profesor și intuirea
obiectelor și fenomenelor studiate de către elev;
b) asocierea sau realizarea de conexiuni între noile cunoștințe și cele deja asimilate;
c) sistemul sau generalizarea cunoașterii, pe baza cazurilor studiate;

9
d) metoda sau aplicarea cunoștințelor însușite în diverse situații.
Discipolii lui Herbart și adepții herbartianismului au exagerat rolul treptelor formale în desfășurarea
lecției, sporind nejustificat numărul acestora și transformându-le într-un tipar sau șablon ce se aplică
întocmai, fără nici o interpretare. Referindu-se la această exagerare, V. Băncilă apreciază că treptele
formale au devenit ”un mod de a răstigni lecția, fără să urmeze o înviere de a treia zi”, ”un nou pat al lui
Procust”, care conduce la lecții ”anatomice, nu spirituale” (1996, p. 121). Intenția lui Herbart a fost de a
propune o abordare logică și sistematică a lecției; el însuși, reflectând asupra experiențelor sale
educative diferite, avea să spună profesorilor că uneori trebuie să dea la o parte planurile de lecție și să
reducă pretențiile față de elev; un profesor bun își concepe programul educațional în funcție de
capacitățile și situația de viață a elevului (Gangel, Benson, 1994, p. 192). Dincolo de rigiditatea care a
rezultat din interpretarea teoriei treptelor formale, ”planurile de lecții clar alcătuite au dat dascălilor
speranță și direcție” (Gangel, Benson, 1994, p. 197).
Guvernarea este acel act al procesului pedagogic care asigură disciplina, fără de care educația nu este
posibilă. Herbart consideră că natura copilului este mai degrabă sălbatică și neascultătoare și, în
consecință, trebuie supravegheată și condusă către ascultarea voluntară prin constrângeri, restricții,
ordine, implicare în diverse activități și chiar prin pedepse corporale.
Educația, ca act al procesului pedagogic, are două dimensiuni: etică și intelectuală și urmărește formarea
caracterului moral și universalității în gândire. Țintă ultimă a educației o reprezintă virtutea, care e
rezultatul voinței: ”Singura și întreaga muncă de educare poate fi rezumată în conceptul de moralitate”.
Concepția lui Herbart cu privire la morală și formarea caracterului este acuzată de intelectualism,
deoarece moralitatea herbartiană se bazează în totalitate pe cunoaștere. Cunoștințele însușite îi permit
omului să judece și să decidă corect cu privire la faptele sale. Fără instruire, formarea caracterului nu
este posibilă: ”Instrucția va forma cercul gândirii și educația pe cel al caracterului. Cea de-a doua nu
valorează nimic fără prima. În aceasta constă întreaga mea pedagogie” (apud. Gangel, Benson, 1994, p.
193).
Un profesor bun are o cultură intelectuală vastă, este un exemplu moral, are pregătire pedagogică și tact
pedagogic, prin care înțelege capacitatea de a găsi soluții prompte, pe baza experienței și teoriei
pedagogice, la problemele vieții. Caracterul moral al faptelor noastre depinde de conformitatea acestora
cu următoarele idei: libertatea interioară, perfecțiunea bunăvoința sau armonia dintre voința individuală
și voința celorlalți dreptatea și renunțarea la conflicte, echitatea.
Concepția pedagogică a lui Herbart a influențat sistemul de învățământ din primele decenii ale secolului
XX, atât în spațiul pedagogic european cât și în cel american, și a generat un curent pedagogic,
herbartianismul, care a popularizat în principal teoria procesului de învățământ, centrată pe desfășurarea
lecției pe baza treptelor formale. Herbartianismul s-a afirmat îndeosebi în Germania, în mediul academic
din Jena și Leipzig. La Jena, Karl Volkmar Stoy a pus bazele unui seminar pedagogic dotat cu o școală
de aplicație. La Leipzig, Tuiskon Zilller a organizat, de asemenea, un seminar pedagogic și o școală de
aplicație pentru pregătirea profesorilor. Elev al lui Stoy și Ziller, Wilhelm Rein a aprofundat ideile lui
Herbart și a elaborat o pedagogie generală în trei volume și un lexicon pedagogic în zece volume
(Bârsănescu, 1970, p. 155). Acesta a avut o contribuție decisivă la răspândirea teoriei herbartiene a
treptelor formale, puternic criticată de curentele pedagogice care cereau, la începutul secolului XX,

10
eliberarea educației de autoritarism și rigiditate. Gangel și Benson apreciază că discipolii lui Herbart au
contribuit la răspândirea concepției sale dar, pe de altă parte, și-au permis o libertate prea mare și au
modificat doctrina. În țara noastră, Titu Maiorescu a susținut doctoratul în Germania cu o teză despre
filosofia lui Herbart și a ținut la Iași prelegeri de popularizare a ideilor acestuia(Bârsănescu, 1970, p.
156).

11