FIȘA DE LUCRU 2

1. Citiți Fericirile din Predica de pe munte (Ev.după Matei) și identificați cel puțin 10 motive
educaționale, explicându-le pe scurt.

2. Lectură obligatorie: Clement Alexandrinul-Pedagogul (începând cu cap.VII, pp.196-226 ) și

explicați de ce lisus Hristos este numit Pedagogul desăvârșit în opinia lui Clement
Alexandrinul.

Rezolvare

1. Cele 10 porunci ale Vechiului Testament au fost completate, odată cu venirea lui Iisus pe
pământ, cu mai multe îndemnuri pentru creştini. „Fericirile” nu sunt porunci, ci sfaturi pentru
a avea o viaţă morală desăvârşită.

Cele 9 „Fericiri” au fost spuse de Iisus Hristos în cadrul Predicii de pe Munte. Ele sunt,
conform Catehismului Ortodox, „fericiri, fiindcă ele se potrivesc deplin cu smerenia şi
blândeţea Mântuitorului Hristos. Pe de altă parte, cele nouă Fericiri sunt atât de potrivite cu
năzuinţele sufletului creştinului, încât, numai auzindu-le, suntem îndemnaţi singuri să le
îndeplinim”. Ele sunt spuse de Mântuitorul sub forma unor îndemnuri urmate, fiecare, de
promisiunea unei „fericiri”.

1.  „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor" (Matei 5,3)

După cum tălmăceşte Sfântul Ioan Gură de Aur, cuvintele «săraci cu duhul» înseamnă «smeriţi
de bună voie», adică lipsiţi de trufia minţii şi de nemăsurata iubire de sine.

2.    „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia" (Matei 5, 4)

Aici este vorba numai de cei ce plâng din pricină că se întristează şi le pare rău pentru pacatele
săvârşite, cu care au mâhnit pe Dumnezeu şi pe aproapele lor.
3.    „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5, 5)

Blândeţea este cel dintâi rod al bunătăţii şi iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpănită şi
liniştită a sufletului, însoţită cu silinţa de a nu supăra pe nimeni şi a nu se supăra de nimic.
Dumnezeu a făgăduit celor blânzi că vor moşteni pământul. într-adevăr, este firesc ca aceia care
se poartă cu blândeţe să fie scutiţi de multe supărări, necazuri şi tulburări pe care le
pricinuieşte lipsa acestei virtuţi, să capete chiar iubirea celor din jur, o bună înrâurire asupra
semenilor şi, în orice caz, să stingă mânia şi ura îndreptată împotriva lor. Răsplata îi vine celui
blând chiar din practicarea blândeţii. Fiind împăcat cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine, omul
blând se bucură de o stare de linişte şi siguranţă deplină. Astfel trebuie înţelese cuvintele
Mântuitorului: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna
sufletelor voastre" (Matei 11, 29).
4.    „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura" (Matei
5,6)

„A fi flămând şi însetat de dreptate" mai înseamnă şi a dori şi a ne strădui din toate puterile
pentru înfăptuirea dreptăţii ca virtute socială, atât pentru noi, cât şi pentru semenii noştri.

Simţul dreptăţii este atât de înrădăcinat în fiinţa omului, încât cu drept, cuvânt este asemănat cu
nevoia trupească de hrană şi apă, fără de care omul nu poate trăi.
5.    „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7)

Milostenia sau îndurarea creştină izvorăşte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele şi se arată
prin ajutorarea materială şi morală a semenilor noştri aflaţi în nevoie.

Aceste fapte trebuie, mai întâi, să fie izvorâte din iubire sinceră faţă de Dumnezeu şi de
aproapele nostru, nu trebuie făcute din interes, spre a fi văzute şi răsplatite de oameni (Matei 6,
2-4).
în al treilea rând, ele trebuie făcute oricărui om aflat în nevoie, fără nici o deosebire (Luca 10,
36-37).
în al patrulea rând, trebuie să dăruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevărată nevoie,
potrivind ajutorul după trebuinţele lui. Aşa, de pildă, nu vom da unui leneş de mâncare, căci,
cum porunceşte Sfântul Apostol Pavel: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu
mănânce" (II Tes. 3,10). Totuşi, şi faţă de cei leneşi avem datorii de milostenie, dar căutând să
pătrundem în acea latură a sufletului lor care să-i vindece de lene.

6.     „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8)

Mântuitorul aseamănă inima omului cu ochiul. Precum ochiul sănătos şi curat poate vedea
limpede (Matei 6, 22), tot aşa numai cel cu inima curată, neacoperită de ceaţa păcatului, poate
vedea pe Dumnezeu.
Cei curaţi cu inima sunt mai întâi cei nevinovaţi şi lipsiţi de vicleşug,

7.    „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9)

Pacea întemeiată pe adevăr, dreptate şi dragoste este cel mai mare bun social pentru oameni şi
popoare. Ea uşurează ridicarea condiţiilor de viaţă ale fiecărui om şi înalţă popoarele,
aducându-le propăşire şi fericire.

Făcători de pace sunt de asemenea toţi cei care nu numai că iartă pe cei care caută învrăjbire,
dar prin mijlociri înţelepte şi potrivite şi prin pilda vieţii lor înlătură neînţelegerile şi certurile
dintre oameni şi îi împacă, făcându-i din vrajmaş, prieteni.
8.    „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 10)

Vechiul Testament ne vorbeşte de mulţi drepţi care au fost prigoniţi din pricina luptei lor
împotriva păcatelor lumii în care ei trăiau şi pentru îndreptarea acesteia spre o viaţă morală.

Luptând pentru dreptate, au fost prigoniţi proorocii. Tot din pricina aceasta a fost răstignit
Mântuitorul Hristos. 
9.    „Fericiţi veţi fi când vă vor ocarî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi va veseliţi, că plata voastră
multă este în ceruri, ca aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi" (Matei 5, 11-12)

Prin aceste cuvinte, Mântuitorul fericeşte pe cei care vor avea de suferit defăimari, prigoane şi
chiar moarte, din pricina credinţei în El şi a răspândirii Evangheliei creştine în lume.

2. Clement Alexandrinul pe numele său complet, Titus Flavius Clementus s-a

născut pe la jumătatea secolului II, în jurul anului 150 la Atena.

Acesta a fost atras la creştinism de cultura şi învăţătura creştină care l-au făcut pe
tânărul Titus Clementus să se creştineze prin convertire la credinţa întru Hristos.

După convertire, acesta a călătorit în Italia, Siria, Palestina şi Egipt cu scopul de a-

şi completa cunoştinţele şi a descoperi dascăli care să îi fie de folos întru nevointa
sa în credinţa iar după o călătorie de lungă durată a găsit pe Panten acesta fiindu-i
profesor în cele ce vor urma.

Este primul mare teolog al Egiptului din vremea sa şi primul scriitor prezent în
secolul al III-lea.

Dintre operele sale amintim “Stamatele” deoarece ne prezintă întreaga activitate a

autorului ca om didactic şi adună la un loc cursurile predate de acesta la catedrală.

Clement Alexandrinul a fost preot însă în anul 203-204 când se porneşte persecuţia
lui Septimiu Sever împotriva creştinilor, acesta se refugiază în Capadocia unde îşi
încheie în pace viaţa în anul 215.

Sfântul Clement Alexandrinul a fost contemporan cu Sfântul Irineu al Lyonului

însă cei doi reprezintă tradiţii diferite, Sfântul Irineu reprezentând tradiţia
apostolică pe când Clement tradiţia apogrifa.

Se observă faptul că tanarul Clement este un spirit universal si se interesează de

toate ştiinţele şi religiile care il exprimă pe om. Reprezintă tipul de învăţător
impunător şi totodată moderat şi foarte plăcut la vedere. Are sensibilitate filosofică
şi adesea se exprimă în proză ritmată însă este inferior în compoziţie.

În scrierea Pedagogul, prima lucrare sistematică de pedagogie creştină, din care

s-a alimentat o întreagă tradiţie, Clement Alexandrinul consideră că idealul
educativ rezidă în punerea de acord a voinţei umane cu cea divină, dobândirea
virtuţii inspirate de modelul suprem reprezentat de Hristos, mântuirea sufletului
prin credinţă şi educaţie. Realizarea lui nu este posibilă decât prin parcurgerea a
trei trepte: convertirea, instruirea şi desăvârşirea. Cei convertiţi trebuie educaţi
pentru viaţa creştină. În ce priveşte cea de-a doua treaptă, un rol important îl are
educaţia religioasă, dar nu pot fi ignorate nici educaţia morală, intelectuală, estetică
şi chiar fizică. Religia se preocupă de educarea omului, conducându-l spre
Împărăţia cerului,altfel spus, ea este învăţătură pentru cel ce îşi pune viaţa în slujba
lui Dumnezeu. O astfel de învăţătură oferă calea dreaptă a adevărului, în vederea
contemplării lui Dumnezeu, dar şi calea unei conduite virtuoase, inspirată de
modelul divin. „Pedagogul” este Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu, care ne
conduce la mântuire. Despre rolul paideutic pe care acesta îl joacă, Clement
Alexandrinul scrie: „…întâi ca să ne vindece patimile noastre, apoi să ne conducă
la Învăţător, ca să ne pregătească sufletul curat şi propriu pentru dobândirea
cunoştinţei şi să-l facă în stare să primească revelaţia Cuvântului”. Totul se
desfăşoară după un plan bine stabilit: Cuvântul lui Dumnezeu mai întâi ne
îndeamnă, apoi ne educă şi, în cele din urmă, ne învaţă. Cuvântul lui Dumnezeu
este sinonim cu „Pedagogul”, deoarece se îngrijeşte de educaţia oamenilor în
adevăratul înţeles al cuvântului şi nu de simpla lor instruire profană: „…scopul Lui
este de a face sufletul mai bun, nu de a-l învăţa; de a da sfaturi pentru o viaţă
înţeleaptă, nu pentru o viaţă dedicată ştiinţei”, scrie Clement Alexandrinul.66 Dar
cum procedează El pentru a-şi atinge un astfel de scop? Prin pilde încurajatoare,
care întăresc sufletul omului şi prin reguli de conduită, care îl îndrumă spre
adevărata credinţă. Puritatea sufletească şi cunoaşterea sunt bunurile cele mai de
preţ ale omului; prima se dobândeşte prin eliberarea de patimi, cea de-a doua prin
învăţătură. Scopul ultim al fiecărui om este tămăduirea sufletească, căci ea vine în
întâmpinarea dorinţei de mântuire într-o lume viitoare. Educaţia creştină, aşa cum
o înţelege şi Clement Alexandrinul, porneşte de la ideea că omul a căzut în păcatul
originar, motiv pentru care este necesară o puternică disciplină, nu impusă din
exterior, ci bazată pe înţelegerea şi voinţa copilului, disciplină care să se manifeste
în respectarea poruncilor divine şi detaşarea de lumea coruptă şi perversă. Cu alte
cuvinte, este vorba de asumarea liberă a unor privaţiuni şi de renunţarea la orice
plăcere imorală. Nu va putea trăi evitând păcatul decât omul care a primit o
educaţie aleasă. Individul trebuie astfel format încât să aspire la sfinţenia absolută,
la a-l imita pe Hristos în actele sale, la perfecţiunea terestră. Desăvârşirea se obţine
prin efort propriu, prin liberă alegere şi imitarea modelului divin.

În lucrarea Pedagogul, Clement Alexandrinul arată şi ce înţelege el prin

noţiunea de „pedagogie”, pornind de la etimologia iniţială a cuvântului:
„Pedagogia înseamnă educarea copiilor”.67 Dar nu pedagogia de care uzează omul
atunci când se ocupă de buna creştere a copilului preţuieşte Clement Alexandrinul,
ci „pedagogia cea după Dumnezeu”, care este adevărata cale a adevărului şi a
virtuţii. Ea este învăţarea închinării în faţa lui Dumnezeu şi dreapta îndrumare care
ne înalţă la cer. Astfel, pedagogia se confundă cu însăşi credinţa în Dumnezeu,
calea sigură de a ajunge la mântuire.